ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1932/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 august 2015 pe rolul

Judecătoriei Alexandria, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. (în prezent D. SA), au solicitat să se constate caracterul abuziv a următoarelor clauze: art. 2.4 - secțiunea 2):

"Utilizarea creditului", privitoare la "utilizarea cotațiilor proprii ale băncii la efectuarea schimbului valutar și la suportarea de către împrumutat a tuturor diferențelor de curs valutar."; art. 4.3 -secțiunea 4):

"Plăți", privitoare la faptul că "banca are dreptul să efectueze schimbul valutar, utilizând propriile cotații, eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de către împrumutat".S-a solicitat totodată și stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU, la valoarea de la data încheierii contractului de credit, respectiv la suma de 2,36 RON/1 Chf- curs B.N.R. la data de 14.03.2008 - care să fie valabil pe toată perioada de creditare, cu menținerea celorlalte clauze contractuale.

Prin sentința civilă nr. 3978 din 26 noiembrie 2015 s-a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Alexandria și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Prin sentința nr. 510 din 5 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. pentru S.C. C. S.A. - București, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că, prin semnarea contractului de credit, împrumutații și-au asumat riscul valutar prin solicitarea unui credit în CHF, în condițiile în care ar fi avut posibilitatea de a opta și pentru un împrumut în altă monedă. Riscul valutar este suportat de către ambele părți, evoluția cursului face ca acest contract să fie aleatoriu, inclusiv pentru bancă, nefiind influențat de niciuna dintre părți.

De asemenea, conținutul celor două clauze, respectiv art. 2.4 - secțiunea 2) și art. 4.3 -secțiunea 4) nu are un caracter abuziv, în condițiile în care banca poate uza de aceste dispoziții numai în situația în care împrumutatul nu are sume suficiente în moneda creditului, fiind totodată firesc ca pentru un credit acordat în valută împrumutatul să autorizeze banca să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase, în scopul efectuării plăților conform destinației creditului.

Aceste clauze au un caracter clar și inteligibil, astfel încât reclamanții au fost în măsură să înțeleagă care sunt consecințele economice asupra patrimoniului lor, consecințe pe care le-au acceptat, cu atât mai mult cu cât au avut posibilitatea să aleagă între mai multe oferte de pe piață, atât banca, cât și tipul de credit acordat, inclusiv din perspectiva acestui cost, care le-a fost pe deplin cunoscut.

Cu privire la cererea privind obligarea pârâtei să stabilească ratele de restituire a împrumutului la valoarea francului elvețian existentă la data semnării contractului, instanța a apreciat că și acest capăt de cerere este neîntemeiat, cele solicitate de reclamanți reprezentând aspecte ce țin de acordul părților la întocmirea contractului, iar nu de încălcarea vreunui drept al acestora, instanța neputând astfel interveni în voința părților, în sensul de a obliga pârâta să stabilească ratele de credit la valoarea CHF existentă la data semnării contractului. Tot raportat la acest aspect, s-a reținut că împrumutații, primind o sumă în valută, sunt obligați să o restituie în aceeași valută. Contractul de credit valutar conține un element de risc valutar, însă aceasta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă, semnificativ este faptul că atât C. civ. din 1864 (art. 1578), cât și noul C. civ. (art. 2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia; chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege.

În speță, s-a constatat că părțile nu au convenit ca restituirea creditului să fie făcută doar în RON, la valoarea CHF, pentru a se putea reține existenta vreunui eventual dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamantei dat de diferența dintre cursul de schimb valutar la vânzare și cel la cumpărare, ci au convenit restituirea împrumutului în moneda CHF, dovada fiind și graficul de rambursare.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel, care, prin decizia nr. 46/2018 din 23 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Curtea a reținut că în Cauza Andriciuc C-186/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că, aprecierea cu privire la "dezechilibrul semnificativ pe care o clauză abuzivă îl provoacă între drepturile și obligațiile părților", trebuie raportată "la momentul încheierii contractului"(par. 52 - 54).

În speță, clauzele invocate de către apelanți nu pot atrage nulitatea, deoarece privesc hipervalorizarea CHF în raport cu moneda națională, astfel încât vizează o situație de fapt intervenită ulterior momentului încheierii convenției de credit, pe parcursul executării contractului, iar moneda creditului nu a fost impusă de bancă, ci a fost solicitată expres de către reclamanți, care și-au asumat riscul de schimb valutar aferent rambursării creditului în moneda împrumutului, astfel încât nu există culpa băncii în această alegere.

