ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 127/2021

HOTĂRÂRE

27.01.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 127/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 mai 2020 pe rolul Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Externe, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 71.284 dolari SUA și a dobânzii legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1 și art. 3 din H.G. nr. 1086/2004 pentru stabilirea sporurilor specifice și a drepturilor de diurnă, cazare și hrană cuvenite personalului participant la misiuni în afara teritoriului statului român, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 2 din Legea nr. 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român.

Prin încheierea civilă nr. 54 din 19 mai 2020, instanța a admis excepția de necompetentă functională, invocată din oficiu, și, constatând natura civilă a acțiunii promovate de reclamantul A., în baza art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a înaintat dosarul secției I Civilă din cadrul Tribunalului Constanța.

În esență, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că prezentul litigiu are natura unui litigiu de muncă și că reclamantul a promovat acțiunea în calitate de magistrat, iar potrivit dispozițiilor art. 382 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, magistrații nu au calitatea de funcționari publici pentru a atrage competența instanțelor de contencios administrativ în soluționarea litigiilor izvorâte din activitatea desfășurată.

Ca urmare, cauza a fost trimisă spre soluționare secției I Civilă a Tribunalului Constanța, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2020*.

La termenul de judecată de la 7 august 2020, instanța a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța în soluționarea cauzei și excepția necompetenței materiale procesuale a instanței specializate pentru litigii de muncă (necompetența funcțională a secției I Civilă a Tribunalului Constanța), invocate de intimați prin întâmpinări. Pentru considerentele arătate în practicaua sentinței civile nr. 1798 din 7 august 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția necompetenței sale materiale procesuale, respectiv a completului specializat în soluționarea conflictelor de muncă. Această instanță și-a însușit motivele arătate în încheierea din 19 mai 2020 a secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Constanța cu ocazia declinării competenței în favoarea secției I Civilă și a reținut că prezentul litigiu este unul de muncă în sensul art. 266 Codul muncii, întrucât statutul procurorului militar este identic cu statutul procurorului civil și este reglementat de aceeași lege, respectiv Legea nr. 303/2004. Prin aceeași sentință, instanța a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În esență, Tribunalul Constanța, secția I civilă a reținut că pentru ipoteza în care un judecător este parte într-un proces, C. proc. civ. reglementează situația particulară a acestor cauze și pune la dispoziția acestuia o normă procedurală alternativă, dând posibilitatea reclamantului judecător de a alege între instanțe deopotrivă competente. Conform prevederilor art. 127 alin. (1), (2)

și 3 C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea; aceleași prevederi sunt aplicabile și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz", respectiv "și în cazul procurorilor...".

Plecând de la sensul expresiei "instanța la care își desfășoară activitatea", astfel cum a fost lămurit prin Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a constatat că reclamantul, având calitatea de procuror militar, nu funcționează în cadrul Tribunalului Civil București sau la Parchetul de pe lângă acest tribunal, astfel că nu există obligația sesizării unei alte instanțe judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, și, implicit, nici posibilitatea pentru reclamant de alegere între oricare dintre instanțele de același grad prevăzute anterior. A mai reținut instanța că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, potrivit cu care "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul". În speță, domiciliul reclamantului este în Municipiul București.

Ca urmare, cauza a fost trimisă spre soluționare Tribunalului București.

La termenul de judecată de la 20 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 5440 din aceeași dată, a declinat competența de judecare a cererii în favoarea Tribunalului Constanta - sectia I Civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei până la soluționarea conflictului de competență și a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În esență, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a reținut că pretențiile reclamantului derivă din activitatea desfășurată de acesta la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 2240 din 3 decembrie 2010 emis de Procurorul General prin care reclamantului, în calitate de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, i s-au stabilit drepturi salariale în contextul detașării acestuia la misiunea EUPOL Afganistan. Față de considerentele Deciziei nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și în temeiul dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3), Tribunalul București a apreciat ca pentru soluționarea cauzei este competent Tribunalul Constanța.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două secții ale Tribunalului Constanța și Tribunalul București instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I și art. 136 alin. (1) C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe sau două sau mai multe secții ale aceleiași instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele/secțiile respectiv Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Constanța, secția I civilă și Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele/secțiile sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre aceste instanțe/secții este competentă să soluționeze cauza.

Nici una din instanțele/secțiile aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere material procesual, respectiv teritorial, să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu o cerere prin care reclamantul solicită acordarea de drepturi bănești aferente unei misiuni desfășurate în Agfanistan în perioada în care deținea funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, astfel cum rezultă din Hotărârea CSM nr. 404 din 28 octombrie 2010 a secției pentru Procurori și din Ordinul nr. 2240 din 3 decembrie 2010 emis de Procurorul General .

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanța supremă reține că litigiul de față este un litigiu de muncă, ca urmare competența materială de soluționare a cauzei se stabilește în favoarea secției tribunalului care judecă astfel de litigii, neexistând nici un temei legal care să atragă competența instanței de contencios administrativ.

Pentru a stabili instanța competentă din punct de vedere teritorial, va fi avută în vedere calitatea părților din dosar, respectiv calitatea reclamantului de procuror care a formulat acțiunea în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Tribunalul București, aceasta fiind instanța unde și-a desfășurat activitatea în perioada pentru care solicită acordarea drepturilor bănești.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea". Alin. 3 al aceluiași articol extinde aplicabilitatea acestei norme și în cazul procurorilor. În acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii în considerentele Deciziei nr. 7/2016 arătând că sintagma "se aplică în mod corespunzător", utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 127 alin. (3) C. proc. civ. trebuie înțeleasă ca referindu-se și la desfășurarea activității în cadrul unei unități de parchet ce funcționează pe lângă instanța arătată la alin. (1) al aceluiași text de lege.

Instanța supremă va avea în vedere și prevederile alin. (2)

ale art. 127 C. proc. civ., în conformitate cu care prorogarea de competență funcționează și în situația în care calitatea de pârât este deținută de instanța de judecată, în speță de Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În temeiul textelor de lege mai sus menționate, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Constanța, instanță judecătorească de același grad cu Tribunalul București, aflată în circumscripția Curții de Apel Constanța, învecinată Curții de Apel București.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.