ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1617/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursurilor civile de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 22 octombrie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2012, reclamanta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIȘTE - DÂMBOVIȚA S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.A. la plata sumei de 2.432.891,56 RON către COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIȘTE - DÂMBOVIȚA S.A., obligarea aceleiași pârâte la plata dobânzilor și penalităților de întârziere prevăzute de lege pentru creanțele bugetare, către COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIȘTE - DÂMBOVIȚA S.A., aferente sumei menționate în precedent și datorate până la data plății integrale a debitului asumat prin scrisoarea de garanție, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 C. proc. civ., art. 969 C. civ. de la 1864, H.G. nr. 264/2003 privind stabilirea acțiunilor și categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor și limitelor pentru efectuarea de plăți în avans din fonduri publice, precum și pe celelalte dispoziții legale la care s-a făcut trimitere în cuprinsul acțiunii.

La data de 12 februarie 2013, pârâta S.C. A. S.A. a depus cerere de chemare în garanție, prin care a solicitat introducerea în cauză a S.C. B. S.A., în măsura în care pârâta, autoarea cererii de chemare în garanție, urmează a cădea în pretenții, ca urmare a admiterii în tot sau în parte a cererii formulate de reclamant. Totodată, a solicitat să se admită și cererea de chemare în garanție, în sensul obligării S.C. B. S.A. la plata sumelor imputate pârâtei.

La data de 28 martie 2013 S.C. B. S.A. a depus cerere de intervenție în interesul pârâtei, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii S.C. COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIȘTE DÂMBOVIȚA S.A. (CATD) ca nefondată și, în subsidiar, diminuarea pretențiilor în considerarea dispozițiilor legale incidente, a reținerilor contractuale și a plăților efective făcute de S.C. B. S.A. în favoarea beneficiarului reclamant.

Prin sentința civilă nr. 3609 din 10 iunie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIȘTE DÂMBOVIȚA S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., pârâta fiind obligată la plata sumei de 1.356.983,76 RON și la 12.583,80 RON - cheltuieli de judecată. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenție accesorie formulată în contradictoriu cu S.C. B. S.A. și a fost anulată, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți.

Prin apelul declarat de reclamanta S.C. COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIȘTE - DÂMBOVIȚA S.A., aceasta a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul obligării pârâtei la plata dobânzilor și penalităților de întârziere prevăzute de lege pentru creanțele bugetare, până la data plății integrale a debitului asumat prin scrisoarea de garanție.

În subsidiar, apelanta-reclamantă a solicitat obligarea apelantei-pârâte la plata dobânzilor și penalităților de întârziere prevăzute de lege pentru creanțele bugetare ivite după pronunțarea hotărârii primei instanțe.

Prin apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A., aceasta a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată de la fond și din apel.

Prin decizia civilă nr. 268 din 14 aprilie 2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 7 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis cererea de majorare a onorariului de expert și a majorat onorariul expertului contabil de la suma de 1.000 RON la suma de 4.100 RON.

Totodată, a admis excepția tardivității apelului declarat de apelanta-reclamantă COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIȘTE-DÂMBOVIȚA S.A. și a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 3609 din 10.06.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă S.C. A. S.A., ca tardiv formulat.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva aceleiași sentințe civile pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 372.364,45 RON, reprezentând accesorii calculate la avansul nerestituit, de la data de 09.07.2012 și până la data de 22.05.2013.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 28.814,28 RON reprezentând cheltuieli de judecată la fond. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 48.057,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, din care 30.000 RON - onorariu de avocat, astfel cum a fost redus.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în prealabil, că, față de data emiterii scrisorii de garanție (14.07.2011) și văzând prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, litigiul este guvernat de prevederile C. civ. de la 1864 (Noul C. civ. intrând în vigoare la data de 01.10.2011), iar față de data introducerii acțiunii (19.10.2012, potrivit ștampilei de pe plicul în care a fost expediată cererea, aflat la dosarul de fond) și față de dispozițiile art. 25 alin. (1) C. proc. civ., procedura de judecată este cea reglementată de C. proc. civ. de la 1865.

Analizând, cu prioritate, excepția tardivității formulării apelului declarat de apelanta-reclamantă, Curtea a reținut că, potrivit art. 725 C. proc. civ. de la 1865, hotărârea fiind pronunțată după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ. (12.06.2016), ea este supusă căii de atac și termenului prevăzut de noul C. proc. civ., astfel că, în raport de dispozițiile art. 468 alin. (1) din Noul C. proc. civ. "Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

În raport de aceste dispoziții legale, Curtea a reținut că, în speță, termenul de apel de 30 zile trebuie calculat de la data de 05.03.2018, ce rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la dosarul de fond.

Totodată, Curtea a considerat că, deși dovada de comunicare a sentinței s-a întors cu mențiunea "destinatar mutat", câtă vreme comunicarea a fost făcută la sediul ales al reprezentantului convențional al reclamantei, respectiv la sediul societății de avocatură "C.", această comunicare este una legal efectuată, în conformitate cu dispozițiile art. 93 C. proc. civ., cât timp reclamanta și-a indicat această adresă drept sediu la care să i se facă toate comunicările pe parcursul procesului.

Instanța a mai reținut că, până la data la care i s-a făcut respectiva comunicare, reclamanta nu a înștiințat instanța în privința vreunei schimbări a sediului ales, în conformitate cu dispozițiile art. 98 C. proc. civ. de la 1865. Prin urmare, până în momentul în care reclamanta ar fi comunicat că sediul ales indicat anterior nu mai este valabil, acesta este singurul opozabil instanței și părții adverse.

Faptul că, prin cererea de urgentare a redactării, comunicată pe email la data de 20.03.2018, ulterior comunicării legal efectuate din data de 05.03.2018, reclamanta a indicat o altă adresă la care să-i fie comunicată sentința, nu infirmă concluzia mai sus-reținută.

