ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2090/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015 reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.2, art. 6 lit. d) si art. 9.2 i), ii) și iii) din contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 6 lit. b) și art. 8.6 i), ii), iii) din actul adițional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008; art. 6 lit. b) din actul adițional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 8.5 a alin. (2) din actul adițional x/16.09.2013 la contractul de credit nr. x/04.09.2008 din perspectiva riscului valutar în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea 93/2000, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar prevăzute in art. 6 și art. 1 alin. (1) lit. a), b), g) din Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive Anexa la Legea nr. 193/2000 - privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, și în sensul hotărârii CJUE pronunțată în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria, constatarea nulității absolute a acestora;

- repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor încasate în temeiul unor clauze abuzive, lovite de nulitate absolută sau compensarea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive cu titlu de diferență de curs valutar cu sumele rămase de achitat din debitul principal, precum și lipsirea de efect al acestor clauze abuzive pentru viitor, prin înghețarea cursului de la data tragerii/stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pe toata durata contractului pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanta la cursul CHF/RON la cursul de la data încheierii Contractului, până la finalizarea contractului; constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute in art. 3.1 alin. (4) privitor la modificarea marjei dobânzii din cuantumul dobânzii în funcție de costurile operaționale din contractul de credit nr. x/04.09.2008, constatarea în consecință a nulității acestor clauze și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor efectuate în baza acestor clauze abuzive, sau în subsidiar prin compensarea acestor sume cu restul de plata rămas în baza contractelor de credit;

- constatarea caracterului abuziv și în consecință constatarea nulității clauzelor privind dobânda penalizatoare prevăzute în art. 3.2 din contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 3.2 din actul adițional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 3.2 din actul adițional x/16.09.2013 la contractul de credit nr. x/04.09.2008 și repunerea părților în situația anterioară în sensul restituirii sumelor achitate sau percepute cu acest titlu sau pentru cele plătite compensarea cu restul de plată datorat în baza convenției de refinanțare;

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare stabilit prin art. 3.4 a) comision în valoare de 1,5% calculat la valoarea totală a facilității din contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 3.4 din actul adițional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008;

- constatarea în consecință a nulității absolute a acestora și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzelor abuzive; sau, în subsidiar prin compensarea acestor sume cu restul de plată rămas în baza contractelor de credit de refinanțare;

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare stabilit prin art. 3.5 din contractul de credit nr. x/04.09.2008 în valoare de 0,15% pe luna din suma facilității și constatarea în consecință a nulității absolute a acestora și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzelor, constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor menționate în: art. 7.2 și 7.2 liniuța a 2 a și a 3 a din contractul de credit nr. x/04.09.2008, prin raportare la art. 7.1 b), f), g), h), i) din contractul de credit nr. x/04.09.2008; art. 7.3 liniuța a 2 a și a 3 a în raport de art. 7.1 lit. a), f), g), h), i) din actul adițional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008, art. 7.2 liniuța a 2 a si a 3 a raportat la art. 7.1 lit. a), b), c), d), c), d), din actul adițional x/16.09.2013 la contractul de credit nr. x/04.09.2008,art. 9.4 din contractul de credit nr. x/04.09.2008;

- privind declararea exigibilității anticipate a creditului și repunerea părților în situația anterioară prin anularea tuturor actelor subsecvente încheiate în baza acestor clauze abuzive, restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzelor abuzive; sau, în subsidiar prin compensarea acestor sume cu restul de plata rămas în baza contractelor de credit de refinanțare;

- constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor menționate în:art. 8.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/04.o9.2008;art. 8.1 lit. a), art. 9.12 din actul adițional x/16.09.2013 la contractul de credit nr. x/04.09.2008.

