ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1242/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrară la data de 03.08.2016 reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 502.098,83 RON, reprezentând contravaloarea facturilor x/30.07.2013 în valoare de 456.816 RON și x/11.11.2013 în valoare de 337.559 RON, emise cu prilejul vânzării de produse chimice; subsidiar, a solicitat constatarea compensării creanțelor reciproce până la suma de 308.020,70 RON și obligarea pârâtei la plata sumei de 194,078,13 RON.

Pe parcursul soluționării litigiului în prima instanță, s-a constatat că față de societatea reclamantă s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței, conform hotărârii tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 118 din 29 martie 2017, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 501.344,22 RON.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția I-a civilă a calificat litigiul ca fiind unul între profesioniști, a scos cauza de pe rol și a trimis-o secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal a aceleiași curți de apel.

Prin decizia civilă nr. 764/A-C din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins cererea și a obligat-o pe intimată la plata către apelantă a sumei de 4.310 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. - societate în faliment, prin lichidator judiciar C.I.I. C. a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 534 din 19 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; decizia recurată a fost casată, iar cauza a fost trimisă pentru o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Prin decizia nr. 491/A - COM din 26 septembrie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în rejudecare, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.A a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și că decizia atacată este nemotivată și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat că, prin decizia de casare, instanța supremă a reținut că existența unor considerente contradictorii în cuprinsul aceleiași hotărâri echivalează cu necercetarea fondului litigiului și cu imposibilitatea instanței de recurs de a stabili în ce măsură normele de drept material au fost corect aplicate, subliniind că instanța de prim control judiciar nu a stabilit pe deplin situația de fapt, astfel că nu se poate realiza verificarea legalității deciziei recurate.

În acest context, a susținut că, raportat la dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., casarea fiind una totală, instanța de apel avea obligația sa administreze probe noi prin care să stabilească în mod corect situația de fapt.

Cu toate acestea, deși a solicitat administrarea unei noi expertize care sa lămurească situația de fapt, Curtea de Apel Pitești, în rejudecare, a respins cererea de probatorii și nu a administrat nicio altă probă, astfel că nu putea reține și stabili o altă situație de fapt decât aceea existentă la data pronunțării deciziei de casare, prin care s-a care s-a reținut că fondul cauzei nu a fost lămurit și se impune o nouă judecată de fond, prin administrarea de probe noi.

Or, în măsura în care instanța de recurs ar fi fost lămurită cu probele administrate, ar fi pronunțat soluția, nu ar fi casat cu trimitere.

A mai susținut recurenta că au fost încălcate și dispozițiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească.

Raportat la acest text de lege, s-a susținut în cadrul acestei critici că intimata-reclamantă trebuia să dovedească faptul că avea materia primă în depozit la momentul încheierii contractelor de vânzare și că i-a predat cauciucul pentru care a întocmit facturile cerute la plată.

A subliniat recurenta că relațiile contractuale dintre părți au presupus, de-a lungul timpului, așa cum dovedesc înscrisurile depuse la dosar, ca modalitate de lucru, compensarea reciprocă a facturilor emise periodic, lucru care nu a mai putut fi posibil după intrarea în insolvență, astfel că fără o expertiză de specialitate nu se poate afirma că aceste facturi constituie o creanță certă.

De asemenea, a arătat că nu pot fi reținute susținerile intimatei, în sensul că, față de dispozițiile art. 1674 și art. 1720 C. civ., raportat la locul plății și la transmiterea proprietății, facturile fiscale sunt asimilate contractului.

Aceasta întrucât factura fiscală nu este un act juridic, ci un simplu document fiscal, ce se întocmește în scopul înregistrării în contabilitate a operațiunilor economico-financiare, aspect care rezultă și din prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991, fiind astfel doar un mijloc de probă.

În acest sens, a evocat cele statuate de instanța supremă în cuprinsul deciziei nr. 1017 din 26 martie 2009 și a subliniat că, mai mult, facturile invocate nu sunt acceptate în mod expres la plată prin semnătură și ștampilă.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, a susținut că instanța de apel a nesocotit principiile prevăzute de art. 6, art. 7, art. 8 și art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

Astfel, a arătat că instanța de apel, deși avea obligația să îi asigure dreptul la un proces echitabil și să respecte principiile legalității și egalității, a ignorat dispozițiile art. 335 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, în cazul în care una dintre părți împiedică efectuarea expertizei, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute de partea adversă.

