ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2078/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29 noiembrie 2012, sub nr. x/2012, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. și D., au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună adaptarea clauzelor contractelor de credit nr. x/26.03.2007 și nr. y/13.03.2007, urmare a intervenirii impreviziunii contractuale, în sensul diminuării ratelor lunare la suma de 800 Euro, pentru o perioadă de 5 ani, de la data introducerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții A. si B. au depus cerere precizatoare prin care au solicitat instanței să dispună:

1) constatarea, în temeiul art. 4 si urm. din Legea nr. 193/2000, a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 și urm., precum și a celor aflate în strânsă legătură cu acestea, din contractul de credit nr. x/02.07.2007 cu acte adiționale, precum și a clauzelor de la art. 5.1 și urm., precum și a celor aflate în strânsă legătură cu acestea din contractul de credit nr. xl0506/26.07.2007, clauze privind suportarea riscului valutar exclusiv de către reclamanți, in calitate de clienți ai băncii, care nu i-a informat cu privire la acest risc la momentul încheierii contractului și nici nu le-a oferit posibilitatea reală de negociere a acestei clauze contractuale, astfel încât, în cursul executării contractelor de credit, a apărut un dezechilibru semnificativ intre părțile contractante.

2) intervenția instanței asupra dispozițiilor contractuale privind suportarea riscului valutar exclusiv de către reclamanți, clauze cu caracter abuziv, având în vedere și impreviziunea contractuală, dar și dispozițiile deciziei CJUE în cauza Kasler, după cum urmează:

2.1) conversia debitului în RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 29 noiembrie 2012, la cursul CHF valabil la data contractării, 2 iulie 2007 (1,8879 RON/CHF) și, respectiv, 26 iulie 2007(1,8849 RON/CHF), plus o marja 20 %;

2.2) recalcularea sumelor achitate până în prezent și scăderea lor din debitul convertit în RON, conform pct. 2.1.

2.3) stabilirea ratei lunare la suma de 4.758 RON (contravaloare 2.100 CHF, la data introducerii acțiunii, cursul de 2,2655 RON/CHF, adică cursul BNR 1,8879 RON/CHF majorat cu 20%) și refacerea graficului de rambursare, conform expertizei ce se va efectua în cauză.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1734 din 18 martie 2016 a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B., astfel cum a fost modificată și precizată, în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A., D..

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 434 din 6 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1734 din 18 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. și F. S.A. în calitate de succesoare A D..

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, având în vedere că nu s-a cercetat fondul cauzei.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că în considerente, instanța de apel a reținut, în legătură cu obligația de informare a băncii la încheierea contractului de credit, că intimata C. S.A. nu a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale, deși sarcina probei îi revenea.

Mai arată recurenții, că deși instanța de apel a reținut necesitatea analizei tuturor criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, la care s-a făcut referire atât în cererea precizatoare cât și în motivele de apel, aceasta nu le mai analizează și nici nu se mai pronunță asupra caracterului abuziv al clauzei prin care reclamanții sunt nevoiți să suporte integral costurile devalorizării CHF în raport cu RON, context în care se susține lipsa motivării hotărârii cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce vizează cursul valutar.

Cu referire la teoria impreviziunii contractuale, recurenții susțin că instanța a reluat distincțiile făcute de CCR prin decizia nr. 623/2016 privind riscul inerent și riscul supra-adaugat într-un contract de credit, apreciind că această critică nu ar fi fost invocată în cauză de reclamanți, astfel că solicitarea de aplicare a teoriei impreviziunii s-a reținut a fi nedovedită, aspect considerat de reclamanți ca fiind apreciat în mod greșit.

Mai susțin recurenții, contrar celor susținute de instanța de apel, că la dosarul cauzei există dovezi privind caracterul excesiv de oneros al obligației contractuale, precum și cu privire la buna-credință a reclamanților, întrucât atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin motivele de apel s-a făcut referire la reaua-credință a băncii, în ceea ce privește dezechilibrul contractual, solicitându-se adaptarea clauzelor contractuale, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, dovada fiind făcută cu înscrisuri.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamanții nu ar fi invocat riscul supra-adăugat, deși aceștia au făcut referire la decizia nr. 623/2016 a CCR pe fondul scăderii/inexistenței veniturilor, iar din dovezile depuse la dosar rezultă exact acest risc supra-adăugat, adică depășirea unui risc inerent într-un contract.

Totodată, se susține că instanța de apel a făcut o analiză greșită a dispozițiilor legale în materia clauzelor abuzive, asupra cărora în final nici nu s-a mai pronunțat, dar și asupra excepțiilor de la regula pacta sunt servanda, invocate, prin raportare la art. 970 C. civ., dar și la decizia CCR.

