ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 150/2021

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 august 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar «împrumutatul va rambursa împrumutul și dobânda aferentă [...] în valuta în care a fost acordat împrumutul», inserate la art. 5.1 din contractul de credit și eliminarea acesteia; obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului din momentul contractării, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului.

Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă, prin sentința civilă nr. 12720 din 28 noiembrie 2017, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâta C. S.A., în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 13 decembrie 2017.

Prin sentința civilă nr. 538 din 28 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., solicitând admiterea acestuia și anularea sentinței apelate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1893/A din 9 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 538 din 28 februarie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește situația de fapt, Curtea de Apel București a constatat că părțile au încheiat contractul de credit ipotecar nr. x din data de 9 noiembrie 2007, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 135.000 CHF, pe o perioadă de 240 de luni. Potrivit înscrisurilor depuse de către reclamanți în susținerea cererii, la data de 29 august 2011 s-a semnat actul adițional nr. x, cu scopul asigurării conformității clauzelor și dispozițiilor contractului cu prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010.

Prin clauza în discuție, precizată ca fiind cea de la art. 5.1, părțile contractului de împrumut au agreat restituirea creditului în valuta în care acesta a fost acordat ("rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul, la o dată de scadență stabilită de împrumutat, începând cu luna următoare acordării creditului").

Această prevedere contractuală reprezintă, astfel cum în mod corect a statuat prima instanță, aplicarea dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, forma în vigoare la data perfectării convenției, potrivit cărora obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.

Raportat la această împrejurare, s-a arătat că nominalismul monetar consacrat de aceste dispoziții legale presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite. Astfel, în virtutea principiului menționat, moneda ajunge să aibă, din punct de vedere juridic, o valoare stabilă, chiar dacă, în plan economic, valoarea de piață a monedei poate fi variabilă, în funcție de diferiți indici, de regulă, cursul de schimb într-o altă monedă.

Norma legală în discuție are natură supletivă, fiind permis părților implicate în formarea unui acord de voință să deroge de la aceasta, situație ce nu se regăsește în prezentul litigiu.

Curtea a evidențiat faptul că un contract de credit bancar, de natura celui supus analizei, este reglementat de norme incluse în legislația civilă privitoare la împrumutul de consumație, respectiv împrumutul cu dobândă, cu anumite particularități.

Cât privește incidența Legii nr. 193/2000 vizând clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, s-a reținut că aceasta nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care conturează sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui împrumut cu dobândă. În acest context, instanța națională are a verifica în ce măsură pot face obiectul cercetării caracterului abuziv clauzele cuprinse în contractele de credit care preiau dispoziții legale interne de natură supletivă, situație ce caracterizează speța de față.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi". Norma legală anterior citată transpune în dreptul intern prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii și care, fără îndoială, reflectă conținutul preambulului de fundamentare a Directivei, respectiv considerentul treisprezece: întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive.

În speță, contractul de împrumut bancar a fost supus principiului nominalismului monetar, în baza clauzei în legătură cu care se cere a se constata caracterul abuziv, dându-se astfel eficiență unor dispoziții normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluție care să excedeze dispozițiilor legii naționale în materie.

Prin urmare, clauza prevăzută la art. 5.1 din contract ce instituie obligația reclamanților de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, nu poate face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, fiind exclusă din domeniul de aplicare al acesteia.

Totodată, instanța de prim control judiciar a remarcat faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13/CEE nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Din această perspectivă, este nefondată afirmația reclamanților, potrivit căreia instanța de fond a reținut, în mod eronat, principiul nominalismului monetar.

Contrar celor arătate de apelanți, în cauză nu s-a administrat nicio dovadă din care să rezulte că împrumutaților li s-au pus la dispoziție RON sau euro, iar nu franci elvețieni, în condițiile în care contul de împrumut a fost deschis în moneda creditului (CHF). Impedimentul de analiză anterior argumentat nu derivă, așa cum susțin apelanții-reclamanți, din faptul că riscul valutar ține de obiectul contractului, ci din faptul că această clauză reprezintă transpunerea unei norme legale de la care părțile convenției nu au înțeles să deroge.

Mai mult decât atât, s-a arătat că prima instanță a făcut o corectă analiză a condiției caracterului clar și inteligibil al clauzei, expunând, pe larg, în cuprinsul sentinței (pagina 22) considerentele pentru care a apreciat că profesionistul nu a încălcat obligația de informare și nici obligația de a include clauze clare și neechivoce în contract, din perspectiva dispozițiilor O.G. nr. 21/1992, art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004.

În ceea ce privește solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, Curtea de Apel București a reținut că printr-o astfel de măsură s-ar crea un dezechilibru economic evident în defavoarea băncii, acesteia urmând a i se restitui o sumă mult mai mică decât cea împrumutată.

