ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1438/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului la 28.06.2018 reclamanta SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREȘTI STB S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 247.804,97 RON majorări (penalități) de întârziere datorate pentru nerespectarea obligațiilor contractuale, calculate de la data de 01.03.2012 până la achitarea integrală a fiecărei facturi de chirie emise pentru perioada octombrie 2010 (parțial) - februarie 2012, la plata sumei de 6.061,10 RON constând în taxă judiciară de timbru, precum și a oricăror alte sume avansate de reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată pentru soluționarea litigiului.

Prin sentința civilă nr. 1126/24.04.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREȘTI STB S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți, soluționat prin decizia civilă nr. 591/23.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 2.537 C. civ., referitoare la prescripția extinctivă și pe cele ale art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.270 C. civ., referitoare la interpretarea contractelor și efectele acestora.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea datoriei și plata de bunăvoie a sumei totale de 40.015,37 RON, la 16.07.2015 și 27.07.2015, în baza art. 2.537 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, prin achitarea cu întârziere a sumei de 40.015,37 RON, reprezentând contravaloare chirie, în temeiul art. 5.4 din contract, recurenta a apreciat că intimata datorează suma de 247.304,97 RON, cu titlu de penalități de întârziere începând cu 01.03.2012 până la achitarea integrală a fiecărei facturi emise pentru perioada octombrie 2010- februarie 2012.

În continuare, a mai arătat că termenul de prescripție a fost întrerupt și prin adresa nr. x/23.12.2016, înscris ce reprezintă un act de recunoaștere a datoriei de către pârâtă, recurenta considerând că esențială este recunoașterea datoriei în sine, iar nu a cuantumului ei, sens în care a indicat prevederile art. 2.506 alin. (4) și art. 2.507 C. civ., apreciind că aceste norme legale au fost încălcate în mod evident de instanța de apel.

Contrar celor reținute de instanțele de fond, recurenta a apreciat că în mod evident clauza penală din contractul nr. x/C/01.10.2007 este cea de la art. 10, referitoare la obligația pârâtei de a îi achita lunar, cu titlu de sancțiune, o sumă egală cu valoarea chiriei prevăzută la art. 5 din contract.

A mai arătat că obligația de a achita penalitățile de întârziere de 0,5% pe zi până la plata efectivă a lipsei de folosință reprezintă un accesoriu al clauzei penale, pentru faptul că intimata a împiedicat-o pe recurentă să folosească spațiul care făcuse obiectul locațiunii.

Așadar, a considerat că instanța de apel a încălcat art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.270 C. civ., referitoare la interpretarea contractelor și efectele acestora, apreciind eronat că dobânda de 0,5% ar reprezenta clauza penală, fără a se justifica în niciun fel ce ar reprezenta sancțiunea contractuală, clauza cuprinsă în art. 5.

A mai arătat că este important a se reține faptul că la art. 10 din contract părțile au instituit o sancțiune, nu o obligație contractuală stricto sensu, deoarece acestei clauze nu îi corespunde nicio îndatorire a recurentei și niciun drept al pârâtei izvorât din contract sau din lege.

Astfel, a susținut că ea conține o sancțiune pentru neîndeplinirea obligației pârâtei de a evacua spațiul, iar nu o situație care să îi permită să îl păstreze în continuare. În opinia recurentei, excluderea art. 10 din contract din sfera sancțiunilor reprezintă o distorsionare nepermisă și lipsită de temei legal a prevederilor contractuale,

În final, recurenta a mai arătat că în cauză termenul de prescripție curge de la 27.11.2015, data achitării totale a debitului principal, dar nu mai devreme de iulie 2015, data plăților benevole ale pârâtei.

Intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de recurs, având în vedere că argumentele recurentei vizează netemeinicia, nicidecum nelegalitatea hotărârii atacate. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea lui.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, raport comunicat părților, iar prin încheierea din 07.04.2021, după respingerea excepției nulității recursului, acesta a fost declarat admisibil în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Examinând motivele de casare, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele care urmează.

Un prim motiv de casare a vizat aplicarea greșită, în apel, a dispozițiilor art. 2537 și urm. C. civ., referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive.