Prin întâmpinările formulate în cauză, de către intimatele E. S.A. și F. S.A., s-a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. să fie respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenții nu le-au citat și nici nu au argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelanți în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

În acest context, critica potrivit căreia, banca nu și-ar fi îndeplinit obligația de informare a consumatorilor cu privire la riscul valutar și obligația de negociere a clauzelor contractuale se constată că este nefondată.

Astfel, în ceea ce privește obligația de informare cu privire la riscul valutar, se reține că dispozițiile art. 3 lit. b) și art. 18-20 din O.G. nr. 21/1992 și ale art. 27 lit. b) și art. 45-47 din Legea nr. 296/2004 stabilesc dreptul consumatorilor de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

În acest sens, se constată că instanțele au reținut în mod corect că reclamanții au avut cunoștință de moneda în care urmau a fi acordate creditele, având în vedere că acest element esențial al contractelor a fost menționat în contractele de credit semnate de către consumatori, aceștia beneficiind de o perioadă de timp pentru a se putea informa cu privire la ceea ce presupune încheierea unor astfel de contracte, reclamanții făcând alegerea monedei în care au solicitat acordarea creditelor pentru a beneficia de avantajele pe care le-a presupus acest tip de contract de credit.

Totodată, se reține că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să i se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp,acesta neavând vreo modalitate de a previziona, la momentul încheierii contractului, cum va evolua cursul valutar.

Așadar, din momentul în care banca își execută obligația de a pune la dispoziția împrumutatului suma în Euro, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune și neexecutare obligațiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaște de la chiar momentul încheierii convenției de credit deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

În acest context, se reține că instanța a avut în vedere faptul că reclamanții au avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzelor contractuale privind moneda de acordare a creditelor, putând opta între mai multe tipuri de credite în diverse monede de schimb, alegând, creditele cu caracteristicile pe care le-au considerat potrivite nevoilor lor, sens în care se constată că acordarea creditelor în moneda CHF s-a făcut la solicitarea expresă a reclamanților, acest tip de credit fiind mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale.

De asemenea, se reține că în cauză nu s-a făcut nicio dovadă cu privire la faptul că banca ar fi urmărit inducerea în eroare a reclamanților, în vederea obținerii de venituri nejustificate din diferențele de curs valutar.

În aceste condiții, în mod corect nu s-a reținut de către instanțe lipsa de negociere a clauzelor privind moneda acordării creditului și riscul valutar, având în vedere opțiunea împrumutaților de a accesa credite în franci elvețieni și de a impune moneda în care urmau a fi acordate creditele, posibilitatea acestora de negociere a monedei creditului, astfel că din această perspectivă nu este îndeplinită nici condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin urmare, având în vedere că nu s-a probat săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite, neexistând niciun indiciu al cunoașterii de către bancă a modalității de evoluție a cursului de schimb pentru moneda în care a fost acordat creditul, în mod corect s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru obligarea băncii la suportarea riscului valutar.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Referitor la critica adusă cu privire la analiza teoriei impreviziunii, se constată că în mod corect au reținut instanțele că în cauză nu s-au produs suficiente dovezi în acest sens și că recurenții nu au justificat intervenția unui risc supra-adăugat contractelor de credit încheiate, nefiind astfel făcută dovada întrunirii condițiilor sale de existență.

Având în vedere că hotărârea instanței este amplu și corect motivată, se constată că sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurenților care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină" sau că ar conține o "motivare contradictorie" și prin urmare, critica nu va fi reținută.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

În acest context, recurenții invocă o pretinsă aplicare greșită a legii, însă nu indică și nici nu argumentează în mod concret niciun text de lege care ar fi aplicat greșit, astfel că, aceste critici invocate formal nu pot conduce la ideea că în speță s-ar fi produs încălcarea greșită a unei norme de drept material.

În aceste condiții, trebuie reținută precizarea că motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a legii de către instanțele anterioare rezultată din nesocotirea unor norme de drept substanțial, iar în speța de față o astfel de regulă nu a fost încălcată, întrucât nu s-au făcut astfel de apărări în fața instanțelor devolutive.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită și că motivele de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile recurenților nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

În acest context, nu se poate constata că s-au încălcat dispozițiile legii pentru a fi reținute motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință, întrucât critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de Apel București este nefondată, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 6 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 434 din 6 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. (succesoare a C. S.A.- absorbită) și F. S.A. în calitate de succesoare a D..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.