Decizia nr. 45 din 11 iunie 2018

Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă a dispus prin Încheierea de la 4 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 233/1.285/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 ianuarie 2018 cu nr. 105/1/2018.

Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 31/1990.

Prin Rezoluţia nr. 7.909 din data de 16.03.2017, emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 13.356 din 27.02.2017, s-a respins Cererea nr. 13.356 din 27.02.2017, prin care administratorul A a solicitat înregistrarea în registrul comerţului a hotărârii adunării generale a asociaţilor nr. 1 din 10.02.2017 şi depunerea actului constitutiv actualizat.

În motivarea soluţiei, persoana desemnată din cadrul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Cluj a reţinut că, potrivit datelor înscrise în registrul computerizat, administratorul B a fost numit prin actul constitutiv, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 77 alin. (2), respectiv ale art. 192 alin. (2) ale Legii nr. 31/1990, în sensul că, pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv, este necesar votul tuturor asociaţilor, iar Hotărârea nr. 1 din 10.02.2017 a fost adoptată de doi asociaţi din trei.

Prin plângerea formulată la data de 31.03.2017, cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 6 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2009, petenţii A, B şi C au susţinut că soluţia de respingere a cererii este nelegală, întrucât art. 77 alin. (2) şi art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile, iar numirea, revocarea, demiterea sau descărcarea de activitate a administratorilor nu reprezintă o modificare a actului constitutiv al unei societăţi cu răspundere limitată (S.R.L.). Au mai arătat petenţii că încetarea prin demisie/renunţare a raporturilor juridice dintre administrator şi societate reprezintă privilegiul absolut al acestuia.

Tribunalul Specializat Cluj, prin Sentinţa civilă nr. 1.083 din 16.06.2017, pronunţată în Dosarul nr. 233/1.285/2017, a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petenţii A, B şi C împotriva rezoluţiei directorului/persoanei desemnate referitoare la societatea C.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A, B şi C, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii pronunţate de prima instanţă şi rejudecarea fondului, în sensul admiterii plângerii împotriva rezoluţiei directorului/persoanei desemnate, cu consecinţa înscrierii menţiunii cuprinse în Hotărârea adunării generale a asociaţilor nr. 1, adoptată în şedinţa din data de 10.02.2017.

În susţinerea apelului s-a arătat că art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 prevede că dispoziţiile art. 75, 76, 77 alin. (1) şi art. 79 se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată. Cu alte cuvinte, legiuitorul a făcut referire în mod expres la dispoziţiile art. 77 alin. (1), excluzând de la aplicare, în materia societăţilor cu răspundere limitată, dispoziţiile art. 77 alin. (2).

S-a considerat, pe de o parte, că instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei legiuitorului şi nu poate extinde aplicarea unui text normativ atunci când în mod expres legiuitorul a înţeles să o limiteze. Pe de altă parte, raţionamentul instanţei se bazează exclusiv pe dispoziţiile art. 77 alin. (2), coroborate cu prevederile art. 197 alin. (2), în sensul că, în cazul în care „administratorii sunt numiţi prin actul constitutiv, revocarea lor presupune o modificare a actului constitutiv, respectiv este necesar votul tuturor asociaţilor”.

În acest context, apare evident că hotărârea pronunţată este lipsită de temei juridic, legiuitorul prevăzând în mod expres la art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 că numai art. 77 alin. (1) se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată.

Dispare, aşadar, legătura dintre art. 77 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, text care nu se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată, şi art. 192 alin. (2) din acelaşi act normativ. În aceste condiţii s-a apreciat că instanţa de fond trebuia să constate inaplicabilitatea în speţă a art. 77 alin. (2).

Faptul că legiuitorul a prevăzut în mod expres, în cadrul art. 77 alin. (1), numai situaţia numirii administratorului unei societăţi cu răspundere limitată se explică prin faptul că celelalte cazuri (revocarea, demiterea sau descărcarea de activitate a administratorilor) sunt reglementate de alte norme legale. Nu pot fi incidente nici dispoziţiile art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, întrucât, din coroborarea dispoziţiilor art. 192 cu cele ale art. 194 din actul normativ mai sus invocat, rezultă că numirea, revocarea, demiterea sau descărcarea de activitate a administratorilor nu reprezintă o modificare a actului constitutiv al unui S.R.L.

