ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1216/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 30.05.2013 reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Câmpina - prin instituția Primarului la Tribunalul Prahova, solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 8.921.425,97 RON reprezentând valoarea cu care pârâta și-a mărit în mod nejustificat patrimoniul, cu dobândă legală penalizatoare de 13.25% pe an (5.25% plus 8 puncte procentuale), calculată de la data de 06.09.2012 până la data achitării efective a debitului, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâta și-a mărit patrimoniul cu valoarea de 8.921.425,97 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor și a cantităților de materiale suplimentare, suportate exclusiv de aceasta și executate la pasajul rutier realizat în baza Contractului de lucrări înregistrat la Primăria Câmpina sub nr. x/22.03.2010 și la societatea reclamantă sub nr. x/09.04.2010, având ca obiect "Modernizare Calea x". Aceste lucrări și cantități de materiale suplimentare au fost confirmate și recepționate de către reprezentanții mandatați ai pârâtei și sunt evidențiate în "Centralizatorul de lucrări executate" și detaliate în "Lista IV. 1 - Lucrări pasaj" - în valoare de 5.639.754,66 RON fără TVA, .Lista IV.2 - Lucrări de drum" - în valoare de 28.862,04 RON fără TVA și în "Lista IV.3 - Lucrări consolidare taluz" - în valoare de 1.526.081 RON fără TVA.

Majorarea patrimoniului pârâtei s-a făcut pe seama diminuării patrimoniului reclamantei și este determinat de cheltuielile generate de finalizarea investiției. S-a subliniat că proiectul tehnic denumit "Modernizare Calea x" a fost comandat de Municipiul Câmpina la B. S.R.L. București și a obținut finanțarea europeană în cadrul Programului Operațional Regional, iar Asocierea A. S.R.L - C. (reclamanta fiind lider al asocierii) a câștigat licitația organizată de primărie conform O.U.G. nr. 34/2006 și a încheiat contractul de lucrări având ca obiect executarea și finalizarea proiectului "Modernizare Calea x".

La începerea lucrărilor, s-a constatat că soluția de fundare prevăzută în studiul geotehnic inițial, pus la dispoziție de pârâtă, nu era în conformitate cu structura terenului, astfel că a fost necesară schimbarea soluției tehnice, de execuție prin înlocuirea tablierului din beton cu tablier metalic și, cu această excepție, nicio altă modificare nu a făcut obiectul unui acord scris între părți, respectiv a unui act adițional la contract, pârâta motivând că nu poate semna un astfel de document fără a avea asigurată finanțarea.

Pentru ca facturile emise de reclamantă să fie acceptate la plată, toate situațiile de lucrări au fost întocmite și prezentate în conformitate cu pretențiile pârâtei, adică fără a conține lucrări și cantități suplimentare de materiale, deși acestea erau evidențiate precis în detaliile de execuție. Recepția la terminarea lucrărilor a avut loc în data de 06.04.2012, fără ca în procesul-verbal de recepție să fie completată valoarea totală a investiției în conformitate cu prevederile H.G. nr. 273 din 14 iunie 1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, deși reprezentanții pârâtei cunoșteau valoarea reală a lucrărilor, evidența lucrărilor suplimentare fiind ținută permanent, atât de către societatea reclamantă, cât și de dirigentele de șantier. O altă abordare ar fi dus la oprirea lucrărilor ceea ce ar fi atras răspunderea reclamantei pentru nefinalizarea și nepredarea obiectivului la termenul contractual. Chiar dacă aceste lucrări suplimentare au fost executate fără acordul scris al beneficiarului, fiind efectuate peste cele ce au constituit obiectul contractului de lucrări și nici nu au făcut obiectul unui act adițional, au fost necesare pentru realizarea pasajului și au sporit patrimoniul pârâtei cu contravaloarea lor.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1.345 și 1.347 C. civ., iar la o dată ulterioară, menținând ca principal temei al pretenției îmbogățirea pârâtei fără justă cauză, a solicitat ca în subsidiar, în măsura în care instanța va înlătura acest temei, să fie avută în vedere răspunderea contractuală a pârâtei și dispozițiile art. 969, 978, 1082 și 1084 urm. C. civ. de la 1864.

Pârâta a chemat în garanție societatea B. S.R.L., care a întocmit Studiului de fezabilitate și Proiectul tehnic pentru fluidizare circulație intersecție Calea x cu DN1 și societatea D. S.R.L., lider în cadrul asocierii cu societatea E. S.R.L., cu care pârâta a contractat servicii de supervizare a lucrărilor în timpul execuției investiției "Modernizare Calea x".

Întrucât s-a generat un conflict negativ de competență care a vizat competența materială procesuală, Curtea de Apel Ploiești, sesizată pentru soluționarea conflictului negativ de competență între completurile specializate ale Tribunalului Prahova, prin sentința nr. 43 C. civ./15.07.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, a stabilit competența în favoarea instanței civile. A reținut că cererea reclamantei a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1.345 și art. 1.347 C. civ., care reglementează în esență instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză și că aceasta nu se circumscrie domeniului de incidență al contenciosului administrativ, așa cum este acesta reliefat în cadrul dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, întrucât aceasta ar presupune schimbarea cauzei juridice a acțiunii.

Prin sentința nr. 2009/21.10.2015, Tribunalul Prahova a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtă, și a respins cererea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală; a respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanție vizând pe B. și D..

