ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 198/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 februarie 2018 pe rolul Judecătoriei Iași, secția Civilă sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. le-au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. și D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul nenegociat al contractului de facilitare credit nr. x din 10 octombrie 2008 și să dispună înlăturarea clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. a) privind posibilitatea modificării dobânzii; să constate caracterul abuziv al obligației suportării diferenței de curs valutar față de data încheierii convenției, să dispună înghețarea și aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit a unui curs valutar egal cu cel aplicat la momentul semnării contractului de credit și să o oblige pe pârâtă la restituirea sumei achitate ca diferență de curs, calculată începând cu data încheierii contractului până la data introducerii acțiunii, precum și să o oblige pe pârâtă la emiterea unui nou plan de rambursare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7482/2018 din 21 iunie 2018, Judecătoria Iași, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018 la 29 iunie 2018.

Prin sentința civilă nr. 617/2018/CIV din 1 noiembrie 2018, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A., a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta D. S.A. și a respins acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 145/2019 din 27 martie 2019, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea. A constatat abuzivă clauza cuprinsă în art. 5.1 pct. a) din contractul de facilitate de credit nr. x din 10 octombrie 2008 numai în ceea ce privește posibilitatea băncii de a revizui periodic dobânda în funcție de condițiile dominante ale pieței sau ale modificărilor circumstanțelor în care aceasta a fost inițial stabilită, precum și în raport de politicile de creditare ale băncii. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin deciziei. A respins cererea apelanților privind cheltuielile de judecată.

Apelanții reclamanți au formulat o cerere de completare a deciziei sus-menționate, în sensul soluționării capătului de cerere vizând restituirea sumelor percepute în baza clauzei abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

Prin decizia nr. 417/2019 din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins excepția tardivității și cererea de completare a dispozitivului hotărârii.

Împotriva deciziei civile nr. 145/2019, reclamanții și pârâta au declarat recursuri, solicitând casarea în parte a hotărârii.

În motivarea recursului propriu, recurenții-reclamanți au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că soluția de respingere a capătului de cerere subsecvent, referitor la restituirea sumelor percepute în baza clauzei abuzive, este nelegală.

Astfel, au arătat că, în condițiile în care instanța de apel a admis apelul și a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 pct. a) din contract, se impunea, ca o consecință logico-juridică și obligarea la restituirea sumelor de bani percepute în baza clauzei respective, la care se adaugă dobânda legală aferentă.

În opinia recurenților, în condițiile soluției adoptate, instanța de apel nu înlătură efectele nelegale ale clauzei abuzive și validează o îmbogățire fără justa cauza a băncii.

Pentru aceste motive, au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii cererii cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzei abuzive și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată începând cu data plății până la restituirea efectivă a debitului principal.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, ca primă critică adusă hotărârii s-a invocat principiul tempus regit actum și s-a arătat că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii civile, hotărârea pronunțată fiind nelegală din perspectiva formei legii aflate în vigoare la data încheierii contractului de credit dintre părți, precum și a caracterului negociat al contractului.

În cadrul celei de a doua critici, recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii, arătând că prevederile contractuale invocate de reclamanți ca fiind abuzive se referă la elemente de cost, astfel că instanța de apel a procedat la analizarea unui element de cost, respectiv dobânda, care face parte din obiectul principal al contractului, încălcând astfel atât Legea nr. 193/2000, cât și Directiva nr. 93/13/CEE, precum și jurisprudența C.J.U.E.

Potrivit recurentei, instanța de apel trebuia să verifice în primul rând dacă există într-adevăr un contract care nu a fost negociat; or, această apreciere se face întotdeauna prin raportare la momentul semnării convenției.

Astfel, contractul de credit trebuia încadrat într-una dintre cele două categorii, respectiv contract de adeziune sau contract - cadru negociat, instanța de apel urmând să observe că tipul contractului semnat este cel cadru negociat, iar reclamanții aveau posibilitatea negocierii clauzelor.

O a treia critică, subsumată de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., vizează analiza clauzelor contractuale.

În opinia recurentei, contrar celor reținute de instanța de apel sub aspectul lipsei negocierii contractului, reclamanții nu au înțeles să denunțe clauza de la pct. 10.2 din contract, iar motivarea curții de apel sub acest aspect este lipsită de logică juridică, întrucât tinde să conducă la o situație de fapt străină cauzei, care are relevanță din perspectiva încadrării juridice și a pronunțării unei hotărâri temeinice.

În continuare, recurenta a susținut că împotriva reclamanților nu au fost folosite manopere dolosive care să conducă la vicierea consimțământului, nefiind făcută nicio probă în acest sens.