Altfel nu s-ar explica de ce art. 194 din legea nr. 31/1990 precizează că aceasta constituie o atribuţie distinctă de cea a modificării actului constitutiv, fiind suficient să o fi menţionat doar pe ultima.

În concluzie, dacă numirea sau revocarea administratorului poate fi decisă cu majoritate absolută de voturi, în considerarea dispoziţiilor art. 192, coroborate cu art. 194 şi prin raportare la art. 77 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu există considerente pentru care retragerea prin renunţare la contractul de mandat ar fi supusă unor condiţii de cvorum diferite. Aceasta cu atât mai mult cu cât şi instanţa de fond a asimilat retragerea prin renunţare cu revocarea.

La data de 17.11.2017, apelanţii A, B şi C au solicitat să se dispună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv dacă, în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 192, 194, 197 alin. (1) şi (3) şi art. 77 din Legea nr. 31/1990, revocarea administratorului unei societăţi cu răspundere limitată, desemnat prin actul constitutiv, reprezintă o modificare a acestui act constitutiv, ce necesită votul tuturor asociaţilor, exceptând situaţiile în care prin actul constitutiv s-au stabilit derogări de la dispoziţiile legale menţionate.

Curtea de Apel Cluj a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Se poate observa, aşadar, că legiuitorul român a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

În speţă, sesizarea în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă are loc în cadrul unui litigiu aflat pe rolul curţii de apel, cauza făcând obiectul dosarului înregistrat cu nr. 233/1.285/2017, instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă prezenta cauza în ultimă instanţă potrivit art. 60 din Legea nr. 31/1990, iar Curtea de Apel Cluj a fost legal învestită cu soluţionarea prezentului apel în condiţiile art. 96 din Codul de procedură civilă.

Totodată, de lămurirea chestiunii de drept invocate pe calea sesizării depinde soluţionarea pricinii pe fond, în contextul în care obiectul judecăţii îl reprezintă plângerea formulată de apelanţi împotriva rezoluţiei persoanei desemnate privind Cererea de înregistrare nr. 13.356 din 27.02.2017 privind societatea C, respectiv menţiunea cuprinsă în Hotărârea adunării generale a asociaţilor C nr. 1 adoptată în şedinţa din data de 10.02.2017, referitor la retragerea din funcţia de administrator a domnului A, ca urmare a renunţării acestuia la mandatul de administrator.

Elementul de noutate este conferit de faptul că problema de drept dedusă judecăţii nu a mai făcut obiectul unei analize şi al unei dezlegări jurisprudenţiale consecvente, neputându-se vorbi despre cristalizarea unei practici judiciare în această privinţă; de altfel, din perspectiva expunerii elementului de noutate, instanţa de sesizare apreciază că aceasta corespunde jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept (de exemplu: Decizia nr. 3 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 24 februarie 2017).

Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că la întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii, în probleme de practică neunitară din data de 5-6 noiembrie 2015, s-a menţionat: „În plus, s-a avansat şi teza conform căreia, din analiza prevederilor art. 194 alin. (1) lit. h) şi d), art. 192 şi art. 193 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, rezultă că legiuitorul nu consideră modificare a actului constitutiv numirea şi/sau revocarea administratorilor unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, neexplicându-se altfel instituirea unei atribuţii distincte în sarcina adunării generale (revocarea administratorului versus modificarea actului constitutiv).

Drept consecinţă, nu ar fi aplicabile prevederile art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, ci prevederile art. 193 alin. (3) din acelaşi act normativ (normele legale referitoare la adoptarea unor decizii care nu reprezintă modificări ale actului constitutiv de către adunarea generală a asociaţilor).

În opinia acestora, s-a relevat că, întrucât derogarea prevăzută de art. 193 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 se referă la neîntrunirea «majorităţii cerute», rezultă că ea vizează numai acele hotărâri ale adunării generale care necesită majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale şi nu se aplică modificărilor actului constitutiv, pentru care se cere unanimitatea [«votul tuturor asociaţilor» – art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept care face obiectul prezentei sesizări prin decizii în casaţie sau pronunţate în recurs în interesul legii şi nici pe calea unei alte hotărâri prealabile, aşa cum rezultă din site-ul instanţei supreme.

Potrivit art. 192 din Legea nr. 31/1990:

Conform art. 194 din acelaşi act normativ:

Art. 197 alin. (1) şi (3) statuează că societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală, dispoziţiile art. 75, 76, 77 alin. (1) şi art. 79 aplicându-se şi societăţilor cu răspundere limitată.