Prin decizia nr. 595/03.10.2016, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de reclamanta A. și a anulat sentința, trimițând cauza la Tribunalul Prahova în vederea continuării judecății, reținându-se că reclamanta A. nu fusese citată la sediul ales pentru termenul la care cauza a fost repusă pe rol după pronunțarea regulatorului de competență, când a avut loc judecata.

În rejudecare, prin sentința nr. 1117 din 23 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție.

Prin decizia nr. 628/A-C/20.11.2019 pronunțată, după strămutare, de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat apelul îndreptat de reclamantă împotriva încheierii din 23.02.2018 prin care Tribunalul Prahova a respins cererea de recuzare și a sentinței pronunțate asupra cauzei.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamanta, solicitând, pe baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel nu a pus în discuția părților ambele motive de apel, limitându-se la acordarea cuvântului exclusiv asupra celui referitor la pretențiile formulate, aspect ce rezultă din încheierea din 06.11.2019 în care se poate observa că interesul instanței de apel a fost în legătură cu caracterul prioritar sau admisibilitatea temeiului de drept privind îmbogățirea fără justă cauză, în raport cu faptul că părțile au avut o relație contractuală.

Recurenta a mai susținut că nu a fost dezbătut motivul de apel ce viza dispoziția de respingere a cererii de recuzare de către tribunal, astfel că niciuna dintre părți nu a formulat concluzii orale sub acest aspect, fiind nesocotite dispozițiile art. 392 C. proc. civ., ca urmare a încălcării dreptului la apărare și la un proces echitabil, precum și a principiilor oralității și contradictorialității.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că au fost încălcate prevederile art. 1.345-1.348 C. civ., deoarece, deși au fost identificate două categorii de lucrări înainte și după noul C. civ., analiza a fost făcută exclusiv prin prisma prevederilor noului C. civ.

A mai arătat că în mod eronat instanța de apel a apreciat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1.345-1.348 C. civ., referitoare la inexistența unei alte acțiuni aflate la îndemână pentru realizarea dreptului subiectiv dedus judecății.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că lucrările a căror plată o pretinde nu au fost menționate și nici nu fac parte din contractul de achiziție publică, astfel că nu are la dispoziție o altă acțiune. Ca atare, lucrările efectuate în afara contractului nu fac parte din riscul contractului, așa cum eronat a reținut instanța de apel.

O altă eroare a instanței de apel o constituie, în opinia recurentei, ignorarea dispozițiilor legale care reglementează necesitatea unei practici unitare în sistemul de drept din România, fiind de neînțeles faptul că în apel nu s-a dat eficiență practicii judiciare în materie.

În continuare, recurenta a mai susținut că sunt îndeplinite condițiile de la art. 1.345-1.348 C. civ., referitoare la îmbogățirea fără justă cauză și că acțiunea sa este admisibilă.

La 12.02.2020, recurenta a completat motivele de recurs, dezvoltând următoarele critici:

Instanța de apel a încălcat regulile de procedură reglementate de art. 5 alin. (1) și (2), art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece nu a examinat pe fond ambele capete de cerere din acțiunea introductivă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel nu a soluționat capătul de cerere principal întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, apreciind că în cauză este incidentă răspunderea civilă contractuală, iar cu privire la aceasta din urmă a reținut că o astfel de examinare nu s-ar fi impus a fi realizată de către tribunal, față de dispozițiile și statuările din regulatorul de competență.

Așadar, instanța de apel nu a soluționat în fapt și în drept niciun capăt de cerere, reținând că recurenta are la dispoziție acțiunea în răspundere civilă contractuală, pentru ca ulterior să conchidă că de fapt aceasta nu poate fi analizată.

Instanța de apel a mai apreciat că nu pot fi avute în vedere dispozițiile legale din materia răspunderii civile contractuale întrucât acestea au fost formulate în subsidiar, ci doar în măsura în care ar fi fost înlăturat temeiul de drept al îmbogățirii fără justă cauză ar fi putut fi analizată răspunderea civilă contractuală, situație premisă care nu este îndeplinită în prezenta cauză.

Recurenta a mai susținut că trebuie remarcat faptul că cele două temeiuri juridice sunt antagonice, ele excluzându-se unul pe celălalt, în sensul art. 1.348 C. civ., întrucât acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu este admisibilă în condițiile în care cel pretins prejudiciat, adică reclamanta, ar avea deschisă calea angajării răspunderii civile contractuale pentru a obține ceea ce îi este datorat.

Or, hotărârea dată într-un conflict de competență este obligatorie pentru instanța de trimitere exclusiv sub aspectul stabilirii competenței de soluționare a cauzei. Regulatorul de competență trebuia să se limiteze la a reține faptul că dispozițiile legale din materia răspunderii civile contractuale nu pot fi avute în vedere întrucât acestea au fost formulate în subsidiar, în acest caz devenind aplicabile prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, prin distorsionarea considerentelor regulatorului de competență, instanța de apel a schimbat însăși cauza cererii de chemare în judecată, cu încălcarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, lăsând în același timp nesoluționate cele două capete de cerere ale acțiunii.

De asemenea, deși avea obligația de a soluționa cauza sub toate aspectele ei, operând prorogarea competenței de soluționare a cauzei inclusiv asupra capătului de cerere subsidiar privind antrenarea răspunderii civile contractuale, în temeiul art. 99 alin. (2) C. proc. civ., instanța nu a procedat la soluționarea acestuia, motivând că în raport cu prevederile art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, în forma aplicabilă la data introducerii cererii de chemare în judecată, competența de soluționare ar fi revenit instanței de contencios administrativ.

