ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2086/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București reclamanții A. și B. au solicitat instanței să dispună următoarele: 1) constatarea caracterului nul absolut si abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 3.1 pct. 2 art. 3.12, art. 3.14 din contractul de credit nr. x/01.11.2006 având ca obiect suma de 95.676 CHF; 2) obligarea pârâtei la calcularea și încasarea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit; 3) restituirea tuturor sumelor achitate în contul comisionului de administrare, de procesare și a dobânzii; 4) constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar; 5) stabilizarea cursului de schimb EUR-LEU la momentul semnării contractului. 6) denominarea in moneda națională a plăților; 7) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

Prin cererea precizatoare depusă la data de 1 septembrie 2015 în ședință publică, reclamanții au precizat că valoarea contractului de credit la cursul de schimb de la data formulării acțiunii depășește suma de 200.000 RON.

În drept, s-au invocat dispozițiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 992 C. proc. civ. de la 1865, Directiva 93/13/CEE, art. 276 din TFUE, Decizia C-26/13 a CJUE în cazul Arpad Kasler și Kaslerne vs. OPT.

Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 23681/2015 din 8 decembrie 2015 a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 3955 din 24 iunie 2016 a respins excepția lipsei de interes și a respins cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanții A. și B..

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 48/2018 din 12 ianuarie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3955 din 24 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei către instanța de apel pentru o nouă judecată.

Într-o primă critică, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel nu a analizat toate motivele invocate de apelanții-reclamanți și nici toate capetele de cerere ale acțiunii, hotărârea fiind parțial nemotivată, situație ce se circumscrie motivelor de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În esență, arată că în decizia atacată nici măcar nu a fost menționată critica vizând greșita motivare a respingerii capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei reglementate de 3.1.- dobânda revizuibilă, prin raportare la argumentele privitoare la comisionul de procesare (art. 3.5. al Contractului), deși caracterul abuziv al comisionului de procesare reprezenta un petit distinct, care a fost analizat de altfel ca atare și de către instanța de fond.

O altă critică se referă la faptul că, considerentele expuse de către curtea de apel în susținerea soluției de respingere a apelului cu privire la clauza de risc valutar sunt în afara cadrului procesual astfel cum a fost stabilit, și, ca atare, străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Consideră că maniera în care a procedat instanța de apel, suplimentând considerentele expuse de către Tribunalul București care au condus la respingerea acestui petit, cu noi argumente care de fapt sunt de natură a desființa cele reținute de către Tribunalul București referitoare la împrejurarea că nu s-a considerat legal învestită a analiza aceste aspecte, ceea ce firesc ar impune admiterea apelului recurenților-reclamanți, conduce la crearea unei situații mai grele pentru aceștia în calea de atac promovată, cu încălcarea vădită a dispozițiilor art. 481 C. proc. civ.

Totodată, arată că în finalul hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că "nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar si inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecații transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunțate de CJUE în cauza Andriciuc", deși anterior acestei fraze sunt expuse considerente ale curții de apel care exced acestei analize subsecvente, așa cum este ea înțeleasă de către instanța de apel din clarificările CJUE expuse în decizia pronunțată în cauza C186/16 (Andriciuc si alții).

Din această perspectivă, recurenții-reclamanți consideră că toate argumentele care vizează clauza de risc valutar expuse de către Curtea de Apel București sunt în contradicție cu acest ultim considerent reținut.

Considerentele avute în vedere de către instanța de apel cu privire la comisionul de procesare se circumscriu ipotezei reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reprezentând o greșită aplicare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, precum și o încălcare a celor reținute în cadrul deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C186/16 (Andriciuc și alții).

Cu privire la eliminarea clauzei de risc valutar prin înghețarea cursului LEU/CHF valabil la momentul semnării contractului susține greșita aplicare a normelor Directivei 93/13/CEE și a Legii nr. 193/2000 în ceea ce privește obligația probei care, în opinia instanței de apel ar fi fost în sarcina recurenților-reclamanți, deși sarcina dovedirii unei informări corespunzătoare aparține profesionistului/băncii.

Totodată, instanța de apel a înțeles în mod greșit să dea eficiență Directivei nr. 93/13, dispozițiilor C. civ. și mai ales hotărârilor pronunțate de către CJUE, reținând că în cauză nu se poate analiza caracterul abuziv, câtă vreme prin contractul de credit a fost transpus un act normativ obligatoriu.

Cu toate acestea, în cadrul analizării caracterului supletiv sau imperativ al dispozițiilor C. civ., instanța de judecată, printr-o greșită aplicare a normelor de drept material, a reținut că "instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13 atât normele imperative cât și cele dispozitive supletive care se aplica ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință".

Consideră că o atare interpretare nu poate conduce decât la concluzia că întreg mecanismul de protecție conferit de legislația în materie ar înceta să mai producă efecte în aproape toate situațiile. Mai mult decât atât, situația de excludere reglementată de Directivă este o excepție, de strictă interpretare, neputând fi extinsă aplicarea acestei excluderi în defavoarea consumatorilor. De altfel, practica CJUE în mod constant a reținut această distincție și faptul că excluderea vizează doar clauzele ce reprezintă transpuneri ale dispozițiilor imperative.