Astfel, chiar dacă la data de 10.04.2018, instanța a mai realizat o comunicare a sentinței și la această din urmă adresă indicată de reclamantă ulterior primei comunicări, Curtea a considerat că această a doua comunicare nu a determinat o repunere a acesteia în termenul de formulare a căii de atac, cât timp prima comunicare a fost una legal îndeplinită, reclamanta neputând să-și invoce propria culpă de a nu fi comunicat adresa la care i se pot face comunicările, pentru a beneficia de o prorogare a termenului de apel.

De asemenea, reclamanta nu a înștiințat instanța și partea adversă nici de o încetare a raporturilor de mandat, intervenită între momentul pronunțării hotărării și cel al comunicării mai sus-menționate, care ar fi putut naște o prezumție în sensul schimbării sediului ales de la sediul societății de avocatură.

Mai mult decât atât, Curtea a constatat că, inclusiv în cererea de urgentare a redactării hotărârii, cerere formulată de reclamantă la data de 20.06.2017, aceasta a indicat același sediu ales, astfel încât, în mod legal, sentința a fost comunicată la respectiva adresă.

Evocând dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 și reținând faptul că cererea de apel a fost introdusă de reclamantă la data de 10.05.2018, deci, cu depășirea termenului de 30 zile de la comunicarea sentinței, termen care s-a împlinit la data de 05.04.2018 și care a fost raportat la comunicarea efectuată legal la data de 05.03.2018, Curtea a admis excepția tardivității apelului declarat de reclamantă și, pe cale de consecință, a respins apelul declarat de aceasta, ca tardiv introdus.

Analizând motivele de apel invocate de pârâtă, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a reținut că o primă critică invocată de pârâtă se referă la nemotivarea sentinței atacate, critică pe care Curtea a găsit-o întemeiată.

Astfel, pentru a corespunde exigențelor prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel a considerat că, deși o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie motivată în detaliu, ea trebuie să conțină răspunsuri la aspectele esențiale invocate de părți, or, lecturând hotărârea apelată, Curtea a constatat că aceasta nu cuprinde considerentele instanței de fond în ceea ce privește apărările invocate de pârâtă și nici măcar raționamentul juridic, care stă la baza soluției pronunțate.

Astfel, arată că, deși pârâta a invocat o serie de circumstanțe legate de natura juridică a litigiului, de legislația aplicabilă, de natura juridică a instrumentului de garantare, deși în cadrul probei cu expertiză contabilă, s-au realizat mai multe variante de răspuns la obiectivele formulate de părți, deși s-a administrat proba cu expertiza în instalații, care a stabilit contravaloarea lucrărilor efectuate, nedecontate și nerecepționate, care ar fi trebuit dedusă, în opinia pârâtei, din valoarea sumei ce se impune a se restitui reclamantei, cu titlu de avans, prima instanță doar a efectuat un calcul, a statuat într-un sens, fără a explicita varianta la care s-a oprit, fără a motiva respingerea concluziilor expertizei în instalații, respectiv a celorlalte variante din expertiza contabilă, ceea ce presupune că hotărârea este una nemotivată, care nu răspunde exigențelor procesului echitabil.

Totodată, evocând dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, arată că instanța nu a motivat care este legislația incidentă, care este motivul pentru care a optat pentru ca imputația plăților să se realizeze mai întâi asupra dobânzilor și penalităților, iar ulterior asupra principalului, de ce s-au calculat dobânzi și penalități pentru creanțele bugetare, în locul dobânzii prevăzute de O.G. nr. 13/2011, deși pârâta a formulat apărări care necesitau un răspuns din partea judecătorului, înainte ca acesta să-și însușească o parte din concluziile expertului contabil.

În aceste condiții, în care motivarea instanței nu este corespunzătoare, Curtea a considerat că s-a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impunându-se admiterea apelului și analizarea suplimentară a apărărilor pârâtei, care nu au primit un răspuns.

Față de aceste considerente, Curtea a procedat la analiza cauzei, prin prisma motivelor de apel invocate de pârâtă și a susținerilor părților de la fondul cauzei, reținând ca și situație de fapt că, la data de 27.04.2011, reclamanta C.A.T.D. a încheiat cu Asocierea B. contractul nr. x/27.04.2011, având ca obiect lucrările pentru "Reabilitarea și extinderea rețelelor de apă și canalizare Titu", prețul contractului fiind de 33.940.149,9 RON exclusiv TVA.

Potrivit art. 14.2 din condițiile speciale, care reglementau Plata în avans, C.A.T.D. va efectua plăți în avans, în vederea executării lucrărilor, după ce Asocierea va transmite garanții, într-o singură tranșă, totalul plății având o valoare de maxim 10% din valoarea contractului.

Asocierea B. a încheiat cu pârâta contractul de asigurare, în baza căruia a fost emisă Polița de asigurare nr. 149/14.07.2011.

În baza certificatului de plată nr. x/19.07.2011, B. emite factura x/18.07.2011 "reprezentând avans 10% conform contract nr. x/27.04.2011 reabilitarea și extinderea rețelelor de apă și canalizare Titu" în sumă de 3.394.014,69 RON exclusiv TVA, respectiv 4.208.578,22 RON cu TVA.

La data de 20.07.2011, reclamanta a achitat prin OP nr. x/20.07.2011 suma de 4.208.578,22 RON, reprezentând, deci, 10% din prețul contractului cu TVA.

La data de 14.07.2011, pârâta A. a emis în favoarea reclamantei C.A.T.D. scrisoarea de garanție nr. 1/14.07.2011, în cuprinsul căreia, pârâta a menționat în mod expres că "a constituit garanția pentru returnarea Avansului în favoarea CATD în valoare de 3.394.014,69 RON", în paragraful al II-lea din scrisoare, arătându-se că, potrivit contractului nr. x/27.04.2011 încheiat de CATD cu Asocierea B., "CATD urmează a plăti Contractantului un avans în valoare de 3.394.014,69 RON ("Avansul")".

