Decizia nr. 39 din 7 iunie 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 861/1/2021, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Brăila – Secţia I civilă în Dosarul nr. 9.487/196/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Tribunalul Brăila – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 18 martie 2021, în Dosarul nr. 9.487/196/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv să se stabilească dacă creditorul poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi şi în ipoteza în care debitorul execută obligaţia în mai puţin de 3 luni de la data comunicării încheierii pronunţate în baza alin. (2) sau (3) a art. 906 din Codul de procedură civilă.

Codul de procedură civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la 3 iulie 2020 cu nr. 9.487/196/2020, reclamanţii A şi B au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C, pronunţarea unei încheieri prin care să se fixeze suma definitivă datorată de pârât ca urmare a neexecutării obligaţiei de a face.

În motivarea acţiunii s-a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 1.225 din 10 martie 2020, pronunţată de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 17.317/196/2019, pârâtul a fost obligat să achite reclamanţilor o penalitate de 100 lei pe zi de întârziere, începând cu data pronunţării sentinţei şi până la executarea obligaţiei de a schimba destinaţia unui imobil din spaţiu comercial în locuinţă.

Au mai susţinut că este necesar să se stabilească suma definitivă datorată prin titlul executoriu, în vederea punerii în executare a acestuia.

Totodată, au învederat că pârâtul şi-a executat obligaţia de schimbare a destinaţiei imobilului din spaţiu comercial în locuinţă la 22 mai 2020, după un interval de 74 de zile.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea nr. 927 din 28 august 2020, Judecătoria Brăila a admis cererea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 7.400 lei, cu titlu de daune compensatorii, constatând că obligaţia impusă prin titlul executoriu a fost executată de pârât după un interval de 74 de zile.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că daunele cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligaţiei şi au un caracter provizoriu.

A mai reţinut că sumele stabilite cu acest titlu nu reprezintă o creanţă certă şi lichidă, revenind instanţei ca, după executarea obligaţiei de către debitor, să transforme daunele cominatorii în daune compensatorii şi să determine, potrivit regulilor privind răspunderea civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării.

Pârâtul a declarat apel împotriva acestei încheieri.

În motivarea apelului a arătat că, după închiderea dezbaterilor şi până la pronunţarea încheierii atacate, a formulat concluzii scrise prin care a subliniat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, de vreme ce obligaţia a fost executată în interiorul termenului de 3 luni de la data pronunţării încheierii de aplicare a penalităţilor.

Deşi pronunţarea a fost amânată de două ori, în încheierea atacată, prima instanţă nu a făcut trimitere la apărările din cuprinsul concluziilor scrise şi nici nu a repus cauza pe rol.

În acest cadru, apelantul a subliniat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală pentru că nu a luat în considerare susţinerile sale din concluziile scrise, iar faptul că nu a formulat întâmpinare nu trebuia să aibă drept consecinţă admiterea necenzurată a acţiunii.

Intimaţii au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În apărare, au arătat că nu este necesară recunoaşterea pretenţiilor de către debitor pentru stabilirea penalităţilor în procedura reglementată de art. 906 din Codul de procedură civilă. Faptul că apelantul a depus concluzii scrise în faţa primei instanţe nu reprezintă un motiv de repunere pe rol a cauzei.

Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens s-a arătat că procesul se află în competenţa legală a unui complet al Tribunalului Brăila, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea ce urmează a fi pronunţată în apel fiind definitivă.

De lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, deoarece modul în care va fi interpretat textul de lege cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile influenţează soluţia pe fond a cauzei.

S-a mai arătat că sunt îndeplinite şi condiţiile noutăţii chestiunii de drept invocate şi nestatuării instanţei supreme asupra acestei chestiuni.

Astfel, textul de lege ce se solicită a fi interpretat este conţinut de un act normativ recent intrat în vigoare, având potenţial mai mare de a conţine probleme de drept noi, de natură a genera practică neunitară, cu toate că dificultatea sa nu este una serioasă.

De asemenea, chestiunea de drept invocată nu şi-a pierdut caracterul de noutate, întrucât nu a făcut obiectul unei jurisprudenţe constante, nici al unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Numai intimaţii au depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Aceştia au susţinut că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permite creditorului să se adreseze instanţei în interiorul termenului de 3 luni în vederea definitivării sumei datorate de debitor. Penalitatea stabilită anterior expirării acestui termen nu este lichidă şi exigibilă, astfel că nu poate fi executată.

Instanţa de executare este chemată să determine, în concret, sancţiunea ce urmează să fie aplicată debitorului, fiind ţinută, pe de o parte, de valoarea penalităţii stabilite prin încheierea prevăzută la art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă şi, pe de altă parte, de termenul de 3 luni.