Reclamanta a mai solicitat repunerea părților în situația anterioară înserării clauzelor abuzive de mai sus în contract prin stabilirea sumelor legal datorate în baza contractului potrivit clauzelor sale rămase neanulate, fără sumele rezultate din clauzele abuzive, în urma compensării sumelor datorate reciproc prin scăderea din debitul principal a sumelor ce se vor stabili in sarcina de plata a băncii și dispunerea continuării contractului potrivit graficului nou de rambursare ce se va stabili în cauză prin expertiza tehnică în specialitatea contabilitate instituții de credit în cauză și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Prin sentința civilă nr. 8096/2016 din 21 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., și în consecință:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor prevăzute de art. 3.4 din contractul de credit nr. x/2008 referitoare la comisionul de acordare și a obligat pârâta la restituirea sumei percepută drept comision de acordare cu titlu de plată nedatorată.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor art. 7.2 liniuța a doua vizând "celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca și art. 7.2 liniuța a treia vizând "toate costurile, taxele, onorariile, comisioanele si alte sume exigibile în conformitate cu termenii celorlalte contracte de împrumut încheiate cu banca", prin raportare la art. 7.1 lit. h) din contract referitoare la "orie neîndeplinire a oricăror alte contracte încheiate cu banca și/sau terțe persoane".

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor art. 7.2 liniuța a doua referitoare la celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca și art. 7.2 liniuța a treia "toate costurile, taxele, onorariile, comisioanele și alte sume exigibile în conformitate cu termenii celorlalte contracte de împrumut încheiate cu banca, din contract raportat la art. 7.1 lit. h) "orice neîndeplinire a oricăror alte contracte încheiate cu banca si/sau terțe părți"din actul adițional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit.

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor art. 7.2 liniuța a doua referitoare la "celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca" și liniuța a treia" "toate costurile, taxele, onorariile, comisioanele și alte sume exigibile în conformitate cu termenii.. celorlalte contracte de împrumut încheiate cu banca", din contract raportat la art. 7.1 lit. d) "oricăror alte contracte încheiate cu banca" din actul adițional nr. x/16.09.2013.

A fost respinsă în rest cererea reclamantei ca neîntemeiată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 7.000 RON cheltuieli de judecată onorariu avocațial raportat la soluția pronunțată către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâta S.C. C. S.A..

Reclamanta a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii.

Pârâta a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței tribunalului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2134/A din 5 decembrie 2017 a admis apelurile formulate de reclamanta A. și de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 8096/21.12.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o, în sensul că:

A respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare (art. 3.4) și cererea de restituire a acestei sume ca neîntemeiat.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor de la art. 7.2 liniuța a doua și a treia din contract și prin raportare la art. 7.1 lit. b), f), g), i).

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor de la art. 7.2 liniuța a doua și a treia din actul adițional nr. x/27.08.2010 și prin raportare la art. 7.1 lit. f), g), i).

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzelor de la art. 7.2 liniuța a doua și a treia din actul adițional nr. x/16.09.2013 și prin raportare la art. 7.1 lit. b), d), c), d).

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 2134/A din 5 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a Civilă a declarat recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principiu și pe fond, casarea în parte a deciziei atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și respingerea apelului formulat de apelanta-pârâtă.

În acest context, recurenta susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material atât din dreptul intern cât și din dreptul uniunii europene, căruia nu i-a dat eficiența și prioritatea cuvenită în condițiile în care transpunerea dreptului uniunii europene în dreptul național s-a făcut incomplet si necorespunzător.

Referitor la primul capăt de cerere, se arată instanței de recurs că în contract nu s-a prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb și diferențelor de valoare pe care consumatorul urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar, acestea nefiind clar și inteligibil redactate din perspectiva legislației protecției consumatorului.

Astfel, clauzele de risc valutar introduse de banca-profesionist în contractul de credit nu au fost negociate cu recurenta-consumator, ci inserate în contractele de adeziune ce au constituit oferta băncii și prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului, clauzele fiind inserate în contract cu încălcarea dispozițiilor art. 4. alin. (1) din Legea 193/200.

Mai susține recurenta că, clauzele privind riscul valutar, contrar celor reținute de instanța de apel, sunt abuzive în condițiile art. 1 alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Pe de alta parte, arată recurenta, instanța de recurs trebuie să aibă în vedere și faptul că recurentei nu i s-a explicat și că aceasta nu a cunoscut și nu a avut reprezentarea faptului că are obligația de a plăti în cadrul ratelor împrumutului sume de bani care rezultă din diferența dintre cursul de schimb valutar la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine - iar această plata nu are un caracter adecvat în calitate de contrapartida a unei prestații efectuate de împrumutător - și poate face obiectul verificării și aprecierii din partea instanței în sensul dacă este abuzivă, în temeiul legilor interne, dar și al dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE/1993.