În concluzie, recurenții-reclamanți susțin că instanța de cenzură a aplicat în mod greșit clauza de excludere reglementată de Directiva nr. 93/13 și în mod nelegal a refuzat să analizeze criticile referitoare la obiectul contractului, caracterul clar și inteligibil al clauzelor, dezechilibrul și lipsa informării, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, la 21 mai 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 19 noiembrie 2018, părțile depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 9 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 48/2018 din 12 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 26 septembrie 2019, apoi la 22 octombrie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. este fondat în parte, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Critica recurenților, prin care au susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la conținutul hotărârii judecătorești, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, se constată că nu poate fi subsumată motivului de casare evocat.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenții nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar pretinsa nemotivare a hotărârii sub aspectul arătat nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat, ci celui prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel nu a dat eficiență efectului devolutiv al căii de atac, neanalizând critica vizând motivarea necorespunzătoare a instanței de fond asupra capătului de cerere vizând caracterul abuziv al art. 3.1 din contract (dobânda revizuibilă).

Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată critica recurenților. Se reține, astfel, că instanța de apel a fost învestită prin memoriul de apel și cu analiza soluției dată de instanța de fond în ce privește caracterul abuziv al clauzei 3.1, critica regăsindu-se în motivul II de apel. Instanța devolutivă deși respinge calea de atac cu care a fost învestită, nu expune în hotărâre considerente prin care să înlăture apărările formulate prin memoriul de apel în legătură cu clauza 3.1 apreciată ca încălcând dispozițiile legale în materia protecției consumatorilor.

În consecință, instanța supremă constată incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel neprecizând motivele pe care se întemeiază din perspectiva criticii subsumate motivului II de apel.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții au susținut critici privitoare la comisionul de procesare - art. 3.5. din contract - în contextul în care instanța de apel a reținut că toate argumente invocate de către reclamanți cu privire la art. 3.5. care reglementează comisionul de procesare sunt neîntemeiate, deși aceștia au arătat caracterul abuziv al comisionului de procesare.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că soluția instanței de apel, care a constatat legalitatea acestui comision, întrucât reprezintă elemente ale costului contractului care au fost prevăzute clar, neinterpretabil în contract, într-un limbaj inteligibil, este legală prin raportare la dispozițiile exprese ale Legii nr. 193/2000, ale legislației europene și interpretării date de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În acest context, motivul de recurs invocat de recurenți este neîntemeiat, având în vedere că jurisprudența CJUE valorizează caracterul inteligibil al unei clauze și predictibilitatea dimensiunii economice a prestației consumatorului, în cauzele Matei împotriva Volksbank și Kasler, unde s-a reținut că prin clauza transparentă în sensul Directivei 93/13 se are în vedere formularea clauzelor, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice ale respectivei clauze.

Din această perspectivă, se constată că a fost precizat atât sub forma procentuală cât și în cifre, potrivit art. 1.1 lit. b) și art. 3.5 din contract pentru comisionul de procesare, iar modul de calcul al acestui comision era ușor verificat, astfel că argumentele reclamanților în susținerea acestei critici sunt nefondate.

Înalta Curte reține, totodată, incidența în cauză a hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-621/17, conform căruia, la punctul 1 din Dispozitiv, se prevede că:

"Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În consecință, critica recurenților sub acest aspect este nefondată.

În ceea ce privește criticile referitoare la reținerea unor motive străine de natura pricinii și la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, care supun atenției aspectele referitoare la clauza de risc valutar și înghețarea/stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăților la valoarea CHF-LEU de la data încheierii contractului, în aceeași manieră prezentată și instanței de apel, se reține că, invocându-se asimetria informațională a băncii față de recurenți pentru a se transfera asupra acestora integral riscul valutar, cu consecința creării unui dezechilibru contractual major și contrar bunei-credințe, se solicită în fapt de către reclamanți intervenția instanței pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca își execută obligația de a pune la dispoziția împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune și neexecutarea obligațiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaște de la chiar momentul încheierii convenției de credit deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Cererea recurentului de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenției, a fost analizată din perspectiva pretinsului dezechilibru contractual, invocat de reclamanți, și s-a apreciat de către instanța de apel, în mod legal, că, prin raportare la ambele părți implicate, o asemenea cerere nici nu poate fi primită, având în vedere legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, iar reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul având atribuția doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica CJUE, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției. Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Articolul 3, alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În consecință, critica recurenților este nefondată.

Față de considerentele reținute, având în vedere criticile apreciate ca fiind fondate, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenți, cu consecința casării în parte a deciziei de apel din perspectiva neanalizării tuturor motivelor invocate în calea devolutivă de atac.

În aplicarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ., rejudecarea cauzei va fi limitată la analizarea motivului II de apel, în condițiile în care criticile recurenților vizând celelalte pretinse nelegalități ale decizie de apel legate de restul petitelor cererii de chemare în judecată au fost înlăturate de instanța supremă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 48/2018 din 12 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului reclamanților sub aspectul criticilor referitoare la soluția privind clauza de dobândă revizuibilă.

Menține în rest decizia recurată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.