ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1804/2020

Ședința publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față;

A. Obiectul acțiunii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 24 mai 2016 pe rolul Tribunalului București - sectia a VI-a Civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 999,06 RON, cu titlu de cheltuieli materiale, a sumei de 55.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 2153/2017 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 975,56 RON, cu titlu de daune materiale, și a sumei de 20.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data plății, cu titlu de daune morale, către reclamantă; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru reduse, către reclamantă.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei hotărâri pârâta B. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat, în principal, modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul reducerii daunelor morale, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea căii de atac.

Reclamanta A. a formulat, de asemenea, apel împotriva hotărârii instanței de fond, solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată sub aspectul acordării întregului cuantum al daunelor morale cerute (55.000 euro), în echivalent RON, la cursul BNR de la data plății efective.

D. Hotărârile instanței de apel

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2405/A din 27 noiembrie 2018, a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert; a majorat cuantumul onorariului de expert cu suma de 1.000 RON; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2153/30.05.2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C.; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în sensul că:

S-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 2.001,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariul de expert către apelanta-pârâtă.

Totodată, apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către expert a sumei de 1.000 RON constând în diferență onorariu.

În legătură cu decizia civilă nr. 2405/A din 27 noiembrie 2018 d-nul expert D. a formulat cerere de completare, înregistrată la data de 10 decembrie 2018.

În motivarea cererii, a arătat că se impune completarea deciziei cu mențiunea că aceasta este executorie în raport de soluția pronunțată asupra cererii de majorare a onorariului de expert, motivându-se că expertul nu este parte în dosar și nu are calitate privind drepturile sale.

Expertul și-a argumentat solicitarea prin aceea că în cazul de față partea obligată la achitarea diferenței de onorariu nu va dori să execute această dispoziție, urmare a concluziilor raportului de expertiză, care nu îi sunt favorabile și, mai ales, dacă dosarul nu este pe rolul instanței de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 444 alin. (3) din C. proc. civ. și art. 339 din același cod.

Prin decizia civilă nr. 278/A din 19 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondată cererea de completare a deciziei nr. 2405/27.11.2018, formulată de petentul D., în cauza privind cererile de apel promovate de apelanta-reclamantă A. și de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2153 din 30 mai 2017 a Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

E. Considerentele instanței de apel

Verificând, în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în condițiile art. 479 din C. proc. civ., Curtea a reținut, în esență, următoarele:

În analiza stării de fapt care a generat litigiul dintre părți instanța de fond a reținut că la data de 17 februarie 2014, în jurul orei 06:50, în timp ce se afla în traversarea străzii Colentina, pe marcajul pietonal, reclamanta a fost accidentată de autoturismul cu numărul de înmatriculare x, condus de intervenientul forțat C..

Pentru a ajunge la concluzia că accidentul a fost săvârșit în timp ce reclamanta se afla pe marcajul pietonal, instanța a înlăturat afirmațiile pârâtei B. S.A. și a avut în vedere procesul-verbal întocmit de organele de poliție care s-au deplasat la locul producerii accidentului, fotografiile făcute de către organul de poliție la fața locului și declarațiile șoferului vinovat de producerea accidentului.

Prioritar cercetării motivelor punctuale pentru care se solicită de către părți schimbarea soluției pronunțate de către prima instanță, dar și în analiza comună a cererilor de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel București a considerat necesar să verifice în ce măsură probele administrate în cauză, atât în faza de fond, dar și în apel, susțin situația de fapt reținută de către prima instanță.

Astfel, Curtea a observat că înscrisurile valorificate de către instanța de fond din punct de vedere probator nu cuprind o constatare a organelor de poliție în sensul producerii impactului dintre autoturism și victimă pe marcajul pietonal și nicio declarație în acest sens a intervenientului forțat C., conducător al autoturismului, astfel cum a reținut Tribunalul București.

S-a arătat că singura declarație care afirmă că victima se afla în trecere pe marcajul pietonal aparține reclamantei A..

În plus, Curtea a constatat că în cursul dezbaterilor asupra fondului cauzei apărătorul ales al reclamantei a arătat că nu marcajul pietonal aflat pe carosabil, conform legii, reprezintă locul pe unde se poate traversa strada. Or, traversarea străzii se poate face și prin zona delimitată de marcajele tip "stâlp" de pe ambele sensuri de mers. Deși, într-adevăr, traversarea străzii nu s-a făcut pe marcajul pietonal, de culoare albă, pe zebră, reclamanta prin avocat apreciază că traversarea străzii s-a făcut legal printre cele două marcaje de la marginea drumului pe ambele sensuri de mers.