Or, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, intimata-reclamantă nu a permis expertului să-i verifice documentele contabile. Mai mult decât atât, deși instanța de apel reține că bunurile nu i-au fost livrate, așa cum a constatat expertul, ignorând principiile bunei-credințe și echității, a obligat-o la plata contravalorii facturilor, urmând să își valorifice pretențiile în procedura insolvenței, deși putea constata cu ușurință că nu a primit materia primă, astfel că nu datorează plata.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat că, în rejudecare, instanța de apel a respins ca nefondat apelul cu argumentul că prin încheierea contractului de custodie s-a făcut dovada predării produsului, astfel că are obligația să plătească prețul.

Potrivit recurentei, considerentele deciziei atacate relevă faptul că argumentele avute în vedere de curtea de apel în fundamentarea soluției sunt superficiale, întrucât nu rezultă în baza căror probe a reținut această stare de fapt, în condițiile în care pârâta a susținut că materia primă nu a existat la momentul încheierii contractelor și a propus probe concludente în acest sens, respectiv expertiza contabilă, care nu a fost admisă de instanță.

A susținut recurenta că instanța de apel a analizat doar contractul de vânzare - cumpărare de produse și, implicit, obligația ei de plată a prețului, fără a examina însă complexitatea raporturilor comerciale dintre părți, în cadrul cărora contractul de vânzare nu poate fi separat de cel de custodie, aceste operațiuni juridice fiind simultane și în strânsă legătură, astfel că atât drepturile, cât și obligațiile părților trebuia analizate din perspectiva ambelor contracte.

Or, curtea de apel, susține recurenta, s-a limitat la o analiză superficială a înscrisurilor depuse de părți, deși pentru stabilirea corectă a situației de fapt avea obligația, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

În opinia recurentei, dacă s-ar fi încuviințat proba cu expertiză, s-ar fi putut verifica în ce măsură la momentul vânzării intimata avea în depozit marfa vândută, în condițiile în care a susținut că, tocmai pentru că nu deținea marfa, fiindu-i necesară materia primă, s-a încheiat un contract de custodie pentru 90 de zile, perioadă în care intimata urma să se aprovizioneze și numai după ce intra în posesia cauciucului îl putea livra recurentei, moment în care se năștea și obligația de plată.

A arătat recurenta că aceasta este o practică uzuală între societățile comerciale, pentru asigurarea necesarului de materii prime, cu un preț agreat de părți și a subliniat că obligația de predare efectivă a bunului, prevăzută de art. 1672 C. civ., nu a fost îndeplinită de intimată, instanța pronunțând soluția pe baza prezumției că, atât timp cât s-a încheiat contractul de custodie, a fost predat și produsul, deși a solicitat să fie clarificat faptul că operațiunile juridice și economice au fost doar scriptice. Aceasta întrucât, în realitate, cauciucul nu i-a fost predat de vânzător, astfel că nu l-a predat custodelui, intimata urmând să îl aprovizioneze în termen de 90 zile.

În acest context, a evocat dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 lit. c) C. proc. civ. și a susținut că instanța de apel, cu încălcarea acestora, dar și a deciziei de casare, s-a limitat la a reanaliza probele existente, care erau insuficiente, fără a răspunde obiectivelor indicate de instanța de recurs, respectiv stabilirea corectă a situației de fapt în vederea aplicării corecte a legii.

Potrivit recurentei, faptul că instanța de apel nu a administrat probe suplimentare, deși trebuia să se pronunțe asupra situației de fapt și de drept, așa cum a statuat instanța de recurs, echivalează cu o ne pronunțare asupra fondului și atrage casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În plus, a susținut că o hotărâre trebuie să respecte exigențele art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că, în măsura în care ar fi lămurit pe deplin situația de fapt, ar fi constatat că părțile au convenit asupra vânzării-cumpărării unor bunuri viitoare, ipoteză reglementată de art. 1228 C. civ.

Astfel, pentru a avea certitudinea că activitatea de producție se va desfășura normal, a acceptat să încheie un contract de custodie pentru materia primă, prin care intimata era asigurată ca îi va cumpăra marfa, dar numai în momentul în care va avea loc predarea ei, iar recurenta avea garanția că aceasta va procura materia primă în termenul convenit, motiv pentru care părțile au agreat ca materia primă să fie predată în 90 de zile, perioadă în care intimata urma să o importe.

Așa fiind, obligația de plată nu s-a născut la momentul încheierii convențiilor, de vreme ce produsele nu fuseseră procurate.

În final, a susținut că instanța de prim control judiciar a aplicat greșit dispozițiile art. 1720 alin. (1) C. civ., reținând că, în lipsa unei stipulații contrare, cumpărătorul trebuie sa plătească prețul la locul în care se afla bunul în momentul încheierii contractului și de îndată ce proprietatea este transmisă.