Un prim argument în recurs a plecat, în expunerea recurentei SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREȘTI STB S.A., de la împrejurarea că pretențiile formulate în cauză se fondează pe dispozițiile art. 10 din contractul de închiriere al părților, considerat ca fiind o clauză penală, astfel încât suma de bani solicitată în acțiune nu poate fi caracterizată ca reprezentând accesorii ale clauzei penale în discuție.

În acest sens, recurenta susține că prin promovarea acțiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 a fost întrerupt cursul prescripției pentru pretenția solicitată în prezenta cauză, respectiv, majorările eferente perioadei octombrie 2010 (parțial) - februarie 2012, soluționat irevocabil prin decizia nr. 523/29.06.2015, însă instanța de apel a statuat greșit, în privința acestui fapt, că între cele două cauze succesive nu există identitate de obiect. Identitatea este însă evidentă, devenind astfel incidente dispozițiile art. 2537 alin. (1) pct. 1 C. civ. și, implicit, dispozițiile art. 2541 alin. (1) - (2) referitoare la efectele întreruperii prescripției. Mai mult, pârâta a efectuat două plăți succesive, la 16.07.2015 și 27.07.2015, acte de executare a pretenției afirmate, ceea ce conduce la concluzia întreruperii prescripției extinctive pentru debitul solicitat în acest dosar.

Examinând aceste susțineri, Înalta Curte reține primordial că obiectul acestui litigiu vizează pretențiile reclamantei SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREȘTI STB S.A. determinate de penalitățile de întârziere corespunzătoare debitului intitulat "chirie" aferent perioadei octombrie 2010 (parțial) - februarie 2012, penalități calculate pentru perioada care începe cu 01.03.2012 și până la zi.

De asemenea, reține că între părți au purtat succesiv mai multe litigii, unul dintre acestea fiind cel care a făcut obiect al dosarului nr. x/2015, soluționat prin decizia civilă nr. 2189/15.06.2016 pronunțată de Tribunalul București, decizie prin care a fost schimbată sentința primei instanțe, nr. 22925/2015.

Prin această decizie s-a statuat - și a intrat în puterea lucrului judecat, în mod necontrazis de instanțele de fond din litigiul pendinte - că art. 10 din contractul de închiriere al părților nr. x/01.10.2007 instituie o clauză penală, conform căreia, dacă la încetarea contractului de locațiune pârâta nu eliberează spațiul închiriat, rămâne activă clauza din art. 10 ca modalitate de cuantificare a prejudiciului, până la predarea efectivă a imobilului.

Totodată, prin aceeași decizie, îndreptată prin încheierea din 16.05.2018, s-a dispus obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 50.673,9 RON reprezentând contravaloarea "chiriei" stabilită în puterea art. 10 din contractul părților, aferentă perioadei martie 2012 - noiembrie 2013, precum și penalități corespondente acestui debit, calculate până la data de 05.02.2016.

Ulterior, între aceleași părți a fost demarată o noua acțiune - ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 - prin care reclamanta SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREȘTI STB S.A. a solicitat obligarea S.C. A. S.R.L. la plata debitului "chirie", aferent perioadei octombrie 2010 (parțial) - februarie 2012 și a penalităților calculate până la 29.02.2012.

Aceste pretenții au fost admise reclamantei, așa cum au fost formulate, prin sentința civilă nr. 16775/08.10.2014, irevocabilă prin decizia civilă nr. 523/29.06.2015.

Litigiul pendinte, înregistrat sub nr. de dosar x/2018, astfel cum s-a arătat în debutul considerentelor Înaltei Curte de Casație și Justiție vizează însă exclusiv penalitățile calculate pentru debitul reprezentând "chirie" pentru perioada octombrie 2010 (parțial) - februarie 2012, penalități calculate începând cu 01.03.2012 și până la plata integrală a datoriei.

Astfel, nu este reală susținerea recurentei care arată că între ultimele două cereri succesiv formulate există identitate, iar instanța de apel a reținut corect că nu există similitudine de obiect între acest litigiu și cel soluționat prin sentința civilă nr. 16775/08.10.2014, deoarece penalitățile au fost solicitate succesiv în cele două dosare pentru perioade de timp diferite, chiar dacă ele sunt raportate la același debit principal.