În conformitate cu prevederile exprese ale Scrisorii de Garanție, "A. s-a obligat, în mod necondiționat și irevocabil, să plătească C.A.T.D., la prima cerere a autorității contractante, orice sumă până la concurența valorii de 3.394.014,69 RON (trei milioane trei sute nouă zeci și patru de mii paisprezece RON și șaizeci și nouă de bani), fără nicio altă formalitate din partea C.A.T.D. sau a altei părți contractante, fără a avea dreptul de a invoca vreo obiecție din partea Contractantului sau a sa, la primirea din partea C.A.T.D. a unei cereri scrise de plată și a confirmării scrise a C.A.T.D., prin care aceasta declară că Contractantul nu și-a îndeplinit obligațiile referitoare la utilizarea și justificarea Avansului."

În cuprinsul aceleiași scrisori, s-a mai prevăzut că "suma aferentă Avansului se poate reduce semestrial, numai cu sumele rambursate de Cocontractant cu titlu de avans, indicate în certificate de plată emise conform Contractantului, numai cu acordul scris al C.A.T.D."

Constituirea garanției de restituire a avansului a fost realizată de Prestator, la cererea reclamantei, în vederea respectării dispozițiilor H.G. nr. 264/2003 privind stabilirea acțiunilor și categoriilor de cheltuieli, criteriilor, procedurilor și limitelor pentru efectuarea de plăți în avans din fonduri publice.

Evocând dispozițiile art. 4 alin. (1) și alin. (1)

1

din H.G. nr. 264/2003 ce se regăsesc în redactarea scrisorii de garanție emisă de pârâtă, instanța de apel îl reține ca fiind un aspect esențial pentru stabilirea naturii juridice a instrumentului de garantare.

Prin urmare, instanța de apel reține că plata garanției urma a se executa la prima cerere a beneficiarului, pe baza unei simple declarații date de acesta cu privire la culpa persoanei garantate, fără a se putea invoca obiecții și excepții legate de executarea contractului principal încheiat între autoritatea contractantă și Asocierea B..

În contextul în care ASOCIEREA B. nu și-a îndeplinit, în mod culpabil, obligațiile asumate prin contractul de achiziție publică nr. x, reclamanta C.A.T.D. a comunicat Asocierii notificarea de reziliere nr. x/04.07.2011, prevalându-se de pactul comisoriu de gradul IV prevăzut în contract, menționând că desființarea contractului de achiziție publică va opera începând cu data de 19.07.2012.

Subsecvent rezilierii contractului de achiziție publică, reclamantă C.A.T.D. a întocmit și comunicat pârâtei A. cele două documente menționate în cuprinsul Scrisorii de Garanție.

Se reține că, la data de 22.05.2013, pârâta a achitat, prin OP nr. x, suma de 1.847.463,48 RON, cu titlu de indemnizație de asigurare, invocând dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, arătând că, în urma efectuării unui raport de expertiză contabilă extrajudiciară, a ajuns la concluzia că această sumă este suma maximă la care ar putea fi obligată, în calitate de garant, față de limitele răspunderii sale.

O primă chestiune care, în aprecierea instanței de apel, se impunea a fi lămurită este cea legată de valabilitatea garanției constituite în baza scrisorii de garanție nr. 1/14.07.2011, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 264/2003, forma în vigoare la data emiterii acestei scrisori (14.07.2011), care, potrivit susținerilor pârâtei, prevedeau obligativitatea garantării restituirii avansului cu o scrisoare de garanție bancară, iar nu cu una emisă de o societate de asigurare.

Curtea arată că nu poate primi această apărare a pârâtei, având în vedere că părțile contractului de achiziție au încheiat actul adițional nr. x/15.07.2011 la contractul nr. x/27.04.2011, după modificarea H.G. nr. 264/2003 prin Hotărârea nr. 636 din 22 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 443 din 24 iunie 2011, care permitea ca scrisoarea de garanție să fie emisă și de o societate de asigurări, această din urmă hotărâre fiind adoptată anterior emiterii scrisorii de garanție de către pârâtă.

Pe de altă parte, mai arată că pârâta nu face altceva decât să își invoce propria culpă, aceasta încheind contractul de asigurare și încasând prime de asigurare în executarea acestuia, invocând nevalabilitatea garanției constituite în baza scrisorii de garanție emise de ea, în raport de dispozițiile H.G. nr. 264/2003, doar cu ocazia producerii riscului asigurat, instanța de apel evocând, în acest sens, dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 264/2003.

Cu referire la criticile din apel, care vizează pretinsul abuz de drept săvârșit de reclamantă, ca urmare a formulării unor pretenții, în opinia pârâtei nejustificate, uzând de caracterul necondiționat al instrumentului de garantare, Curtea arată că nu poate primi o asemenea susținere, având în vedere că reclamanta a justificat prin calcul suma pe care a solicitat-o asigurătorului prin cererea de plată, sumă determinată prin aplicarea prevederilor contractului de achiziție publică încheiat cu prestatorul B., a dispozițiilor H.G. nr. 264/2003 și a prevederilor scrisorii de garanție emise în beneficiul său.

Astfel, Curtea a considerat că prejudiciul invocat de reclamantă nu este unul prezumat, indiferent că aceasta nu a indicat prin cererea introductivă cuantumul dobânzilor și penalităților aferente avansului rămas de restituit, cuantumul acestor accesorii fiind unul determinabil, care a și fost, de altfel, stabilit de expertul contabil, ceea ce înseamnă că și această creanță este una certă, lichidă și exigibilă, cât timp debitul principal asupra căruia sunt calculate aceste accesorii satisface aceste trei cerințe.

Arată că reclamanta nu s-a limitat doar la a pretinde o sumă în limita celei asigurate, ci a formulat pretenții justificate și întemeiate pe un calcul corespunzător, susținut în parte și de concluziile expertizei contabile efectuate la fond.

Faptul că instanța de fond nu a analizat susținerile părților și nu a motivat de ce s-a oprit la una dintre variantele expertizei contabile nu echivalează cu săvârșirea unui abuz de drept de către reclamantă, expertul contabil desemnat la fond răspunzând în mod lămurit obiectivelor stabilite de instanță, această probă coroborându-se cu restul materialului probator administrat în cauză (înscrisurile depuse în dovedire), nemulțumirile pârâtei față de concluziile expertizei contabile nefiind unele întemeiate, expertul contabil răspunzând obiectivelor astfel cum au fost fixate de instanță, fiind în sarcina judecătorului să aplice prevederile legale, să opteze pentru una dintre variante și să justifice alegerea făcută, expunând astfel, raționamentul juridic pe care își fundamentează soluția.