În acest context, a susținut că instanța de apel a omis că reclamanții s-au prezentat de bună-voie la sediul băncii și că au solicitat acordarea unui credit de nevoi personale, că banca nu deține o poziție de monopol pe piața bancară, precum și faptul că aceștia puteau alege dintr-o multitudine de oferte puse la dispoziție de alte bănci, alegerea finală aparținându-le în totalitate.

A apreciat recurenta că instanța de apel s-a substituit reclamanților și a făcut apărări în locul acestora, depășind limitele cu care a fost învestită.

În susținerea tezei pronunțării unei hotărâri nelegale, recurenta a arătat că instanța de apel nu a avut la dosarul cauzei mai multe contracte încheiate de bancă cu terți clienți, pentru a fi în măsură să analizeze și apoi să tragă concluzii în sensul că sunt predefinite clauzele.

Cu privire la limbajul inteligibil, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel trebuia să constate faptul că nu există nicio prevedere legală care să consacre obligația băncii să detalieze clauzele contractuale, astfel că instanța nu se poate substitui legiuitorului, adăugând la lege sau interpretând o normă legală peste voința legiuitorului.

A patra critică este formulată din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, recurenta susținând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de acest text legal pentru declararea caracterului abuziv al clauzei contestate, întrucât reclamanții au încheiat contractul având reprezentarea exactă a drepturilor și obligațiilor ce decurg din acesta, având posibilitatea să negocieze și nefiind forțați să semneze, instanța având posibilitatea să facă aplicarea dispozițiilor art. 250 și ale art. 328 C. proc. civ.

În susținerea celei de a cincea critici, recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii recurate dezvoltând argumente vizând neîndeplinirea condițiilor reglementate de alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sens în care a arătat, în esență, că nu se poate vorbi despre o clauză abuzivă de genul celei prevăzute în acest text legal, de vreme ce clauzele au fost aduse la cunoștința consumatorilor, au fost redactate într-un limbaj ușor inteligibil și s-au prevăzut cuantumul și scopul în care au fost percepute, ceea ce înlătură ideea de rea-credință din partea băncii.

A șasea critică este formulată din perspectiva unei probatio diabolica, recurenta susținând, în esență, că există prezumția că, dacă părțile au inserat o clauză în contract, au făcut-o în scopul de a produce un efect și în acest sens trebuie interpretată respectiva clauză.

În cadrul aceleiași critici, a arătat că părțile s-au bucurat de libertate contractuală, iar contractul reprezintă expresia autonomiei lor de voință, că au fost respectate trei componente ale voinței juridice - anume decizia de a contracta, decizia de a-și alege cocontractantul, precum și decizia de a stabili conținutul contractului -, că a existat un consimțământ valabil exprimat și că au fost respectate și toate condițiile impuse de art. 948 C. civ.

A șaptea critică se întemeiază pe susținerea că hotărârea de constatare a nulității absolute a clauzei referitoare la variația dobânzii este nelegală, în raport cu faptul că la momentul încheierii contractului nu exista nicio prevedere legală care să oblige banca să stabilească în amănunt criteriile de variație a dobânzii, dar și cu împrejurarea că în contract s-au prevăzut posibilitatea de a se modifica dobânda și motivul variației (care este descris în limita obligației legale), iar clientul avea posibilitatea de a rezilia contractul. În fine, a apreciat că intimații-reclamanți aveau posibilitatea de a cunoaște că dobânda putea varia în funcție de condițiile dominante ale pieței, de modificarea circumstanțelor în care dobânda a fost stabilită și de politicile de creditare ale băncii.

Prin întâmpinarea formulată la recursul recurenților-reclamanți, intimata C. S.A. a invocat excepția netimbrării recursului, având în vedere că taxa judiciară de timbru nu a fost achitată anticipat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 și excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât reclamanții nu au parcurs procedura legală reglementată de art. 8-12 din Legea nr. 193/2000, coroborat cu art. 193 C. proc. civ., prin sesizarea organelor de control abilitate și a instanței de judecată, în vederea eliminării clauzelor pretins abuzive; pe fondul recursului, a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând admiterea acestuia, apreciind că în mod eronat a constatat instanța de apel existența caracterului abuziv al clauzei privind modalitatea de determinare a dobânzilor aferente rambursării creditului în cauză, în condițiile în care această clauză nu îndeplinește o condiție de bază a caracterului abuziv raportat la Legea nr. 193/2000, întrucât nu s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante.

Prin încheierea din 7 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, constituită în completul de filtru, a respins excepțiile netimbrării și inadmisibilității, a admis în principiu recursurile și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestora.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți au indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum și atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza criticilor dezvoltate de acești recurenți relevă faptul că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat doar formal, atât timp cât aceștia nu au reclamat nemotivarea deciziei atacate și nu au arătat care sunt motivele contradictorii sau exclusiv străine de natura cauzei reținute de curtea de apel.

