Decizia nr. 30 din 17 mai 2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 497/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit, comunicat părţilor, şi punctul de vedere din partea apelantei.

Preşedintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare.

Prin Încheierea din 25 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 681/336/2019, Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Codul de procedură civilă

Prin Sentinţa civilă nr. 2.162 din 27 noiembrie 2019, Judecătoria Vişeu de Sus a admis cererea formulată de reclamanta A în contradictoriu cu pârâta B şi a stabilit suma definitivă datorată reclamantei de pârâtă, aceasta fiind de 45.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-a reţinut, în esenţă, că, prin Sentinţa civilă nr. 370 din 28 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.199/336/2016, Judecătoria Vişeu de Sus a dispus obligarea pârâtei din prezenta cauză la plata către reclamantă a unor penalităţi în cuantum de 500 lei/zi de întârziere, începând cu 14 aprilie 2016 şi până la data executării titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 623/A/2015 a Tribunalului Maramureş.

S-a apreciat că, între momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 370 din 28 februarie 2017 şi data înregistrării acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, pârâta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia prevăzută în Decizia civilă nr. 623/A/2015 a Tribunalului Maramureş, anume aceea de a comunica reclamantei răspunsul la Cererea din 17 iunie 2013, cu scrisoare recomandată prin poştă; în consecinţă, a fost admisă cererea reclamantei, stabilindu-se în sarcina pârâtei obligaţia de a-i achita cu titlu de penalităţi suma definitivă de 45.000 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă prin care s-a solicitat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinţei instanţei de fond, în sensul stabilirii unei sume definitive având o valoare mai redusă.

În opinia sa, apelanta a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi neîntemeiată, deoarece au fost greşit respinse excepţiile invocate, iar acţiunea a fost admisă, deşi nu erau îndeplinite prevederile legale.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, „Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă”.

Din dispoziţiile legale anterior citate rezultă faptul că cererea creditorului privind stabilirea sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi poate fi admisă doar dacă sunt întrunite următoarele condiţii: s-a pronunţat anterior o încheiere definitivă de aplicare a penalităţilor şi debitorul nu şi-a executat obligaţiile stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu nici într-un termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţilor, or, în speţă, nu sunt întrunite aceste condiţii, aprecierile contrare ale instanţei de fond fiind neîntemeiate.

Raportat la susţinerile părţilor şi la aspectele invocate de acestea cu ocazia concluziilor formulate, în şedinţa publică din 9 iulie 2020, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor dacă înţeleg să formuleze cerere de sesizare a instanţei supreme pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate sau dacă se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La 11 noiembrie 2020 apelanta B a depus la dosar o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, pentru a lămuri, de principiu, în ce măsură prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în forma modificată de art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, se aplică: (A) exclusiv executărilor silite demarate ulterior datei de 22 decembrie 2018 sau (B) cererilor creditorilor înregistrate pe rolul instanţelor ulterior datei de 22 decembrie 2018, prin care solicită stabilirea despăgubirilor definitive.

Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Tribunalul a apreciat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, respectiv dacă dispoziţia modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică şi cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită, depinde soluţionarea apelului declarat, respectiv dacă acesta este admisibil sau nu.

Totodată, instanţa a considerat ca fiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii reglementate prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Dosarul nr. 681/336/2019 se află pe rolul Tribunalului Maramureş, iar potrivit primei condiţii stabilite de art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate fi făcută de un complet de judecată care funcţionează în cadrul tribunalului.

A treia condiţie prevăzută de dispoziţia legală se referă la chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea în fond a cauzei.

În privinţa noutăţii problemei de drept sesizate, instanţa reţine, din verificările efectuate, faptul că nu a fost identificată jurisprudenţă ulterioară Deciziei nr. 59/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în litigii în care executarea silită a început anterior datei de 21 decembrie 2018, iar cererea de stabilire a sumei definitive cu titlu de despăgubire să fie formulată după modificarea adusă art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

De asemenea, instanţa reţine că nu a fost identificată la data admiterii cererii de sesizare existenţa unei hotărâri în cuprinsul căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra acestei probleme de drept, iar această normă juridică nu face obiectul analizei în cadrul procedurii recursului în interesul legii.