A doua problemă luată în analiza instanței de apel este cea legată de natura juridică a instrumentului de garantare, față de care reclamanta a susținut că este vorba de o scrisoare de garanție, în timp ce pârâta afirmă că acest instrument reprezintă o veritabilă stipulație pentru altul, în care ea are calitatea de promitent, ceea ce determină consecințe juridice diferite de cele care ar izvorî din încheierea unei scrisori de garanție.

În susținerea acestui din urmă punct de vedere, pârâta a arătat că nici măcar scrisoarea de garanție bancară nu se bucura de o reglementare la data la care ea a emis această scrisoare de garanție (14.07.2011), deoarece abia odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ. (01.10.2011), au fost adoptate prevederi, care să stabilească regimul juridic al scrisorii de garanție.

Curtea a consemnat că nu poate primi o asemenea concluzie, deoarece, chiar dacă anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., scrisoarea de garanție bancară sau cea emisă de o societate de asigurare nu se bucura de o reglementare legală, ea beneficia de o consacrare doctrinară și jurisprudențială, Noul C. civ. nefăcând altceva decât să preia considerațiile din doctrină și jurisprudență deja cristalizate în privința acestor instrumente de garantare.

Deși jurisprudența la care instanța de apel a făcut trimitere vizează regimul executării scrisorilor de garanție plătibile la prima cerere și emise de către societăți bancare, pentru identitate de rațiune, arată că acest regim juridic de executare este comun cu cel aplicabil scrisorilor de garanție emise de către societăți de asigurare, fiind vorba practic, despre aceeași formă de garanție juridică personală.

Arată că o dovadă în plus în acest sens o constituie conținutul scrisorii de garanție nr. 1/14.07.2011, în cuprinsul căreia se menționează în mod expres trăsăturile definitorii ale acestui instrument de garantare, trăsături care circumscriu acest act juridic noțiunii de "scrisoare de garanție", astfel cum aceasta a fost reglementată de Noul C. civ.: caracterul necondiționat și irevocabil al scrisorii, caracterul autonom al acestui instrument de garantare, în raport de contractul principal care a impus încheierea acestui act juridic.

De asemenea, arată că H.G. nr. 264/2003 prevede caracterul necondiționat al scrisorii de garanție, confirmând existența juridică a acestui instrument de garantare și utilizarea lui în relațiile contractuale, fiind lipsit de relevanță faptul că acest instrument de garantare nu se bucura de o reglementare legală înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ.

Cu referire la caracterul autonom al scrisorii de garanție, reține că acesta rezultă cu evidență din clauzele respectivei scrisori de garanție, clauze însușite de pârâtă, care prevăd obligația pentru aceasta, în calitate de garant, de a efectua plata, fără să poată invoca obiecții rezultate din contractul principal.

Astfel, subliniază că stipulațiile exprese ale scrisorii de garanție statuează obligația pârâtei A. de a plăti suma garantată după primirea cererii de plată și a declarației cu privire la culpa contractuală a persoanei garantate, ASOCIEREA B., fără să fie necesară prezentarea de înscrisuri doveditoare și fără a avea dreptul de a invoca excepții sau apărări derivând din contractul de achiziție publică, sens în care reproduce un pasaj din scrisoarea de garanție, apreciat ca fiind relevant.

Instanța de apel reține că, în considerarea textului expres al Scrisorii de Garanție și a termenului acordat prin cererea de plată, obligația asumată de către pârâta A. a devenit exigibilă în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii documentelor furnizate de către CATD, anume la data de 09.07.2012.

Prin urmare, instanța reține că, de la această dată, poate fi reținută culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligației de plată asumate, de vreme ce pârâtei A. îi era interzis dreptul de a invoca vreo apărare de fond sau excepție întemeiată pe contractul de achiziție publică nr. x, în încercarea de a justifica refuzul nelegal de plată, singurele apărări pe care le putea formula fiind cele bazate pe contractul de garanție, referitoare la neîndeplinirea condițiilor din scrisoare, expirarea duratei de valabilitate, la fraudă sau abuzul vădit.

Totodată, instanța de apel consideră că nu sunt incidente dispozițiile art. 52 alin. (9) lit. b) din Legea nr. 500/2002 și nici cele ale art. 54 alin. (9)

1

lit. b) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, potrivit cărora, "sumele reprezentând plăți în avans pentru implementarea proiectelor și acțiunilor finanțate în cadrul Programului operațional sectorial Mediu pot fi justificate prin bunuri livrate, lucrări executate și servicii prestate până la termenul stabilit pentru plata finală conform contractelor încheiate, cu respectarea eventualelor prevederi specifice din contracte/decizii/ordine de finanțare și, după caz, memorandumuri/acorduri de împrumut", care, în opinia pârâtei, ar determina prematuritatea pretențiilor reclamantei.

Se arată că, urmare a rezilierii contractului de achiziție publică, relațiile contractuale dintre părțile contractante au încetat, scadența obligației Asocierii de justificare și utilizare a avansului a intervenit la această dată, neputându-se admite că, numai prin expirarea termenului contractual, poate interveni scadența acestei obligații și, pe cale de consecință, a celei de plată a garanției, intenția legiuitorului ce se desprinde din prevederile legale mai sus-citate, invocate de pârâtă, nefiind în sensul sugerat de pârâtă. Pe de altă parte, se arată că interpretarea pârâtei ar lipsi de utilitate constituirea unei asemenea garanții, cât timp autoritatea contractantă ar fi nevoită să aștepte împlinirea termenului pentru plata finală, înainte de a-și recupera avansul plătit.

Referitor la apărările pârâtei în sensul că nu ar fi înțeles să asigure prin emiterea scrisorii de garanție Taxa pe Valoare Adăugată aferentă avansului și nici dobânzile și penalitățile de întârziere calculate pentru creanțele bugetare, ca urmare a imobilizării avansului, fiind în mod greșit obligată și la plata acestor sume, Curtea a apreciat ca fiind întemeiate aceste critici, reținând că, în cuprinsul scrisorii, s-a prevăzut că pârâta "a constituit garanția pentru returnarea Avansului în favoarea CATD în valoare de 3.394.014,69 RON".