În condițiile în care probele administrate de prima instanță nu reflectau cele reținute ca și situație de fapt și, considerând că identificarea cu certitudine a locului de impact este imperios necesară în raport de obiectul litigiului, Curtea de Apel București, prin încheierea din data de 5 decembrie 2017, a dispus, din oficiu, emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București pentru a se înainta o copie a dosarului penal nr. x/2014

Cercetând cuprinsul înscrisurilor transmise de către organele de cercetare penală, instanța de apel a constatat că niciunul dintre actele emise de către Direcția Generală de Poliție a Municipiului București Brigada Rutieră (referat cu propunere de clasare) sau de către procuror (ordonanșț de clasare) nu individualizează locul impactului dintre autoturism și victimă și nu face referire la vinovăția conducătorului auto.

Suplimentar înscrisurilor valorificate ca probă în fața primei instanțe, au fost transmise Curții, printre altele, declarațiile date la Inspectoratul General al Poliției Române Direcția Generală de Poliție a Municipiului București Brigada Rutieră de către persoana vătămată A. și de către conducătorul auto C..

În raport de conținutul acestor înscrisuri, prin încheierea din 16 ianuarie 2018 Curtea a dispus administrarea, din oficiu, a probei cu expertiză tehnică auto în vederea stabilirii dinamicii producerii accidentului, având în vedere pozițiile contradictorii exprimate în cadrul cercetării penale de partea vătămată și de intervenient cu privire la locul producerii accidentului, respectiv în zona marcată a trecerii pietonale sau în afara acesteia.

Prin încheierea din 11 septembrie 2018 instanța de apel a calificat obiecțiunile la raportul de expertiză, formulate de apelanta-reclamantă, ca fiind o cerere de lămurire a răspunsului la obiective din perspectiva dispozițiilor art. 337 C. proc. civ. și a încuviințat cererea de lămurire.

La data de 9 noiembrie 2018 s-a înregistrat la dosarul cauzei răspunsul expertului desemnat, care a menținut concluziile raportului.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018 Curtea a respins cererea apelantei-reclamante de efectuare a unei contraexpertize, apreciind că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 338 din C. proc. civ., pornind de la premisa că expertul a răspuns obiectivelor stabilite în cauză, a argumentat punctul de vedere exprimat și, dând curs cererii de lămurire formulate de către apelantă, și-a explicitat poziția adoptată inițial.

În considerarea probelor administrate în cauză, Curtea a constatat că impactul dintre autoturism și partea vătămată a avut loc în afara marcajului pietonal, contrar celor reținute de către prima instanță.

Astfel, Curtea a înțeles să valorifice constatările raportului de expertiză tehnică judiciară, întrucât acestea se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză (înscrisuri), evaluează în mod pertinent și susținut afirmațiile persoanelor implicate în accident, urmele materiale constatate la fața locului și oferă repere tehnice stabilite în conformitate cu literatura de specialitate.

Instanța de apel a constatat că nu pot fi primite criticile aduse de către apelanta-reclamantă argumentelor și concluziilor formulate de expertul tehnic desemnat în cauză. În acest sens, a reținut că aspectele evidențiate de parte nu au fost susținute, în niciun moment, de opinia unui specialist în domeniu și nici nu se bazează pe aspecte care să rezulte din lucrări de specialitate, ci reprezintă interpretarea proprie a părții.

Curtea a ajuns la concluzia că impactul dintre autovehiculul condus de intervenientul forțat și apelanta-reclamantă a avut loc la o distanță de 5,4-5,6 m față de hașura trecerii de pietoni, după trecerea de pietoni pe sensul de deplasare al autovehiculului.

Față de cele anterior expuse, verificând criticile formulate de apelanta-pârâtă B. S.A., Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate în ceea ce privește greșita reținere a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

În cauză, reclamanta A. a procedat la traversarea străzii printr-o zonă situată în afara locului special amenajat, moment în care a fost surprinsă de autovehiculul condus de către intervenientul forțat C..

Or, atâta timp cât în sarcina conducătorului auto nu se poate reține încălcarea unor prevederi legale privind circulația pe acel sector de drum, o probă în sens contrar nefiind administrată de către partea reclamantă în condițiile art. 249 din C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 72 alin. (2)-(4) din O.U.G nr. 195/2002, Curtea a constatat în cauză nu sunt întrunite premisele angajării răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte.

Așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 27 pct. 1 lit. b) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, incidente în cauză prin raportare la data producerii faptei pretins generatoare de prejudicii (iar nu cele ale Ordinului nr. 5/2010 indicat de prima instanță), asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate.

În ceea ce privește susținerile părții vătămate cuprinse în cererea de încuviințare a unei contraexpertize, prin care acreditează ideea potrivit căreia locul impactului a fost pe trecerea de pietoni, cel mai departe în proximitatea trecerii de pietoni, în zona regulamentară de traversare, situată în interiorul locului delimitat de indicatoarele rutiere trecere de pietoni, indicatoare care au prioritate în fața marcajelor, conform prevederilor art. 31 din O.U.G. nr. 195/2002, Curtea a arătat că potrivit articolului menționat anterior participanții la trafic trebuie să respecte regulile de circulație, semnalele, indicațiile și dispozițiile polițistului rutier, precum și semnificația diferitelor tipuri de mijloace de semnalizare rutieră, în următoarea ordine de prioritate: a) semnalele, indicațiile și dispozițiile polițistului rutier; b) semnalele speciale de avertizare, luminoase sau sonore ale autovehiculelor, prevăzute la art. 32 alin. (2) lit. a) și b); c) semnalizarea temporară care modifică regimul normal de desfășurare a circulației; d) semnalele luminoase sau sonore; e) indicatoarele; f) marcajele; g) regulile de circulație.

Curtea a observat că fotografiile depuse la dosar de către apărătorul apelantei-reclamante oferă perspectiva locației trecerii de pietoni în sensul invers celui în care aceasta a traversat, aspect ce rezultă din compararea acestor fotografii cu cele efectuate de către organele de poliție. Prin urmare, s-a constatat că fotografiile privesc indicatorul "trecere pietoni" pentru celălalt sens de deplasare și, nicidecum, pe direcția de deplasare a autoturismului asigurat de intimata-pârâtă.

Or, potrivit dispozițiilor art. 135 din H.G nr. 1391/2006, conducătorul de vehicul este obligat să acorde prioritate de trecere și în următoarele situații: h) pietonului care traversează drumul public, prin loc special amenajat, marcat și semnalizat corespunzător ori la culoarea verde a semaforului destinat lui, atunci când acesta se află pe sensul de mers al vehiculului.

Curtea nu a împărtășit opinia exprimată de către apelanta-reclamantă în sensul că traversarea s-a făcut în condiții regulamentare, de vreme ce expertiza a stabilit locul de impact la 5,4-5,6 m de marcajul pietonal.

În ceea ce privește extinderea zonei regulamentare de traversare prin folosirea ca reper a unui indicator aflat pe celălalt sens de mers, s-a reținut că aceasta este lipsită de suport legal și chiar de relevanță în prezentul litigiu, atât timp cât impactul a avut loc chiar în afara zonei indicate în acest mod de parte. În plus, Curtea a arătat că semnul la care se face referire era amplasat cu fața spre conducătorii auto ce veneau din sens opus, într-un loc care nu era vizibil pentru conducătorul auto din prezenta cauză și prin raportare la lățimea drumului prevăzut cu trei benzi pe fiecare sens și linii de tramvai.

În aceste împrejurări, s-a conchis în sensul că nu operează angajarea de răspundere în condițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Constatând neîntrunirea premisei pentru angajarea răspunderii, instanța de apel a reținut că este de prisos a se analiza criticile formulate în cadrul celor două apeluri privind cuantumul daunelor morale acordate în cauză.

În ceea ce privește cererea de completare a hotărârii nr. 2405 din 27 noiembrie 2018, formulată de petentul D., soluționată prin decizia civilă nr. 278/A din 19 februarie 2019, Curtea a reținut că procedura completării valorifică drept premisă omisiunea instanței de a da o dezlegare asupra unui capăt de cerere, a unei cereri conexe sau incidentale, iar prin raportare la textul invocat în cauza de față, în legătură cu o cerere formulată de către expertul desemnat cu privire la drepturile sale.