Recurenta apreciază că în măsura în care aprecia că se impunea recalificarea temeiului de drept, instanța de apel avea obligația de a pune în discuția părților această chestiune, în conformitate cu principiul contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Totodată, a mai solicitat ca toate argumentele expuse mai sus să fie analizate și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că nu a fost analizat raportul juridic dedus judecății, astfel că nu se poate exercita controlul judiciar, ca urmare a nesocotirii art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că este vădită contradicția considerentelor reținute de către instanța de apel, deoarece în măsura în care aprecia că recurenta nu avea posibilitatea de a-și recupera prejudiciul instanța nu mai putea respinge capătul principal de cerere, întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, prin invocarea neîndeplinirii condiției subsidiarității. Mai mult, hotărârea nu este motivată prin nicio dispoziție legală, fiind contrazisă de regimul juridic aplicabil actio de in rem verso, constatarea instanței de apel, potrivit căreia este "nefiresc" ca pretențiile recurentei să fie întemeiate în principal pe un fapt juridic și în subsidiar pe un act juridic din perspectiva răspunderii civile contractuale, respectiv să fie analizate de instanță în această ordine.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 1.345-1.348 C. civ. prin invocarea principiului subsidiarității acțiunii în îmbogățire fără justă cauză pentru a respinge ambele capete de cerere.

În continuare, recurenta a redat aspecte din doctrină cu privire la caracterul subsidiar al actio de in rem verso și a arătat că acesta nu poate fi transformat într-un fine de neprimire al cererii, deoarece ar fi înfrântă însăși rațiunea reglementării acestui cvasidelict, respectiv acel al asigurării echității între părți atunci când o persoană obține un avantaj economic fără just temei în detrimentul altuia.

Astfel cum a arătat și în fața instanțelor anterioare, recurenta consideră că nu avea la dispoziție o acțiune întemeiată în baza unui contract, cât timp lucrările suplimentare nu au făcut obiectul contractului de lucrări încheiat între părți, iar instanța de apel trebuia să examineze cauza din perspectiva răspunderii civile contractuale și să facă aplicarea art. 969, art. 1082 și urm. C. civ. de la 1864.

O altă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969, 1082 și urm. C. civ. de la 1864, în argumentarea căreia recurenta a arătat că a demonstrat faptul că prevederile contractului de lucrări consacră în mod expres principiul răspunderii intimatei pentru furnizarea unui proiect inițial neconform cu realitatea din teren, precum și faptul că intimata nu și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual prin art. 10.4 (2), 10.5 (2), 14.6 și art. 15.1, referitoare la despăgubirile pentru prejudiciile suferite de recurentă, ca urmare a întocmirii eronate a proiectului tehnic, cât timp aceste prejudicii au fost cauzate din culpa sa exclusivă.

Cu toate acestea, nicio instanță nu a analizat îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a intimatei, iar pentru respingerea pretențiilor recurentei au fost invocate prevederile art. 21 din contract, care reglementează posibilitatea părților de a încheia un act adițional la contract.

A mai susținut că refuzul intimatei de a încheia un act adițional, astfel cum recurenta i-a solicitat în repetate rânduri, nu o poate exonera de la plata despăgubirii, cât timp condițiile antrenării răspunderii sale contractuale sunt îndeplinite, părțile înțelegând ca orice cheltuială suplimentară să fie plătită în mod separat, indiferent de prețul contractului. Orice interpretare contrară ar lipsi de efect prevederile art. 10.4 și art. 15.1 din contract, întrucât cheltuielile suplimentare nu ar putea fi niciodată acordate. Or, potrivit art. 978 C. civ. de la 1864, o clauză se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul.

Ultima critică se referă la aplicarea greșită a prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 și cele ale Legii nr. 500/2002, deoarece aceste prevederi privesc aplicarea procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, ipoteză care nu se regăsește în speță cât timp nu este contestat faptul că lucrările suplimentare executate nu au fost cuprinse în niciun act adițional, iar temeiul pretențiilor recurentei îl constituie, în subsidiar, răspunderea civilă contractuală.

Sub acest aspect, a mai arătat că lucrările suplimentare au fost indispensabile pentru realizarea obiectivului ce a făcut obiectul contractului de lucrări, după cum rezultă și din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Câmpina, prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Cu privire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata a susținut că acestea nu pot fi reținute, iar faptul că apărătorul recurentei a uitat să susțină oral motivul de apel referitor la încheierea din 23.02.2018 nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare. De altfel, din conținutul hotărârii se poate observa că instanța de apel a analizat motivul de apel aflat în discuție.

De asemenea, a apreciat că sunt nefondate și criticile vizând încălcarea prevederilor art. 1.345-1.348 C. civ., invocate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a analizat apelul reclamantei prin raportare la toate dispozițiile de drept material incidente.

În ceea ce privește motivele de recurs aduse în completare, intimata a susținut că acestea contravin celor din cererea de recurs inițială și, totodată, fac referire la pretinse motive de apel care nu au existat în prezenta cauză.

Intimata S.C. D. S.R.L, lider al asocierii formate din S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. a formulat întâmpinare, în argumentarea căreia a arătat că instanța de apel a constatat că între părți a existat un contract de achiziție publică atribuit și semnat în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, motiv pentru care în mod corect a reținut că pretențiile recurentei nu pot fi analizate prin prisma îmbogățirii fără justă cauză și că ar putea fi examinate doar din perspectiva răspunderii civile contractuale.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21.10.2020 pronunțată de completul de filtru, acesta a fost comunicat părților. Ulterior, la 17.02.2012, s-a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de S.C. A. S.R.L., părțile fiind citate pentru dezbateri în ședință publică, iar dezbaterile asupra recursului sunt consemnate în încheiere.