Prin urmare, instanța de apel reține că părțile au avut în vedere faptul că numai suma de 3.394.014,69 RON reprezintă "Avansul", garanția fiind constituită numai pentru restituirea acestui "avans", nu și a altor sume pe care reclamanta ar putea fi îndreptățită să le pretindă de la Antreprenor, cât timp acestea nu au fost asigurate prin emiterea scrisorii de garanție.

Totodată, reține că prevederile din scrisoarea de garanție potrivit cărora pârâta s-a obligat " să plătească CATD, la prima cerere a autorității contractante, orice sumă până la concurența valorii de 3.394.014,69 RON" nu trebuie interpretate în sensul că reclamanta ar putea să se îndrepte împotriva pârâtei cu orice pretenții pe care le-ar putea formula împotriva Asocierii, în calitate de Antreprenor, fiind vorba de raporturi juridice diferite, obligațiile ce revin Prestatorului, ca urmare a neîndeplinirii de către acesta a obligațiilor contractuale asumate, nefiind identice cu cele ale pârâtei, asumate prin emiterea Scrisorii de garanție.

Faptul că reclamanta nu își mai poate recupera de la Antreprenor restul prejudiciului, constând în TVA aferent avansului nerestituit și dobânzi și penalități de întârziere calculate pentru creanțele bugetare, deoarece B. a fost radiată între timp, nu constituie, în accepțiunea instanței de apel, un argument pentru a justifica suportarea prejudiciului de către pârâtă, întrucât aceasta nu s-a obligat față de Asigurat (societatea radiată - Prestatorul din contractul de achiziție publică) să asigure și aceste creanțe suplimentare, în legătură cu avansul nerestituit.

Instanța a considerat că, întrucât în cuprinsul scrisorii de garanție nu s-a prevăzut că suma constituită drept garanție acoperă "atât avansul plătit, cât și prejudiciul suferit prin imobilizarea fondurilor publice, în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce derivă din acordarea avansului (inclusiv TVA aferent avansului nerestituit)", nu poate fi reținută obligația de plată a acestor creanțe suplimentare în sarcina apelantei-pârâte, aceasta fiind terț față de contractul de achiziție publică încheiat între reclamantă și Asocierea B., acesta fiindu-i inopozabil.

Prin urmare, în accepțiunea instanței de apel, nu este suficient ca pretențiile reclamantei să își aibă cauza juridică în plata respectivului avans și nici ca pretențiile să nu depășească suma maximă asigurată de 3.394.014,69 RON, ce reprezintă 10% din valoarea contractului fără TVA, fiind necesar și ca pârâta să se fi obligat să acopere acele riscuri.

Faptul că părțile au constituit o garanție doar până la concurența sumei 3.394.014,69 RON duce la concluzia că acestea au convenit ca această garanție să acopere exclusiv avansul fără TVA și fără alte accesorii, care ar fi putut fi calculate, în ipoteza nerespectării obligației de restituire a avansului de către Prestator.

Față de faptul că reclamanta a invocat prevederile art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 264/2003, Curtea a reținut că, deși nu contestă faptul că reclamanta este îndreptățită a solicita în baza acestor prevederi inclusiv dobânzile și penalitățile de întârziere prevăzute pentru creanțele bugetare, corespunzător avansului nerestituit, consideră că pârâta nu are calitatea de debitor al acestei obligații de plată, singurul împotriva căruia aceasta se poate îndrepta fiind Antreprenorul.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 4 alin. (3) din H.G.s nr. 264/2003, reținând, totodată că, în prezenta cauză, Prestatorul a asigurat în favoarea reclamantei numai returnarea avansului fără TVA, nu și cuantumul penalităților, câtă vreme ordonatorul de credite a înțeles să-și asume scrisoarea de garanție emisă la valoarea avansului fără TVA și să transmită către Prestator suma garantată.

Pe de altă parte, faptul că, deși garanția de returnare a avansului trebuie să fie acoperitoare atât pentru recuperarea avansului plătit, cât și pentru repararea prejudiciilor pe care reclamanta le-ar putea suferi, ca urmare a imobilizării fondurilor publice, instanța de apel a reținut că aceasta nu s-a întâmplat, nu este imputabilă pârâtei, în calitate de asigurător, ci exclusiv reclamantei, care a acceptat o asemenea garanție din partea Prestatorului.

De altfel, arată că, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. e) din H.G. nr. 264/2003 "ordonatorul de credite răspunde pentru recuperarea sumelor reprezentând plăți în avans și nejustificate prin bunuri livrate, lucrări executate și servicii prestate, până la sfârșitul anului, în condițiile prevederilor contractuale, potrivit prevederilor art. 52 alin. (8) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.", astfel încât, nu este lipsit de relevanță pentru Asigurător dacă garantează o sumă sau alta, în funcție de ceea ce asigură, fiind calculat cuantumul primei de asigurare, scrisoarea de garanție nefiind emisă pentru garantarea generică a oricărui prejudiciu pe care l-ar suferi reclamanta ca urmare a nerestituirii Avansului, în limita unei anumite sume, ci strict "pentru returnarea Avansului în favoarea CATD în valoare de 3.394.014,69 RON."

Prin urmare, Curtea arată că urmeză a stabili care este avansul ce a rămas de restituit din suma de 3.394.014,69 RON, ce reprezintă avansul fără TVA.

Cu referire la împrejurarea dacă suma asigurată acoperă și dobânzile și penalitățile de întârziere calculate pentru creanțele bugetare, urmare a imobilizării avansului, Curtea consideră că sunt pe deplin aplicabile argumentele reținute mai sus în legătură cu excluderea TVA de la garantarea restituirii, în baza scrisorii de garanție încheiate de pârâtă.