Este de principiu că în cazul societăţilor cu răspundere limitată, legiuitorul român, prin dispoziţiile art. 192 din Legea nr. 31/1990, a impus regulile de majoritate privind hotărârile adunării asociaţilor, alin. (1) stabilind că adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, iar în cazul modificărilor actului constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de cazul în care actul constitutiv prevede altfel.

În ceea ce priveşte administrarea societăţii cu răspundere limitată, reţinând dispoziţiile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, se observă că administratorii pot fi numiţi prin actul constitutiv sau de către adunarea generală. Dacă administratorii sunt numiţi prin actul constitutiv, revocarea lor presupune o modificare a actului constitutiv, astfel că sunt întrunite condiţiile normei legale enunţate prin dispoziţiile art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, iar votul tuturor asociaţilor este necesar.

În acest fel, funcţionarea unei societăţi supusă regulilor cuprinse în Legea nr. 31/1990 asigură respectarea principului simetriei de formă, recunoscut în doctrina dreptului comercial, întrucât administratorii numiţi prin actul constitutiv încorporează voinţa tuturor asociaţilor, astfel că revocarea trebuie dispusă de toţi asociaţii, în timp ce administratorii numiţi prin hotărâre a adunării generale, cu o majoritate calificată, trebuie revocaţi de aceeaşi majoritate calificată.

Renunţarea la mandat realizată de către administratorul societăţii desemnat prin actul constitutiv, în condiţiile art. 2.034 din Codul civil, deşi nu poate fi cenzurată de către mandant, presupune o modificare a actului constitutiv prin care administratorul a fost desemnat, astfel că este necesar votul tuturor asociaţilor, cu excepţia situaţiei în care actul constitutiv prevede altfel.

Apelanţii au arătat că din analiza dispoziţiilor art. 192, 194 şi 197 din Legea nr. 31/1990 se desprinde o primă concluzie, şi anume faptul că legiuitorul a exclus de la aplicare, în materia societăţilor cu răspundere limitată, dispoziţiile art. 77 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 (potrivit căruia, dacă administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv, revocarea sau limitarea puterilor lor nu poate avea loc prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social). Instanţele de judecată nu se pot substitui voinţei legiuitorului şi nu pot extinde aplicarea unui text normativ atunci când în mod expres legiuitorul a înţeles să o limiteze. Aşadar, raţionamentul instanţelor care interpretează textele normative în sensul arătat se bazează pe dispoziţiile art. 77 alin. (2) coroborat cu art. 192 alin. (2) în sensul că în cazul în care „administratorii sunt numiţi prin actul constitutiv revocarea lor presupune o modificare a actului constitutiv, respectiv este necesar votul tuturor asociaţilor”.

Totodată, au arătat că nu se raliază nici argumentului suplimentar constând în principiul simetriei de formă, întrucât, pe de o parte, administratorii pot fi numiţi de adunarea generală prin votul tuturor asociaţilor şi nu neapărat cu majoritate calificată, iar pe de altă parte, chiar art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede faptul că, pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv, este necesar votul tuturor asociaţilor, în afara de cazul când legea prevede altfel.

Pentru exemplificarea principiului de mai sus la o altă situaţie, s-a arătat că cel puţin primii asociaţi ai societăţii „sunt numiţi” prin actul constitutiv. Potrivit art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţii reprezentând cel puţin 3/4 din capitalul social. Transmiterea părţilor sociale către asociaţi din afara societăţii implică a fortiori modificarea actului constitutiv, astfel cum o implică de altfel şi revocarea administratorului. Ar fi absurd ca, după ce adunarea asociaţilor a aprobat transmiterea cu majoritatea cerută expres de lege, să nu poată fi modificat actul constitutiv pentru că nu se întruneşte votul tuturor asociaţilor, întrucât o astfel de operaţiune reprezintă modificare a actului constitutiv.

Prin urmare, apelanţii se raliază modului de interpretare arătat mai sus, în sensul că, din coroborarea dispoziţiilor art. 192 cu cele ale art. 194 din actul normativ mai sus invocat, rezultă că numirea, revocarea, demiterea sau descărcarea de activitate a administratorilor nu reprezintă o modificare a actului constitutiv al unei societăţi cu răspundere limitată. S-a mai arătat că altfel nu s-ar explica de ce art. 194 din Legea nr. 31/1990 precizează că aceasta constituie o atribuţie distinctă de cea a modificării actului constitutiv, fiind suficient să o fi menţionat doar pe ultima.