Examinând recursul în raport cu motivele de casare invocate de recurentă, Înalta Curte va răspunde prioritar celor care vizează încălcarea normelor de procedură care atrag nulitatea hotărârii, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Astfel un prim motiv al recursului a vizat încălcarea dreptului la apărare, a regulii privind contradictorialitatea și nemijlocirea, ca drepturi fundamentale ale părților în procesul civil.

Cu aceste temeiuri, recurenta a arătat că instanța de apel nu a acordat cuvântul, în dezbaterile asupra apelului, cu privire la motivul de apel îndreptat împotriva încheierii privind recuzarea judecătorului care a soluționat cauza în prima instanță și nu a pus în dezbatere admisibilitatea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără just temei în opoziție cu posibilitatea valorificării dreptului subiectiv al reclamantei pe temeiul răspunderii contractuale.

Aceste critici nu sunt fondate.

Examenul încheierii de dezbateri din 06.11.2019 permite instanței de recurs să observe că, după discutarea - în condiții de contradictorialitate - și soluționarea obiecțiunilor ridicate împotriva raportului de expertiză efectuat în cauză, constatând cercetarea judecătorească încheiată în apel, instanța a acordat părților cuvântul în dezbaterea apelului, solicitând expres reclamantei, prin reprezentantul său procesual, să facă referire în concluzii asupra caracterului prioritar al admisibilității acțiunii fundamentate pe îmbogățirea fără justă cauză, raportat la faptul că părțile au avut o relație contractuală.

În acest context, se cuvine subliniat că, acordând cuvântul asupra apelului și fără a limita concluziile la aspecte cauzale punctuale, părțile au avut posibilitatea reală de a pune concluzii în cauză asupra apelului, înțeles ca sumă a motivelor invocate, așa cum stabilește art. 477 C. proc. civ. În aceste condiții, în dezbateri, instanța de apel nu pune în discuție, în mod particular, fiecare motiv de apel, dar poate cere explicații părților, în limitele cererii de apel, pentru a putea clarifica anumite aspecte litigioase importante și necesare pentru verificarea legalității și temeiniciei hotărârii de primă instanță.

Concordant acestor reguli procesuale, în dezbateri, părțile au, la rândul lor, o marjă de apreciere și libertatea de a decide dacă, în acest context, se cuvine să prezinte concluzii în mod exhaustiv sau dacă pledoariile lor se vor centra pe anumite aspecte pe care, la aprecierea lor, le consideră primordiale sau esențiale în cauză.

Această strategie de apărare, ca expresie a dreptului părților de a dispune, nu poate fi cenzurată de instanța de judecată și nici nu intră în conflict cu obligația instanței de a analiza cauza sub toate aspectele, în limitele cererii de apel, chiar dacă părțile nu au formulat dezbateri orale asupra tuturor acestor aspecte.

Or, instanța s-a conformat întocmai regulilor procesuale, analizând cauza sub toate aspectele deduse controlului judiciar prin cererea de apel, fără a încălca nicio dispoziție procesuală.

În egală măsură, instanța de apel a făcut previzibil părților aspectul considerat cel mai important în litigiul judecat, referitor la posibilitatea valorificării drepturilor afirmate pe temeiul actio de in rem verso, fără însă a limita dezbaterile la acest aspect și, tocmai pentru a respecta deplin dreptul părților la apărare și nemijlocirea, a cerut acestora puncte de vedere și asupra acestor chestiuni, dar nu în mod exclusiv.

De aceea, reiterând că părțile au dreptul să decidă și să susțină cauza potrivit unei strategii decise univoc, Înalta Curte arată că în cauză instanța de apel nu a comis erori procedurale, ci a respectat întocmai regulile de desfășurare a procesului, de aceea, această critică din recurs va fi înlăturată.

A doua parte a criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a vizat încălcarea, în apel, a dispozițiilor art. 5, art. 8 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., texte de lege aflate în relație cu principiul disponibilității în procesul civil.

Recurenta a subliniat că limitele cererii de chemare în judecată sunt determinate de reclamant, iar judecătorul are obligația de a respecta aceste limite, alăturat obligației de a judeca orice cerere care intră în competența instanțelor de judecată. În consecință, instanța era obligată să analizeze ambele capete de cerere, mai precis, petitul principal și cel subsidiar, însă în apel acest drept i-a fost încălcat reclamantei. Astfel, a stabilit că cererea fondată pe îmbogățirea fără just temei are caracter subsidiar unei cereri fondate pe răspunderea contractuală, însă în privința acestui temei al acțiunii a reținut că analiza nu se impune, justificat de soluția pronunțată în regulatorul de competență - prin care s-a stabilit că acțiunea este fondată pe răspunderea pentru îmbogățirea fără just temei - hotărâre care, în opinia recurentei, are relevanță numai în ceea ce privește stabilirea competenței.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că nu poate fi primit.

Este reală susținerea recurentei, în sensul că cererea de chemare în judecată s-a fondat în principal pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, iar subsidiar, pretenția a fost formulată în temeiul răspunderii civile contractuale. Este, de asemenea, exactă aserțiunea reclamantei care a arătat că cele statuate prin regulatorul de competență sunt obligatorii și se impun instanței care judecă procesul, exclusiv din perspectiva regulilor de competență, iar dezlegările date prin sentința nr. 43 C. civ./15.07.2015 nu pot fi considerate ca suprimând existența temeiului subsidiar al cererii de chemare în judecată.