În aprecierea completului de judecată, în cauză sunt incidente prevederile art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, anume „procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”.

Prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă sunt incluse în „Cartea a V-a – Despre executarea silită”. Din acest punct de vedere se poate reţine că legea veche este legea în forma în vigoare la data la care a început executarea silită, formă care excludea posibilitatea de a exercita apelul împotriva încheierii de stabilire a sumei definitive stabilite de instanţa de executare.

Această formă a art. 906 din Codul de procedură civilă era cunoscută de creditor şi de debitor la începutul executării silite, iar partea interesată avea reprezentarea că va putea fi formulată o cerere prin care în mod definitiv în primă instanţă să fie stabilită suma definitivă stabilită cu titlu de penalităţi.

Mai mult, procedura stabilită de art. 906 din Codul de procedură civilă, demarată odată cu cererea de obligare a debitorului să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, a fost începută anterior modificării aduse art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Raportat la data la care a fost încuviinţată cererea de executare este aplicabilă dispoziţia din cuprinsul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă în forma în vigoare la data încuviinţării executării silite. Prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, sunt aplicabile executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Pe de altă parte, s-a arătat de către apelantă că, în cuprinsul Deciziei nr. 59 din 9 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit:

Textul modificator nu are rol de clarificare a textului de bază, întrucât modificarea a constat – în teza alineatului care interesează analiza – în abandonarea termenului «definitivă», care marca neîndoielnic ideea că încheierea pronunţată de instanţă era una nesusceptibilă de vreo cale de atac. Prin urmare, modificarea adusă s-a întemeiat, în mod clar, pe o schimbare a soluţiei legislative iniţiale a legiuitorului, astfel că o interpretare a normei legale în care aceasta a fost încorporată – respectiv a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă în forma în vigoare la data sesizării instanţelor cu cererea creditorului, anume 30 iulie 2018 – care să corespundă noii soluţii legislative (în sensul concluzionării asupra posibilităţii exercitării apelului împotriva încheierii de respingere) are la bază un deziderat care nesocoteşte chiar opţiunea legiuitorului, care – se dovedeşte – a fost corect descifrată prin Decizia nr. 73/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”

În cuprinsul considerentelor de la punctele 50 şi 51 din Decizia nr. 59/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se face referire la forma în vigoare a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, la data formulării cererii de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi.

În prezenta cauză executarea silită a început anterior datei la care a fost modificat art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, iar cererea de stabilire a sumei definitive a fost formulată ulterior modificării, când intenţia legiuitorului era ca astfel de cereri să beneficieze de dublul grad de jurisdicţie, fiind admisibilă calea de atac a apelului.

În concluzie, în funcţie de modul de interpretare a dispoziţiilor arătate, prevederi care vizează aplicarea în timp a normei adoptate în cuprinsul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, depinde soluţionarea căii de atac.

Este adevărat că prezenta problemă nu este una de fond, ci una de drept procesual civil, însă prin lămurirea acestei probleme de drept urmează a se stabili admisibilitatea apelului şi implicit posibilitatea instanţei de apel de a statua în fapt şi în drept asupra cererii deduse judecăţii. Acest aspect a fost reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cuprinsul Deciziei nr. 59/2019.

Apelanta B a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, există o chestiune de drept care trebuie supusă dezlegării, această chestiune de drept a fost ridicată în faţa instanţei care soluţionează în ultimă instanţă această cauză şi chestiunea de drept este esenţială în vederea tranşării problemei. Ca interpretare, s-a arătat că s-ar aplica distinct, raportat la cererea făcută de creditor cu forma în vigoare la momentul la care s-a făcut cererea dedusă judecăţii, nu global pe cererea de executare silită.

Intimata nu s-a pronunţat pe cererea de sesizare a instanţei supreme.

