- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 21 noiembrie 2023
- Stat pârât
- SWE
- Concluzia
- Inadmisibil
Y și A împotriva Suediei
Traducere în română Auto
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 11628/21 Y și A împotriva Suediei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 21 noiembrie 2023 în calitate de comitet compus din: Krzysztof Wojtyczek , Președintele LÄtif Hüseynov , Erik Wennerström , judecători și Liv Tigerstedt , grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea (nr. 11628/21) împotriva Regatului Suediei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 19 februarie 2021 de doi resortisanți suedezi, Y și A, care s-au născut în 1992 și, respectiv, 2016 („reclamanții”) și au fost reprezentați de dl J. Lundqvist și dl P. Bratt, avocați care practică la Stockholm; hotărârea de a nu divulga numele reclamanților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: OBIECTUL CAUZEI Cauza Cauza se referă la presupusul refuz al statului contestat de a repatria reclamanții, o femeie și copilul ei, care au fost ținuți în tabăra Roj din nord-estul Siriei.
Primul reclamant a călătorit în Siria în 2015 pentru a se alătura soțului ei acolo. În Siria a dat naștere la al doilea reclamant. Soțul primului reclamant a murit în 2017 și a fost acuzat de aderare la „Daesh” (numitul stat islamic în Irak și Levant). La sfârșitul anului 2017 sau la începutul anului 2018, reclamanții au fost prinși de Forțele Democrate Siriene și dus în tabăra Roj. Nu se cunoaște dacă reclamanții au prezentat vreo cerere oficială de repatriere, dar în martie 2022, după ce au depus cererea la Curtea, au revenit în Suedia cu ajutorul guvernului suedez. Reclamanții au plâns că refuzul Suedia de a le repatria (în primul rând până în martie 2022) a constituit o încălcare a drepturilor acestora în temeiul articolelor 2 și 3 din Convenție, având în vedere condițiile slabe din tabăra Roj, și dreptul lor de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisanți sunt garantați în conformitate cu art. 3 § 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.
În cele din urmă, au plâns, în conformitate cu art. 13 din Convenție, că nu există căi de recurs interne eficace care să împiedice continuarea acestor încălcări. EVALUAREA TRIBUNALULUI Principiile relevante privind problema competenței în temeiul articolului 1 din Convenție, în cazuri precum actualele, au fost stabilite H.F. și alții v. France [GC], nos. 24384/19 și 44234/20, 184-88, 14 septembrie 2022. Din aceleași motive și concluzii prevăzute în H.F. și alții v. Franța Hotărârea (ibid., §§ 191-203 și 215) a Curții consideră că plângerile reclamanților în temeiul articolelor 2 și 3 din Convenție nu intră sub jurisdicția Suediei, în urma că aceste plângeri sunt incompatibile cu dispozițiile Convenției și, prin urmare, inadmisibile în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenția.
În ceea ce privește plângerile în temeiul articolului 3 § 2 din Protocolul nr. 4 (în exclusivitate sau în conjuncție cu art. 13 din Convenție), Curtea își reiterează concluzia în H.F. și alții c. Franța , în cazul în care a fost stabilită competența Franței (ibid., §§ 204-16). Deși prezentul caz poate fi diferit în cazul în care reclamanții nu au făcut o cerere oficială autorităților suedeze de repatriere și asistență (compare ibid., § 213), Curtea nu consideră necesară examinarea în continuare a acestei chestiuni, deoarece plângerile sunt, în orice caz, inadmisibile din motivele prezentate mai jos. Curtea reiterează că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, nu se poate aborda decât o cerere după epuizarea recourslor interne și că, după ce a încetat o presupusă încălcare continuă, scopul unui remediu eficace ar fi obținerea recunoașterii și a unui recurs (a se vedea Bouhamla c. Franța (dec.), nr. 31798/16, § 38, 25 iunie 2019; M.K.
și alții c. Franța , nr. 34349/18 și altele 2, § 168, 8 decembrie 2022; și Camara c. Belgia , nr. 49255/22, § 130, 18 iulie 2023). În acest caz, presupusele încălcări în curs au încetat în martie 2022 atunci când reclamanții au revenit în Suedia. 10. Curtea este convinsă că există în Suedia un remediu accesibil și eficace, capabil de a permite recunoaștere și remediere în ceea ce privește presupusele încălcări ale Convenției.
Potențialele solicitanți pot fi așteptați, ca regulă generală, să depună o cerere internă de a solicita compensații pentru presupusele încălcări ale Convenției înainte de a cere Curții, fie prin depunerea unei plângeri la Cancelarul Justiției, fie prin depunerea unei cauze de stat în fața instanțelor obișnuite (a se vedea, de exemplu, Eriksson c. Suedia , nr. 60437/08, § 52, 12 aprilie 2012; Ruminski c. Suedia (dec.), nr. 10404/10, §§ 37-38, 21 mai 2013 și Marinkovic c. Suedia (dec.), nr. 43570/10, 10 decembrie 2013). 11. Nu există nimic care să sugereze că tribunalele obișnuite sau cancelarul justiției ar refuza să ia în considerare încălcările pretenționate în acest caz. În plus, deoarece perioada de limitare a unei astfel de cereri este de zece ani de la momentul în care se produce prejudiciul, remediul este încă deschis reclamanților.
