ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1054/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă reclamanta A., prin lichidator, a solicitat obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 674.900 RON (6.749.000.000 ROL) și a dobânzii legale aferente, calculată de la data alimentarii contului curent al pârâtului (21 mai 2001) și până la data stingerii efective a datoriei către bancă.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 992, art. 994 C. civ., art. 43 Codul comercial.

Prin sentința civilă nr. 1618 din 5 iunie 2018 Tribunalul București a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe formulează apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1887 din 16 decembrie 2020 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă admite apelul, schimbă sentința apelată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligării pârâtului să plătească reclamantei suma de 674.900 RON reprezentând despăgubiri, dobânda legală aferentă sumei de 655.000 RON calculată de la data de 21 mai 2001 și dobânda legală aferentă sumei de 19.900 RON calculată de la data de 22 mai 2001 până la data plății.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Apelanta-reclamantă a învederat că angajații băncii au creditat în mod ilicit contul pârâtului cu sume atrase de A., intimatul pârât a avut o atitudine pasivă față de operațiunile de delapidare prin care i-au fost asigurate resursele pentru plata unor obligații asumate printr-un bilet la ordin. Ca urmare, în speță nu se poate vorbi de o plată efectuată de bancă, din eroare, către pârât, aceasta fiind o condiție esențială pentru incidența prevederilor art. 992 C. civ.

În ceea ce privește ce de-al doilea temei de drept invocat de către reclamantă, răspunderea civilă delictuală, instanța de apel constată că acesta este întemeiat.

Astfel, există o faptă ilicită a pârâtului care a semnat două instrumente de plată în condițiile în care cunoștea alt cont. De asemenea, pârâtul a semnat o filă C. de ridicare în numerar prin care apelanta a fost prejudiciată cu suma de 199.000 RON.

Susține instanța de apel că există o legătură de cauzalitate între fapta pârâtului și prejudiciul băncii deoarece dacă pârâtul nu ar fi semnat cele două instrumente de plată, prejudiciul nu s-ar fi produs.

Intimatul-pârât, se reține în considerentele deciziei, a recunoscut că sumele respective menționate în documentele de plată nu i-au aparținut, însă a învederat și că a semnat documente în alb care au fost ulterior completate de angajații băncii.

Faptul că pârâtul a semnat anumite documente în alb nu pot duce automat la concluzia că astfel au fost semnate ordinul de plată și fila C. din prezenta cauză.

Chiar dacă ar fi primite susținerile pârâtului conform cărora a semnat în alb cele două instrumente de plată pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile, Curtea a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtului.

În condițiile în care pârâtului i s-a solicitat semnarea, chiar și în alb, de către angajații băncii, a unui O.P. și a unei file C., documente ce nu se justifica a fi semnate, deoarece contul său deschis la reclamantă era unul de salariu și, conform celor susținute de pârât, nu a efectuat nicio altă tranzacție, doar ridicarea salariului, nu exista nicio justificare pentru semnarea celor două instrumente de plată chiar și în alb, nici măcar pentru remedierea unor probleme informatice.

Pe de altă parte, semnarea în alb a unor documente nu poate fi justificată de nicio operațiune. Fapta pârâtului care a acceptat semnarea unor documente în alb, cauzând prin această faptă un prejudiciu reclamantei, justifică angajarea răspunderii delictuale a acestuia.

Reține instanța de apel faptul că pentru angajarea răspunderii pârâtului nu este necesar ca fapta să fie săvârșită cu intenție, ci este suficientă culpa cea mai ușoară, imprudență.

În speță nu se poate vorbi despre vinovăția sub forma intenției, însă se reține vinovăția sub forma culpei. Prin fapta sa, pârâtul a cauzat reclamantei un prejudiciu constând în sumele de bani solicitate prin acțiune, sume care, prin fapta pârâtului, au ieșit din patrimoniul reclamantei, fără ca reclamanta să le mai poată recupera efectiv. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu rezultă din însăși materialitatea faptei, în lipsa faptei pârâtului nu s-ar fi produs prejudiciul.

Chiar dacă contul pârâtului a fost alimentat fără știrea acestuia și fără ca ulterior acesta să își însușească această sumă de bani, astfel cum, s-a reținut prin decizia penală nr. 424 din 22 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și nu este necesar ca pârâtul să își însușească suma de bani cu care a fost prejudiciată reclamanta. Chiar dacă la producerea prejudiciului au concurat și faptele angajaților băncii, aceasta nu înlătură răspunderea civilă delictuală a pârâtului, câtă vreme sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Instanța de apel mai reține că, deși s-a pronunțat o decizie de condamnare (decizia penală nr. 424 din 22 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București) prin care inculpații au fost obligați și la repararea prejudiciului, nu s-a făcut dovada că prejudiciul cauzat a fost efectiv recuperat, iar câtă vreme prejudiciul nu a fost recuperat, reclamanta are posibilitatea și interesul de a se îndrepta și împotriva altor persoane pe care le consideră responsabile de producerea prejudiciului, răspunderea civilă delictuală fiind solidară.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul, invocând, în esență, următoarele motive de nelegalitate.

