ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1776/2020

Ședința publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la 13 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale prin Direcția Generală Dezvoltare Rurală - Autoritatea de Management pentru Programul Național de Dezvoltare Rurală (MADR-AMPNDR) și Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale - AFIR (fostă Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit) a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate atitudinea de discriminare la adresa S.C. A. S.R.L. în scopul creării de probleme financiare și eliminare din piață, încălcând prevederile Legii nr. 21/2006 și să dispună obligarea pârâților la plata către reclamantă a sumei de 4.353.847,4 RON, cu titlu de daune materiale (rezultate ca efect al discriminării), constituită ca diferența de plată efectuată de AFIR în contracte similare cu contractul de prestări servicii nr. x din 27 aprilie 2011, încheiat între reclamantă și pârâți, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 11 august 2017, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a a Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 4 septembrie 2017, sub nr. x/2017*.

Pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, solicitând trimiterea dosarului spre soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, inadmisibilitatea acțiunii față de neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile art. 40 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, și excepția inadmisibilității prin prisma prevederilor art. 35 C. proc. civ.

La 13 martie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special și administrator judiciar, a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtelor la plata daunelor materiale (repararea prejudiciului ca efect al discriminării și tratamentului inegal în baza contractului de prestări servicii și a faptei ilicite de emitere a unui proces-verbal de nereguli nelegal în dauna reclamantei) în sumă de 5.156.292,4 RON, constituită ca diferența dintre plata efectuată de AFIR în contracte identice cu contractul de prestări servicii nr. x din 27 aprilie 2011, încheiat între reclamantă și pârâți. Instanța a calificat această cerere ca fiind o cerere modificatoare.

Prin încheierea de ședință din 24 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția tardivității cererii precizatoare, a respins excepția lipsei calității de reprezentant, a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere întrucât acesta avea ca obiect constatarea unei situații de fapt și a respins excepția inadmisibilității referitor la capătul doi de cerere, reținând că acest capăt de cerere a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 21/1996 și a respins excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, față de acest temei de drept. Instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale prin Direcția Generală Dezvoltare Rurală - Autoritatea de Management pentru Programul Național de Dezvoltare Rurală, cu motivarea că faptele ilicite pe care se întemeiază acțiunea nu vizează atribuțiile acestui pârât, ci atribuțiile pârâtei AFIR.

Prin încheierea de ședință din 19 iunie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a respins proba cu înscrisuri suplimentare și probele propuse în susținerea interogatoriului și a expertizei și a reținut cauza în pronunțare.

Prin sentința civilă nr. 2118 din 26 iunie 2018, instanța a respins primul capăt de cerere formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special și administrator judiciar, ca inadmisibil, și al doilea capăt de cerere ca neîntemeiat, în contradictoriu cu pârâta AFIR, iar față de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale prin Direcția Generală Dezvoltare Rurală - Autoritatea de Management pentru Programul Național de Dezvoltare Rurală a respins al doilea capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel S.C. A. S.R.L., prin administrator special și administrator judiciar.

Prin decizia civilă nr. 2600 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special și prin administrator judiciar.

S.C. A. S.R.L., prin administrator special și prin administrator judiciar, a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea hotătârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă precizează că a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 21/1996 și că este de acord cu calificarea dată de instanța de apel contractelor încheiate cu autoritățile contractante, și anume aceea de contracte comerciale. În dezvoltarea motivelor de recurs, autoarea căii de atac arată că motivarea instanței nu corespunde criticilor sale și că situația de fapt și de drept reținută de aceasta nu corespunde realității întrucât curtea de apel nu și-a exprimat opinia referitor la eligibilitatea unor cheltuieli respinse la plată de autoritatea contractantă, referitor la prejudiciile pe care recurenta-reclamantă le-a suferit ca urmare a emiterii proceselor-verbale de constatare nereguli, referitor la legalitatea suspendării plăților de către APDRP, nici referitor la refuzul de plată parțial și aplicarea principiului proporționalității, nici în ceea ce privește obligațiile fiecărei autorități contractante sau eficiența utilizării fondurilor publice.