Instanța supremă apreciază însă că susținerile acestora dezvoltate prin memorial de recurs pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează să fie analizate.

Recurenții au susținut că, în condițiile în care instanța de apel a admis apelul și a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 pct. a) din contract, se impunea, ca o consecință logico-juridică, și obligarea băncii la restituirea sumelor de bani percepute în baza clauzei respective, la care se adaugă dobânda legală aferentă, numai astfel fiind înlăturate efectele nelegale ale clauzei abuzive și îmbogățirea fără justă cauza a băncii.

Așadar, autorii căii de atac reclamă în concret încălcarea principiului restitutio in integrum, cu consecința procurării unei îmbogățiri fără justă cauză băncii.

În acord cu recurenții, Înalta Curte reține că, în virtutea principiului de drept sus-menționat, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încît părțile contractului să ajungă în situația în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenția lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă și-a produs efectele și părțile au executat deja prestații în baza acesteia, constatarea nulității presupune și restituirea a ceea ce au primit.

Așa cum s-a arătat și în precedent, recurenții-reclamanți au solicitat restituirea sumelor de bani percepute de bancă în baza clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit, care stipulează caracterul variabil al dobânzii percepute de bancă, la care au solicitat să se adauge dobânda legală aferentă.

Analiza deciziei atacate relevă însă faptul că instanța de apel a apreciat că în mod corect a respins tribunalul acest capăt de cerere, de vreme ce nu s-a făcut dovada faptului că, pe parcursul derulării contractului, banca a revizuit dobânda stabilită initial, după primul an de la încheierea contractului.

Or, prin memoriul de recurs autorii căii de atac nu au criticat și nu au contrazis aceste considerente ale instanței de apel.

În plus, se reține și că prin decizia nr. 417/2019 din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins cererea formulată de reclamanți privind completarea dispozitivului hotărârii, reținând că, în contra celor susținute de autorii cererii, instanța de apel s-a pronunțat implicit asupra capătului de cerere vizând restituirea sumelor percepute în baza clauzelor abuzive, de vreme ce, admițând apelul și schimbând în parte sentința primei instanțe, a admis în parte acțiunea, a constat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit, numai în ce privește posibilitatea băncii de a revizui periodic dobânda și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Totodată, a reținut că la fila x, paragraful 1 al deciziei, instanța de apel a expus raționamentul avut în vedere pentru păstrarea soluției de respingere a capătului de cerere referitor la restituirea sumelor încasate în baza clauzei a cărei nulitate absolută s-a constatat.

Se impune observația că recurenții-reclamanți nu au atacat această decizie, deși aveau deschisă calea de atac a recursului în termen de 30 de zile de la comunicare, achiesând astfel la soluția și la considerentele instanței de apel.

În acest context, revenind la decizia recurată, instanța supremă constată că recurenții-reclamanți nu au adus critici punctuale cu privire la considerentele conform cărora nu s-a făcut dovada faptului că, pe parcursul derulării contractului, banca a revizuit dobânda stabilită, după primul an de la încheierea contractului și că, astfel, a încasat dobândă necuvenită, a cărei restituire o datorează subsecvent constatării caracterului abuziv și a nulității absolute, analiza criticii formulate conducând la concluzia că recurenții-reclamanți s-au limitat la a reclama formal încălcarea principiului restitutio in integrum, fără a se raporta la particularitatea raportului juridic dedus judecății.

Or, aceste critici nu sunt apte să conducă la casarea deciziei atacate, atât timp cât curtea de apel a reținut că nu au fost efectuate plăți în temeiul clauzei al cărei caracter abuziv s-a constatat, iar autorii căii de atac nici măcar nu au susținut contrariul, cu atât mai puțin dovedind acest lucru.

Aceasta întrucât, în condițiile în care nu s-a probat efectuarea unor plăți ca urmare a variației dobânzii conform clauzei constatate nule, nu se poate susține cu temei încălcarea principiului restitutio in integrum, cu consecința procurării unei îmbogățiri fără justă cauză băncii.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți nu fundamentează casarea deciziei atacate, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă notează că prima critică vizează încălcarea de către curtea de apel a principiului neretroactivității legii civile, susținând autoarea căii de atac că hotărârea pronunțată este nelegală din perspectiva formei legii aflate în vigoare la data încheierii contractului de credit, 10 octombrie 2008.

Totodată, subliniază faptul că recurenta-pârâtă critică decizia atacată din perspectiva considerentelor vizând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit, care prevede posibilitatea băncii de a revizui periodic dobânda.