Decizia instanței de apel este dată cu încălcarea art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (2) C. proc. pen. vechi și a art. 19 alin. (1) și a art. 27 alin. (1) C. proc. pen. nou, întrucât reclamanta, ca parte vătămată constituită parte civilă în procesul penal, nu poate porni acțiune în fața instanței civile decât dacă instanța penală ar fi lăsat acțiunea civilă nesoluționată.

Recurentul învederează faptul că prin Ordonanța nr. 879 din 22 septembrie 2014 emisă în Dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus clasarea cauzei față de acesta și față de alte persoane în temeiul art. 16 lit. a) și b) din C. proc. pen. și nu urmare a intervenirii legii penale mai favorabile astfel cum a reținut instanța de apel în mod greșit.

De asemenea, recurentul învederează că intimata-reclamantă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 20 C. proc. pen. vechi și, deși a invocat excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a soluționării acțiunii civile din procesul penal prin decizia penală nr. 424 din 23 martie 2018 a Curții de Apel București, instanța de apel nu s-a pronunțat formal pe excepția de ordine publică. Deși reține că, atâta vreme cât prejudiciul nu a fost recuperat, reclamanta are posibilitatea și interesul de a se îndrepta și împotriva altor persoane pe care le consideră responsabile de producerea prejudiciului, instanța de apel a adăugat la lege întrucât legea nu permite introducerea unei noi acțiuni civile pentru același prejudiciu, acordat anterior printr-o hotărâre judecătorească, chiar dacă nu a fost recuperat în fapt.

Se încalcă astfel dispozițiile art. 19 alin. (1) și art. 20 alin. (1) C. proc. pen. vechi și dispozițiile echivalente din art. 19 alin. (1) și art. 27 alin. (1) C. proc. pen. nou, care permit recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune fie prin constituirea părții vătămate ca parte civilă în procesul penal, fie prin acțiunea părții vătămate în fața instanței civile, dar numai dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Se mai arată de către recurentă faptul că nu era îndeplinită condiția nesoluționării acțiunii civile impusă de art. 20 alin. (1) C. proc. pen. întrucât acțiunea civilă fusese soluționată în procesul penal.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează încălcarea dreptului la apărare întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepțiilor absolute invocate, respectiv excepția inadmisibilității, a lipsei de interes și a puterii de lucru judecat, excepții ce au fost invocate prin întâmpinare.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se invocă nemotivarea deciziei din apel întrucât aceasta nu conține nici silogismnul judiciar și nici temeiul legal pe care se sprijină soluția la care a ajuns instanța.

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea principiului puterii de lucru judecat, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. de la 1864, întrucât instanța de apel a ignorat constatările din hotărâri judecătorești definitive anterioare care au stabilit că recurentul nu are nicio răspundere pentru prejudiciul cauzat de alte persoane prin infracțiunea de delapidare.

Astfel, se arată că prin decizia penală nr. 424/2018 Curtea de Apel București a stabilit împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul suferit de A. prin infracțiunea de delapidare și persoanele răspunzătoare pentru prejudiciul respectiv. În acest proces penal recurentul nu a figurat ca parte și, cu toate acestea, banca cere același prejudiciu și de la acesta prin prezenta acțiune.

Circumscris acestui motiv de recurs se invocă de către recurent și ignorarea de către instanța de apel a sentinței civile nr. 2492 din 5 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă, prin care s-a respins acțiunea băncii împotriva sa pentru recuperarea aceluiași prejudiciu cauzat prin infracțiunea de delapidare comisă de angajații băncii.

Un alt motiv de recurs se referă la încălcarea de către instanța de apel a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. întrucât recurentului i-a fost încălcat dreptul la apărare și principiul puterii de lucru judecat.

Ultimele două motive de recurs vizează pronunțarea deciziei atacate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 din C. civ. de la 1864 întrucât răspunderea nu poate fi angajată pentru orice faptă, ci doar pentru o faptă ilicită, care nu există în cauză, astfel cum nu există nici legătură de cauzalitate cu prejudiciul, răspunderea recurentului neputând fi angajată pentru că acest prejudiciu fusese deja reparat prin decizia penală nr. 424 din 22 martie 2018 a Curții de Apel București.

Se invocă și încălcarea dispozițiilor art. 139 alin. (1) și ale art. 292 alin. (2) C. proc. civ. întrucât instanța de apel a ținut seama de un înscris care nu a fost prezentat în original de către apelanta-reclamantă, respectiv Ordinul de plată nr. x din 21 mai 2001.

Fără a încadra fiecare motiv de recurs în parte, recurenta își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat, urmând a fi analizate acele motive de nelegalitate care au determinat admiterea căii de atac.

