ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1503/2020

Ședința publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, la 29 noiembrie 2017, sub dosar nr. x/2017, reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D. S.A., au solicitat să se dispună constatarea nulității absolute parțiale a contractului de credit nr. x/18.12.2007, în privința clauzelor menționate la art. 12.3, art. 12.4 și art. 15 din contract, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5 și art. 968 din C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 1888 din 19 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia civilă nr. 335 din 19 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul reclamatelor.

Împotriva acestei decizii, la 22 noiembrie 2019, au declarat recurs reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și. C. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și al constatării nulității absolute parțiale a contractului de credit nr. x/18.12.2007, în privința clauzelor menționate la art. 12.3, art. 12.4 și art. 15 din contract.

Cu privire la decizia instanței de apel, recurentele-reclamante au invocat faptul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Reclamantele susțin că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat dispozițiile art. 5 și art. 968 din C. civ. de la 1864 la cazul dedus judecății.

După expunerea conținutului clauzelor contractuale contestate, recurentele-reclamante apreciază că, în pofida celor reținute în cuprinsul hotărârii atacate, clauzele menționate la art. 12.3, art. 12.4 și art. 15 sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită, încălcând vădit dispozițiile art. 5 din C. civ. de la 1864 (în vigoare la data perfectării contractului de credit nr. x/18.12.2007) și principiul bunei-credințe, care ar trebui să cârmuiască relațiile dintre părțile contractante atât la momentul asumării obligațiilor reciproce și interdependente dintr-un contract, cât și la momentul executării lor.

În acest sens, se subliniază că, la momentul perfectării contractului de credit, clauzele acestuia nu au fost negociate direct și efectiv de societățile reclamante, prezentându-li-se spre semnare un contract standard, preformulat, un "contract de adeziune" ce a fost semnat fără a avea posibilitatea efectivă de a negocia cu intimata-pârâtă fiecare dintre clauzele acestuia (inclusiv clauzele a căror nulitate absolută se solicită a se constata, respectiv cu privire la modalitatea de determinare a cuantumului dobânzii prin prisma elementelor sale componente).

Recurentele-reclamante arată că au înțeles să invoce o încălcare a dispozițiilor art. 5 din C. civ. de la 1864, precum și a principiului bunei-credințe, context în care, în pofida celor reținute de instanța de apel, judecătorul fondului avea prilejul de a analiza premisele pe care reclamantele le-au invocat în susținerea cererii lor, respectiv acelea că, de regulă, contractul nu este numai un acord de voință, ci reprezintă un summum al voinței intereselor părților. Prin urmare, apreciază că, în mod greșit, printr-o interpretare eronată a dispozițiilor incidente în cazul concret dedus judecății, instanța de apel a reținut că, în raport de premisele invocate prin cererea de chemare în judecată, instanța de fond ar fi apreciat corect că nu se poate reține o cauză ilicită în ceea ce privește cele două clauze a căror nulitate au înțeles a o invoca.

Mai departe, învederează recurentele că, interesele părților trebuie conciliate, prestațiile acestora fiind necesar a fi proporționale și coerente, echilibrul contractual fiind o cerință a bunei-credințe și echității (art. 970 alin. (1) și (2) din C. civ. din 1864), precum și a exercițiului util și rezonabil al dreptului, iar din această perspectivă ar fi trebuit analizate dispozițiile art. 970 din C. civ. de la 1864 de către curtea de apel, iar nu din perspectiva unei neexecutări sau executări necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contract.

Astfel, chiar dacă legea nu interzice profesioniștilor să stabilească dobânzi variabile, ceea ce ar fi trebuit analizat de instanța de apel, în opinia recurentelor-reclamante, era dacă, prin stabilirea acestor clauze, drepturile și obligațiile părților erau sau nu proporționale, de natură a asigura echilibrul contractual ca element esențial al bunei-credințe.

În continuare, recurentele învederează că, în soluționarea cererii, în fond și în apel, trebuia analizată modalitatea în care banca a acționat în momentul perfectării contractului intervenit între părți, precum și posibilitățile pe care aceasta și le-a conferit prin inserarea clauzelor în discuție, posibilități ce sunt de natură a afecta drepturile reclamantelor, în calitate de cocontractanți, iar, pe de altă parte, ar fi trebuit avut în vedere faptul că indicele TDB nu este un indice de referință reglementat legislativ, astfel că determinarea cuantumului dobânzii a rămas la aprecierea unilaterală a băncii.

Mai arată recurentele că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, în cuprinsul lucrării de specialitate, s-a reținut existența unei contradicții între clauzele prevăzute de art. 12.4 din contract, potrivit cărora la stabilirea dobânzii se utilizează o rată fixă a acesteia și cele prevăzute de art. 12.3 din contract, potrivit cărora la stabilirea dobânzii se utilizează o rată variabilă, acesta din urmă caz fiind cel aplicat de pârâta în speță.