Cum în cauză apelanții au contractat creditul în moneda CHF și s-au obligat să-l ramburseze în aceeași monedă, Convenția de credit nr. x/14.03.2008 încheiată de aceștia cu intimata S.C. C. S.A. nu poate fi asimilată contractului de credit aflat la originea Cauzei Kasler- C-26/13, prin care creditul a fost contractat în monedă străină, dar rambursarea împrumutului trebuia să se realizeze în moneda națională, în funcție de cursul de schimb la vânzare al monedei străine practicat de instituția bancară.

În cauza dedusă judecății, situația de fapt este diferită, din analiza contractului rezultând că reclamanții au contractat creditul în CHF, le-au fost virate în contul bancar sumele împrumutate în CHF și au obligația de a achita ratele în aceeași monedă. Așadar, apelanții pot procura liber CHF nu numai de la împrumutător, ci și din alte surse, nefiind stipulată în contract o clauză potrivit căreia valoarea în RON a fiecărei rate lunare să se raporteze la cursul de schimb la vânzare al CHF, aplicat de împrumutător la data scadenței.

Cum posibilitatea băncii de a converti la propriul curs sumele existente în contul împrumutaților intervine doar în situația în care aceștia nu au în cont CHF necesar achitării ratelor la scadență, această clauză nu este de natură a aduce atingere libertății de procurarea sumelor de franci elvețieni necesari achitării ratelor.

Potrivit raționamentului CJUE din Cauza Andriciuc (par. 37-38) clauza privind restituirea împrumutului în valută în care a fost acordat face parte din "obiectul principal al contractului", astfel încât nu poate fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000, dacă este îndeplinită condiția privind exprimarea sa în mod clar și inteligibil.

Referitor la obligația legală a băncii de a informa consumatorii cu privire la riscul valutar pe care și l-au asumat prin încheierea contractului în CHF, prin prezentarea unor variații ale cursului valutar și a riscurilor inerente contractării unui împrumut în monedă legală a băncii, astfel cum a statuat CJUE la punctul 50 din Cauza Andriciuc, Curtea a constatat că nu a fost îndeplinită, în condițiile în care, în ceea ce privește neîndeplinirea acestei obligații, nu se poate reține însă reaua-credință abăncii, dedusă din faptul că a anticipat că va urma o depreciere dramatică a monedei naționale, de natură a determina ruperea echilibrului contractual, instanța de apel considerând că nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, ca urmare a reținerii caracterului său abuziv.

Cum nu se poate reține că sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13 clauzele prevăzute de art. 2.4 și art. 4.3 din Convenția de credit, cu privire la care intimata nu a făcut dovada negocierii, s-a constatat că prima instanță a reținut corect că nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, astfel încât nu pot fi calificate ca abuzive.

Din examinarea acestor clauze contractuale, Curtea a reținut că inserarea lor în contract a avut ca scop stabilirea modalităților de plată a creditului în situația în care, la scadență, împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, deci au un caracter subsidiar și urmăresc să asigure atât realizarea dreptului băncii de a-i fi restituite, la scadență, sumele menționate în graficul de rambursare, cât și îndeplinirea de către împrumutați a obligației corelative de a rambursa creditul.

Principiul nominalismului are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor, indiferent de fluctuațiile CHF, nu poate fi considerată ilicită. În condițiile în care nu s-a făcut dovada relei-credințe a băncii, iar acordarea creditelor în CHF era și este una legală, aplicarea principiului nominalismului nu se poate înlătura.

În acest context instanța de apel a considerat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanți prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește, înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor.

Chiar și în situația în care s-ar fi constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale, instanța nu avea posibilitatea legală de a îngheța cursul de schimb la valoarea de la data încheierii contractului, dat fiind faptul că în legislația românească de la momentul încheierii convenției nu existau dispoziții care să permită înlocuirea de drept a clauzelor constatate nule cu dispoziții legale aplicabile.

La data de 30.03.2018 reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 46/2018 din 23 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Recurenții-reclamanți A. și B. au invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenții-reclamanți critică decizia atacată, susținând că instanța de apel a greșit reținând că, din analiza clauzelor prevăzute la art. 2.4din Secțiunea "Utilizarea creditului" și art. 4.3 din Secțiunea "Plăți" nu rezultă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în raport cu momentul încheierii contractului, deoarece hipervalorizarea CHF este o situație intervenită ulterior momentului încheierii convenției de credit, peparcursul executării acesteia. Or, susțin recurenții-reclamanți, clauzele al căror caracter abuziv se invocă, se raportează la momentul încheierii contractului, hipervalorizarea fiind doar consecința directă, prejudiciabilă a clauzelor respective, consecință de altfel imediată.