Intimatul nu şi-a precizat poziţia procesuală faţă de cererea formulată de apelanţi.

Din analiza jurisprudenţei, la nivelul curţilor de apel, s-a conturat opinia majoritară, potrivit căreia revocarea administratorului unei societăţi cu răspundere limitată, desemnat prin actul constitutiv, reprezintă o modificare a actului constitutiv, ce necesită votul tuturor asociaţilor, cu excepţia situaţiei în care actul constitutiv prevede altfel.

Punctul de vedere exprimat a fost motivat în sensul că această concluzie reiese din analiza prevederilor art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora, pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv, este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de cazul în care legea sau actul constitutiv prevede altfel.

Regula majorităţii instituite de art. 77 alin. (1), la care face trimitere art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, se aplică numai în ipoteza în care administratorii au fost numiţi de adunarea generală, ipoteză reglementată expres de art. 197 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin urmare, s-a apreciat că Legea nr. 31/1990 reglementează două modalităţi de numire a administratorilor unei societăţi cu răspundere limitată.

O primă modalitate este numirea administratorului prin actul constitutiv, fiind vorba, în esenţă, de primii administratori ai societăţii, având în vedere că, potrivit art. 7 lit. e) din lege, actul constitutiv al unei societăţi cu răspundere limitată trebuie să menţioneze asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi, precum şi datele lor de identificare şi puterile ce li s-au conferit.

S-a arătat că, ori de câte ori operează revocarea acestor administratori, anterior datei expirării mandatului lor, operează şi modificarea actului constitutiv, astfel că, în baza principiului simetriei, sunt incidente prevederile art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, fiind necesar votul tuturor asociaţilor.

Pe de altă parte, s-a susţinut că administratorii subsecvenţi sunt numiţi de către adunarea generală a asociaţilor, când nu mai operează modificarea actului constitutiv, astfel că este aplicabilă regula majorităţii, instituită de art. 197 alin. (3) raportat la art. 77 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, prin Adresa nr. 139/C/147/III-5/2018 că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă pentru problema de drept aflată în examinare, iar Curtea Constituţională a României nu s-a pronunţat pe acest articol.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a apreciat că, în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 192, 194, 197 alin. (1) şi (3) şi art. 77 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, revocarea administratorului unei societăţi cu răspundere limitată, desemnat prin actul constitutiv, reprezintă o modificare a acestui act, care necesită votul tuturor asociaţilor, exceptând cazul când prin actul constitutiv se prevede altfel.

Universitatea Bucureşti – Facultatea de Drept a învederat că, ori de câte ori voinţa socială a asociaţilor este de a revoca un administrator numit prin actul constitutiv, reglementările privind cerinţele de vot în cadrul adunării asociaţilor necesare pentru revocarea sa prevalează faţă de cele privind cerinţele de vot pentru modificarea actului constitutiv.

Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti a arătat că, în cazul în care administratorii sunt desemnaţi prin actul constitutiv şi acesta nu prevede alte condiţii de cvorum, ca regulă, se vor aplica dispoziţiile art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în ceea ce priveşte modificarea acestora, fiind necesar votul tuturor asociaţilor. Principiul unanimităţii îşi va găsi incidenţă şi în ipoteza în care administratorii societăţii sunt revocaţi sau renunţă la mandat şi actul constitutiv actualizat depus la registrul comerţului nu a indicat persoanele care deţin această calitate, desemnarea noilor administratori urmând a se face printr-o adunare generală ulterioară.

Opinia exprimată de domnul avocat Lucian Bernd Săuleanu, cadru didactic al Facultăţii de Drept a Universităţii din Craiova, titular al cursului „Dreptul societăţilor”, este în sensul că revocarea se va face de asociaţi cu majoritatea absolută a părţilor sociale, precum şi numirea altor administratori, întrucât desemnarea la momentul constituirii societăţii se face prin votul tuturor asociaţilor, însă, ulterior, se aplică în toate cazurile regula stabilită de art. 77 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, adică a majorităţii absolute a părţilor sociale.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

Verificarea admisibilităţii sesizării nu relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, iar Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, titularul sesizării, învestit cu soluţionarea apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestite să o soluţioneze.

