ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1874/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 16.01.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 444.758,83 RON și a penalităților de întârziere aferente, cu cheltuieli de judecată.

Temeiul de drept al cererii l-a constituit plata nedatorată și, în subsidiar, îmbogățirea fără justă cauză.

Prin sentința civilă nr. 1940/26.06.2019, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește suma de 384.412,68 RON și, în consecință, a respins acțiunea în aceste limite, constatând prescris dreptul material la acțiune; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate.

Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii tribunalului a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 2183/A/17.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B..

În motivare, recurenta a arătat că a plătit intimatei suma totală de 190.579,83 RON, reprezentând valoarea primelor de asigurare, în mai multe tranșe, la datele de 01.09.2014, 15.10.2014, 25.06.2015 și 14.09.2015. A mai arătat că, în numele său, S.C. D. S.R.L., societate care, la rândul ei, face parte din grupul D., a plătit intimatei, tot în mod nedatorat, suma totală de 254.179 RON, la datele de 03.12.2014 și 11.03.2015.

Recurenta a mai precizat că din 08.07.2010 se află în procedura insolvenței, că intimata s-a înscris în tabel cu suma de 2.095.944,90 RON, iar ulterior a pretins și contravaloarea primelor de asigurare, cu titlu de creanțe curente. De asemenea, a arătat că cea din urmă cerere a fost respinsă de către administratorul judiciar, că intimata a contestat respectiva măsură, iar Tribunalul București, secția a VII-a civilă, prin sentința civilă nr. 4182/09.06.2016, a respins contestația intimatei.

Potrivit autoarei căii de atac, de la data pronunțării sentinței și-a dat seama că a plătit intimatei în mod nedatorat suma totală de 444.758,83 RON.

De aceea, a apreciat că acțiunea de față, înregistrată pe rolul instanței la data de 16.01.2019, a fost formulată în cadrul termenului de prescripție.

Criticând decizia atacată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, sub un prim aspect, că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 2.528 C. civ. și că prescripția a început să curgă de la data pronunțării de către judecătorul-sindic a sentinței civile nr. 4182, respectiv de la 09.06.2016, moment la care a cunoscut că plata către intimată a primelor de asigurare a fost făcută în mod nedatorat. De aceea, a arătat că în mod greșit a apreciat curtea de apel că trebuia să cunoască, încă de când a făcut plățile, caracterul lor nedatorat, atât timp cât intimata a pretins plata sumelor pe care le-a considerat creanțe curente în procedura insolvenței. Recurenta a mai subliniat că S.C. D. S.R.L., care a efectuat plăți în numele său, nici nu avea cum să cunoască faptul că plata era nedatorată, de vreme ce era terț față de raportul juridic dintre părțile litigante.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, a criticat și soluția adoptată pe fond, din perspectiva aplicării eronate a dispozițiilor care reglementează plata nedatorată și îmbogățirea fără just temei.

În acest context, recurenta a considerat că în mod greșit a reținut instanța de apel că plățile au fost făcute în baza contractelor încheiate cu intimata, pentru că la momentul plății, datoriile nu mai existau din punct de vedere juridic, ca efect al pronunțării sentinței civile nr. 4182/09.06.2016 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 553/16.12.2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Astfel, a arătat că prin neînscrierea în tabel a acestor creanțe, potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la data deschiderii procedurii, intimata și-a pierdut calitatea de creditor pentru primele de asigurare neîncasate.

De altfel, recurenta a susținut și că îi revenea obligația de a achita primele de asigurare refacturate de către intimată, doar dacă anterior aceasta le-ar fi plătit către asigurător, dar că, în speță, intimata nu a făcut dovada că ar fi achitat în mod real societății de asigurare sumele ce formează obiect al disputei litigioase.

La 02.06.2020, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului presupune existența unor raporturi contractuale între părți, iar apoi, subsecvent deschiderii procedurii insolvenței împotriva recurentei (sub imperiul Legii nr. 85/2006), prezentarea de către intimată a unei creanțe în cuantum de 2.095.944,90 RON, care a fost înscrisă în tabel. În plus față de această sumă, recurenta a susținut că i-a plătit intimatei suma de 190.579,83 RON, reprezentând valoarea primelor de asigurare și că, în numele său, S.C. D. S.R.L., a mai plătit intimatei suma totală de 254.179 RON, cu același titlu.