Or, în prezentul dosar, instanța de apel a pus în discuția părților cererea domnului expert D. de majorare a onorariului provizoriu în ședința publică din 13 noiembrie 2018, dată la care au fost formulate concluzii și în legătură cu cererile de apel; motivat de acest fapt, dar și față de împrejurarea că prin dezlegarea dată asupra apelurilor s-a statuat și asupra culpei procesuale, instanța de apel s-a pronunțat cu privire la cererea de majorare prin decizia civilă nr. 2405 din 27 noiembrie 2018, în sensul admiterii în parte. În mod corespunzător, a fost obligată partea care a pierdut procesul la achitarea sumei pretinse cu titlu de diferență onorariu de expert.

Prin urmare, cererea expertului a fost soluționată, astfel încât nu sunt întrunite premisele pentru completarea deciziei în condițiile prevăzute de art. 444 alin. (3) din C. proc. civ.

Referitor la solicitarea expertului de completare a hotărârii în sensul indicării caracterului executoriu al acesteia, Curtea a constatat că situația nu se circumscrie ipotezei avute în vedere de legiuitor prin edictarea art. 444 din C. proc. civ.

În plus, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 633 pct. 1 din C. proc. civ., sunt hotărâri executorii hotărârile date în apel, astfel încât nu există impedimente legate de punerea în executare a deciziei.

În cuprinsul deciziei civile nr. 278/A din 19 februarie 2019, Curtea de Apel București a mai arătat că este ținută să se pronunțe în limitele învestirii sale, iar chestiunile aduse în discuție, prin notele la cererea de completare, care vizează imposibilitatea experților de a recupera în procedura de executare silită sumele ce li se acordă de către instanțele de judecată, exced verificării incidenței art. 444 alin. (3) din C. proc. civ.

F. Calea de atac împotriva hotărârilor instanței de apel

La data de 10 mai 2019 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2405/A din 27 noiembrie 2018 și recursul declarat de recurentul D. împotriva deciziei civile nr. 278/A din 19 februarie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Decizia recurată de către reclamantă a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Au fost indicate normele de drept pretins încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel: art. 22, art. 338, art. 476, art. 478 și art. 479 din C. proc. civ., art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 123 lit. e) din Regulamentul pentru aplicarea O.U.G. nr. 195/2002, precum și celelalte norme legale invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, s-a arătat că instanța de apel nu a stăruit în aflarea adevărului și, implicit, în înlăturarea oricăror greșeli, întrucât a refuzat neîntemeiat administrarea probelor solicitate de reclamantă.

În raport de prevederile art. 338 din C. proc. civ., se poate dispune efectuarea unei contraexpertize atunci când instanța nu este lămurită asupra unei situații de fapt prin raportul de expertiză deja întocmit.

Or, în speță, instanța de apel nu a permis efectuarea unei contraexpertize pentru a clarifica situația de fapt, îngrădind astfel dreptul reclamantei de a corecta posibilele erori ale expertizei efectuate de către domnul expert D..

Mai mult, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că apărările formulate de reclamantă ar fi putut fi luate în seamă dacă erau dublate de un argument științific, iar, pe de altă parte, a utilizat frânturi din așa-zisele argumente științifice, la care a intervenit în mod nepermis.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel putea să dispună, în baza art. 338 C. proc. civ., o contraexpertiză după ce expertul și-a menținut punctul de vedere în așa-zisul răspuns la obiecțiunile formulate.

Autoarea căii de atac a menționat că se impunea ca instanța de apel să desemneze un alt expert, care să întocmească lucrarea și să lămurească contribuția reală și efectivă a reclamantei și a intervenientului forțat în producerea accidentului.

Deși instanța de apel a admis obiecțiunile formulate de către reclamantă, expertul nu a răspuns la acestea, ci a susținut doar că nu și-a schimbat punctul de vedere, potrivit căruia vinovăția în producerea accidentului a aparținut exclusiv reclamantei, ceea ce este eronat.

În opinia recurentei-reclamante, există neconcordanțe evidente între declarațiile din dosar și ceea ce a reținut domnul expert D. în cadrul raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Întregul set de informații furnizate ca și concluzii de către domnul expert tehnic D. se bazează pe aspecte eronate și se află într-o vădită contradicție cu principiile de bază ale dinamicii, cu calculele aritmetice elementare, cu realitatea însăși.

Expertul a stabilit, valorificând o singură informație din dosar, faptul că accidentul s-a produs în locul în care au fost găsiți ochelarii victimei, însă acest aspect este contrazis de mai multe elemente tehnice.