În egală măsură însă, prin sentința nr. 1117/23.05.2018, pronunțată de Tribunalul Prahova, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, reținându-se că o condiție esențială pentru admisibilitatea unei astfel de acțiuni era ca partea care invocă îmbogățirea fără justă cauză să nu aibă la dispoziție un alt temei juridic. S-a arătat, de asemenea, că între părți s-a încheiat un contract de achiziții publice, în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, iar raporturile stabilite între părți sunt contractuale, fiind necesar a se respecta regulile stricte prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, deci pretențiile deduse judecății nu pot fi analizate prin prisma îmbogățirii fără justă cauză, ci pe tărâmul răspunderii civile contractuale.

A mai statuat prima instanță că, în ceea ce privește răspunderea contractuală, O.U.G. nr. 34/2006 impune încheierea unor acte adiționale la actul primordial, în situații precum cele avute în vedere de reclamantă, respectându-se regula impusă de art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv ca valoarea lucrărilor să nu depășească 20% din contractul inițial, iar autoritatea publică implicată în contract trebuia să respecte și regula încadrării în limita bugetului aprobat, conform dispozițiilor Legii nr. 500/2002. Chiar prin art. 21.1 și 21.2 din contractul părților s-a prevăzut posibilitatea ca modificarea clauzelor contractului prin act adițional să fie realizată în cazul apariției unor circumstanțe care lezează interesele comerciale legitime ale acestora și care nu au putut fi prevăzute la data încheierii contractului; așadar reclamanta, procedând altfel, a încălcat dispozițiile contractuale. Câtă vreme valoarea obiectului contractului nu a fost modificată de către părți - cu excepția actului adițional nr. x - în sensul includerii și a contravalorii lucrărilor suplimentare, nu se poate considera că pârâta nu și-a executat obligația de plată prețului contractului.

Împotriva acestei sentințe s-a formulat recurs, recalificat ca apel prin încheierea interlocutorie din 29.10.2018; astfel, motivele recursului au fost considerate motive de apel.

În acest context se cuvine subliniat că prin motivele de apel reclamanta S.C. A. S.R.L. a arătat că natura cererii de chemare în judecată a fost stabilită cu putere de lucru judecat în soluționarea conflictului negativ de competență, stabilindu-se incidența răspunderii pentru îmbogățirea fără just temei și că printr-o cerere ulterioară s-a solicitat, subsidiar, antrenarea răspunderii contractuale. În acest context, s-a subliniat prin motivele de apel că se susține temeinicia acțiunii fondate pe temeiul primordial, arătând, în suita evenimentelor cauzale, că răspunderea pârâtei este sustrasă celei contractuale, iar prima instanța a aplicat greșit legea, înlăturând temeiul principal al acțiunii. În continuare, apelanta a susținut că sunt demonstrate elementele îmbogățirii fără just temei, că lucrările solicitate la plată nu intră sub incidența contractului și că beneficiarul a acceptat lucrările și plata lor din alte surse. În finalul argumentelor proprii din apel, S.C. A. S.R.L. a arătat că răspunderea contractuală este justificată cel puțin pentru procentul de 20% subliniat de prima instanță, deoarece a existat acordul proiectantului și beneficiarului cu privire la aceste lucrări.

Așadar, apelanta nu a criticat dezlegarea dată de prima instanță capătului subsidiar de cerere cu privire la incidența dispozițiilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 35/2006, a încălcării de către reclamantă a dispozițiilor contractuale prevăzute la art. 21.1 și art. 21.2 din contract referitoare la obligația părților de a încheia un act adițional realizată în cazul apariției unor circumstanțe care lezează interesele comerciale legitime ale acestora și care nu au putut fi prevăzute la data încheierii contractului și nici cele reținute referitor la nemodificarea prețului contractului, cu excepția actului adițional nr. 2.

Pe aceste premise, în acord cu dispozițiile art. 477 și 479 C. proc. civ. instanța de apel a statuat că acțiunea - atâta vreme cât pretențiile derivă și sunt în indisolubilă legătură cu executarea contractului de achiziție publică încheiat de părți - nu poate fi fondată pe dispozițiile îmbogățirii fără justă cauză, fiind incident art. 1.350 alin. (3) C. civ. A mai arătat instanța de apel că, în speță, raportul juridic dintre părți a fost unic și bazat în întregime pe contract, ceea ce înseamnă că este guvernat de răspunderea contractuală, care nu poate fi înlocuită cu un alt gen de răspundere civilă, iar argumentul reclamantei conform căruia nu a putut încheia un act adițional cu pârâta pentru lucrările suplimentare pentru că pârâta ar fi pierdut finanțarea europeană, este un aspect care ține de riscurile pe care și le-a asumat reclamanta atunci când a realizat lucrările în condiții incerte de acceptare a acestora. Cât privește temeiul răspunderii contractuale, instanța de apel a arătat că în contractul dintre reclamantă și pârâtă nu sunt aplicabile doar regulile din C. civ. în vigoare la momentul încheierii acestuia, ci, prioritar și în mod special, regulile din materia achizițiilor publice, care impun condiții aparte pentru încheierea și executarea unui contract de achiziții publice, cum este cel al părților. S-a subliniat că părțile care încheie un contract de achiziții publice nu au posibilitatea legală de a ocoli dispozițiile imperative din legislația care guvernează materia achizițiilor publice, în sensul de a executa lucrări suplimentare cărora să le aplice regimul juridic de drept comun, al contractelor civile comune ori al faptelor juridice.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut că nicio lucrare suplimentară/adițională nu se realizează fără ca executantul și beneficiarul să convină în scris asupra acesteia. Regulile speciale aplicabile contractelor de achiziție publică sunt speciale și stricte, întrucât banii alocați acestora sunt bani publici. De aceea, însușirea lucrărilor suplimentare/adiționale trebuie realizată de beneficiar, ca cel care efectuează plata din alocări publice, fiind nevoit să respecte limitele de accesare a acestora pentru astfel de lucrări, prevăzute de art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv 20% din valoarea contractului inițial. A mai considerat curtea de apel că emiterea dispozițiilor de către dirigintele de șantier nu schimbă natura juridică a contractului din contract de achiziție publică în contract civil, de drept privat, de antrepriză și nu suplinește consimțământul beneficiarului lucrării publice. Prin urmare, contractul dintre părți nu poate constitui în cauza de față temei subsidiar al pretențiilor deduse judecății, așa cum a statuat și sentința pronunțată în regulator de competență.