În acest sens, recurenta face vorbire despre conținutul Directivei 93/13/CEE/1993, ale cărei articole le redă în continuare, susținând astfel că în cauză s-a creat un dezechilibru semnificativ în ce privește riscul valutar care a dublat costurile creditului, așa încât nu se poate reține în nici un mod că această condiție nu ar fii îndeplinită.

Așadar solicitarea de care nu a ținut cont, în mod netemeinic instanța de fond, de înghețare a cursului de schimb valutar la cursul de la data încheierii contractului acordat în moneda străină, dar eliberat în moneda națională, se înscrie în remediile reglementate și asumate deja la nivelul Uniunii Europene, în lipsa unor alte aranjamente pentru a limita riscul ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit, prevăzute în cuprinsul art. 23 din Directiva 17/2014.

Prin urmare, deși în contract s-a menționat acordarea unui credit în CHF, tragerea efectivă a creditului s-a făcut în RON, fiind deosebit de important că operațiunile de schimb valutar s-au efectuat tot prin intermediul Băncii. Aceasta fiind și rațiunea pentru care instituția financiară a deschis mai multe conturi recurentei din care unul în CHF, iar celelalte în RON si EURO, pentru efectuarea scriptică a schimbului valutar de la un cont la altul, pentru ca reclamanta să aibă posibilitatea efectivă să intre în posesia monedei EUR/RON care le era necesară pe piața monetară internă.

În acest context, recurenta solicită instanței de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care, admițând apelul în tot, să anuleze sentința civilă nr. 8096/2016 și să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanta la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului.

În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, recurenta susține că instanța de apel a menținut nelegal soluția primei instanțe, care l-a respins în mod netemeinic și nelegal, fără a ține cont de aspectele ca această clauză înscrisă în art. 3.1 alin. (4) privitoare la modificarea marjei dobânzii din cuantumul dobânzii în funcție de costurile operaționale din contractul de credit nr. x/04.09.2008 este una introdusa în mod abuziv de către banca-profesionist - care este interzisă expres prin lege.

Totodată, clauza menționată în acest petit este abuzivă, contrar celor reținute de instanța de fond, deoarece nu cuprinde mecanismul de modificare a costului contractului din care rezultă evaluarea în timp a acestuia, a cuantumului dobânzii și limitele de majorare, deoarece clauza nu a fost redactată clar și inteligibil din perspectiva legislației protecției consumatorului.

Referitor la cel de al treilea capăt de cerere, acesta este admisibil, contrar celor reținute de instanța de apel, având în vedere că în speță cuantumul dobânzilor majorate este cu mult peste limita legală.

În ceea ce privește critica ce viza al patrulea capăt de cerere, recurenta susține că cele reținute de instanța de apel contrazic ceea ce tribunalul reținuse în mod temeinic, anume că din însăși definiția acestei clauze a contractului se observă că acest comision de acordare se plătește pentru punerea la dispoziție a creditului sunt aspecte veridice, care se impuneau a fi admise împreună cu toate celelalte clauze abuzive inserate în contract.

În acest sens, s-a apreciat că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, intervenția instanței devenind astfel necesară, întrucât banca nu arată modul în care a stabilit acest comision, cum s-a calculat și cuantificat acordarea creditului, aspect ce trebuie cenzurat de către instanță.

Astfel, prin perceperea unui comision de acordare pentru a executa o prestație la care este obligată în temeiul contractului și în schimbul căreia primește un preț reprezentat de dobânda percepută, banca primește în schimbul aceleiași prestații două prestații din partea reclamantei.

În ceea ce privește capătul cinci de cerere, ce viza comisionul de administrare se arată că instanța de apel l-a respins fără temei și fără a ține cont că lipsa contraprestației în ceea ce privește perceperea acestui comision de către bancă se circumscrie dispoziției arătate în art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza fiind abuzivă.