Argumentele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, coroborate cu elemente dinamice de natura evidenței conturează ipoteza potrivit căreia locul impactului se situează cu câțiva metri înainte de locul unde au fost găsiți ochelarii victimei.

Recurenta-reclamantă apreciază că expertiza efectuată în cauză nu numai că nu lămurește anumite aspecte referitoare la dinamica producerii accidentului, ci deformează realitatea, având un impact evident negativ în aflarea adevărului.

A mai arătat că prevederile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 123 lit. e) din Regulamentul pentru aplicarea O.U.G. nr. 195/2002 au fost încălcate de către conducătorul auto.

Dreptul la un proces echitabil al reclamantei a fost încălcat, deoarece instanța de apel nu a evaluat întregul material probatoriu la care s-a făcut referire în cauză, aspect care echivalează cu ceea ce Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut a reprezenta o necercetare a fondului.

În considerentele deciziei recurate se identifică o serie de aspecte ce relevă, fie analizarea incompletă a materialului probator, fie erori grave în raționamentul juridic al instanței de apel.

Recurenta consideră că reținerea instanței de apel, în sensul că "aspectele evidențiate de către parte nu au fost susținute, în niciun moment de opinia unui specialist în domeniu și nici nu se bazează pe aspecte care să rezulte din lucrări de specialitate, ci reprezintă interpretarea proprie a părții", încalcă grav dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, în opinia Curții de Apel București, orice argument care nu se bazează pe opinia unui specialist sau pe lucrări științifice, trebuie exclus din raționamentul juridic, chiar dacă argumentele reclamantei au fost clare, lipsite de echivoc și nu necesitau cunoștințe tehnice de specialitate, ci doar elemente de logică primară.

Raționamentul instanței de apel se bazează pe principiul terțului exclus, astfel că orice altă probă sau ipoteză care conturează o situație diferită este din start exclusă de instanță.

Pentru a ajunge la concluzia eronată că "locul impactului a fost locul în care au fost găsiți ochelarii" instanța de apel a adăugat la textul redat în nota expertului, adăugare care a schimbat sensul frazei, nuanțând textul și deformându-i logica.

În succesiunea de relatări, instanța de apel deformează realitatea și utilizează argumente contrare probelor din dosar, iar raționamentele sale conțin motive contradictorii.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a omis să cerceteze aspecte esențiale în soluționarea cauzei, pronunțând o soluție fără temei.

Deși expertul tehnic nu a dat nicio lămurire asupra chestiunilor punctuale ce i-au fost solicitate, instanța de apel a considerat că sunt lămurite toate aspectele privind împrejurările producerii accidentului, astfel încât nu se mai impune efectuarea unei noi expertize.

În opinia recurentei-reclamante, pentru asigurarea respectării exigențelor impuse de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, instanța de judecată nu poate să dispună o măsură decât dacă aceasta se fundamentează pe mijloace de probă administrate în cursul judecății.

Totodată, recurenta a arătat că înlăturarea cererii sale de probatoriu constând în refacerea expertizei tehnice judiciare, printr-un nou raport de expertiză, fără a se indica rațiunea respingerii acestei solicitări legale și fără a argumenta cu claritate și pertinență măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București să fie una nelegală.

S-a arătat că în situația în care onorariul definitiv al expertului nu a fost achitat de părți și nu se menționează în dispozitivul hotărârii prin care s-a soluționat cauza faptul că este executorie în ceea ce privește drepturile bănești ale expertului, acesta este îndreptățit și are calitate procesuală, deși nu este parte, să solicite completarea hotărârii judecătorești.

În cuprinsul cererii de recurs au fost redate dispozițiile art. 444 din C. proc. civ. care se referă la completarea hotărârii și prevederile art. 339 din același cod care vizează drepturile bănești ale expertului.

Astfel, recurentul a menționat că potrivit dispozițiilor art. 339 alin. (2) C. proc. civ., "la cererea motivată a experților, ținându-se seama de lucrarea efectuată, instanța va putea majora onorariul cuvenit acestora, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, însă numai după depunerea raportului, a răspunsului la eventualele obiecțiuni sau a raportului suplimentar, după caz".

Din conținutul acestui text de lege rezultă că prevederea "executorie" se referă la încheiere, și nu la hotărârea prin care se soluționează cauza, voința legiuitorului fiind aceea ca dispoziția asupra onorariului expertului să aparțină unei cauze aflate pe rol, pentru a se asigura îndeplinirea dispoziției respective.