De aceea, este lipsit de relevanță că pretențiile acordate reclamantei prin sentința civilă nr. 16775/08.10.2014 au fost în parte achitate la 16.07.2015 și la 27.07.2015, deoarece aceste plăți se interpun ca acte de întrerupere a prescripției dreptului la executare al creanțelor statuate prin această hotărâre și nu au niciun efect cu privire la alte datorii.

Așa cum a statuat și instanța de apel, aceste plăți nu pot reprezenta acte de recunoaștere a datoriei afirmate în acest litigiu, deoarece au vizat plata altor creanțe decât cele care fac obiectul prezentei judecăți.

De altfel, dispozițiile art. 2537 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. impun, la rândul lor, dincolo de orice altă interpretare ca actele de plată ori de recunoaștere să vizeze chiar dreptul de creanță a cărui acțiune se prescrie, în cauza de față, penalitățile calculate începând cu 01.03.2012 și până la plata totală a datoriei. Or, pretinsele acte de recunoaște nu pot fi în acest fel valorificare atâta vreme cât ele au vizat un alt drept, mai precis "chiria" aferentă perioadei octombrie 2010 (parțial) - februarie 2012 și a penalitățile aferente acesteia calculate, până la 29.02.2012.

Prin urmare, acest prim motiv de casare este nefondat și va fi înlăturat.

Un alt motiv de recurs a vizat, de asemenea, nevalorificarea efectului întreruptiv al prescripției cu privire la un alt act de recunoaștere a datoriei, adresa cu nr. x/23.12.2016 emanată de la pârâtă, în legătură cu care s-a pretins că în mod greșit instanța de apel a statuat că nu are semnificația dată de reclamantă, reținând acest act a survenit ulterior împlinirii prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile care fac obiect al acestei judecăți, recurenta pretinzând a fi fost încălcate dispozițiile art. 2506 alin. (4) și art. 2507 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție arată, într-un prim considerent, că nu este corectă reproducerea raționamentului instanței de apel cu privire la semnificația dată adresei în discuție.

Instanța de apel nu a stabilit, cu titlu de argument principal, că această adresă a emanat după împlinirea termenului de prescripție și de aceea nu are semnificația propusă de reclamantă.

Considerentele instanței de apel au vizat, ca temei primordial și necontestat al soluției, împrejurarea că adresa nr. x/23.12.2016 s-a raportat la sumele de bani stabilite printr-un alt titlu executoriu. Mai exact, instanța de apel a arătat că prin această adresă pârâta a solicitat o eșalonare a datoriilor stabilite prin decizia civilă nr. 2189/15.06.2016, iar în măsura în care solicitarea a vizat alte creanțe, aceasta nu semnifică act de recunoaștere a pretențiilor litigioase din acest dosar, având în vedere cerințele art. 2537 alin. (1) C. civ.

Numai subsidiar instanța de apel a arătat că această adresă a fost întocmită după împlinirea termenului de prescripție extinctivă pentru acțiunea din cauza pendinte, prescripție împlinită deja la 04.11.2016 și astfel nu se mai poate recunoaște efectul de întrerupere a prescripției, efect care, de altfel, nu poate fi asociat decât unui termen în curs. A mai arătat instanța de apel, tot cu caracter subsidiar însă, că acestei pretinse recunoașteri nu i se poate stabili un caracter clar și neechivoc, atâta vreme cât în cuprinsul adresei se face referite numai la un cuantum al sumei, fără o altă caracterizare, ceea ce face imposibil de identificat dreptul recunoscut în condițiile în care între părți au existat mai multe litigii care au vizat pretenții de aceeași natură pentru perioade distincte.

În aceste condiții, Înalta Curte arată că motivul de casare invocat nu are fundament și va fi înlăturat. În măsura în care recurenta nu a criticat prin recurs considerentul decisiv care a justificat lipsirea de efectele date de reclamantă adresei în discuție - cel referitor la recunoașterea, în fapt, a altor pretenții - iar menținerea acestuia lipsește de greutate motivarea subsidiară, este lipsită de eficiență în planul soluției examinarea criticii din recurs.