În opinia recurentei, clauzele privind comisionul de administrare sunt abuzive, deoarece creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților cu încălcarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește capătul de cerere ce viza constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor menționate în art. 8.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/04.09.2008 și art. 8.1 lit. a), art. 9.12 din actul adițional x/16.09.2013 la contractul de credit, recurenta susține că instanța de apel l-a respins în mod nelegal și fără să țină cont că aceste clauze fiind impuse de bancă prin contract, nu au fost negociate direct cu consumatorul si, prin ele însele, sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, contrar dispozițiilor europene, dar și naționale în materie.

Ultima critică vizează petitul instanței de apel, care a fost respins în mod nelegal, prin care recurenta susținea că repunerea părților în situația anterioară inserării clauzelor abuzive reiterate pe parcursul prezentei cereri de apel se impune sub forma în care s-a solicitat aceasta, anume prin stabilirea sumelor legal datorate în baza contractului potrivit clauzelor sale rămase neanulate, fără sumele rezultate din clauzele abuzive, în urma compensării sumelor datorate reciproc prin scăderea din debitul principal a sumelor ce se vor stabili în sarcina de plată a băncii și dispunerea continuării contractului, potrivit graficului nou de rambursare ce se va stabili în cauză prin expertiză tehnică în specialitatea contabilitate instituții de credit.

In contextul în care instanța de fond, dar și cea de apel, au admis, chiar și în parte cererea de chemare în judecată, acest capăt de cerere se impunea a fi admis în tot, pentru că, în urma soluționării litigiului, părțile contractului să cunoască modul în care își vor executa obligațiile pentru viitor.

În cauză, intimata-pârâtă C. S.A. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 iulie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 10 iulie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 8 noiembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluția instanței din 30 mai 2019, părțile au fost citate pentru termenul de judecată din 26 septembrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunțată la 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2134/A din 5 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunțată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurenta susține referitor la primul capăt de cerere, că în contract nu s-a prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb și diferențelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar și că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului, fiind astfel încălcată obligația băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanței de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanta la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului.

Criticile recurentei sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenta reia alegațiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii și necesitatea reechilibrării contractului de către instanța judecătorească, context în care se reține că în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenta a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamanta care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentă transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, recurenta critică faptul că instanța de apel a menținut nelegal soluția primei instanțe, pe care l-a respins în mod nelegal, fără a ține cont de aspectele că această clauză înscrisă în art. 3.1 alin. (4) privitoare la modificarea marjei dobânzii din cuantumul dobânzii în funcție de costurile operaționale din contractul de credit nr. x/04.09.2008 este una introdusă în mod abuziv de către banca-profesionist - care este interzisă expres prin lege.

Prealabil analizării acestei critici, se impune o precizare referitoare la clauza prevăzută de art. 3.1 alin. (4), având în vedere că din cuprinsul cererii de chemare în judecată și apel rezultă fără echivoc că ceea ce se susține de către reclamantă este modificarea marjei dobânzii în funcție de costurile operaționale din contractul de credit, însă această clauză este prevăzută la alin. (3) al art. 3.1 și nu la alin. (4), cum eronat s-a menționat, aspect ce a fost corect semnalat de instanța de apel, recurenta nemodificându-și cererea din această perspectivă.

Analizând critica astfel formulată, se constată că este nefondată, având în vedere că de la data încheierii contractului marja a rămas în mod cert neschimbată până la data restructurării creditului, contrar celor susținute de reclamantă, aspect ce conduce la ideea că, în speță, modificarea marjei dobânzii din cuantumul dobânzii în funcție de costurile operaționale nu a avut loc, așa încât nu s-a creat nici un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamantei.

Totodată, se reține că modificarea dobânzii a avut loc astfel cum a solicitat și reclamanta prin apel, în funcție de valoarea LIBOR, potrivit înscrisurilor din dosar, din care rezultă că indicele de referință a avut valori descrescătoare care au fost avute în vedere de bancă la calcularea dobânzii, context, în care nu se poate reține caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. art. 3.1 alin. (3) în ceea ce privește modificarea marjei dobânzii din cuantumul dobânzii în funcție de costurile operaționale.