Apreciază recurentele-reclamante că, în pofida celor reținute prin hotărârea atacată, prin stabilirea unilaterală de către bancă a modalității de calculare a dobânzii datorată, prin utilizarea unor indicatori nereglementați legislativ, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe și echității și, implicit "bunelor moravuri", ajungându-se în situația ca reclamantele să achite o dobândă totală în cuantum de 138.607,94 euro, de la momentul perfectării contractului și până în prezent, față de un cuantum de aproximativ 50.000 euro, dacă dobânda ar fi fost calculată în raport cu indicatori reglementați legislativ, astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză-contabilă întocmit în cauză.

Mai apreciază recurentele că prin hotărârea atacată s-ar fi reținut în mod greșit că nu ar fi fost necesar a se proceda la o analiză comparativă cu indici de referință reglementați normativ, întrucât reclamantele nu au fost constrânse la încheierea contractului, câtă vreme opțiunea reclamantelor a vizat exclusiv contractarea unui împrumut, iar clauzele referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii au fost stabilite unilateral de către intimata pârâtă, cu încălcarea principiului bunei-credințe, al echității și al exercițiului util și rezonabil al dreptului său la perfectarea convenției părților, respectiv cu încălcarea "bunelor moravuri".

Prin notele scrise depuse la 6 ianuarie 2020, recurentele-reclamante precizează că sunt de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte, la 23 decembrie 2019 (dosar recurs).

La 3 februarie 2020, cu depășirea termenului legal, pârâta D. S.A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Intimata arată, în esență, că instanța de apel a reținut în mod corect că societatea reclamantă nu invocă argumente și apărări care să justifice cauza ilicită - respectiv ce elemente din cuprinsul contractului de credit sunt prohibite de lege, contravin ordinii publice sau bunelor moravuri, simpla afirmație în sensul că aceste clauze încalcă principiul bunei-credințe nefiind de natură a justifica incidența acestor dispoziții legale. De asemenea, a reținut corect instanța de apel că temeiul nulității invocat de reclamante este cauza ilicită, iar nu lipsa acordului de voință ori exprimarea unui acord ce nu a mai fost pe deplin liber, astfel încât instanța de fond să fi avut prilejul să analizeze astfel de premise.

Precizează intimata că prin cererea de recurs se reiau aceleași argumente prezentate instanței de apel și că, prin cererea de chemare în judecată, nu se susține o nulitate care să derive din încălcarea unor prevederi legale, care interzic o cauză precum cea a contractului de credit de față.

Intimata a precizat că este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentelor la 13 februarie 2020, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

La 27.05.2020, recurentele-reclamante au depus punct de vedere la raport, prin care și-au nuanțat motivele de recurs.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că recurentele-reclamante și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs au reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte adevărate motive de nelegalitate cu privire la decizia instanței de apel.

Se reține că dispozițiile art. 5, art. 968 și art. 970 din C. civ. de la 1864 au fost invocate în mod formal, pentru a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în realitate, recurentele-reclamante urmăresc reevaluarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, cu privire la caracterul negociat sau nenegociat al clauzelor a căror nulitate se solicită a se constata, precum și cu privire la existența dezechilibrului contractual.

Pe de altă parte, instanța supremă constată că, deși recurentele au invocat încălcarea de către instanța de apel a art. 5 și a art. 968 C. civ. de la 1864, nu au arătat, în concret, care sunt normele care interesează ordinea publică și bunele moravuri, pretins încălcate.

Se mai reține că, deși recurentele au invocat încălcarea art. 970 C. civ. de la 1864, acestea urmăresc, în realitate, interpretarea voinței reale a părților la momentul încheierii contractului, precum și premergător încheierii contractului, în vederea stabilirii unei alegate rele-credințe a intimatei în elaborarea contractului. Or, aceste critici privesc aspecte factuale ale cauzei, vizând netemeinicia deciziei atacate, în vreme ce recursul urmărește stabilirea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Prin criticile privind analiza comparată a indicilor, interpretarea clauzelor contractuale și stabilirea situației de fapt privind dobânda efectiv percepută în relație cu indicii aplicați, recurentele critică, în realitate, raționamentul instanței de judecată și interpretarea probatoriului administrat, fără să exprime veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate. De altfel, prin punctul de vedere exprimat cu privire la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului declarat în cauză, recurentele precizează expres că încălcarea dispozițiilor legale incidente și existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din raportul de expertiză administrat în cauză, ale cărui concluzii nu au fost valorificate de instanță.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei încălcări a dispozițiilor legale în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, având obligația să administreze probele necesare și utile cauzei, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

În consecință, reținând că în speță nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 335 din 19 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 iulie 2020.