Din punctele de vedere şi jurisprudenţa înaintate de curţile de apel s-au conturat interpretări diferite ale problemei de drept ce formează obiectul sesizării, după cum urmează:

Ministerul Public a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.978/1/2019 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dolj – Secţia I civilă în Dosarul nr. 20.291/215/2018 pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În situaţia în care prima instanţă a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalităţi, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanţe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?”.

Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, respectiv:

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ.

În plus, problema de drept trebuie să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că, pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că ele se regăsesc doar parţial, sesizarea neîndeplinind toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată; cauza care formează obiectul judecăţii în apel se află în competenţa unui complet de judecată al Tribunalului Maramureş – Secţia I civilă, cauza fiind soluţionată în primă instanţă de Judecătoria Vişeu de Sus conform normei de competenţă materială şi teritorială.

Textul de lege supus interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum este reglementat prin Legea nr. 310/2018, în noua formulă legislativă, prevede că „(…) instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor”.

Cererea reclamantei creditoare prin care solicită fixarea sumelor definitive datorate creditorului de către debitor cu titlu de penalităţi de întârziere este formulată la judecătorie la data de 27 martie 2019, ulterior modificărilor legislative ale dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, aduse prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018.

Prezenta sesizare priveşte „modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018”, întrebarea prealabilă fiind aceea dacă dispoziţia modificată privind înlăturarea caracterului definitiv al încheierii pronunţate de judecătorie se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică şi cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, cum este cazul cererii formulate în cauza dedusă judecăţii.

Întrucât chestiunea de drept sesizată vizează chiar posibilitatea de a ataca încheierea judecătoriei de soluţionare a cererii creditorului formulate în temeiul şi în circumstanţele descrise de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, trebuie acceptat (mai înaintea antamării fondului acesteia, spre a nu se prejudeca sesizarea) că – cel puţin din punct de vedere formal – primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte a treia condiţie, cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept ce face obiectul sesizării face ca procedura de unificare, reglementată prin dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, să fie circumscrisă, în principal, chestiunilor de drept material, iar celor de procedură doar în măsura în care soluţia adoptată ori prefigurat a fi adoptată în cauza ce a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi determinată în mod direct şi necesar de aplicarea unor norme şi instituţii de drept procesual.

Deşi problema supusă analizei instanţei supreme este una de drept procesual civil (iar nu de drept material), şi anume aplicarea în timp a dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, se constată că, în mod evident, de lămurirea chestiunii admisibilităţii apelului depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Nu este îndeplinită însă condiţia privind noutatea chestiunii de drept, orientarea instanţelor de judecată spre o anumită interpretare a normelor analizate prin hotărârile judecătoreşti pronunţate făcând ca respectiva chestiune de drept supusă dezbaterii să îşi piardă caracterul de noutate.

Noutatea reprezintă o condiţie distinctă de cea a lipsei statuării asupra acesteia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în lipsa unei definiţii a „noutăţii” şi a unor criterii de determinare a acestei noţiuni în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiţiei noutăţii revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa sa anterioară (spre exemplu, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Pe de altă parte, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor în urma unei interpretări aplicate, în timp ce opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Din această perspectivă se consideră că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia noutăţii, având în vedere numărul mare de hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie, aşa cum rezultă din datele prezentate la capitolul VII „Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie” din prezenta decizie.

În cauză s-a solicitat instanţei supreme să statueze asupra prevederilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat în decembrie 2018 prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, text normativ asupra căruia instanţele s-au pronunţat încă din cursul anului 2019. S-a putut observa, din multitudinea hotărârilor judecătoreşti comunicate în prezentul dosar, în considerarea jurisprudenţei instanţelor naţionale în materie, că dovada soluţionării prezentei probleme de drept exista anterior actului de sesizare a instanţei supreme.