În aceste limite, instanţa de executare trebuie să determine penalitatea definitivă ce va fi suportată de debitor pentru refuzul său de a-şi îndeplini obligaţia. Or numai la momentul la care întinderea penalităţilor este definitiv stabilită, acestea capătă caracter lichid şi exigibil şi pot fi executate silit.

Au mai arătat că legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţilor în care debitorul nu îşi execută obligaţia, să se adreseze din nou instanţei de executare cu o cerere de fixare a sumei definitive datorate cu acest titlu.

Faptul că nu a fost executată obligaţia de a face în interiorul termenului de 3 luni nu poate conduce la concluzia respingerii cererii de definitivare a sumei datorate cu titlu de penalităţi, deoarece, în această situaţie, dispoziţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă ar deveni inaplicabile.

Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este susceptibil de a fi interpretat în sensul că este posibilă fixarea sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi, în cazul în care debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu anterior împlinirii termenului de 3 luni.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel Bacău, Bucureşti, Cluj, Craiova, Galaţi, Iaşi, Suceava, Timişoara şi Târgu Mureş au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curţile de apel Bucureşti, Cluj, Galaţi şi Târgu Mureş au transmis şi practică judiciară relevantă asupra acestei chestiuni.

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Constanţa, Craiova, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava şi Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat în sensul că creditorul nu poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează cu titlu de penalităţi, în ipoteza în care debitorul execută obligaţia în mai puţin de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii (Tribunalul Cluj – Secţia civilă, instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Craiova, Judecătoria Năsăud, Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă, Tribunalul Suceava, Judecătoria Darabani, Judecătoria Dorohoi, Tribunalul Arad – Secţia I civilă, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I civilă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, Tribunalul Bucureşti – în opinie majoritară, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomiţa, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu – în opinie majoritară şi Tribunalul Teleorman).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă trebuie interpretat în sensul că creditorul poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează cu titlu de penalităţi şi în ipoteza în care debitorul execută obligaţia în mai puţin de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii (Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – în opinie majoritară, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Şimleu Silvaniei, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă – în opinie majoritară, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Topliţa şi Judecătoria Odorheiu Secuiesc).

Au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive numai în sensul primei opinii, şi anume:

Hotărârile transmise de instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti nu sunt definitive, iar cele transmise de instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Târgu Mureş nu cuprind considerente relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, motiv pentru care nu se impune evocarea lor.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 906 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale. În paragraful 19 din această decizie s-a reţinut că: „(…) Stabilirea unei sume definitive nu se poate face în lipsa unei cereri a creditorului sau înaintea termenului de 3 luni, chiar dacă debitorul ar solicita aceasta. (…)”

Art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a mai format obiectul unor excepţii de neconstituţionalitate care au fost respinse prin Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019, Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, Decizia nr. 491 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 5 noiembrie 2020, şi Decizia nr. 821 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 2 martie 2021. Aceste decizii nu cuprind însă considerente relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanţă în analiza sesizării de faţă.

Astfel, prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Tribunalul Cluj – Secţia civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi.” În paragrafele 63-65, 67 şi 68 din decizia anterior evocată s-au reţinut următoarele: „În sensul reglementării menţionate, penalitatea este o sancţiune de drept procesual civil, un mijloc indirect de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu. Ea constă în obligarea debitorului la plata unei sume fixe sau procentuale [după distincţiile cuprinse în art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă] în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de a face sau de a nu face ce implică un fapt personal, menţionate în titlul executoriu. Numai creditorul poate solicita instanţei de executare aplicarea penalităţilor şi numai dacă, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. (…) Întrucât penalitatea are un caracter provizoriu, nu este lichidă şi nici exigibilă, încheierea prin care instanţa a obligat debitorul la plata de penalităţi nu este susceptibilă de executare. De aceea, legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţilor în care debitorul nu îşi execută obligaţia, să se adreseze din nou instanţei de executare cu o cerere prin care să solicite fixarea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalităţi. (…) Dacă legiuitorul ar fi dorit să lase deschisă creditorului posibilitatea de a formula, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cereri succesive de stabilire a sumei finale datorate de debitor cu titlu de penalităţi, nu ar mai fi menţionat în mod expres caracterul definitiv al sumei stabilite de instanţă cu acest titlu, după scurgerea unui termen de trei luni de la data comunicării încheierii prin care a dispus aplicarea respectivelor penalităţi. În al doilea rând, art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permite creditorului formularea unei cereri de fixare a sumei fixe datorate de debitor cu titlu de penalităţi, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii (…). Or, în ipoteza în care creditorul s-ar putea adresa instanţei de executare cu cereri succesive având ca obiect stabilirea sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi, condiţia formulării fiecărei cereri în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii nu ar mai putea fi, în mod evident, respectată.”

Prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Tribunalul Cluj – Secţia civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluţionare a cererii de obligare la plata de penalităţi pe zi de întârziere a debitorului unei obligaţii de a face sau a nu face, evaluabile sau neevaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului.”

Prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi a stabilit, printre altele, că, în interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare: „penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare.” În paragrafele 75, 91 şi 93 din această decizie s-au reţinut următoarele: „(…) art. 906 alin. (4) are un conţinut similar art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, existând raţiuni pentru care, cel puţin sub aspectele care se suprapun, cele două articole să fie interpretate în mod similar, afară de situaţia în care există argumente contrare deduse din specificitatea raporturilor de contencios administrativ. Ca principiu trebuie menţionat că aplicarea penalităţilor se realizează în procedura reglementată de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa învestită în temeiul acestui articol având obligaţia să stabilească perioada pentru care se calculează penalităţile. În schimb, în ceea ce priveşte data până la care se stabilesc penalităţile, art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 din Legea nr. 554/2004, prevede că penalităţile se stabilesc «până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu».”

Prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dolj – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În situaţia în care prima instanţă a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalităţi, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanţe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?” În paragraful 50 din această decizie s-a reţinut că în noua reglementare a alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă suprimarea menţiunii „definitivă”, în privinţa încheierii pe care instanţa o pronunţă pe acest temei legal, este semnalul clar al schimbării opţiunii legiuitorului asupra soluţiei legislative iniţiale, în care astfel de cereri se judecau în primă şi ultimă instanţă de judecătorie şi pe care a abandonat-o în favoarea unei judecăţi efectuate în două grade de jurisdicţie (fond şi apel), doar în ceea ce priveşte cererile de fixare a sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalităţi de întârziere.

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse interpretării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza, prin prisma prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Potrivit dispoziţiilor precizate, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată în faza procesuală a apelului, în competenţa legală a unui complet de judecată din cadrul Tribunalului Brăila. Titularul sesizării învestit cu judecata apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, potrivit art. 651 alin. (4) raportat la art. 634 alin. 1 pct. (4) din Codul de procedură civilă.

În privinţa condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei se constată că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015).

Sesizarea pune în discuţie o problemă de drept procesual civil care vizează prevederea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia în situaţia în care debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii, instanţa de executare, la cererea creditorului, fixează suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui interval de timp de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă.

Situaţia premisă în litigiul pendinte este aceea că debitorul a executat obligaţia anterior împlinirii termenului de 3 luni, iar instanţa de trimitere ridică problema dacă este posibilă fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere şi în acest caz.

Analiza admisibilităţii sesizării, din perspectiva legăturii chestiunii de drept cu cauza în care s-a ivit, necesită prezentarea succintă a contextului în care a fost formulată chestiunea de drept.

Sub acest aspect se constată că instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea apelului declarat de debitor împotriva încheierii pronunţate de judecătorie, prin care, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă în forma modificată prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, s-a fixat în sarcina debitorului suma definitivă datorată creditorilor cu titlu de penalităţi stabilite, în condiţiile art. 906 alin. (2) din acelaşi cod, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

În motivarea apelului, autorul căii de atac a arătat că, după închiderea dezbaterilor şi până la pronunţarea încheierii atacate, a formulat concluzii scrise prin care a subliniat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, de vreme ce obligaţia a fost executată în interiorul termenului de 3 luni de la data pronunţării încheierii de aplicare a penalităţilor. Apelantul a susţinut că, deşi pronunţarea a fost amânată de două ori, prima instanţă nu a făcut trimitere, în încheierea atacată, la apărările din cuprinsul concluziilor scrise şi nici nu a repus cauza pe rol. În acest cadru, a subliniat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală pentru că nu a luat în considerare susţinerile sale din concluziile scrise, iar faptul că nu a formulat întâmpinare nu trebuia să aibă drept consecinţă admiterea necenzurată a acţiunii.

Învestită cu soluţionarea apelului prin care se critică aspectele mai sus reliefate, instanţa de trimitere, la primul termen de judecată, din oficiu, a adus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul întrebării prealabile.

În acest stadiu al procesului, ce are ca obiect apelul împotriva încheierii prin care s-a fixat în sarcina debitorului suma definitivă datorată cu titlu de penalităţi, în raport cu criticile formulate de apelantul debitor, nu se poate stabili cu certitudine existenţa unei relaţii de dependenţă între problema de drept ridicată prin întrebarea prealabilă şi soluţionarea apelului în limitele procesuale determinate prin cererea de apel.

