ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1833/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 04.08.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. ICSH S.A., prin administrator judiciar A.., a solicitat obligarea pârâtei C. civ..F.R.S.A. MARFĂ S.R.L. la plata sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloare creanță cesionată conform contractului de cesiune nr. x/22.05.2012, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 406 din 15 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta S.C. ICSH S.A., prin administrator judiciar A..

Prin decizia civilă nr. 2086 din 23 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. ICSH S.A, prin administrator judiciar A.., împotriva sentinței civile nr. 406/15.02.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. civ..F.R.S.A. MARFĂ S.R.L.

La 19 martie 2019, recurenta-reclamantă S.C. ICSH S.A., prin administrator judiciar A.., a declarat recurs împotriva încheierii din 9 octombrie 2018 (încheierea de amânare a pronunțării) și a deciziei nr. 2086 din 23 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 497 C. proc. civ. sau reținerea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond, apel și recurs.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susține că motivele instanței de apel sunt nelegale, fiind străine de natura cauzei, astfel că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Consideră că din textele de lege indicate, respectiv art. 1566-1592 C. civ., nu rezultă că "obligația contractuală a cesionarului față de cedent nu poate consta în însăși creanța transmisă", cum eronat a reținut curtea de apel. De asemenea, nu rezultă nici faptul că "ar fi ilogic ca obligația cesionarului să fie plata însăși a creanței transmise" sau că obligatoriu cesiunea ar trebui să fie aducătoare de "profit" pentru cesionar și numai pentru acesta.

Recurenta apreciază că legiuitorul nu pune semnul egalului între o cesiune de creanță și o vânzare-cumpărare, astfel cum a procedat instanța de apel, prevederile art. 1567 C. civ. fiind elocvente în acest sens.

Contrar celor reținute, atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, datoria cesionarului față de cedent, apreciază recurenta că este una identificabilă, raportat la prevederile art. 1566-1592 C. civ. și nu rezultă, nici din reglementările legale în materie și nici din clauzele contractului de cesiune creanță nr. x/22.05.2012, că cesionarul nu a înțeles sa se oblige la exact lucrul pe care urma să îl primească, lipsa de sens juridic și economic fiind o apreciere absolut nelegală.

Invocând dispozițiile art. 1567 alin. (3) C. civ. și având în vedere ansamblul împrejurărilor în care s-a produs încheierea contractului de cesiune de creanță nr. x, respectiv lipsa oricărei datorii a recurentei-reclamante S.C. ICSH S.A. prin administrator judiciar A.. față de intimata-pârâtă C. civ..F.R.S.A. MARFĂ S.R.L., recurenta apreciază că cesiunea încheiată duce spre un împrumut de consumație (art. 2158 și următoarele C. civ.).

Dacă cesiunea ce a făcut obiectul contractului nr. x/1471/22.05.2012 ar fi asimilată și unui contract de vânzare-cumpărare, nimic nu ar putea duce la concluzia că recurenta a vândut intimatei o creanță certă, lichidă și exigibilă, pentru ca ulterior să încaseze un preț inferior.

De asemenea, recurenta-reclamantă apreciază că în mod greșit instanța a respins, la termenul din 9.10.2018, cererea de probațiune formulată de reclamantă, aceasta fiind de natură a face dovada celor susținute prin cererea de chemare în judecată.

În concluzie, recurenta susține că în mod corect și fondat a pretins obligarea intimatei-pârâte la plata contravalorii sumei ce i-a fost cesionată, acest raționament rezultând din interpretarea textelor de lege invocate (art. 1567, art. 1660, art. 1341 alin. (1), art. 1345, art. 1566-1592, art. 2158 și urm., art. 2164 alin. (2), art. 2167 din C. civ.).

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. civ..F.R.S.A. MARFĂ S.R.L., la 5 aprilie 2019 .

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a formulat recurs împotriva încheierii din 9.10.2018, însă în dezvoltarea motivelor de recurs nu a adus nicio critică de nelegalitate împotriva acesteia.

Este de amintit că, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, în sensul unei reevaluări a situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

De altfel, se constată că, prin încheierea atacată, instanța de apel a motivat respingerea fiecăreia din probele solicitate de recurenta-reclamantă, iar instanța supremă nu a reținut niciun motiv de casare de ordine publică, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., astfel că recursul împotriva încheierii din 9.10.2018 va fi respins ca nefondat.

Referitor la criticile de nelegalitate privind greșita aplicare a art. 1566-1592 C. civ., precum și a art. 1660 C. civ. de către instanța de apel, subscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reține că nu pot fi primite.

Astfel, recurenta a învestit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, prin care a solicitat obligarea pârâtei C. civ..F.R.S.A. MARFĂ S.R.L. la plata sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloare creanță cesionată conform contractului de cesiune nr. x/22.05.2012.