12. Prin urmare, Curtea constată că reclamanții ar fi trebuit să fi exercitat acest remediu, chiar dacă, având în vedere caracterul său pur compensatoriu, nu a fost eficace până când reclamanții nu s-au întors în Suedia și, prin urmare, după depunerea cererii la Curte (a se vedea, mutatis mutandis Bouhamla, § 44; M.K. și alții c. Franța , § 169; și Camara § 132, toate citate mai sus; și a se vedea și Phenkina v. Suedia (dec.) [Comitet], nr. 7528/15, 8 decembrie 2015). 13. În consecință, plângerile în temeiul articolului 3 § 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție și art. 13 din Convenție sunt inadmisibile pentru neepuizarea recourslor interne în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 14 decembrie 2023. Liv Tigerstedt Krzysztof Wojtyczek Președintele adjunct al grefierului
FIRST SECTION
DECISION Application no. 11628/21 Y and A against Sweden The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 21 November 2023 as a Committee composed of: Krzysztof Wojtyczek , President , Lətif Hüseynov, Erik Wennerström , judges , and Liv Tigerstedt, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 11628/21) against the Kingdom of Sweden lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 19 February 2021 by two Swedish nationals, Y and A, who were born in 1992 and 2016 respectively (“the applicants”) and were represented by Mr J. Lundqvist and Mr P. Bratt, lawyers practising in Stockholm; the decision not to have the applicants’ names disclosed; Having deliberated, decides as follows:
SUBJECT MATTER OF THE CASE
1. The case concerns the respondent State’s alleged refusal to repatriate the applicants, a woman and her child, who have been held in the Roj camp in north-eastern Syria.
The first applicant travelled to Syria in 2015 to join her husband there. In Syria she gave birth to the second applicant. The first applicant’s husband died in 2017 and has been accused of affiliation with “Daesh” (the so-called “Islamic State in Iraq and Levant”). In late 2017 or early 2018 the applicants were apprehended by the Syrian Democratic Forces and taken to the Roj camp.
It is unknown whether the applicants submitted any official request for repatriation, but in March 2022, after having lodged their application with the Court, they returned to Sweden with the assistance of the Swedish Government.
The applicants complained that Sweden’s refusal to repatriate them (prior to March 2022) constituted a violation of their rights under Articles 2 and 3 of the Convention in the light of the poor conditions in the Roj camp, and their right to enter the territory of the State of which they were nationals as guaranteed by Article 3 § 2 of Protocol No. 4 to the Convention. Finally, they complained, under Article 13 of the Convention, that there were no effective domestic remedies that could prevent the continuation of these violations.
THE COURT’S ASSESSMENT
5. The relevant principles regarding the issue of jurisdiction under Article 1 of the Convention, in cases such as the present, have been set out in H.F. and Others v. France [GC], nos. 24384/19 and 44234/20, §§ 184-88, 14 September 2022.
For the same reasons and conclusions as set out in the H.F. and Others v. France judgment (ibid., §§ 191-203 and 215) the Court considers that the applicants’ complaints under Articles 2 and 3 of the Convention do not fall within the jurisdiction of Sweden. It follows that these complaints are incompatible with the provisions of the Convention and therefore inadmissible pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 thereof.
As to the complaints under Article 3 § 2 of Protocol No. 4 (alone or in conjunction with Article 13 of the Convention), the Court reiterates its finding in H.F. and Others v. France , where France’s jurisdiction was established (ibid., §§ 204-16). Although the present case may differ in that the applicants failed to make an official request to the Swedish authorities for repatriation and assistance (compare ibid., § 213), the Court does not find it necessary to examine this issue further, since the complaints are in any event inadmissible for the reasons set out below.
The Court reiterates that under Article 35 § 1 of the Convention, it may only deal with an application after the exhaustion of domestic remedies, and that once an alleged continuing violation has ceased, the purpose of an effective remedy would be to obtain recognition and redress (see Bouhamla v. France (dec.), no 31798/16, § 38, 25 June 2019; M.K. and Others v. France , nos. 34349/18 and 2 others, § 168, 8 December 2022; and Camara v. Belgium , no. 49255/22, § 130, 18 July 2023).
In the present case the alleged ongoing violations ceased in March 2022 when the applicants returned to Sweden.
The Court is satisfied that there exists an accessible and effective remedy in Sweden capable of affording recognition and redress in respect of alleged violations of the Convention. Potential applicants may, as a general rule, be expected to lodge a domestic claim to seek compensation for alleged breaches of the Convention before applying to the Court, either by lodging a complaint with the Chancellor of Justice or suing the State before the ordinary courts (see, for example, Eriksson v. Sweden , no. 60437/08, § 52, 12 April 2012; Ruminski v. Sweden (dec.), no. 10404/10, §§ 37-38, 21 May 2013; and Marinkovic v. Sweden (dec.), no. 43570/10, 10 December 2013).
There is nothing to suggest that the ordinary courts or the Chancellor of Justice would refuse to consider the violations alleged in the present case. Furthermore, since the limitation period of such a claim is ten years from the point in time when the damage occurs, the remedy is still open to the applicants.
The Court therefore finds that the applicants should have exercised this remedy, even though, in view of its purely compensatory nature, it had not been effective until the applicants had returned to Sweden and thus after the application had been lodged with the Court (see, mutatis mutandis , Bouhamla , § 44; M.K. and Others v. France , § 169; and Camara , § 132, all cited above; and see also Pshenkina v. Sweden (dec.) [Committee], no. 7528/15, 8 December 2015).
Accordingly, the complaints under Article 3 § 2 of Protocol No. 4 to the Convention and Article 13 of the Convention are inadmissible for non ‑ exhaustion of domestic remedies pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 14 December 2023. Liv Tigerstedt Krzysztof Wojtyczek Deputy Registrar President