Așadar, instanța de apel a avut în vedere și respectat dispozițiile de procedură referitoare la limitele învestirii, răspunzând apelantei argumentat în ceea ce privește ambele fundamente juridice ale pretenției formulate.

Înalta Curte subliniază, din examenul considerentelor deciziei recurate, că deși instanța de apel a inclus un considerent circumstanțial referitor la limitele procesului civil statuate prin regulatorul de competență și a arătat că executarea contractelor administrative nu intră sub jurisdicția instanțelor civile, acest considerent a fost totuși depășit în măsura în care concluzia trasată a fost, cu referire la răspunderea contractuală, aceea că în cauză nu au fost respectate dispozițiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 35/2006 și că lipsa acordului scris nu îndreptățește reclamanta la acordarea sumelor solicitate, reluând, sub acest aspect, dezlegarea dată de prima instanță care, de altfel, sub acest aspect, nu a fost criticată.

Așadar, cauza reclamantei a fost examinată în apel sub toate aspectele deduse judecății în limita motivelor de apel și în raport cu configurația acțiunii inițiale și nu se poate reține, din această perspectivă, încălcarea regulilor procesuale imputate.

Un al motiv de recurs relevă lipsa motivării deciziei din apel cu referire la capătul subsidiar ale cererii, în realitate, cu privire la temeiul subsidiar al răspunderii personale solicitate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta S.C. A. S.R.L. a susținut astfel că instanța de apel nu a analizat argumentele esențiale prezentate de parte în susținerea netemeiniciei soluției pronunțate de prima instanță, preluând argumentația oferită prin regulatorul de competență și nu a examinat motivele de apel formulate. S-a mai subliniat și că motivarea este contradictorie atâta vreme cât subliniază că instanța nu putea să constate că părțile nu au încheiat un acord contractual, concomitent cu respingerea pretenției fondate pe îmbogățirea fără justă cauză.

Nici acest motiv de casare nu este fondat.

Potrivit celor subliniate anterior, motivele de apel s-au limitat la aspecte referitoare la respingerea, de către prima instanță, a pretenției fondate pe actio de in rem verso, iar instanța, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ. a răspuns acestor critici.

În măsura în care prin apel nu s-a criticat soluția și răspunsul primei instanțe referitor la netemeinicia fundamentului subsidiar al pretenției ori lipsa coerenței juridice a sentinței din perspectiva criticată azi prin recurs - referitoare la caracterul incompatibil al considerentelor concomitente referitoare la lipsa fundamentului contractual al răspunderii și totodată, imposibilitatea fructificării pretenției pe temeiul îmbogățirii fără just temei - instanța de apel nu avea obligația de a formula în cauză alte considerente, referitoare la aspectele sesizate prin recurs.

De aceea, câtă vreme chestiunea sesizată vizează o contradicție juridică referitoare la motivarea soluției adoptate, iar această rezolvare pretins contradictorie a pricinii s-a produs chiar în fața primei instanțe și putea fi sesizată în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului și, în măsura în care instanța de apel și-a însușit argumentația primei instanțe referitoare la același aspect, motivul de recurs corespunzător a fost invocat de reclamantă cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a sesizat și intimata. De altfel, pretinsa contradicție a raționamentului logico-juridic nici nu există, așa cum va releva instanța de recurs în examenul motivelor de casare ulterioare.

De asemenea, nu este real că instanța de apel nu a răspuns prin considerente temeiului subsidiar al cererii de chemare în judecată, folosindu-se de argumentele pronunțate prin sentința referitoare la regulatorul de competență, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, aceste aspecte au fost subliniate circumstanțial, ele nu au avut o greutate decisivă în planul soluției, iar instanța de apel a examinat chestiunea subsidiar dedusă judecății prin reluarea raționamentului primei instanțe, de altfel, necriticat prin apel.

Pe aceste considerente, Înalta Curte va înlătura, găsind neîntemeiat, și acest motiv de casare.

Următoarele aspecte criticate se referă la greșita aplicare, în apel, a normelor de drept material pe baza cărora instanța și-a fundamentat decizia, motive integrate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim aspect s-a referit la aplicarea greșită în apel a dispozițiilor de drept material care fundamentează îmbogățirea fără just temei reglementate prin C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, de vreme ce o parte a lucrărilor pretinse la plată au fost executate sub auspiciile C. civ. de la 1864.