Se mai arată că în mod corect a reținut instanța de apel că o singură semnătură originală este suficientă pentru validitatea încheierii de ședință din 24 aprilie 2018, însă în mod greșit a reținut că Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel a interpretat legea în defavoarea sa, fără a ține cont că societatea recurentă și C. erau concurente și că aceasta din urmă a fost favorizată, iar curtea de apel nu a analizat temeinic argumentele aduse de recurentă în apel în sprijinul dovedirii săvârșirii de către APDRP a unor fapte care încalcă cadrul concurențial și prevederile art. 2 alin. (1) lit. b), art. 5 alin. (1) lit. d) și ale art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996.

Autoarea căii de atac susține că în apel nu au fost analizată fiecare din criticile sale și că decizia are o motivare generală, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau prezintă motive străine cauzei.

Recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă AFIR a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 1 aprilie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a solicitat admiterea căii de atac formulate.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 s-a stabilit termen în ședință publică la 30 septembrie 2020, în vederea discutării excepției nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special și administrator judiciar, excepție invocată de instanță din oficiu.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția lipsei calității de reprezentant, față de efectele pe care le produce, și excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant, invocată de intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale prin Direcția Generală Dezvoltare Rurală-Autoritatea de Management pentru Programul Național de Dezvoltare Rurală (MADR-AMPOSDRU), Înalta Curte reține că la dosar există un înscris semnat de D.., în calitate de administrator judiciar al recurentei-reclamante, prin care acesta menționează că debitoarea S.C. A. S.R.L. are drept de administrare și prin care o împuternicește pe aceasta, prin administrator special B., să promoveze acțiuni în instanță în scopul maximizării averii sale. Se face trimitere la încheierea din 15 iunie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, prin care Tribunalul București, secția a VII-a civilă a deschis procedura generală a insolvenței împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L. și din care nu rezultă că dreptul de administrare al recurentei-reclamante ar fi fost ridicat.

În virtutea celor prezentate mai sus și constatând că recursul a fost formulat cu respectarea dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în conformitate cu care administratorul special al societății în insolvență administrează activitatea acesteia, sub supravegherea administratorului judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge excepția lipsei calității de reprezentant.

Cu privire la excepția nulității recursului, instanța supremă reține că motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Susținerile prezentate în memoriul de recurs referitoare la lipsa motivării sau motivarea insuficientă a deciziei recurate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac formulată întrucât recurenta-reclamantă nu aduce în discuție motive de nelegalitate, ci își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a interpretat probele și a stabilit situația de fapt. Mai mult decât atât, autoarea căii de atac reia parțial argumentele prezentate în fața instanței de apel fără a le transpune în cadrul procesual al recursului, memoriul de recurs conținând referiri și la modul în care instanța de fond a motivat sentința și a soluționat cauza, aspecte care sunt excluse analizei instanței de recurs.

Instanța supremă va înlătura și susținerile din cererea de recurs prin care se arată că mod eronat instanța de apel a apreciat că Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât acestea nu sunt veritabile critici de nelegalitate deoarece recurenta nu specifică prevederea legală încălcată și nu argumentează de ce este greșit raționamentul instanței de apel.

Autoarea căii de atac nu formulează critici de nelegalitate nici din perspectiva încălcării sau aplicării greșite a normei de drept material, referindu-se exclusiv la aspecte de fapt, cum ar fi eligibilitatea cheltuielilor nedecontate de autoritatea contractantă, relația contractuală dintre intimații-pârâți și recurenta-reclamantă în opoziție cu cea dintre intimații-pârâți și societatea C., contextul în care intimata-pârâtă AFIR a suspendat plățile către recurentă și prejudiciul pe care aceasta îl reclamă ca o consecință a acestei suspendări.

Invocarea formală a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b), art. 5 alin. (1) lit. d) și ale art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996, fără a dezvolta critici pertinente cu privire la considerentele deciziei atacate, nu respectă exigențele art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, dând eficiență prevederilor art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza III din același cod, va admite excepția nulității și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D.. și prin administrator special B. împotriva deciziei civile nr. 2600 din 13 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant.

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D. și prin administrator special B. împotriva deciziei civile nr. 2600 din 13 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2020.