Arată că, deși această creanță nu putea fi determinată la data emiterii scrisorii de garanție, câtă vreme cuantumul accesoriilor variază în funcție de debitul principal și de perioada scursă între momentul plăți avansului (20.07.2011) și cel al restituirii efective, față de disp. art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 264/2003, instanța de apel a apreciat că trebuia asigurată o sumă suplimentară pe lângă cea de 3.394.014,69 RON, ce reprezintă exclusiv avansul fără TVA plătit de reclamantă, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

De asemenea, Curtea a apreciat că nu are relevanță împrejurarea că T.V.A. este deductibilă, întrucât rezilierea contractului de achiziție, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către Prestator, îndreptățește autoritatea contractantă la recuperarea avansului integral plătit, inclusiv a T.V.A., însă numai cu condiția ca, prin scrisoarea de garanție, să fi fost asigurată și restituirea T.V.A. aferentă avansului nerestituit.

Prin urmare, raportat la aceste prevederi legale, instanța de apel a reținut că reclamanta este îndreptățită să solicite de la Asociere T.V.A. aferentă avansului nerestituit, inclusiv dobânzile și penalitățile de întârziere calculate pentru creanțele bugetare, la avansul nerestituit, fără a putea solicita aceste sume de la apelanta-pârâtă, care nu s-a obligat să achite astfel de sume în favoarea CATD.

Curtea consideră că suma asigurată prin intermediul scrisorii de garanție nu acoperă și aceste accesorii, fiind fără relevanță că, prin achitarea și a acestor sume, nu s-ar depăși suma de 3.394.014,69 RON, cât timp în cuprinsul scrisorii de garanție nu s-a menționat în mod expres că suma constituită drept garanție acoperă "atât avansul plătit, cât și prejudiciul suferit prin imobilizarea fondurilor publice, în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce derivă din acordarea avansului."

Prin urmare, Curtea dezaprobă susținerile reclamantei în sensul că apelanta-pârâtă ar fi subrogată în drepturile asiguratului peste limitele stabilite de apelanta-pârâtă cu Asocierea prin contractul de asigurare.

Față de cele mai sus-menționate, Curtea a reținut că apelanta-pârâtă răspunde de obligația ce ar fi revenit Asiguratului său doar în legătură cu restituirea avansului fără TVA în cuantum de 3.394.014,69 RON.

Pe de altă parte, instanța de apel arată că nici prin contractul de asigurare încheiat între pârâtă și Asiguratul - Antreprenor, nu s-a prevăzut că garanția ar fi destinată a acoperi și alte prejudicii decât cel rezultat din nerestituirea avansului, la art. II intitulat "Obiectul contractului" din Condițiile de asigurare specifice ale Asigurării de garanție de returnare a avansului, menționându-se în mod expres că "Asigurătorul, în calitate de garant, asigură achitarea contravalorii garanției pentru restituirea avansului", iar la art. 4.1, arătându-se că "Suma asigurată reprezintă valoarea garanției pentru restituirea avansului, sumă stabilită în funcție de Contractul de Bază, din care derivă obligațiile Asiguratului..."

Referitor la contractul de asigurare încheiat între pârâtă, în calitate de asigurător, și Asocierea B., în calitate de asigurat, potrivit art. 1.15 din condițiile generale privind Asigurarea de garanții contractuale, instanța de apel reține că despăgubirea este definită ca fiind "suma pe care Asigurătorul o garantează să o plătească Beneficiarului, în limita prejudiciului suferit de acesta și a sumei asigurate, în cazul producerii evenimentului asigurat."

Potrivit art. 4.1 din aceleași condiții, "suma asigurată reprezintă valoarea Garanției, sumă stabilită în funcție de contractul de bază din care derivă obligațiile Asiguratului... valoarea acesteia fiind precizată în Clauza de garantare a fiecărui tip de garanție."

Prin art. III pct. 3.2 din Condițiile generale privind asigurarea de garanții contractuale, anexa la Polița seria x nr. x/14.07.2011 se prevede că "Polița de asigurare acoperă riscurile ce decurg din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce ii revin asiguratului in relația cu terțe persoane juridice cu care acesta a încheiat contracte (...) garanții de returnare a avansurilor: Asigurătorul garantează, în numele asiguratului, îndeplinirea obligațiilor de returnare a avansurilor ce decurg din contractele de baza garantate".

Cât privește deducerea avansului cu contravaloarea lucrărilor efectuate, nerecepționate și nedecontate, care ar fi fost determinată în urma administrării expertizei în instalații, Curtea a considerat că pârâta nu poate invoca această apărare de fond, care vizează tocmai executarea contractului de achiziție publică.

De asemenea, potrivit clauzelor scrisorii de garanție, "suma aferentă Avansului se poate reduce semestrial, numai cu sumele rambursate de Cocontractant cu titlu de avans, indicate în certificate de plată emise conform Contractantului, numai cu acordul scris al CATD."

Prin urmare, instanța de apel arată că atâta timp cât această creanță nu a fost probată cu respectarea cumulativă a condițiilor mai sus-menționate (să fie indicată într-un certificat de plată emis conform Contractului, să existe acordul scris al reclamantei), contravaloarea lucrărilor care ar fi fost efectuate, dar care nu au fost recepționate și decontate nu poate să diminueze garanția, nici chiar cu procentul de 15%, acest procent fiind aplicabil numai sumelor rambursate de către Antreprenor, indicate în certificatele de plată.

Potrivit art. 14.2 din contractul de achiziție, astfel cum a fost modificat prin condițiile speciale, "Inginerul va emite un Certificat Interimar de Plată pentru prima tranșă a fiecărei plăți în avans, după primirea unei Situații de Lucrări și după primirea de către Beneficiar (i) a garanției de Buna execuție și (II) a unei garanții în cuantumul și în moneda stabilite pentru plata în avans . . . . . . . . . . Valoarea garanției poate fi redusă în mod progresiv cu sumele rambursate de către Antreprenor, așa cum acestea sunt indicate în Certificatele de plată."

Mai arată instanța de apel că, așa cum s-a reținut atât prin raportul de expertiză contabilă efectuat la fond, cât și prin răspunsul aceluiași expert la obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de pârâtă, pentru lucrările nedecontate nu s-au întocmit Certificate interimare de plată (CIP), care să ateste că există lucrări care întrunesc condițiile pentru a fi decontate și cu a căror valoare să se diminueze avansul facturat și plătit, nefiind contestat că lipsește și acordul scris al reclamantei.