Instanța supremă arată că această critică nu este fondată. Aspectele sesizate au fost avute în vedere de instanța de apel care, aplicând dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, a subliniat că obligațiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor și astfel, a reținut și stabilit că unele dintre pretinsele fapte licite au fost produse anterior datei de 01.10.2011, la care au intrat în vigoare dispozițiile noului C. civ.. Cu toate acestea, în planul condițiilor de promovare a unei acțiuni de in rem verso, instanța de apel a subliniat corect că regulile statuate fie doctrinar ori jurisprudențial în perioada de activitate a vechiul C. civ., fie de lege lata în dispoziții mai recent intrate în vigoare, sunt aceleași și impun o condiție specifică de exercitare a acțiunii, aceea ca partea să nu aibă la îndemână o acțiune specifică, cum ar fi cea în răspundere contractuală.

Prin urmare, dispozițiile referitoare la activitatea normelor juridice de drept material în timp nu au fost ignorate ori greșit aplicate, de aceea, această critică din recurs este lipsită de fundament.

A arătat recurenta că instanța de apel a invocat greșit principiul subsidiarității acțiunii de in rem verso pentru a respinge fundamentul principal al pretenției, cât și pretenția fondată pe răspunderea contractuală.

Instanța de recurs arată că subsidiaritatea acțiunii fondate pe faptul juridic licit a fost corect evaluată în apel, iar în noul C. civ. această regulă are și o consacrare legislativă, prin art. 1350 alin. (3) C. civ.

Totodată, reține că din modul în care este dezvoltat acest motiv de recurs, S.C. A. S.R.L. arată, în esență, că singura modalitate de valorificare a pretențiilor sale este răspunderea pentru îmbogățirea fără just temei.

Acest motiv de recurs nu este fondat.

Astfel cum a reținut și prima instanță, argumente însușite de instanța de apel, între părți a fost încheiat în anul 2010 un contract de achiziții publice, în executarea căruia s-a impus, ca urmare a unui studiu geotehnic, schimbarea soluției de construire, acceptată de către pârâta-intimată și concretizată în actul adițional nr. x/2011 la contractul inițial, prilej cu care s-a evidențiat prețul total al lucrării în noii săi parametri. Pentru că părțile, pe parcursul execuției, nu s-au înțeles cu privire la cantitățile suplimentare de materiale, s-a încheiat actul adițional nr. x/2011 care a presupus o repartizare a valorii totale a prețului contractului pe obiecte. În acest context după recepția lucrării, executantul a emis o factură finală pentru lucrări despre care a pretins că nu au fost plătite, dar care erau considerate necesare pentru realizarea obiectivului, iar sumele fac obiectul litigiului.

În acest nex cauzal este evident că lucrările suplimentare solicitate la plată sunt într-o indisolubilă legătură cu execuția contractuală, atâta vreme cât cuprind lucrări executate anterior recepției, specifice obiectului contractului de execuție, iar nu lucrări care să fie în independență față de acesta.

Fiind lucrări integrate contractului, pentru plata lor, reclamantul nu are la îndemână o acțiune generală cum este cea fondată pe faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză, ci acțiunea în răspundere contractuală, pe care instanțele de fond nu i-au respins-o reclamantului.

Pe baza acestui raționament, Înalta Curte infirmă teza recurentei, potrivit căreia lucrările suplimentare sunt extracontractuale și de aceea ele nu pot fi valorificate ex contractu și subliniază că este concordant aplicării corecte a legii raționamentul instanței de apel care arată că este exclusă acțiunea de in rem verso în acest context factual. Instanța supremă arată că, pe baza acestor constatări, instanțele de fond nu au negat reclamantei existența acțiunii contractuale, însă au afirmat că angajarea acestei răspunderi nu poate avea loc decât în temeiul contractului și al legii, de aceea, și acest motiv de recurs va fi înlăturat.

Următorul motiv de recurs a vizat încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 969 și art. 1082 C. civ. de la 1864, recurenta arătând că nici prima instanță, nici instanța de apel nu au analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale, opunându-i dispozițiile art. 21 din contractul de achiziție publică. Recurenta consideră, în aceste condiții, că Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Câmpina a refuzat abuziv încheierea actului adițional la contract, ceea ce nu o poate exonera de plata unor despăgubiri, câtă vreme condițiile răspunderii sale contractuale sunt îndeplinite, deoarece în caz contrar ar fi ignorate dispozițiile art. 10.4 și art. 15.1 din contractul părților, și cele ale art. 978 C. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată însă că aceste critici au fost supuse examinării pentru prima dată în recurs, deși ele puteau fi invocate pe calea apelului pe care tot S.C. A. S.R.L. l-a declarat împotriva sentinței tribunalului.

Astfel, prin cererea precizatoare a reclamantei, formulată la 09.10.2014 în fața primei instanțe, S.C. A. S.R.L. a solicitat, ca temei subsidiar al cererii sale, aplicarea răspunderii contractuale și plata prejudiciului în temeiul art. 969 și art. 1082 C. civ., arătând că sunt aplicabile dispozițiile art. 10.2 - 10.5, art. 14.6 și art. 15.1 din contractul de achiziție publică. Astfel, responsabilitatea pentru erorile tehnice de execuție a proiectului trebuie suportate de beneficiar, iar părțile au prevăzut prin contract ca lucrările suplimentare să fie plătite executantului chiar fără încheierea unui act adițional.