Or, pe parcursul judecății a susținut constant, susținere confirmată și de expert, că la momentul încheierii convențiilor și al emiterii facturilor bunurile nu se aflau la intimată, ci la producător, care nu este parte în proces, astfel că nu putea fi obligată la plata prețului.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Pitești, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în cadrul termenului de 30 de zile prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia a fost comunicată recurentei la 23 octombrie 2019, astfel că recursul înregistrat la 7 noiembrie 2019 a fost formulat în cadrul termenului legal, care, calculat în conformitate cu dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-ar fi împlinit la 25 noiembrie 2019.

În cauză s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, potrivit art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității recursului. recursul a fost admis în principiu prin încheierea din 07.10.2020, iar dezbaterile au fost realizate în cauză cu citarea părților.

Examinând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul nefondat al acestuia, pentru motivele care urmează.

Un prim motiv al recursului a vizat încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. cu prilejul rejudecării apelului după casare. A susținut recurenta că hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, este obligatorie pentru instanța care rejudecă fondul, context în care, pronunțându-se prin decizia nr. 534/19.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție o casare totală a deciziei date în apel într-un prim ciclu procesual, instanța de apel avea obligația de a administra noi probe. Astfel, instanța de apel, rejudecând cauza, a respins solicitarea pârâtei de administrare a unei probe cu expertiză și nu a administrat nicio altă probă, așa încât a făcut imposibilă stabilirea unei stări de fapt corecte. În acest context, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 249 C. proc. civ. care stabilesc că sarcina probei civile aparține celui care face o propunere înaintea judecății, dând o valoarea probatorie greșită facturilor emise de către reclamantă, și activând aplicarea art. 1674 și art. 1720 C. civ. În mod cu totul eronat s-a considerat în apel că cele două facturi opuse în proces au valoarea de act juridic, ele fiind niște simple documente justificative care stau la baza înregistrărilor contabile ale emitentului și mijloc de probă cu privire la operațiunea efectuată, fiind citată în acest sens decizia nr. 1017/26.03.2009 a instanței supreme.

Cercetând actele dosarului, instanța de recurs reține că prin decizia nr. 534/19.03.2019 pronunțaă de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost casată pentru considerente contradictorii, neconciliabile, decizia nr. 764/A-C/09.11.2017 a aceleiași curți de apel, pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, casarea fiind, într-adevăr, totală, iar apelul a fost trimis spre rejudecare.

Pentru atare considerente, instanța învestită cu acest recurs subliniază că nicio dezlegare de drept asupra raportului juridic litigios nu a fost realizată de instanța supremă, ci constatându-se că, în contextul evaluat, instanța de fond nu a lămurit deplin împrejurările de fapt ale cauzei, a imprimat necesitatea rejudecării fondului.

În acest context, Înalta Curte subliniază că sunt probleme de drept dezlegate, în sensul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., chestiunile care tranșează asupra aspectelor litigioase, fie ale raportului juridic dedus judecății, fie cu privire la interpretarea și aplicarea normelor de drept material ori procesual incidente.

Or, prin casarea cu trimitere evocată, instanța supremă a făcut referire la o deficiență a motivării, nedezlegând niciun aspect litigios de natură a se opune instanței care a rejudecat cauza, tot astfel cum nu a stabilit acestei instanțe vreo obligație de administrare ori de readministrare a probelor cu privire la fondul cauzei, pentru a aprecia că instanța de apel nu s-a conformat acestor îndrumări, înfrângând principiul securității juridice și pe cel determinat de principiul ierarhiei instanțelor de judecată.

Din acest punct de vedere, decizia instanței de apel nu poate fi criticată pentru că nu ar fi respectat dispozițiile trasate de instanța superioară în exercitarea controlului judecătoresc realizat în cauză, iar în rejudecare, instanța de apel avea posibilitatea, iar nu obligația de a încuviința ori dispune administrarea unor noi probe în cauză, în acord cu dispozițiile art. 501 alin. (4) C. proc. civ.

A doua parte a criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privește valoarea probatorie eronată acordată facturilor fiscale cerute la plată, în acest sens fiind încălcate dispozițiile art. 249 C. proc. civ.

Critica nu este fondată.

Articolul 249 C. proc. civ. răspunde unui principiu de drept civil potrivit căruia sarcina probei incumbă celui care face o afirmație judiciară. În acest sens, reclamanta, solicitând prețul vânzării, a produs în cauză proba pretenție sale, prin depunerea la dosar a celor două facturi, nr. x/30.07.2013 și nr. x/11.11.2013, executând astfel obligația trasată de dispoziția procesuală menționată.