Printr-un memoriu adresat conducerii Tribunalului București recurentul D. a arătat că nefuncționalitatea activității de expertiză constă în faptul că se dispune cu privire la onorariul expertului, însă acesta nu are calitate și nici posibilitatea de a încasa onorariile dispuse prin hotărâri judecătorești dacă partea obligată de instanță nu achită acel onorariu.

În cauză de față, nu au fost respectate dispozițiile art. 339 din C. proc. civ., atâta timp cât instanța de apel nu s-a pronunțat prin încheiere premergătoare soluționării cauzei, ci prin hotărârea finală, expertul neavând posibilitatea să încaseze diferența de onorariu.

Recurentul a mai arătat că în cazul de față partea obligată să achite diferența de onorariu nu dorește să execute de bună voie această dispoziție, întrucât concluziile raportului de expertiză nu îi sunt favorabile și, mai ales, dacă dosarul nu este pe rolul instanței de judecată.

G. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., solicitând să se constate nulitatea acestuia, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanța de apel a reținut corect faptul că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a asiguratului și, pe cale de consecință, nu poate fi angajată răspunderea civilă contractuală a asigurătorului.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de recurentul D. intimata-pârâtă a solicitat să se constate nulitatea acestuia, deoarece modul de redactare a căii de atac și structura acesteia nu permit identificarea unor critici care să se circumscrie motivulor de casare prevăzute de lege. Cu privire la fondul recursului a susținut că se impune a fi respins ca neîntemeiat, cererea de completare a hotărârii fiind respinsă, în mod corect, de către instanța de apel.

H. Considerentele instanței de recurs

Analizând decizia recurată de reclamanta A. prin raportare la criticile și apărările formulate, precum și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În ceea ce privește solicitarea intimatei-pârâte S.C. B. S.A. de a se constata nule recursurile declarate în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., pe motiv că niciuna dintre criticile formulate de către recurenții nu se încadrează între cele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din același cod, Înalta Curte constată că aceste apărări nu mai pot fi avute în vedere, cât timp, prin încheierea din 2 aprilie 2020, au fost admise, în principiu, recursurile și s-a acordat termen în fond, cu citarea părților.

Deși recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere susținerile acesteia referitoare la încălcarea principiului rolului activ al instanței și a principiului aflării adevărului (art. 22 C. proc. civ.), a principiului legalității cu privire la modalitatea de administrare a probei cu expertiză (art. 338 C. proc. civ.), dar și la nerespectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, cu nesocotirea art. 476, art. 478 și art. 479 din C. proc. civ., încadrează criticile formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Acest motiv cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziții procedurale care se referă la principiul aflării adevărului și la rolul judecătorului în cadrul probațiunii judiciare, cu implicații în ceea ce privește legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare și la disponibilitatea procesuală.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a susținut faptul că instanța de apel nu a stăruit în aflarea adevărului și, implicit, în înlăturarea oricăror greșeli, întrucât a refuzat neîntemeiat administrarea probelor solicitate, mai exact, nu a permis efectuarea unei contraexpertize pentru a clarifica situația de fapt.

A mai arătat că înlăturarea cererii sale de probatoriu constând în refacerea expertizei tehnice judiciare, printr-un nou raport de expertiză, fără a se indica rațiunea respingerii acestei solicitări legale și fără a argumenta cu claritate și pertinență măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București să fie una nelegală.

Instanța supremă reține că dreptul la apărare este un principiu de drept constituțional, consacrat de art. 24 din Constituție, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. (3) din C. proc. civ. este dezvoltat conținutul dreptului părții la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părților de a propune probe.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

În cauză, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin încheierea din 13 noiembrie 2018, a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, deoarece a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 338 din C. proc. civ., pornind de la premisa că expertul a răspuns obiectivelor stabilite în cauză, a argumentat punctul de vedere exprimat și, dând curs cererii de lămurire formulate de către apelantă, și-a explicitat poziția adoptată inițial. În ceea ce privește argumentele aduse de către apelanta-reclamantă în susținerea cererii de refacere a raportului de expertiză, instanța de apel a reținut că acestea urmează să fie avute în vedere în analiza pe fond a apelurilor.

Înalta Curte constată că respingerea motivată a cererii apelantei-reclamante privind efectuarea unui raport de contraexpertiză, nu aduce nicio atingere dreptului la apărare, câtă vreme nu se poate reține care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanța de apel și vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte.