Se constată că tribunalul a fost sesizat cu o plângere împotriva rezoluţiei persoanei desemnate la oficiul registrului comerţului, iar potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerţului, hotărârea pronunţată în soluţionarea plângerii este executorie şi este supusă numai recursului.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dacă prin această lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea este definitivă de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

Totodată, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială foloseşte o expresie similară.

Cum, în cauză, dispoziţiile art. 6 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2009 – lege specială în materia înregistrărilor în registrul comerţului – prevăd că hotărârea dată asupra plângerii este „supusă numai recursului”, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012, reiese că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, această hotărâre este supusă numai apelului, instanţa de apel judecând cauza în ultimă instanţă şi pronunţând o hotărâre definitivă în accepţiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Se constată şi că, asupra acestei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile.

În privinţa condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În acelaşi sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Totodată, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

Obiectul judecăţii îl constituie plângerea formulată de apelanţii A, B şi C împotriva respingerii cererii de înregistrare a menţiunii privind retragerea din funcţia de administrator a domnului B ca urmare a renunţării acestuia la mandatul de administrator, şi nu a revocării acestuia, fiind în prezenţa a două instituţii juridice distincte, situaţia-premisă fiind evocată în mod eronat de instanţa de trimitere.

Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege”, astfel că, în ceea ce priveşte renunţarea la mandatul de administrator al unei societăţi cu răspundere limitată, sunt incidente prevederile art. 2.034 alin. (1) din Codul civil potrivit cărora mandatarul va putea renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea. Neefectuarea acestor formalităţi atrage inopozabilitatea încetării atribuţiilor administratorului faţă de terţi, exceptând situaţia în care aceştia ar cunoaşte actele sau faptele ce ar face obiectul publicităţii.

Aşadar, în accepţiunea legii societăţilor comerciale, funcţia de administrator este reglementată de dispoziţiile legale referitoare la contractul de mandat, astfel încât încetarea acestei funcţii urmează a se produce în aceleaşi condiţii ca şi încetarea contractului de mandat, putând interveni pentru motive ce ţin de voinţa societăţii (revocarea), de persoana administratorului (renunţarea la mandat), de cauze naturale (moartea) sau de alte cauze (dizolvarea societăţii).

Renunţarea la mandat reprezintă o chestiune distinctă de revocarea mandatului administratorului, întrucât renunţarea constituie privilegiul absolut al administratorului, iar revocarea – prerogativa exclusivă a societăţii comerciale, prin hotărârea adunării generale a asociaţilor.

Renunţarea la mandatul de administrator este un act unilateral de voinţă şi produce efecte chiar dacă nu a fost acceptată de celelalte părţi, opozabilitatea faţă de terţi impunându-se a fi imediat realizată, aşa cum s-a stabilit şi prin Decizia nr. 24 din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Statuarea instanţei supreme asupra cvorumului necesar pentru revocarea mandatului de administrator în raport cu prevederile art. 192, 194, 197 alin. (1) şi (3) şi art. 77 din Legea nr. 31/1990, în condiţiile în care demersul judiciar întreprins a avut la bază încetarea mandatului de administrator ca urmare a renunţării, nu poate conduce la soluţionarea pe fond a cauzei, cu atât mai mult cu cât acordul administratorului renunţător cu privire la încetarea raporturilor între acesta şi societate este prezumat prin însăşi cererea de renunţare.

Tot astfel se poate constata că, prin apelul formulat în cauză, se critică conţinutul normativ al art. 192, 194, 197 alin. (1) şi (3) şi art. 77 din Legea nr. 31/1990, texte de lege incidente în materia revocării mandatului administratorului şi care se referă la modificarea actului constitutiv, alegerea administratorilor asociaţi, desemnarea administratorilor sau descărcarea de activitate a administratorilor unei societăţi cu răspundere limitată.

Aplicarea acestor texte de lege şi în cazul renunţării la mandatul de administrator nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, fiind prerogativa exclusivă a completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei să argumenteze de ce asimilează renunţarea revocării.

Din această perspectivă, se poate observa că sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 233/1.285/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească modul de interpretare a dispoziţiilor art. 192, 194, 197 alin. (1) şi (3) şi art. 77 din Legea nr. 31/1990 nu reprezintă o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea cauzei în fond, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, sesizarea nu întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât se impune respingerea acesteia ca inadmisibilă, deoarece nu poate fi atins dezideratul acestei instituţii procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluţionării diferite a unei chestiuni de drept de către instanţele judecătoreşti şi asigurarea securităţii raporturilor juridice.