ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1654/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., cetățean israelian, a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 870.017,13 RON, sumă ce reprezintă creditare societate, conform contractelor de împrumut încheiate între A. și societatea B. S.R.L., precum și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 483 din 26 februarie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1615,80 euro la cursul BNR de la data plății.

Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul obligării pârâtei la plata a 870.017,13 RON, în loc de 1.615,80 Euro, astfel cum a dispus prima instanță.

Totodată, sentința anterior menționată a fost apelată și de către apelanta-pârâtă B. S.R.L., care a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Cererile de apel au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 28 noiembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 753/A din 23 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 483 din 26 februarie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

A respins cererea apelantului-reclamant A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

La data de 5 august 2019, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 753/A din 23 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea, în parte, a deciziei recurate - în ceea ce privește respingerea apelului formulat de recurent - și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâtei la plata sumei de 870.017,13 RON.

În cadrul recursului formulat, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel, în tot cuprinsul deciziei, invocă doar prevederile noului C. civ., deși o parte din contractele de împrumut analizate au fost încheiate sub imperiul C. civ. din 1864 (începand cu anul 2008), fiind-le astfel aplicabile dispozițiile art. 1576-1590 din acest cod.

A evocat, în acest sens, prevederile art. 6 din C. civ.:

"(1) Legea civila este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. (2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor".

O alta critică subsumată aceluiași motiv de recurs are în vedere afirmarea, de către instanța de apel, a principiul autonomiei de voință și al libertății contractuale (art. 1169 C. civ.), soluția recurată fiind criticată sub aspectul împrejurării că instanța de apel nu a dat curs acestui principiu, întrucât ar fi încălcate alte dispoziții legale. A făcut referire, în acest sens, la faptul că instanța de apel invocă o serie de prevederi din Legea nr. 31/1990, care nu sunt, însă, aplicabile în cauză.

Recurentul a avut în vedere invocarea de instanța de apel prevederilor art. 13 din Legea nr. 31/1990 (care stabilește că, în societatea care se înființează de către un asociat unic, valoarea aportului în natura va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate) și a arătat că textul legal invocat nu are relevanță, deoarece speța pendinte are ca obiect evaluarea împrumuturilor acordate de recurent societății, inclusiv sub forma plății prețului unor contracte de vânzare-cumpărare, în baza cărora intimata-pârâtă a achiziționat o serie de terenuri.

Recurentul s-a mai referit la invocarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 31/1990, conform cărora contractele între societatea cu răspundere limitată și persoana fizică sau persoana juridică, asociat unic al celei dintâi, se încheie în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute, precum și a dispozițiilor art. 196

1

din aceeași lege, care stabilește că asociatul unic este obligat să consemneze, de îndată, în scris, orice decizie adoptată, instanța arătând totodată că aceste principii se aplică și speței în cauză, chiar dacă este formată din mai mulți asociați, în condițiile în care asociatul împrumutător cumula, la momentul creditării, calitatea de asociat cu cea de administrator și, prin urmare, se identifica aceeași suprapunere a voinței persoanei fizice cu cea a persoanei juridice.

În legătură cu aceste rețineri, a subliniat că toate contractele de împrumut și actele adiționale au fost încheiate în formă scrisă, astfel încât, prevederile art. 15 din Legea nr. 31/1990, invocat de instanța de apel, nu puteau fi reținute ca un argument în sprijinul ideii de incertitudine a existenței operațiunii de împrumutare a societății.

În plus, a considerat că este incorectă interpretarea textelor legale amintite în sensul în care voința unuia dintre asociați este identică cu voința persoanei juridice.

Precizând că la data creditării, societatea îi avea ca asociați pe recurent și compania C. (asociatul majoritar), a făcut referire la textul art. 191 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care prevede că hotărârile asociaților se iau în adunarea generală, precum și la dispozițiile art. 192 alin. (1) din aceeași lege, care stabilește că adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absoluta a asociaților si a părților sociale, în afara de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel, arătând că aceste texte reținute de instanța de apel nu își găsesc aplicabilitatea în speță, deoarece nu este în discuție chestiunea luării unor hotărâri de către asociatul unic sau de către adunarea generală a asociaților, ci încheierea unor contracte de împrumut, în condițiile în care administratorul avea dreptul să îndeplinească orice operațiune necesară pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății (constând în "Dezvoltare, promovare imobiliară").

A mai criticat și argumentul instanței de apel privitor la culpa recurentului în verificarea evidențelor contabile, precum și invocarea de către instanță, în acest sens, a prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 10 din Legea nr. 82/1991, pe care le-a apreciat ca argumente neîntemeiate și străine de cauză (sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.), întrucât contractele de creditare au fost înregistrate în contabilitatea societății, așa cum reiese și din raportul de expertiză contabilă, iar împrumuturile efective rezultă din consultarea extraselor bancare și din dispozițiile de încasare.