Instanța de apel a considerat că hipervalorizarea ar fi de fapt o impreviziune contractuală care nu are legătură cu momentul încheierii convenției, însă o astfel de abordare, apreciază recurenții, este eronată, câtă vreme art. 966, art. 968, art. 969, art. 970 C. civ. trasează o anumită conduită părților din contract, respectiv aceea de a acționa cu bună-credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării sale.

Însă în speță, nu este vorba despre o situație neprevăzută în contract, ivită pe parcursul derulării raporturilor juridice dintre părți, ci despre anume clauze contractuale existente, de natură să prejudicieze progresiv, continuu, interesele recurenților, în calitate de consumatori.

În legătură cu interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a fost denaturat atât conținutul noțiunii de "bună-credință", cât și pe cel al noțiunii de "dezechilibru semnificativ...", noțiuni al căror înțeles juridic și consecințe nu pot fi analizate just dacă nu sunt coroborate toate elementele care determină conduita părților, consecințele juridice și economice generate, celelalte clauze contractuale care, din punctul de vedere al riscului valutar, nu creează măcar un minimum de protecție consumatorului.

În opinia recurenților, dacă ar fi fost analizat întregul contract de credit s-ar fi constatat că nu există nicio clauză care să le asigure vreun minim de protecție în caz de fluctuație a cursului valutei, impunându-li-se astfel o conduită contractuală dezavantajoasă exact din momentul încheierii tranzacției. Omisiunea de a informa consumatorii de credite în valută despre riscul de hipervalorizare a monedei creditului constituie o încălcare a obligației de transparență contractuală astfel cum este impusă de Legea nr. 148/2000 privind publicitatea și de Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților.

Instanța de apel nu a admis ipoteza ivirii unui dezechilibru contractual ca urmare a suportării de către consumatori a riscului valutar, astfel că nu a mai analizat criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între obligații, nu a analizat că obligația de plată în prezent, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației reclamanților și implicit conferă un avantaj economic vădit disproporționat pentru bancă, contrar principiului echității și al bunei credințe.

Instanța s-a raportat strict la faptul că reclamanții și-au asumat riscul valutar prin manifestarea voinței juridice la semnarea contractului în valută, considerând că acesta este un element asumat conștient, un element previzibil și firesc. Or, plecând de la această premisă deformată, a dat valoare absolută dispozițiilor art. 969 C. civ., nu a analizat contextul juridic care a precedat asumarea clauzelor prestabilite ale contractului, reaua-credință cu care a acționat banca care a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) și 3)al Legii nr. 193/2000, care impun comerciantului un comportament precontractual și contractual onest.

În ceea ce privește riscul contractului, greșit s-a considerat că acesta revine exclusiv recurenților, că este asumat conștient, deși hipervalorizarea nu avea cum să fie anticipată la momentul încheierii contractului de către consumatori.

Toate argumentele ce caracterizează soluția instanței privitoare la suportarea exclusivă și implicit nelimitată a efectelor fluctuațiilor de curs valutar de către debitori precum și faptul că riscul valutar suportat astfel este o trăsătură normală, tipică creditului în valută, sunt în contradicție cu normele legale care impun un comportament corect comercianților.

Instanța de apel, în mod greșit s-a raportat doar la faptul că a fost explicat mecanismul rambursării creditului, fără însă a verifica dacă a fost explicat mecanismul de schimb valutar, implicațiile și consecințele în caz de dezechilibre economice.

În mod greșit a reținut instanța de apel apărarea pârâtei privitoare la conținutul clauzei contestate, prin faptul că, doar dacă e cazul, banca efectuează schimbul valutar la cotațiile sale, astfel că facilitează acest serviciu în cazul în care împrumutații nu fac plata cu această monedă cumpărată de la altă instituție de profil, deși această monedă nu are circulație pe piața românească, fiind astfel imposibil de achiziționat.

Recurenții-reclamanți susțin că greșit nu le-au fost reținute apărările în ceea ce privește similitudinea cu cele dispuse de CJUE în C-26/13 Cauza Kasler și Cauza Andriciuc, instanța de apel dând o interpretare eronată dispozițiilor comunitare, având în vedere că, din considerentele acestor cauze rezultă că cerința negocierii trebuie să fie efectivă, completă iar nu formală, banca având obligația să informeze asupra modului de comportare al monedei înainte de încheierea contractului și că aceasta este fluctuantă, informare absolut necesară pentru realizarea unui acord de voință valabil.

În opinia recurenților-reclamanți, deși instanța de apel a admis că nu au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care i-ar fi permis acestuia să evalueze costul total al împrumutului său, a reținut în mod contradictoriu că acest lucru nu înseamnă că este abuzivă clauza, de vreme ce banca nu a anticipat că va urma o depreciere dramatică a monedei naționale, prin urmare această clauză nu este de natură să conducă la nulitatea absolută.