De altfel, critica în discuție supune examinării, nu întreruperea prescripției opusă în apel, ci un aspect nou, legat de renunțarea la prescripție reglementată prin art. 2506 alin. final și art. 2507 C. civ., chestiuni opuse în recurs pentru prima dată, astfel cum a sesizat în dezbateri și intimata, așa încât aceasta nu va fi luată în examinare pe fond, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În fine, un ultim motiv de recurs a vizat interpretarea greșită a prevederilor contractuale, prevederi care statuau, în puterea art. 10, că după încetarea raportului de locațiune dintre părți, se datorează o despăgubire echivalentă chiriei și penalităților de întârziere contractuale de către locatar până la predarea efectivă a spațiului către locator. Ignorarea acestor prevederi, precum și a relației dintre accesoriu și principal a determinat soluționarea greșită, în opinia recurentei, a excepției de prescripție de către instanța de apel. A mai arătat recurenta că suma solicitată în acest litigiu o reprezintă penalitatea de 0,5%, privită ca daune moratorii pentru lipsirea creditorului de dreptul de folosință al spațiului și sunt distincte de contravaloarea lipsei folosinței înseși care se identifică cu clauza penală. Or prejudiciul determinat de clauza penală a fost reparat, ca urmare a unei executări silite, la 27.11.2015, ceea ce înseamnă, potrivit prevederilor contractuale, că pentru perioada februarie 2012 - noiembrie 2015, pârâta datorează penalități pentru care prescripția începe să curgă la 27.11.2015 (data achitării totale a debitului) sau, cel mai devreme în luna iulie 2015, data unor plăți benevole ale debitoarei. Mai mult, recurenta afirmă o încălcare în apel a dispozițiilor art. 1509 C. civ., arătând că plățile voluntare din luna iulie 2015 trebuia imputate primordial asupra penalităților, chestiune care are semnificație în planul întreruperii prescripției.

Examinând această critică, instanța de recurs arată cu nu se poate imputa instanței de apel interpretarea greșită a clauzelor contractuale, operațiune juridică nerealizată în apel. Sub aspectul naturii juridice, izvorului pretențiilor formulate, precum și a modului de configurare a acestora ori a relației dintre "chirie și penalități" instanța de apel s-a limitat la valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat statuat prin decizia civilă nr. 2189/15.06.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/2019, prin care s-a statuat că "prin clauza 10 din contractul de închiriere părțile au înțeles să cuantifice prejudiciul potrivit condițiilor contractuale, respectiv contravaloare chirie și penalități de întârziere aferente, astfel încât penalitățile de întârziere sunt însăși clauze penale, iar nu accesorii ale clauzei penale (…)".

Prin urmare este lipsită de fundament această parte a susținerilor recurentei, iar instanța de recurs arată cu nu este necesară examinarea lor pe fond, întrucât instanța de apel nu a realizat și nici nu trebuia să facă un examen al clauzelor contractului, în măsura în care aceste aspecte au fost statuate prin hotărârea judecătorească anterioară și se opun în noul proces pro veritate accipitur, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile care deduc instanței de casare examinarea începutului prescripției prin raportare la data de 27.11.2017, la care s-a executat silit hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2011, precum și cele legate de ordinea de imputație a plăților, Înalta Curte arată că ele deduc examinării o chestiune nouă, neinvocată în fața instanței de apel, care nu va fi analizată, în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Deopotrivă, instanța de recurs subliniază ca raportarea recurentei, alternativ, a începutului cursului prescripției la luna iulie 2015, lună în cursul căreia recurenta pretinde realizarea unor plăți voluntare ale datoriei afirmate, reprezintă un aspect deja examinat, al cărui răspuns se regăsește in considerentele anterioare, care nu vor fi reluate.

Astfel, pentru toate considerentele arătate prin prezenta decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că recursul este nefondat și, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea de Transport București S.T.B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 591/23.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iunie 2021.