Cât privește incidența art. 338 din C. proc. civ., text ce consacră posibilitatea efectuării unei noi expertize, Înalta Curte reține că legea nu determină motivele ce pot justifica efectuarea unei noi lucrări și instituie doar posibilitatea, nu obligația instanței de a dispune în acest sens, ceea ce înseamnă că o atare măsură procesuală este lăsată la aprecierea judecătorului, ori de câte ori se declară nelămurit de explicația dată de expertul desemnat anterior.

Totodată, se reține că potrivit dispozițiilor art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac.

Așa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Prin urmare, instanța de recurs va înlătura această critică, întrucât este neîntemeiată.

Art. 476 din C. proc. civ. statuează asupra efectului devolutiv al apelului în baza căruia, în apel, are loc o nouă judecată asupra fondului.

Ca un efect al caracterului devolutiv al apelului, în temeiul dispozițiilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel poate dispune refacerea sau completarea probatoriului administrat la prima instanță în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea de probe noi, context în care, prin încheierea din 16 ianuarie 2018, s-a dispus administrarea, din oficiu, a probei cu expertiză tehnică auto în vederea stabilirii dinamicii producerii accidentului, avându-se în vedere pozițiile contradictorii exprimate în cadrul cercetării penale de partea vătămată și de intervenient cu privire la locul producerii accidentului, respectiv în zona marcată a trecerii pietonale sau în afara acesteia.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de prim control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii tribunalului în limitele motivelor de apel formulate de apelante, cu respectarea prevederilor imperative ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ., stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței părții reclamante, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să atragă casarea deciziei recurate.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocând faptul că aceasta, în succesiunea de relatări, deformează realitatea și utilizează argumente contrare probelor din dosar, iar raționamentele expuse conțin motive contradictorii.

Totodată, a susținut faptul că instanța de apel a omis să cerceteze aspecte esențiale în soluționarea cauzei, pronunțând o soluție fără temei.

Recurenta a mai invocat că în considerentele deciziei recurate se identifică o serie de aspecte ce relevă, fie analizarea incompletă a materialului probator, fie erori grave în raționamentul juridic al instanței de apel.

Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată.

Judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În mod corespunzător, în legislația națională, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea de către instanța de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, raționamentul logico-juridic expus de către instanța de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicții în termeni (situații care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Soluția dată de instanța de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta-reclamantă nu este mulțumită de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Recurenta-reclamantă A., în susținerea acestui motiv de recurs, nu face altceva decât să reitereze obiecțiunile la raportul de expertiză auto efectuat în cauză de către expertul D..

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu include și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

În speță, critica recurentei-reclamante vizând încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material nu poate fi reținută, atâta timp cât instanța de apel a reținut, în considerarea probelor administrate în cauză, că impactul dintre autoturism și partea vătămată a avut loc în afara marcajului pietonal, respectiv la o distanță de 5,4-5,6 m față de hașura trecerii de pietoni.

Pe cale de consecință, în situația în care nu se poate reține încălcarea unor prevederi legale de către conducătorul auto, se dovedește a fi corectă concluzia instanței de prim control judiciar, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale a asigurătorului, dat fiind faptul că aceasta se grefează întotdeauna pe răspunderea civilă delictuală a asiguratului.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurenta-reclamantă A. nu justifică adoptarea unei decizii de casare a hotărârii atacate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Recursul formulat de recurentul D. împotriva deciziei civile nr. 278/A din 19 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentului, procedura de completare a hotărârii judecătorești nu reprezintă o procedură în care se poate contesta legalitatea soluției, ci este strict subsumată obligației de soluționare a unei cereri.

Prin urmare, atâta timp cât instanța de apel nu a omis să se pronunțe cu privire la cererea expertului de majorare a onorariului provizoriu, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune completarea hotărârii.

Faptul că această cerere a fost soluționată prin hotărârea de fond nu reprezintă un impediment pentru expert, acesta având posibilitatea să o pună în executare în situația în care partea nu își execută de bună voie obligația de plată a diferenței de onorariu.

Prin criticile formulate recurentul nu combate cu niciun argument pertinent soluția dată prin decizia recurată, limitându-se la a reitera argumentele din cererea de completare.

În considerarea celor ce preced, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2405/A din 27 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul D. împotriva deciziei civile nr. 278/A din 19 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2020.