Referitor la cel de al treilea capăt de cerere, recurenta susține că acesta este admisibil, contrar celor reținute de instanța de apel, având în vedere că, în speță, cuantumul dobânzilor majorate este cu mult peste limita legală, în cauză fiind făcute referiri la cauza AZIZ a CJUE.

Analizând jurisprudența CJUE evocată de recurentă, se constată că dispozițiile legale invocate nu se aplică contractului, sens în care se apreciază că în cauză nu se poate reține caracterul abuziv al clauzelor prin care părțile au stabilit cuantumul penalităților de întârziere.

Referitor la incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. c) și r) din anexa 1 Legea nr. 193/2000, susținută de reclamantă, se constată că ipotezele menționate de aceste dispoziții nu se regăsesc în cauză, întrucât banca și-a îndeplinit prestația la care s-a obligat la data încheierii contractului de credit, prin acordarea împrumutului.

În acest context, se reține că reclamanta datorează penalități doar în ipoteza în care nu achită la termenele stabilite ratele convenite cu pârâta, aspect ce nu poate susține apărarea recurentei, în sensul că dispoziția de plată a penalităților obligă consumatorul să își îndeplinească obligațiile contractuale fără ca profesionistul să și le fi îndeplinit pe ale sale (ipoteza lit. c).

Prin ipoteza de la lit. r) sunt considerate abuzive clauzele care permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenta compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

Această susținere nu poate fi primită, în condițiile în care penalitățile sunt stabilite ca sancțiune pentru nerespectarea termenului de plată, așa încât nu se poate identifica o modalitate în care să fie prevăzută o compensație în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist, având în vedere că acesta și-a îndeplinit obligația de acordare a creditului odată cu semnarea contractului.

În ceea ce privește critica ce viza al patrulea capăt de cerere, recurenta susține că cele reținute de instanța de apel contrazic ceea ce tribunalul reținuse în mod temeinic, anume că din însăși definiția acestei clauze a contractului se observă că acest comision de acordare se plătește pentru punerea la dispoziție a creditului sunt aspecte veridice, care se impuneau a fi admise împreună cu toate celelalte clauze abuzive inserate în contract.

Din analiza clauzei prevăzute de art. 3.4 din actul adițional nr. x/27.08.2010 la contractul de credit nr. x/04.09.2008, se constată că aceasta are următorul conținut:

"comision de analiză dosar: 0% din valoarea totală a facilității. Acest comision se va plăti de împrumutat din surse proprii la data efectuării tragerii în cadrul facilității".

Totodată, se reține că prin precizările solicitate de instanța de apel, reclamanta a arătat la data de 21 noiembrie 2017 că suma percepută de bancă în temeiul acestei clauze este într-adevăr 0 RON, dar faptul că banca nu a încasat nicio sumă de bani în mod efectiv nu este de natură să înlăture caracterul abuziv.

Această critică nu poate fi primită, în condițiile în care, în cuprinsul clauzei se menționează că valoarea comisionului de analiză este 0% din valoarea totală a facilității, rezultă că în actul adițional nu s-a prevăzut un astfel de comision, așa încât în mod corect s-a constatat că această clauză nu are caracter abuziv deoarece nu a produs în mod cert niciun dezechilibru între părți.

În ceea ce privește capătul cinci de cerere, ce viza comisionul de administrare, recurenta susține că instanța de apel l-a respins fără temei și fără a ține cont că lipsa contraprestației în ceea ce privește perceperea acestui comision de către bancă se circumscrie dispoziției arătate în art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza fiind abuzivă.

În acest context, recurenta arată că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ce privește comisionul de administrare, prevăzut la art. 3.5 din contractul de credit, având în vedere că prin contract trebuia clarificată necesitatea perceperii comisionului de administrare, prin arătarea contraprestației din partea băncii.

Potrivit art. 3.5 din contractul de credit nr. x/04.09.2008 "împrumutatul trebuia să plătească un comision de administrare în cuantum de 0,15% pe lună din suma facilității rămasă de rambursat. Comisionul de administrare va fi plătit lunar de împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform graficului de rambursare anexa 1".

Sub aspectul motivului de recurs, care conține critici referitoare la modalitatea de percepere a comisionului de administrare, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentei, caracterul clar și inteligibil al clauzei, care nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenta că acest caracter clar și inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar și raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea serviciului prestat.