Or, examinând cererea subsidiară, prima instanță s-a raportat la dispozițiile contractuale relevate de către reclamantă, dar și la cele ale art. 20.1 și art. 20.2 care stipulau expres că prețul contractual este ferm și nu se actualizează. A mai stabilit prima instanță că, în temeiul art. 21.1 și art. 21.2 din contract, modificarea contractului se putea face numai prin act adițional și că au survenit două acte adiționale cu relevanță în proces - nr. 2/2011 prin care prețul a fost stabilit ferm la totalul de 23.346.633,20 RON și nr. 4/2011 prin care s-a convenit repartizarea lucrării totale pe obiecte - de aceea, nu se identifică, în privința pârâtei o neexecutare culpabilă prin raportare la datele contractuale. A reținut prima instanță că actul adițional era obligatoriu, potrivit art. 21.1 și 21.2 din contract, că lucrările suplimentare trebuia conformate la cerințele art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 și că, procedând la execuția lucrărilor fără respectarea acestor exigențe, reclamanta este în culpă și nu poate pretinde plata.

Motivele de apel, însă, nu privesc răspunsul primei instanțe cu privire la aceste chestiuni, iar apelanta nu a arătat de ce consideră că răspunsul primit prin sentință nu reflectă aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1082 și art. 978 C. civ. ori de ce consideră că au fost lăsate fără efecte anumite clauze contractuale.

De aceea, invocarea acestor critici direct în recurs este contrară exigențelor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și art. 457 alin. (1) din același cod, iar sancțiunea impusă de legiuitor în acest caz este aceea că motivul de casare invocat omisso medio nu poate fi primit, adică, nu poate fi examinat pe fondul său.

Așadar, acest motiv de nelegalitate va fi înlăturat de instanța de recurs, fără examinare pe fond.

În fine, un ultim motiv al recursului, fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a vizat aplicarea greșită, în apel, a dispozițiilor art. 122 pct. i) din O.U.G. nr. 34/2006, recurenta considerând că aceste dispoziții nu erau aplicabile raportului litigios, deoarece acestea se referă la procedura de încheiere a contractelor/actelor adiționale fără negociere, fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, pe când în cauză nu este contestat faptul că pentru lucrările suplimentare nu s-a încheiat un act adițional. A mai susținut recurenta-reclamantă că aceste lucrări erau absolut necesare în cauză, așa cum rezultă din expertiza efectuată în litigiu. De asemenea, au fost greșit considerate dispozițiile Legii nr. 500/2002 care imprimă o obligație în sarcina autorității publice și nu poate exonera această parte contractantă de sarcina de a răspunde pentru daunele-interese solicitate de executant.

Susținerile recurentei nu sunt fondate.

Dispozițiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 sunt incidente în cauză, în măsura în care contractul de achiziție publică a fost încheiat și rămâne supus regimului acestui act normativ, iar prin aceste dispoziții se stabilește că autoritatea contractantă poate proceda la negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare atunci când este necesară achiziționarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiționale, care nu au fost incluse în contractul inițial, dar care datorită unor circumstanțe imprevizibile au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză și numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiții: atribuirea să fie făcută contractantului inițial; lucrările sau serviciile suplimentare/adiționale să nu poată fi, din punct de vedere tehnic și economic, separate de contractul inițial fără apariția unor inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deși separabile de contractul inițial, să fie strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia; valoarea cumulată a contractelor care vor fi atribuite și a actelor adiționale care vor fi încheiate pentru lucrări și/sau servicii suplimentare ori adiționale să nu depășească 20% din valoarea contractului inițial.

Prin urmare, părțile, potrivit premiselor descrise de reclamantă, se aflau în situația avută în vedere de legiuitor și deci, în condițiile descrise, operatorul economic (reclamanta), putea pretinde încheierea actului adițional în mod direct, cu atât mai mult cu cât părțile au prevăzut această posibilitate și prin art. 21 din contract.

Execuția suplimentară contractuală a vizat lucrări de anvergură și modificarea prețului și pentru că acestea nu au fost clar anticipate prin contractul principal și nu reprezintă o aplicare directă a clauzelor inițiale, presupunând decizii ulterioare ale părților contractante, iar toate acestea sunt elemente care imprimă necesitatea modificării contractului. Toate aceste modificări presupun o decizie de oportunitate a autorității contractante care stabilește dacă acestea au caracter substanțial sau nesubstanțial, astfel încât, fiind posibilă continuarea contractului cu același operator, modificările contractului trebuia realizate numai prin act adițional încheiat cu aceeași parte contractantă, cu respectarea principiului privind eficiența utilizării fondurilor publice angrenate, în condițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Or, pe aceste date, era impusă încheierea actului adițional, iar execuția contractului în alți termeni decât cei stabiliți în cadrul predeterminat pe baza actelor încheiate nu poate fi opusă autorității contractante dacă reclamanta nu demonstrează că autoritatea contractantă a consimțit expres modificarea acordului primordial, iar culpa pentru acest fapt aparține reclamantei, câtă vreme aceasta avea toate pârghiile, legale și contractuale, spre a cere modificarea contractului.

De aceea, Înalta Curte arată că nici acest ultim motiv de recurs nu este fondat, iar curtea de apel a reținut în mod corect că aceste norme legale specificate au incidență în cauză și că, fiind dispoziții de ordine publică, au imprimat regimul prescris de lege, fiind necesar un acord scris între părți pentru neperfectarea căruia reclamanta este în culpă.

Așadar, înlăturând toate motivele de casare potrivit considerentelor arătate prin această decizie, potrivit art. 496 alin. (1) C.prov.civ, recursul promovat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 628/A-C/20.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021.