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a nesocotit art. 44-45 și art. 75-76 din Legea nr. 296/2004 - Codul Consumului; art. 6 din Legea nr. 289 privind regimul juridic al creditelor de consum; art. 18-19 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor; art. 21 din O.G. nr. 21/1992; art. 5-7 din Legea nr. 363/2007, privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților; art. 117, art. 126,art. 148 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului; art. 5, 966, 968, 969, 970 C. civ.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 46/2018 din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019 a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți au invocat greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind utilizarea cotațiilor proprii ale băncii la efectuarea schimbului valutar și la suportarea de către împrumutat a tuturor diferențelor de curs valutar (art. 2.4 - secțiunea 2); dreptul băncii de a efectua schimbul valutar, utilizând propriile cotații, eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de către împrumutat (art. 4.3 -secțiunea 4); stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la valoarea avută la momentul contractului.

Cu privire la clauzele stipulate prin art. 2.4 și art. 4.3 menționate anterior, recurenții -reclamanți au criticat decizia atacată, susținând că instanța de apel, în mod greșit a reținut că existențadezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților se apreciază în raport de momentul încheierii contractului, însă hipervalorizarea CHF invocată de reclamanți este o situație intervenită ulterior, pe parcursul executării contractului.

În opinia recurenților, clauzele al căror caracter abuziv se reclamă, se raportează la momentul încheierii contractului, hipervalorizarea fiind doar consecință directă, prejudiciabilă a clauzelor respective, consecință imediată.

Critica este nefondată întrucât instanța de apel a reținut că, din examinarea conținutului concret al acestor clauze, prin raportare la dispozițiile legale respectiv art. 2 și 4 din Legea nr. 193/2000, act normativ prin care s-a transpus Directiva93/2013/CEE din 05.04.1993 și Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000 a rezultat că nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții cerute de lege pentru a fi declarate abuzive clauzele, neexistând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanților sau contrar bunei-credințe.

În ceea ce privește condiția existenței dezechilibrului semnificativ, în mod corect a reținut instanța de apel că acesta se apreciază la momentul încheierii contractului deoarece elementele existente la acel moment pot crea dezechilibrul, iar nu executarea ulterioară a contractului, pe baza unor criterii cunoscute încă de la început de consumator, sub acest aspect neexistând o încălcare a legii de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți au învestit instanța cu constatarea caracterului abuziv al clauzelor indicate în petitul acțiunii. O astfel de solicitare, atunci când este găsită întemeiată, are ca efect aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzelor stipulate cu încălcarea obligațiilor care incumbă profesioniștilor în relațiile cu consumatorii, prin urmare are legătură cu formarea voinței părților având cauze anterioare sau concomitente încheierii contractului de credit.

În consecință, solicitarea recurenților-reclamanți de a fi declarată abuzivă clauza de risc valutar pe motivul hipervalorizării monedei creditului nu are acest caracter de cauză anterioră sau concomitentă ci ulterioară încheierii contractului, așadar este o chestiune de executare a contractului iar nu de nulitate a clauzelor. Deși hipervalorizarea monedei creditului este o consecință a clauzei de risc valutar aceasta nu s-a produs la momentul contractului, prin urmare, nu poate viza nulitatea absolută a clauzei în sensul acestei instituții juridice.

În acest context este de menționat și Cauza Andriciuc C-186/16, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că, aprecierea cu privire la dezechilibrul semnificativ pe care o clauză abuzivă îl provoacă între drepturile și obligațiile părților, trebuie raportată la momentul încheierii contractului.

În acord cu prevederile art. 4 alin. (1) și (2) și art. 5 din Directiva nr. 93/2013, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reținut că cele două clauze nu au caracter abuziv, dat fiind faptul că sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, reclamanții fiind în măsură să înțeleagă consecințele acestora asupra patrimoniului lor.

Înalta Curte reține ca nefondate și criticile privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea avută la momentul contractului, din perspectiva încălcării normelor de drept material.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

În legătură cu acestă clauză și prin raportare la dispozițiile legale invocate, se reține că, în mod corect instanța de apel a apreciat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanți prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită și în recenta decizie pronunțată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Prin Hotârârea din 21 martie 2013 dată în cauza C-92/11, CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel dar și criticile care privesc incidența Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Deși decizia CJUE evocată este ulterioară deciziei din apel considerentele instanței europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanța de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reținerea retroactivă în cauză de față a jurisprudenței instanței europene.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 46/2018 din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Totodată, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata D. S.A. privind cheltuielile de judecată având în vedere că nu au fost dovedite astfel cum prevede art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 46/2018 din 23 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata D. S.A. privind cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 octombrie 2020.