Recurenta însă, prin conținutul criticii formulate, tinde nu la demonstrarea ignorării art. 249 C. proc. civ., ci la încălcarea dispozițiilor referitoare la puterea probatorie a acestor facturi, susținând că facturile nu demonstrează raportul juridic de vânzare.

Cu toate acestea, dispozițiile art. 277 C. proc. civ., reglementând puterea probatorie a înscrisurilor întocmite de profesioniști, derogă de la anumite exigențe procesuale, stabilind, printr-o interpretare per a contrario a art. 277 alin. (2) C. proc. civ., că înscrisul sub semnătură privată asumat prin semnătură ori prin alt mijloc de cel căruia i se opune are aptitudinea de a constata actul juridic rezultat din cuprinsul său.

Înalta Curte arată, în acest context, că facturile evocate sunt acte sub semnătură privată - potrivit art. 272 coroborat cu art. 277 C. proc. civ. și subliniază că factura nr. x/11.11.2013 a fost semnată de către pârâtă, iar factura x/30.07 2013 a fost însușită prin recunoașterea sa într-un act ulterior, contractul de luare în custodie încheiat la aceeași dată, ambele facturi făcând, prin însușire, proba raportului juridic, adică atestând acte juridice civile.

Expunând aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că nicio dispoziție procedurală dintre cele identificate în examinarea acestui motiv de recurs nu a fost încălcată de instanța de apel, astfel încât criticile fondamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate și vor fi înlăturate.

În continuare, sub temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta B. S.A. a criticat decizia pronunțată în apel, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 7 și art. 355 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la greutatea probatorie a expertizei, prin acest motiv de casare, invocând în realitate încălcări ale unor norme de ordin procedural, care impun examinarea legalității hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se cuvine subliniat că aplicarea greșită a dispoziției procedurale de referă la o greșeală a primei instanțe de fond, cu privire la valoarea probatorie greșită dată probei în stabilirea stării de fapt, aspect sesizat și în fața instanței de apel.

Instanța de apel a examinat aceste aspecte, statuând, în interpretarea probelor, că expertiza a fost evaluată prin coroborate cu celelalte probe administrate în cauză, cu respectarea art. 264 și art. 335 alin. (3) C. proc. civ. Această ultimă dispoziție statuează, contrar susținerilor recurentei, că instanța care evaluează probele are o marjă de apreciere a valorii probatorii a expertizei, iar nu obligația de a considera dovedite afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurarea de fapt care face obiectul cercetării, întotdeauna, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.

Prin urmare, constatând nefondate aceste critici, Înalta Curte va înlătura și acest motiv de recurs.

Motivul succesiv de recurs s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și a vizat vicii ale motivării deciziei atacate.

Susținând că instanța de apel a operat numai cu prezumții simple la stabilirea situației de fapt și că aceasta avea obligația de a administra orice probe necesare stabilirii adevărului judiciar, iar probele cauzei erau neîndestulătoare, recurenta subliniază, în realitate, că stabilirea stării de fapt în cauză s-a realizat trunchiat, fără a se avea în vedere că bunurile care au făcut obiect al vânzării nu au fost predate cumpărătorului, astfel că reclamanta a încălcat dispozițiile art. 1672 C. civ., iar încheierea contractelor de custodie a fost realizată tocmai pentru a procura reclamantei timpul necesar achiziționării cauciucului la predarea căruia se obligase prin contractul de vânzare.

Într-un prim considerent, Înalta Curte arată că nu se subsumează motivului de casare indicat de recurentă incorecta stabilire a stării de fapt pe baza probelor administrate, iar examenul probelor în recurs, de natură a conduce la o reevaluare a faptelor, este inadmisibil. Totodată, arată că s-a răspuns prin considerente anterioare la critica referitoare la neadministrarea unor probe noi în recurs, așa încât acestea nu vor fi reluate.

De asemenea, nu se încadrează în acest motiv de casare nici aspectele relevate, referitoare la operarea în apel numai cu prezumții simple; abordând criticile din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte arată că aceasta rămâne la nivelul unei simple afirmații nedemonstrate, lipsite, așadar, de greutate în planul analizei instanței de casare.