Prin raportare la criticile formulate prin intermediul apelului, se constată că instanţa de trimitere nu a lămurit, anterior formulării sesizării, dacă neregularitatea procesuală invocată de apelant, decurgând din neluarea în considerare a apărărilor formulate prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, se constituie într-o cauză de nulitate a încheierii pronunţate de prima instanţă. Numai în această ipoteză instanţa de apel ar ajunge în situaţia de a rezolva chestiunea invocată de debitor prin concluzii scrise, legată de admisibilitatea cererii de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi, în cazul în care debitorul a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu înainte de împlinirea termenului de 3 luni la care se referă art. 906 alin. (4) teza I din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, opţiunea instanţei de apel de a solicita pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiuni de drept, fără a stabili, în prealabil, dacă încheierea ce face obiectul apelului este afectată de viciul nelegalităţii invocat de apelantul debitor, plasează în câmpul ipotezelor cenzurarea condiţiei legate de dependenţa soluţionării cauzei pe fond de lămurirea chestiunii de drept.

De asemenea, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept veritabile şi dificile care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se constată că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: „în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016).

Condiţia dificultăţii chestiunii de drept decurge în mod direct din raţiunea mecanismului procedural reglementat de prevederile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, spre a se evita transformarea sa într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare şi deturnarea de la scopul în realizarea căruia a fost conceput, acela al unificării jurisprudenţei, prin rezolvarea de către instanţa supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Aşadar, pentru a fi justificată declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare prin intermediul hotărârii prealabile este necesar ca problema de drept să fie susceptibilă de a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanţa de trimitere trebuie să le prezinte în mod adecvat în încheierea de sesizare. Ca atare, încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să evidenţieze o problemă de drept veritabilă, decurgând din neclaritatea normei sau din caracterul incomplet ori lacunar al acesteia, susceptibilă să genereze divergenţe obiective în cadrul jurisprudenţei naţionale, de natură să conducă în timp la apariţia unei practici judiciare neunitare.

Încheierea instanţei de trimitere nu conţine nicio referire la circumstanţele cauzei, la dificultăţile întâmpinate în rezolvarea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile sau la aspectele care sunt apte să îi confere caracter controversat, cu potenţial de a genera interpretări diferite.

În legătură cu caracterul real şi dificil al chestiunii de drept a cărei dezlegare de principiu s-a solicitat, instanţa de trimitere a motivat că „textul de lege ce se solicită a fi interpretat este conţinut de un act normativ recent intrat în vigoare, având potenţial mai mare de a conţine probleme de drept noi, de natură a genera practică neunitară, cu toate că dificultatea sa nu este una serioasă”.

Opinia instanţei este limitată la precizarea că art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este susceptibil de a fi interpretat în sensul că este posibilă fixarea sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi, în cazul în care debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu anterior împlinirii termenului de 3 luni.

Încheierea de sesizare nu conţine o motivare adecvată şi argumentată care să evidenţieze problema cu care se confruntă instanţa în procesul de interpretare şi aplicare a dispoziţiei legale ce formează obiectul întrebării prealabile şi aspectele din care poate fi dedusă aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor jurisprudenţă neunitară.

În acest cadru rezultă că sesizarea dedusă spre soluţionare nu se referă la o chestiune de drept veritabilă, dificilă, care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea apariţiei practicii judiciare neunitare.

Examenul jurisprudenţial efectuat pe baza hotărârilor comunicate de curţile de apel relevă un număr redus de cauze în care s-a ridicat o chestiune de drept identică cu cea care face obiectul întrebării prealabile, mai exact, s-a identificat un număr de două hotărâri definitive prin care problema de drept a fost soluţionată în mod unitar, aşa cum s-a arătat în cadrul secţiunii dedicate jurisprudenţei instanţelor naţionale.

Contrar aserţiunii din cuprinsul încheierii de sesizare referitoare la potenţialul chestiunii de drept de a genera practică judiciară neunitară, examenul jurisprudenţial efectuat denotă că nu sunt indicii cu privire la iminenţa apariţiei unei practici judiciare neunitare, care să fie preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate.

Faţă de cele arătate rezultă că problema de drept nu este una reală, dificilă, atâta vreme cât nu a generat interpretări diferite, contradictorii şi, pe cale de consecinţă, nici practică judiciară neunitară.

Ca atare, funcţia de prevenţie a mecanismului de interpretare instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, de rezolvare de principiu a chestiunii de drept, nu îşi găseşte utilitatea în cauză, în condiţiile expuse.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,