Se reține, totodată, că, în contractul de cesiune nu se menționează un preț al cesiunii, iar art. 2.2. din contract, pe care recurenta a menționat că își întemeiază acțiunea, are următorul conținut:

"stingerea datoriei cesionarului către cedent se va face prin plată sau compensare".

Instanța supremă reține și faptul că, deși recurenta a menționat în cererea de chemare în judecată și dispozițiile art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată, precum și ale art. 1345 C. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză, la interpelarea instanței, la termenul din 1 februarie 2018, recurenta a precizat expres că fundamentul acțiunii îl reprezintă art. 2 alin. (2) din contractul de cesiune nr. x/22.05.2012.

Potrivit dispozițiilor art. 1566 alin. (1) C. civ., "cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț", iar potrivit dispozițiilor art. 1567 alin. (1) și (3) din același cod, "cesiunea de creanță poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit; dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispozițiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operațiune juridică în cadrul căreia părțile au convenit să se execute prestația constând în transmiterea unei creanțe".

Prin urmare, principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanță, ut singuli, din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, indiferent dacă cesiunea este cu titlu oneros sau că ea este cu titlu gratuit.

Recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 1660 alin. (1) și (2) C. civ., menționând că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că prețul cesiunii nu se poate determina, în acest sens arătând recurenta că prețul cesiunii îl reprezintă chiar contravaloarea creanței transmise.

Sub un prim aspect, se reține, pe de o parte, că prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 1660 C. civ., privind prețul în contractul de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, chiar legea permite aplicarea în cazul cesiunii de creanță cu titlu oneros, în mod corespunzător, a dispozițiilor din C. civ. privind vânzarea-cumpărarea, prin urmare criticile recurentei privind asimilarea cesiunii de creanță unei operațiuni de vânzare-cumpărare de către instanța de apel sunt nefondate.

Sub un al doilea aspect, în ce privește prețul cesiunii cu titlu oneros, aplicabilitatea art. 1660 alin. (2) C. civ., în sensul că prețul vânzării trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil, nu a fost contestată, recurenta înțelegând să critice, în realitate, prin memoriul de recurs, însăși modalitatea de determinare a prețului, fără a dezvolta, însă, adevărate critici de nelegalitate a deciziei atacate. Argumentele acesteia privind inexistența unei interdicții exprese, atât contractuale, cât și legale, ca prețul cesiunii să echivaleze cu creanța transmisă, pentru a acoperi lipsa stipulării unui preț efectiv în contract sau cel puțin a unor criterii de determinare a prețului, nu pot fi primite, în lipsa indicării, în concret, a modalității greșite de aplicare a art. 1566-1592 C. civ. de către instanța de apel.

Se reține că prețul cesiunii este stabilit doar în raporturile între cedent și cesionar și este un element al cesiunii de creanță, independent, ca natură juridică, de valoarea creanței cedate. Cesiunea de creanță cu titlu oneros este practic un contract de vânzare a unei creanțe, privită ca bun, iar prețul cesiunii de creanță este chiar prețul acestei vânzări, pe care cedentul și cesionarul îl stabilesc în mod liber pe piață.

Pe cale de consecință, în mod corect a reținut instanța de apel că obligația contractuală a cesionarului față de cedent nu poate consta în însăși creanța transmisă, din moment de cedentul tocmai pe aceasta a înstrăinat-o (vândut-o), cesiunea de creanță cu titlu oneros fiind o formă de vânzare-cumpărare.

Prin criticile echivoce formulate, relative la interpretarea art. 1566-1592 C. civ., recurenta urmărește, în realitate, o interpretare a clauzelor contractuale, în mod deductiv, de către instanță, aspect care, pe de o parte, ar înfrânge principiul acordului de voință prevăzut de art. 1270 C. civ., iar, pe de altă parte, trimite la aspecte factuale ale cauzei, care nu pot fi supuse controlului instanței de recurs.

În ce privește criticile recurentei privind aplicarea în cauză, a prevederilor din C. civ. relative la împrumutul de consumație, se constată că acestea au fost invocate omisso medio, direct în recurs, această ipoteză nefăcând obiectul cercetării judecătorești în fazele anterioare ale procesului. Astfel, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., aceste critici nu pot fi analizate direct în recurs, fiind incident și principiul legalității căii de atac.

Instanța supremă constată că, deși recurenta și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acest motiv de casare a fost invocat formal, nefiind dezvoltate critici subsumate acestui motiv de nelegalitate.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă ICSH S.A., prin administrator judiciar A.., împotriva încheierii din 9 octombrie 2018 și a deciziei civile nr. 2086 din 23 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2020.