Totodată, instanța de apel a făcut referire, în cuprinsul motivării, la probele evaluate, analizându-le în ansamblu și a tras pe baza lor concluzii demonstrate juridic. A subliniat, în acest context, că actele juridice succesiv încheiate - respectiv, contracte de vânzare, constatate prin facturi, urmate de contrate de custodie a mărfii, prin care cumpărătorul a lăsat vânzătorului în depozit marfa vândută - sunt operațiuni juridice distincte, de natură a implica efecte specifice, inconfundabile, dar și că nepredarea bunurilor lăsate în custodie nu poate constitui temeiul refuzului de plată al prețului, determinat în sarcina pârâtei de efectele specifice ale contractului precedent, de vânzare. A mai reținut instanța de apel că anexele contractelor de custodie consemnează predarea-primirea cauciucului în cantități precis determinate, astfel încât apărarea pârâtei - referitoare la nepredarea acelorași bunuri ca urmare a încheierii contractelor de vânzare - a rămas o afirmație neprobată.

Așadar, nu se poate reține cu temei că instanța de apel a ignorat probele cauzei ori că nu a motivat total ori suficient starea de fapt reținută ori aplicarea legii. Recurenta propune în realitate o altă situație de fapt în recurs, fără a justifica împrejurarea că nu există o motivare adecvată, ori complet străină de natura pricinii, ci fiind nemulțumită de modul în care, cercetând probele, instanța a statuat asupra faptelor.

Or, așa cum s-a subliniat repetat, în recurs nu se poate realiza o reexaminare a probelor administrate în fața instanțelor devolutive, ci exclusiv un control de legalitate a hotărârii, o evaluare exclusivă a modului de aplicare a legii, așa încât, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura și acest motiv de recurs.

În continuare, recurenta a criticat decizia și pentru încălcarea autorității lucrului judecat, motiv încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., cu referire la decizia de casare pronunțată în cauză într-un prim ciclu procesual.

Acest motiv este, însă, numai formal opus în calea extraordinară de atac, iar instanța de recurs nu îl va examina în fond, subliniind că a dat răspuns acestor critici examinând anterior încălcarea în apel a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Mai arată totuși că specific motivului de casare, așa cum a fost invocat de recurentă, încălcarea autorității de lucru judecat, presupune, specific, încălcarea efectelor lucrului judecat a hotărârii definitive pronunțate într-un alt proces, adică ignorarea art. 431 C. proc. civ., iar nu nerespectarea dezlegărilor date în aceeași cauză, într-o hotărâre de casare, intermediară, caz în care examinarea pretinsei încălcări este specifică art. 501 C. proc. civ. - chestiune, de altfel, examinată.

În fine, un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea ori aplicarea greșită, în apel, a normelor de drept material, motiv de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1228 C. civ., în contextul în care instanța de apel a stabilit greșit situația de fapt, dar și cele ale art. 1720 C. civ., subliniind că potrivit acestor dispoziții, în lipsa unei stipulații contrare, cumpărătorul trebuie să plătească prețul la locul în care se află bunul în momentul încheierii contractului, de îndată ce proprietatea este transmisă.

Ieșind din sfera examinării recursului reevaluarea stării de fapt, Înalta Curte subliniază că încălcarea dispozițiilor art. 1228 C. civ. nu este justificată de recurentă. Această dispoziție se referă la împrejurarea că "în lipsa unei dispoziții legale contrare, contractele pot purta și asupra unor bunuri viitoare", de aceea, arată că recurenta nu relevă contextul în care aceste dispoziții legale, aplicabile în cauză, au fost încălcate în apel.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1720 C. civ., acestea conțin reguli dispozitive referitoare la locul și data plății prețului ca obiect al contractului, reguli cu privire la care recurenta nu demonstrează ori explică în ce a constat interpretarea sau aplicarea greșită în apel și care este rezultatul corect al aplicării aceste reguli de drept, așa cum este el prefigurat de către recurentă.

Or, în atare condiții, instanța de recurs arată că evocarea acestor norme de drept material este utilă, din perspectiva recurentei, numai în măsura în care, așa cum această parte propune, este posibilă o reevaluare a stării de fapt în recurs.

În concepția legiuitorului, însă, conform regulii trasate imperativ prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, potrivit art. 488 C. proc. civ., condițiile în care hotărârea unei instanțe de apel poate fi examinată în recurs sunt limitativ enunțate, de aceea, orice motiv de recurs prin care se tinde la reexaminarea stării de fapt, ca rezultat al evaluării probelor în apel, evaluare asupra căreia instanța devolutivă are un drept de apreciere, excedează limitele legii.

De aceea, în măsura în care motivele de casare examinate, corespunzător încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., au fost găsite nefondate iar instanța de recurs este oprită să examineze starea de fapt în litigiu, recursul declarat de S.C. B. S.A. va fi respins ca nefondat, conform art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 491/A-COM din 26 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021.