Instanțele anterioare au mai reținut că deși intimata a pretins, pe parcursul derulării procedurii colective, și contravaloarea primelor de asigurare, cu titlu de creanțe curente, această cerere i-a fost respinsă de către administratorul judiciar, iar contestația formulată de intimată împotriva măsurii practicianului în insolvență a fost respinsă prin sentința civilă nr. 4182/09.06.2016 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, rămasă definitivă.

Prima critică a deciziei atacate vizează dezlegarea oferită prescripției.

Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 2.528 C. civ. și că prescripția a început să curgă de la data pronunțării de către judecătorul-sindic a sentinței civile nr. 4182/09.06.2016, deoarece atunci a cunoscut că plata către intimată a primelor de asigurare a fost făcută în mod nedatorat, iar nu din momentul efectuării plăților. Recurenta a mai subliniat că S.C. D. S.R.L., care a efectuat plăți în numele său, nici nu avea cum să cunoască faptul că plata era nedatorată, de vreme ce era terț față de raportul juridic dintre părțile litigante.

În conformitate cu art. 2.528 alin. (1) C. civ., "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, dispozițiile citate mai sus sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.

Regula începutului curgerii prescripției impune determinarea ei în funcție de momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, ori de cel obiectiv, când păgubitul trebuia să cunoască aceste elemente.

Acțiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată se prescrie în termenul general, care începe să curgă de când solvens-ul a luat cunoștință sau a trebuit să cunoască natura nedatorată a plății, iar în situația specifică a actio de in rem verso, prescripția începe să curgă de la momentul la care cel sărăcit a cunoscut sau trebuia să cunoască micșorarea patrimoniului său și sporirea corespunzătoare a celui al altei persoane.

În considerarea acestor reguli, Înalta Curte apreciază că susținerea recurentei potrivit căreia prescripția ar fi început să curgă de la 09.06.2016, când Tribunalul București, secția a VII-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 4182, nu este fondată, deoarece acest reper, extrinsec raporturilor dintre părți, nu conturează niciuna dintre ipotezele alternativ instituite de art. 2.528 alin. (1) C. civ.

În condițiile factuale ale speței, instanțele anterioare judicios au reținut că, în contextul raporturilor contractuale dintre părți, menținute și ulterior deschiderii procedurii de insolvență asupra recurentei - ceea ce a presupus îndeplinirea, de către recurentă, a obligației contractuale de plată a primelor de asigurare -, aceasta a cunoscut sau cel puțin trebuia să cunoască atât pretinsa pagubă (nivelul sumelor achitate), cât și pe cel care răspunde de ea (partea care a primit plata).

Considerentele expuse mai sus conduc spre aceeași concluzie și în privința plăților efectuate de către S.C. D. S.R.L., întrucât acestea, potrivit propriilor susțineri ale recurentei, au fost făcute în numele său.

Prin urmare, dispozițiile art. 2.528 C. civ. nu au fost greșit aplicate.

Subsumat tot motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat și soluția adoptată pe fond, apreciind că la data plății, datoriile nu mai existau din punct de vedere juridic, ca efect al pronunțării a sentinței civile nr. 4182/09.06.2016 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 553/16.12.2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Înalta Curte notează că potrivit art. 1.341 alin. (1) C. civ. "Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire", iar potrivit art. 1.345 C. civ., "Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri".

Instanțele anterioare au reținut că reclamanta (acum recurentă) era debitorul obligației de plată a sumelor reprezentând contravaloarea primelor de asigurare, iar facturile emise de pârâta-intimată au avut la bază contractele de leasing încheiate între părți, contractele de asigurare facultativă (polițele CASCO) și contractele de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto (polițele RCA).

În aceste circumstanțe, condiția desprinsă din cel dintâi text legal citat, care privește plata nedatorată, aceea ca datoria să nu existe din punct de vedere juridic, nu este îndeplinită, deoarece creanța rezultă din art. 2.7.1, comun contractelor de leasing financiar încheiate între părți, care, reluând dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 51/1997, a instituit în sarcina recurentei-utilizator obligația de a suporta costurile asigurării bunurilor.