O astfel de modificare a contractului ar reprezenta, realmente, o novație prin schimbare de obiect, întrucât obiectul contractului nu poate fi reprezentat doar de suma împrumutată și de obligațiile specifice ale părților, cu ignorarea totală a valutei creditului, aceasta fiind indisolubil legată de obiectul contractului și reprezentând o componentă indispensabilă a acestuia.

În plus, cererea privind stabilizarea cursului nu este admisibilă față de principiul libertății contractuale consacrat de art. 969 din C. civ. de la 1864, iar instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în sensul de a modifica unilateral contractul, ci are doar posibilitatea să constate nulitatea unei clauze, în condițiile legii.

La data de 14 decembrie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1893/A din 9 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care au solicitat admiterea acestuia, în sensul modificării în tot a deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată în fața instanței de apel. De asemenea, au solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

Recurenții-reclamanți consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de casare, au susținut faptul că instanța de apel a reținut greșit că nu este aplicabilă Legea nr. 193/2000 în cazul obligării debitorilor la restituirea creditului în valuta în care a fost acordat, în condițiile în care o astfel de clauză este vădit abuzivă, pentru motivele arătate atât prin acțiunea introductivă, cât și prin cererea de apel.

S-a arătat că, de lege lata, sistemul de drept din România reglementează trei modalități prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist și un consumator pot fi invalidate: clauzele sunt interzise în mod expres de lege, clauzele sunt prezumate absolut a fi abuzive și clauzele sunt prezumate relativ a fi abuzive, dacă îndeplinesc condițiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În accepțiunea recurenților-reclamanți, clauza referitoare la suportarea riscului valutar este abuzivă, deoarece nu a fost negociată în prealabil cu împrumutații, a fost inserată în contract fără a se explica conținutul acesteia și pentru motivul că accentuează dezechilibrul contractual existent între părți.

Totodată, autorii căii de atac au apreciat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material și în momentul în care a considerat că banca pârâtă și-a îndeplinit obligația negocierii și informării reclamanților la momentul contractării împrumutului, aspect care însă nu a fost probat de către instituția bancară.

Recurenții au susținut și faptul că banca trebuie să facă dovada că a explicat consumatorilor clauzele contractului și că aceștia au acceptat să semneze convenția de credit care conține o astfel de clauză, în cunoștință de cauză.

Or, în speță, este evident că banca nu poate dovedi acest aspect, întrucât nu a existat o astfel de negociere.

Mai mult, obligația stabilită exclusiv în sarcina debitorilor, de a suporta aceste modificări contractuale, contravine principiului bunei-credințe și dispozițiilor din materia protecției consumatorului, motiv pentru care, singura modalitate de reechilibrare a contractului este reprezentată de constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și eliminarea sa din convenția părților.

S-a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a reținut că nu se poate dispune înghețarea cursului valutar la valoarea de la data contractării împrumutului, deoarece se prodece un dezechilibru evident băncii, fără să analizeze și situația financiară precară a consumatorilor care se află într-o poziție de inferioritate și sunt obligați să suporte toate modificările intervenite în contract.

În fine, recurenții-reclamanți au făcut trimitere la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite acestora să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză.

Intimata-pârâtă D. S.A. (societate care a absorbit C. S.A.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții B. și A., stabilindu-se termen pentru soluționarea pe fond a acestuia la data de 16 ianuarie 2020, cu citarea părților.

La termenul din 16 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți B. și A. au criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva faptului că s-a respins capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, inserate la art. 5.1 din contractul de credit ipotecar nr. x din data de 9 noiembrie 2007, susținând că s-a reținut, în mod greșit, că nu este aplicabilă Legea nr. 193/2000 în condițiile în care o astfel de clauză este vădit abuzivă, pentru motivele arătate atât prin acțiunea introductivă, cât și prin cererea de apel.

Art. 5.1 din contractul de credit stabilește că "rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul, la o dată de scadență stabilită de împrumutat, începând cu luna următoare acordării creditului".

Criticile redate de recurenți pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE și că nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de instanța europeană în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv al clauzei contestate.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse și implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit ipotecar în discuție, a cărui clauză referitoare la riscul valutar a format obiectul analizei instanțelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 9 noiembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, reclamanții B. și A. au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului.

Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene sus-arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acea clauză intitulată de recurenți "de risc valutar" este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea legalității hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Recurenții-reclamanți au mai invocat faptul că nu au fost informați cu privire la implicațiile economice pe care le presupune contractarea unui împrumut în moneda CHF și că este vorba despre un contract de adeziune, neavând posibilitatea de a negocia clauzele contractuale.

Înalta Curte constată că asemenea susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Totodată, se reține că reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impunea restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat.

De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptarea convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Recurenții din prezenta cauză se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe, tinzând astfel la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuție este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzei prin care împrumutații s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Cerința unui dezechilibru prezumat înfrânge însăși ideea de impreviziune și intră în contradicție cu alte reglementări din domeniul protecției consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist și consumator. Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte și cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite și cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului și care sunt independente de acțiunea/inacțiune părților.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1893/A din 9 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2021.