Intimata-reclamantă A. și-a întemeiat acțiunea, în principal, pe art. 992 C. civ. de la 1864 care reglementează plata nedatorată și, în subsidiar, pe dispozițiile art. 998 C. civ., dispoziții care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Deși nu există nicio critică sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de apel, în mod corect, a stabilit că nu pot fi reținute ca fiind îndeplinite condițiile plății nedatorate, temeiul de drept al acțiunii fiind răspunderea civilă delictuală prevăzută de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Astfel cum reține și instanța de apel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtului care poate îmbrăca forma intenției, a neglijenței sau a imprudenței.

Cu privire la faptă aceasta a fost reprezentată de acțiunea recurentului care a semnat două instrumente de plată în alb pentru suma de 655.000 RON, în condițiile în care cunoștea că nu dispune de suma respectivă, sumă pe care a transferat-o în alt cont. Recurentul a susținut că nu a beneficiat de vreuna din sumele rulate prin contul său, semnarea ordinelor de plată fiind făcută la cererea președintelui băncii de la acel moment, D., în vederea remedierii unor pretinse erori apărute în sistemul informatic al băncii. Fapta recurentului care a acceptat semnarea unor documente în alb, fără nicio justificare legală justifică angajarea răspunderii delictuale, nefiind necesar ca fapta să fie săvârșită cu intenție, acesta răspunzând și pentru culpa cea mai ușoară.

Dacă instanța de apel a constatat în mod corect existența faptei ilicite și a vinovăției pârâtului în ceea ce privește prejudiciul respectiv îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, aceasta a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Intimata-reclamantă a formulat plângere penală împotriva fostului său președinte, D., precum și împotriva altor angajați ai băncii, printre care și recurentul din cauza de față.

Prin Ordonanța nr. 879/P/2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus clasarea față de recurentul B. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215

1

C. pen., art. 214 C. pen. și art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 221 C. pen. în temeiul art. 16 lit. a) și b) C. proc. pen., reținându-se că nu rezultă săvârșirea de către acesta a faptelor pentru care s-a formulat plângere penală.

În schimb, D. și alte persoane fizice au fost condamnate în mod definitiv pentru săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu activitatea lor, prin sentința penală nr. 764 din 11 mai 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 424 din 22 martie 2018 a Curții de Apel București. Urmare a condamnării pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave, pe latură civilă, D., și o parte din persoanele condamnate, au fost obligate la plata unor despăgubiri către bancă în cuantum de 93.525.679,65 RON, la care se adaugă dobânda legală.

Suma pretinsă în prezenta cauză, respectiv prejudiciul imputat în sarcina recurentului-pârât, este inclusă în suma care a format obiectul judecății penale și la plata căreia persoanele condamnate au fost obligate de către instanța penală.

Ca atare, la momentul soluționării atât în primă instanță, cât și în apel, prejudiciul pretins de către intimata-pârâtă fusese recuperat, astfel încât în situația în care banca l-ar obține și în prezenta cauză ar însemna că primească o dublă reparație, aspect ce nu poate fi primit.

Atâta vreme cât s-a pronunțat o hotărâre judecătorească, penală ori civilă, prin care o persoană a fost obligată, condamnată, la repararea unui prejudiciu constând în plata unor sume de bani se poate afirma, fără nicio îndoială că prejudiciul a fost recuperat.

Nu există nicio dispoziție legală care să stabilească că doar în condițiile în care prejudiciul este recuperat efectiv se poate vorbi despre repararea acestuia.

Altfel spus, câtă vreme intimata pârâtă a obținut o hotărâre judecătorească definitivă prin care prejudiciul produs în patrimoniul său a fost stabilit în sarcina unei persoane, persoană care a fost obligată să achite acest prejudiciu, în orice modalitate, este evident că se poate spune că respectivul prejudiciu a fost reparat, recuperat.

Recuperarea efectivă cade în sarcina creditorului obligației, în speță intimatei-pârâtă, vizează partea de executare silită, ulterioară obținerii titlului executoriu, diligențele pe care trebuie să le depună creditorul având o importanță deosebită în vederea recuperării efective.

Faptul că un prejudiciu nu a fost efectiv recuperat, indiferent de motiv, nu justifică promovarea unei alte acțiuni judiciare pentru a obține o nouă reparație, chiar față de un alt debitor câtă vreme există o hotărâre judecătorească definitivă care obligă un alt debitor să repare același prejudiciu.

Față de cele mai sus arătate, reținând că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale astfel cum sunt prevăzute în art. 998-999 C. civ. 1864, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să admite recursul, să modifice decizia atacată în sensul respingerii apelului formulat de către apelanta reclamantă, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloare taxă timbru conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1887/A din 16 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică decizia atacată în sensul că:

Respinge apelul formulat de intimata-reclamantă A. S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE împotriva sentinței civile nr. 1618 din 5 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Obligă intimata-reclamantă A. S.A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare la plata către recurentul-pârât B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.440 RON, taxă de timbru și timbru judiciar.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.