Toate sumele astfel datorate au fost plătite de bună voie de recurentă sau, în numele ei, de către S.C. D. S.R.L., anterior pronunțării sentinței civile nr. 4182/09.06.2016, prin care judecătorul-sindic a reținut că suma pretinsă de intimată cu titlu de contravaloare a primelor de asigurare nu are caracterul unei creanțe curente, care, prin urmare, nu beneficiază de dispozițiile de art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora "Creanțele născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală. Prevederea se aplică în mod corespunzător pentru creanțele născute în procedura de faliment".

În opinia recurentei, această dezlegare are semnificația inexistenței creanței părții adverse și, ca o consecință, a inexistenței propriei sale datorii.

Înalta Curte reține că deschiderea procedurii insolvenței marchează începutul unei perioade în care realizarea creanțelor împotriva unui debitor în insolvență este guvernată de dispozițiile legii speciale, care instituie în sarcina titularului unei creanțe născute anterior deschiderii procedurii obligația depunerii declarației de creanță într-un anumit termen.

Neîndeplinirea acestei obligații produce efectul prevăzut de art. 76 din Legea nr. 85/2006, în sensul că respectivul creditor este decăzut din dreptul de a participa la distribuirile de sume în cadrul reorganizării și falimentului și de a-și realiza creanța împotriva debitorului/membrilor/asociaților cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare, ulterior închiderii procedurii, cu excepția cazului în care debitorul a fost găsit vinovat de bancrută simplă sau bancrută frauduloasă ori i s-a stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăți sau transferuri frauduloase.

Legea nr. 85/2006 are caracter special și domeniu de reglementare propriu; de aceea, sancțiunea decăderii instituită de art. 76 operează doar în condițiile legii speciale și în limitele ei. Ca efect al acesteia, titularul unei creanțe născute anterior deschiderii procedurii, care nu a prezentat în termen declarația de creanță, nu dobândește calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedură, în sensul pe care îl definește art. 3 pct. 8 din același act normativ.

Semnificația acestei concluzii nu trebuie însă extinsă.

După cum rezultă din art. 64 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, creanța curentă este cea născută după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare.

Prin urmare, dacă prin sentința civilă nr. 4182/09.06.2016, judecătorul-sindic i-a negat creanței caracterul curent, aceasta nu presupune că ea nu ar mai exista, ci doar că nașterea ei este anterioară, iar nu ulterioară deschiderii procedurii. Așadar, în litigiul finalizat prin sentința civilă nr. 4182/09.06.2016 a Tribunalului București, secția a VII-a civilă, disputa părților nu a purtat asupra existenței creanței, ci asupra caracterului ei, curent sau anterior deschiderii procedurii.

Tocmai de aceea, statuările judecătorului-sindic au impus concluzia potrivit căreia nedepunerea în termen a unei declarații de creanță pentru contravaloarea primelor de asigurare afectează dreptul intimatei de a-și valorifica respectivele pretenții în cadrul procedurii concursuale (nefiind, în limita acestor sume, creditor îndreptățit să participe la procedură), dar nu existența creanței, în sine.

Așa fiind și în circumstanțele factuale reținute de instanțele devolutive și expuse anterior, plata de bună voie a acestei creanțe nu indică eroarea în care s-ar fi aflat recurenta, ci semnifică doar executarea unei obligații legale și contractuale.

Aceleași considerente relevă legalitatea deciziei atacate și din perspectiva temeiului subsidiar al cererii de chemare în judecată, îmbogățirea fără justă cauză, întrucât scăderea patrimoniului recurentei este justificată în condițiile art. 1346 lit. a) C. civ., plata fiind făcută în executarea unei obligații valabile.

Afirmația recurentei potrivit căreia, în speță, intimata nu a făcut dovada că ar fi achitat în mod real societății de asigurare sumele ce formează obiect al disputei litigioase nu poate forma obiect al examinării în recurs, pentru că ea conturează o eventuală critică asupra temeiniciei deciziei, nicidecum asupra legalității ei. Însă, recursul nu este o cale devolutivă de atac, iar părțile nu beneficiază și de al treilea grad de jurisdicție.

Cele prezentate mai sus conduc spre concluzia că motivul de recurs invocat nu justifică măsura casării hotărârii atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator B.. împotriva deciziei civile nr. 2183/A din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 7 octombrie 2020.