Cu toate acestea, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de administrare și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea art. 3.5 din condițiile particulare ale convenției.

În plus, reclamanta a primit și planul de rambursare a creditului, în cuprinsul căruia comisionul a fost evidențiat distinct, valoarea acestuia fiind determinată lunar, având un cuantum descrescător pe durata creditului, fiind astfel aplicabil la soldul creditului.

Cum la încheierea contractului reclamanta a putut observa exact cuantumul sumei percepute lunar de bancă cu acest titlu și modul de calcul al comisionului, respectiv la ce se aplică procentul de 0,15% nu se poate susține că aceasta s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajoasă față de instituția de credit, întrucât nu ar fi înțeles modul de calcul al acestui comision.

Fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului părților nu interzicea perceperea comisioanelor denumite generic de către recurent "de administrare"pe lângă dobânda aferentă creditului; comisionul de administrare incluzând costul acelor activități de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

În ceea ce privește capătul de cerere ce viza constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor menționate în art. 8.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/04.09.2008 și art. 8.1 lit. a), art. 9.12 din actul adițional x/16.09.2013 la contractul de credit, asupra căruia recurenta susține că instanța de apel l-a respins în mod nelegal, Înalta Curte constată că este nefondat.

Potrivit art. 8.1 lit. d) din contractul de credit nr. x/04.09.2008 "împrumutatul declară și garantează băncii că a citit cu atenție și s-a familiarizat cu toate clauzele cuprinse în prezentul contract, pe care l-a înțeles și agreat".

Conform art. 8.1 lit. a) din actul adițional x/16.09.2013 la contractul de credit nr. x/04.09.2008 "împrumutatul declară și garantează băncii că a citit cu atenție și s-a familiarizat cu toate clauzele cuprinse în prezentul contract, pe care l-a înțeles și agreat", iar conform art. 9.12 "împrumutatul declară în mod expres că își sumă riscul schimbărilor împrejurărilor existente la momentul încheierii prezentului contract, cum ar fi dar, fără a se limita la fluctuația ratei dobânzii, fluctuația riscului valutar, fluctuații ale prețurilor de consum, fluctuații ale veniturilor sale, ca urmare a incidenței vreunui act normativ și înțelege să își execute integral, exact și la timp orice obligații rezultate din prezentul contract, fără rezerve și explicații".

Din analiza caracterului abuziv al clauzelor evocate, se constată că aceste nu pot fi apreciate ca abuzive, întrucât nu este îndeplinită cerința dezechilibrului juridic contrar bunei-credințe.

Totodată, se reține că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1 lit. a), b), g), i), r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, susținute de recurentă, în sensul de a da dreptul comerciantului de a modifica unilateral fără motiv clauzele contractuale, de a le interpreta exclusiv, de a obliga consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant, prin clauzele respective urmărindu-se asigurarea înțelegerii și executării întocmai și la timp a contractului de către împrumutat.

În ultima critică formulată, recurenta susține că instanța de apel a respins în mod nelegal capătul de cerere ce viza repunerea părților în situația anterioară inserării clauzelor abuzive reiterate pe parcursul prezentei cereri de apel, care se impune sub forma solicitată.

Această critică este nefondată, având în vedere că restituirea sumelor percepute în baza clauzelor contestate cu titlu de plată nedatorată, emiterea unui nou grafic de rambursare nu se poate dispune odată ce nu s-a declarat nulitatea absolută a respectivelor clauze care ar fi atras repunerea părților în situația anterioară.

Așadar, se reține caracterul nefondat al acestei critici având în vedere că, pe de o parte, reclamanta nu a susținut și cu atât, mai puțin nu a dovedit că banca a încasat sume de bani, în temeiul clauzelor menționate în capătul șase al cererii de chemare în judecată, constatate abuzive de prima instanță, iar pe de altă parte, nici în privința clauzelor constatate ca abuzive de instanța de apel în cadrul analizei celei de a șasea critici nu s-a susținut și nici dovedit că banca a încasat anumite sume de bani în temeiul acestor clauze.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2134/A din 5 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2134/A din 5 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.