Referitor la despăgubirea care ar fi fost achitată de D. către reclamantă, în valoare de 3.000.000 RON, pentru acoperirea aceluiași prejudiciu, în cadrul dosarului nr. x/2012, prin încheierea de către reclamantă cu asigurătorul D. S.A. a contractului de tranzacție nr. x/01.04.2013, Curtea a apreciat în sensul că pârâta nu a dovedit că ar fi vorba de același prejudiciu, mai ales că tranzacția a vizat soluționarea amiabilă a litigiului în legătură cu scrisoarea de garanție de bună execuție nr. x/02.05.2011.

În plus, arată că, și dacă ar fi reușit să probeze achitarea unei despăgubiri pentru acoperirea aceluiași prejudiciu (avans nerestituit și accesorii aferente), instanța de apel apreciază că această împrejurare nu are nicio relevanță juridică pentru soluționarea prezentei cauze, față de dispozițiile art. 13.6 din Condițiile generale privind Asigurarea de garanții contractuale.

Referitor la suma de 416.267,23 RON, pe care pârâta susține că reclamanta ar fi reținut-o în temeiul art. 14.3 din contractul de achiziție publică, fiind menționată în cuprinsul fiecărei facturi, Curtea a considerat că, din raportul de expertiză contabilă efectuat la fond, precum și din răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de pârâtă, această sumă nu a fost în realitate reținută de reclamantă, ea fiind achitată într-un cont distinct al Antreprenorului, fără ca reclamanta să dispună de respectivele sume.

Prin urmare, se arată că acestea nu pot fi deduse din garanție, ele nefiind efectiv reținute de reclamantă, doar figurând distinct pe facturile emise de S.C. B. S.A. și fiind plătite de CATD în contul Prestatorului deschis la Trezoreria Sectorului 3.

Totodată, arată că însuși faptul că aceste sume au fost achitate într-un cont distinct al Prestatorului nu înseamnă că ele sunt indisponibilizate pentru a garanta returnarea avansului, cât timp nu s-a dovedit că, doar cu acordul reclamantei, aceste sume pot fi folosite de către Prestator, titular al contului respectiv.

Referitor la reducerea progresivă a garanției cu sumele rambursate de către Antreprenor indicate în certificatele de Plată nr. x și 3 (473.488,92 RON cu TVA și 381.845,9 RON fără TVA, potrivit CIP 2 la data de 02.12.2011 și 300.768,14 RON cu TVA și 242.554,99 RON fără TVA, potrivit CIP 3 la data de 22.02.2012), față de concluziile expertizei contabile, Curtea consideră că valoarea avansului fără TVA de 3.394.014,69 RON urmează să fie diminuată cu valorile sumelor restituite fără TVA potrivit CIP 2 și CIP 3, fiind îndeplinite condițiile din scrisoarea de garanție.

Totodată, arată că reclamanta nu a contestat restituirea sumei, inclusiv TVA, de 1.196.955,48 RON, la data de 14.02.2012, de către Antreprenor prin OP1/14.02.2012 - 400.000 RON, prin OP 2/14.02.2012 - 396.955,48 RON și prin OP 3/14.02.2012 - 400.000 RON, respectiv a sumei totale de 965.286,68 RON fără TVA, în baza facturii fiscale B. x.01/10.02.2012, prin care a stornat această parte din avans, astfel încât, și suma de 965.286,68 RON fără TVA urmează a fi dedusă din valoarea avansului.

Raportat la aceste deduceri, arată că, din suma de 3.394.014,69 RON urmează să se scadă sumele de 381.845,9 RON, 242.554,99 RON și de 965.286,68 RON, rămânând un rest de 1.804.327,12 RON, sumă pe care apelanta-pârâtă avea obligația de a o achita în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii documentelor furnizate de către CATD.

Cum instanța a reținut că cererea apelantei-reclamante de executare a scrisorii de garanție a îndeplinit condițiile impuse în scrisoare, Curtea a apreciat că, la data de 09.07.2012, a intervenit scadența obligației de plată, apelanta-pârâtă făcându-se vinovată de neîndeplinirea în termen a acestei obligații, asumate prin scrisoarea de garanție în favoarea Beneficiarului CATD.

Prin urmare, începând de la data de 09.07.2012, aceasta este obligată a plăti reclamantei inclusiv dobânzi și penalități calculate pentru creanțele bugetare aferente sumei neplătite în cuantum de 1.804.327,12 RON.

Făcând trimitere la raportul de expertiză contabilă efectuat în apel, Curtea arată că dobânzile aferente acestei sume, calculate potrivit O.G. nr. 92/2003, de la data de 09.07.2012 și până la data de 22.05.2013 (dată la care apelanta-pârâtă a înțeles să achite benevol indemnizația de asigurare în cuantum de 1.847.463,48 RON, prin OP nr. 879) sunt în cuantum de 228.788,68 RON, iar penalitățile de întârziere calculate potrivit O.G. nr. 92/2003, pentru aceeași perioadă, sunt în cuantum de 270.649,07 RON, cuantumul total al accesoriilor fiind de 415.600,81 RON.

Prin urmare, instanța de apel a considerat că se impune ca dobânzile și penalitățile de întârziere să fie cele calculate pentru creanțele bugetare, neputând primi susținerile apelantei-pârâte că s-ar impune aplicarea O.G. nr. 13/2011 și, pe cale de consecință, calcularea dobânzii legale, în baza naturii civile a raporturilor contractuale.

Astfel, Curtea a reținut că, în speță, se pun în discuție mai multe raporturi juridice distincte, anume:

- raportul juridic existent între reclamanta C.A.T.D. și Asocierea B., izvorât din contractul de achiziție publică, nefiind contestat faptul că respectiva creanță pe care apelanta-reclamanta ar deține-o împotriva Antreprenorului (avansul nerestituit) este una bugetară, care atrage aplicarea accesoriilor stabilite pentru creanțele bugetare;

- raportul juridic existent între Asociere, în calitate de asigurat și apelanta-pârâtă, în calitate de Asigurător, izvorât din contractul de asigurare, a cărui natură comercială este una evidentă și

- raportul juridic existent între apelanta-pârâtă, în calitate de garant și apelanta-reclamantă, în calitate de Beneficiar al scrisorii de garanție, izvorât din scrisoarea de garanție, dar și din lege (H.G. nr. 264/2003).