Dincolo de faptul că recurenta-pârâtă nu expune argumentele pentru care apreciază că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, analiza de detaliu a decziei atacate relevă faptul că nulitatea și caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit au fost analizate de curtea de apel prin prisma dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (3) teza finală și alin. (6) teza finală din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit nr. x din 10 octombrie 2008, caracterul abuziv, potrivit legii speciale, cu corolarul lui - nulitatea clauzei - fiind cenzurate legal în raport de momentul încheierii contractului.

Nici critica potrivit căreia instanța de apel a procedat la analiza caracterului abuziv al unui element de cost, respectiv dobânda, care face parte din obiectul principal al contractului, cu încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 193/2000 și din Directiva nr. 93/13/CEE și cu nesocotirea jurisprudenței C.J.U.E., nu este întemeiată.

În acord cu recurenta, instanța supremă reține că obligația de plată a dobânzii face parte din obiectul principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiză din perspectiva caracterului său abuziv.

Astfel, trebuie reamintit pe de o parte că instanța europeană a arătat în cauza C-143/13, inter alia, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă o clauză anume constituie un element esențial al prestației debitorului, constând în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător.

Instanța europeană a apreciat că, în privința clauzelor care permit creditorului ca, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Așa cum s-a reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P., exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor cocontractantului.

În speță, dobânda variabilă prevăzută de clauza inserată la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit conține o componentă variabilă, denumită Dobânda de Bază a Băncii și un element fix, marja de 2% pe an.

Exceptând acest element fix, se constată că nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referință variabilă, după primele 12 luni de la încheierea contractului.

În ceea ce privește componenta variabilă, aceasta nu este clară, ci, dimpotrivă, este una echivocă și obscură, deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și de determinare a dobânzii curente după primele 12 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

În absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora să poată fi înțeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanța de apel că o atare clauză nu satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Următoarele critici ale acestei recurente vizează presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat normele de drept material atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credințe și limbajul clar și inteligibil, precum și la constatarea, considerată eronată, că în speță există un dezechilibru contractual între prestațiile reciproce ale părților.

Autoarea căii de atac a susținut, în esență, că instanța de apel trebuia să observe că tipul contractului semnat este cel cadru negociat, iar consumatorii aveau posibilitatea negocierii clauzelor, că reclamanții nu au înțeles să denunțe clauza de la pct. 10.2 din contract, potrivit căreia banca le-a furnizat anterior încheierii contractului toate informațiile și documentele necesare și că aceștia s-au prezentat de bunăvoie la sediul băncii și au solicitat acordarea unui credit de nevoi personale, alegerea finală aparținându-le în totalitate.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe a clauzelor, instanța supremă reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contactul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este împrejurarea că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legiuitorul pornește de la prezumția că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în sensul că le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

În măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Contrar celor susținute de recurentă, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat de bancă, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu și să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Astfel, constatând că recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorul în ceea ce privește conținutul clauzei privind dobânda variabilă și să răstoarne astfel prezumția relativă a lipsei negocierii, instituită de lege, precum și că în speță sunt întrunite cerințele privind dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, în mod juridicos instanța de apel a dat eficiență sancțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 pct. a) din contractul de credit.

În acest context, se cuvine menționat că, deși sunt subsumate de autoarea căii de atac dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanța de apel a aplicat norme de drept material atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credințe și limbajul clar și inteligibil, precum și la constatarea, considerată eronată, că în speță există un dezechilibru contractual între prestațiile reciproce ale părților, vizează, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator; astfel, recurenta-pârâtă a susținut că nu au fost folosite manopere dolosive care să conducă la vicierea consimțământului, nefiind făcută nicio probă în acest sens, că instanța de apel nu a avut la dosarul cauzei mai multe contracte încheiate de bancă cu terți clienți pentru a fi în măsură să analizeze și apoi să tragă concluzii în sensul că sunt predefinite clauzele, că reclamanții au încheiat contractul în cunoștință de cauză și că s-au prezentat de bună voie la sediul băncii pentru a încheiat contractul.

Or, aceste susțineri trimit la elemente atașate situației de fapt, la analiza probelor sau la semnificația absenței probelor relevante, care scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta a criticat, în realitate, modul de administrare sau de interpretare a probelor și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt.

Având în vedere cele arătate în precedent cu privire la prezumția instituită de art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 și la jurisprudența comunitară vizând îndeplinirea condiției exprimării clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, instanța supremă reține că nici criticile recurentei-pârâte privind aplicarea dispozițiilor art. 250 și a celor ale art. 328 C. proc. civ., la o adevărată probatio diabolica și la lipsa unei prevederi legale care să consacre obligația băncii de a detalia clauzele contractuale nu sunt apte să conducă la casarea deciziei atacate, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nici din perspectiva criticilor dezvoltate de către recurenta-pârâtă.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 145/2019 din 27 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2021.