A mai arătat că și contractele de achiziții terenuri sunt înregistrate în contabilitatea societății, iar pentru plata preturilor aferente nu există extrase bancare sau dispoziții de încasare, întrucât aceste sume au fost achitate direct, în numerar, în contul creditării, de către recurentul-reclamant A..

A făcut referire la faptul că instanța de apel a ignorat practica din cursul anilor 2008-2012 (anterior intrării in vigoare a Legii nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar), amintind că la achiziția de terenuri de la persoane fizice, care nu aveau deschise conturi bancare, prețul se plătea cash, acesta fiind motivul pentru care, în contractele de creditare s-a menționat că plățile pot fi făcute și direct către furnizori.

Ca atare, a susținut că instanța de apel nu a făcut, în mod corect, aplicarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., dând efect principiului libertății contractuale si voinței părtilor (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

A mai criticat analiza instanței de apel, care a considerat că expertul a depășit limitele analizei permise (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, a arătat că existența creditării, prin achitarea directă a prețului de către recurentul-reclamant către vânzători, a fost confirmată de raportul de expertiză contabilă dispus în cauză, fiind identificate un număr de 16 contracte de vânzare cumpărare, precum și sumele achitate cu titlu de preț al vânzărilor din creditările realizate de C., ultimele menționate realizându-se prin transfer bancar, însă prețul fiind achitat în numerar, după retragerea sumelor din cont.

De asemenea, a susținut că instanța de apel nu a indicat temeiul de drept care a stat la baza argumentului potrivit căruia notarul public nu verifică, într-un contract de vânzare, proveniența sumelor cu care se plătește, ci existența acestora, greșit considerând instanța că simpla mențiune inserata în contractele de vânzare cumpărare încheiate de societate, în sensul ca prețul este plătit de asociat, nu prezintă nicio relevanță (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Dimpotrivă, recurentul-reclamant a arătat că notarul avea obligația de a face verificări, obligație ce a fost de altfel îndeplinită.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 martie 2020 s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus un punct de vedere la raport, invocând excepția nulității recursului deoarece criticile formulate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

De asemenea, recurentul-reclamant A. a formulat un punct de vedere asupra raportului întocmit, prin care a achiesat la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, Înalta Curte constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L. și a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., invocat de reclamant, cu referire la existența unor motive străine de cauză, Înalta Curte reține că acest motiv este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la criticile reclamantului legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat, atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, în raport de starea de fapt reținută, de obiectul dedus judecății și de limitele investirii instanței prin cererea de chemare în judecată.

Nu poate fi privit ca fondat argumentul critic potrivit căruia motivarea este străină de natura cauzei, în condițiile în care în cuprinsul deciziei recurate se regăsesc referiri concrete la culpa recurentului în verificarea evidențelor contabile, neînregistrarea contractelor de creditare în contabilitatea societății și la modalitatea în care acestea au fost interpretate de instanțele fondului în demersul de a stabili situația de fapt.

Demersul de interpretare liberă a probelor și de apreciere a valorii lor probatorii, în vederea stabilirii situației de fapt, reprezintă atributul conferit de lege, prin art. 264 C. proc. civ., instanțelor care au competența de a judeca fondul cauzei. Ca atare, câtă vreme nu este vorba, în speță, de probe a căror valoare probatorie să fie una prestabilită prin lege și care valoare să nu fi fost respectată de instanța ierarhic inferioară, nu poate fi reținut un viciu de nelegalitate referitor la modalitatea în care instanța de apel a interpretat probele - în evocarea fondului pricinii. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu interpretarea realizată de instanță nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii adoptate, legea necondiționând legalitatea demersului interpretativ al instanței de acordul părții.

În acest context, se relevă intenția recurentului-reclamant de valorificare a concluziilor raportului de expertiză contabilă în ansamblul probator administrat și de stabilire a unei alte situații de fapt decât cea expusă prin decizia recurată, în sensul de a se reține că au fost înregistrate în contabilitatea societății contractele de creditare și contractele de achiziții de terenuri. Or, situația de fapt stabilită prin coroborarea probelor administrate nu poate fi reevaluată de către instanța de recurs, în condițiile în care atribuțiile acestei instanțe de control judiciar vizează legalitatea deciziei de apel, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu temeinicia hotărârii recurate.

Astfel, în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a constatat că, "...în măsura în care contractele de împrumut nu au fost înregistrate în societate, dovada existenței raportului juridic nu este posibilă. Simpla mențiune inserată în contractele de vânzare încheiate de societate în sensul că prețul este plătit de asociat (concomitent administrator al cumpărătoarei, deci având calitatea legală de a o angaja în raportul juridic), apreciată de expertul tehnic în specialitatea contabilitate ca întemeind, în mod corect, creanța pretinsă, nu prezintă, contrar opiniei apelantului-reclamant, nicio relevanță, pentru că notarul public nu verifică, într-un contract de vânzare, proveniența sumelor cu care se plătește, ci existența acestora."