Prin urmare, față de aceste considerente, Curtea a apreciat că, subrogându-se Asiguratului, în obligația de restituire a avansului, apelanta-pârâtă urmează a suporta aceleași daune moratorii la care Asiguratul său ar fi fost supus, în ipoteza în care nu și-ar fi respectat obligația de restituire a avansului, așa cum prevăd dispozițiile art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 264/2003, natura juridică a creanței principale (creanță bugetară) fiind cea care influențează și natura juridică a accesoriilor, independent de persoana debitorului.

Astfel, arată că nu se poate admite că Antreprenorul ar fi avut obligația de a achita dobânzi și penalități de întârziere aferente creanțelor bugetare, iar, odată cu preluarea obligației de plată de către Asigurător, aceeași creanță bugetară începe a produce dobândă legală, în considerarea unui raport juridic nou, raportul juridic născut între părțile contractului de achiziție publică fiind cel care subzistă și determinând același prejudiciu pentru reclamantă, ca urmare a imobilizării avansului.

Curtea a mai arătat că nu poate fi de acord cu susținerea apelantei-pârâte în sensul că stabilirea în sarcina sa a unor daune moratorii constând în dobânzi și penalități de întârziere corespunzătoare creanțelor bugetare ar fi incompatibilă cu natura civilă a litigiului, competența instanței fiind determinată de alte criterii decât de natura juridică a prejudiciului, aceasta nepresupunând că raporturile juridice dintre părți ar corespunde contenciosului administrativ, cât timp obligația de plată a apelantei-pârâte derivă din contractul de asigurare și din scrisoarea de garanție.

Prin urmare, Curtea a considerat că, la data de 22.05.2013, când apelanta-pârâtă a achitat benevol indemnizația de asigurare în cuantum de 1.847.463,48 RON, prin OP nr. x, creanța reclamantei împotriva apelantei-pârâte era compusă din avans nerestituit în cuantum de 1.804.327,12 RON, la care se adăugau accesorii calculate pentru creanțele bugetare în cuantum de 415.600,81 RON, în total - 2.219.927,93 RON.

Având în vedere că pârâta a achitat suma de 1.847.463,48 RON, care nu acoperea integral suma datorată, la data de 22.05.2013, instanța de apel arată că se pune problema în sensul de a se stabili cum s-a realizat imputația plății efectuate de apelanta-pârâtă.

Curtea arată că nu poate fi de acord cu susținerea apelantei-pârâte în sensul că se impunea ca imputația să se realizeze potrivit ordinii pentru care ea a optat, având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1996.

Astfel, față de voința apelantei-pârâte exprimate chiar în finalul notelor scrise, Curtea a apreciat că aceste dispoziții nu sunt incidente, aceasta nefiind de acord cu plata irevocabilă și necondiționată a acelei indemnizații de asigurare, rezervându-și posibilitatea de a solicita o eventuală diferență achitată în plus, dacă un asemenea excedent ar fi fost ulterior constatat, în urma administrării probatoriilor.

Evocând dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, instanța de apel arată că, pentru a fi incidente, trebuia ca indemnizația de asigurare în cuantum de 1.847.463,48 RON, achitată de apelanta-pârâtă la data de 22.05.2013, să nu facă obiectul litigiului, ceea ce presupune că apelanta-pârâtă achiesează, practic, la aceste pretenții ale apelantei-reclamante.

Având în vedere susținerile apelantei-pârâte din finalul notelor scrise, instanța de apel a considerat că o plată condiționată a unei sume nu poate determina consecințele juridice invocate de apelanta-pârâtă cu privire la imputația plății efectuate mai întâi asupra principalului și apoi, asupra accesoriilor.

Cu toate acestea, referitor la imputația plății, în acord cu susținerile apelantei-pârâte, în opinia Curții, aceasta este stabilită potrivit art. 115 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală.

Totodată, evocând și dispozițiile art. 21 alin. (2) lit. a) din același act normativ, instanța de apel reține că, din analiza coroborată a prevederilor legale citate, acestea sunt aplicabile prezentei cauze, având caracter special față de prevederile art. 1111 C. civ. de la 1864, neputându-se admite că, deși instanța de fond a reținut natura juridică de creanță fiscală a avansului rămas de restituit, care determină accesorii calculate potrivit O.G. nr. 92/2003, apelanta-pârâtă nu poate beneficia de aceste prevederi speciale privind ordinea stingerii datoriilor, care stabilesc că se stinge mai întâi principalul, iar apoi accesoriile.

Prin urmare, instanța de apel arată că suma de 1.847.463,48 RON se va imputa cu prioritate asupra avansului nerestituit de 1.804.327,12 RON, iar restul de 43,136,36 RON, rămas după stingerea creanței principale, se va imputa asupra accesoriilor în cuantum de 415.600,81 RON, rămânând un rest de plată în cuantum de 372.364,45 RON, la data de 22.05.2013.

Față de toate aceste considerente, Curtea a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă, a schimbat sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 372.364,45 RON, reprezentând accesorii calculate la avansul nerestituit, de la data de 09.07.2012 și până la data de 22.05.2013.

Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a considerat că se impune obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 26.309,28 RON, cu titlu de taxă judiciară, corespunzătoare sumei de 2.219.927,93 RON, având în vedere că suma de 1.847.463,48 RON a fost achitată după introducerea cererii de chemare în judecată, pârâtei aparținându-i culpa procesuală și pentru formularea pretențiilor de 1.847.463,48 RON, 5 RON - timbru judiciar, la care se adaugă suma de 2500 RON, cu titlu de onorariu de expert, în total - 28.814,28 RON - cheltuieli de judecată la fond.

Cât privește cererea de majorare a onorariului de expert cu suma de 3.100 RON, față de devizul în