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a motivat soluția adoptată, reținând, în mod legal, că "acceptarea realității împrumutului în absența documentelor justificative primare și a înregistrării în evidențele societare a acestuia, după cum s-a procedat de către expertul desemnat în cauză, depășește limitele analizei permise expertului, care nu este ținut să dea o interpretare în drept, ci să precizeze o situație de fapt."

În aceeași motivare a soluției, și fără a exista elemente străine de cauză, instanța de apel a arătat că "legea nu înlătură obligația administratorului de obligația de a verifica evidențele contabile, în cazul în care ținerea contabilității este externalizată. Legea impune societăților comerciale obligația să organizeze și să conducă contabilitatea financiară, potrivit Legii contabilității (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991) și consecutiv instituie răspunderea administratorului, cât timp dispozițiile art. 10 din același act normativ prevăd că "Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1)-(4) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării entității respective.". Refuzul actualului administrator de a furniza documentele nu poate fi cenzurat, pentru că faptele negative nu se pot proba altfel decât prin proba faptului pozitiv contrar - adică, a faptului că aceste documente contabile au existat (și au fost predate, în integralitate, conform legii). Nu există nicio probă administrată cauzei în acest sens."

Nu s-ar putea, deci, considera că instanța de apel și-a sprijinit soluția pe considerente străine de limitele judecății, câtă vreme raționamentul instanței de apel nu face decât să îl confirme, în toate ideile sale esențiale, pe acela al primei instanțe, raportându-se la aceleași dispoziții legale. Nu a fost, deci, vorba despre relevarea unor dispoziții legale sau teze juridice noi, ci doar despre reafirmarea sau, după caz, explicitarea consolidată a acelora pe care prima instanță, expres sau implicit, le avusese în vedere în hotărârea sa.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate și susținerile reclamantului legate de incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se reproșează instanței de apel faptul că a încălcat principiul autonomiei de voință și al libertății contractuale prevăzut de art. 1169 C. civ. și a reținut în mod nelegal aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 13, 15 și 196

1

din Legea nr. 31/1990.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a reținut în mod corect, corespunzător atât naturii contractelor de împrumut pe care reclamantul pretinde că le-a acordat societății pârâte pentru investiții imobiliare, cât și exigențelor stabilite prin art. 264 din C. proc. civ., faptul că toate contractele de împrumut și actele adiționale au fost întocmite și semnate de reclamant în calitate personală de creditor și totodată în numele societății pârâte în calitate de asociat și administrator al acesteia și că acestea nu au fost înregistrate în contabilitatea societății.

Prin urmare, în mod legal instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 13, 15 și 196

1

din Legea nr. 31/1990, deoarece chiar dacă intimata-pârâtă B. S.R.L. nu este o societate cu unic asociat, la momentul creditării, asociatul împrumutător, respectiv recurentul-reclamant, cumula calitatea de asociat cu cea de administrator, identificându-se o suprapunere a voinței persoanei fizice asociat cu cea a persoanei juridice.

Contrar susținerilor recurentului, această apreciere a instanței de apel este în deplin acord cu prevederile art. 1169 C. civ. potrivit căruia părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

Astfel cum Înalta Curte a reținut în cadrul analizei privind precedentele critici, instanța ierarhic inferioară a apreciat în mod întemeiat faptul că legea nu înlătură obligația administratorului de a verifica evidențele contabile, acesta neputând invoca lipsa culpei în operațiunea de întregistrare în contabilitate a împrumutului pe care pretinde că l-a acordat intimatei, atât timp cât, potrivit legii, administratorului îi revine obligația de a organiza și conduce contabilitatea societății.

Criticile prin care recurentul face trimitere la expertiza administrată în cauză precum și la modul de interpretare a acesteia au în vedere aspecte de netemeinicie care exced controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs.

Totodată, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel.

Critica privind presupusa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 C. civ. prin reținerea doar a prevederilor Noului C. civ., deși o parte din contractele de împrumut au fost încheiate sub imperiul C. civ. de la 1864, omițând astfel aplicarea art. 1576-1590 din C. civ. de la 1864, este o critică formulată omisso medio, direct în recurs, în condițiile în care reclamantul nu a declarat apel și cu privire la acest aspect.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 753/A din 23 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În ceea ce privește cererea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată.

Astfel, factura și ordinul de plată existente la dosarul cauzei la filele x ale dosarului de recurs, care atestă plata cu titlu de onorariu de avocat a unei sume de bani de către avocatul ales D., au fost emise în anul 2016, în condițiile în care recursul a fost declarat în anul 2019, acestea nefiind înscrisuri pertinente în dovedirea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată aferente căii de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 753/A din 23 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2020.