În opinia cvasiunanimă, susţinută de jurisprudenţa reţinută deja şi de punctele de vedere teoretice exprimate de instanţele consultate, se concluzionează că în procedurile execuţionale în curs sunt aplicabile dispoziţiile nemodificate ale art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, norma modificată aplicându-se doar executărilor silite începute după data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 (reţinându-se astfel caracterul definitiv al încheierilor, nesupuse apelului). Se susţine că dispoziţiile art. 906 alin. (4), cuprinse în capitolul IV „Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face” titlul III „Executarea silită directă” cartea a V-a „Despre executarea silită” din Codul de procedură civilă, reglementează executarea silită directă a obligaţiilor de a face, altele decât cele de predare a unor bunuri mobile sau imobile, precum şi executarea silită în natură a obligaţiilor de a nu face. Aceste dispoziţii reglementează deci aspecte incidente în cadrul executării silite, astfel că vor fi aplicabile în forma în vigoare la data începerii executării silite, neexistând o dispoziţie care să deroge şi să stabilească altfel.

În punctul de vedere contrar exprimat în practica judiciară (câteva hotărâri), se opinează în sensul existenţei căii de atac a apelului împotriva acestor încheieri, argumentându-se că dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, modificat prin Legea nr. 310/2018, se aplică cererilor adresate instanţelor judecătoreşti după intrarea în vigoare a modificărilor, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită. Se apreciază că cererea formulată de creditor pentru stabilirea penalităţilor este o cerere distinctă de cererea de executare silită, chiar dacă are legătură cu aceasta. De asemenea, se reţine că cererea de stabilire a sumei definitive constituie un „proces” în sensul art. 24 din Codul de procedură civilă şi nu este „executare silită” în sensul aceluiaşi articol.

Cum însăşi examinarea hotărârilor depuse la dosarul cauzei relevă faptul că s-a conturat o opinie cvasiunanimă a instanţelor de judecată, susţinută de argumentele reţinute în hotărârile anexate, cerinţa de noutate a chestiunii de drept nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită. Aceasta deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). Prin urmare, existenţa unei practici judiciare relevă că instanţa supremă nu mai poate fi sesizată pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, nouă. Aşadar, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nefiind îndeplinită, devine inutilă examinarea condiţiei privind gradul de dificultate al problemei de drept.

Condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat anterior este îndeplinită, deoarece nu se poate aprecia ca fiind incidentă Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dolj – Secţia I civilă în Dosarul nr. 20.291/215/2018 pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: „În situaţia în care prima instanţă a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu titlu de penalităţi, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanţe este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, respectiv apel?”.

Din analiza acelei sesizări rezultă că atât starea de fapt, cât şi chestiunea de drept care a făcut obiectul deciziei amintite sunt diferite de cele din prezenta cauză, astfel că nu pot fi reţinute ca fiind relevante în dezlegarea problemei de drept care formează obiectul sesizării de faţă.

În acest sens se are în vedere că litigiul în care a fost formulată sesizarea prealabilă menţionată a avut drept obiect o cerere înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova – Secţia civilă la 30 iulie 2018, în vederea stabilirii sumei definitive datorate reclamantului cu titlu de penalităţi, ca urmare a neexecutării obligaţiei stabilite prin titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. xxxx din 17 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia I civilă.

În acest context factual, în stadiul procesual al apelului, Tribunalul Dolj – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă, în situaţia în care prima instanţă a respins cererea de fixare a sumei definitive ce i se datorează creditorului cu acest titlu, hotărârea pronunţată este sau nu supusă căii de atac a apelului.

Aşadar, în cadrul litigiului în care a fost formulată acea sesizare, cererea de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi era înregistrată anterior modificării art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, şi anume la data de 30 iulie 2018, în timp ce chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării pendinte s-a ivit în contextul în care procedura de executare silită a început la 2 august 2016, iar cererea de stabilire a sumei definitive a fost formulată la data de 27 martie 2019, deci ulterior modificării legislative.

Din perspectiva problemei de drept supuse analizei instanţei supreme în sesizarea anterioară, aceasta a constat în recunoaşterea caracterului definitiv al încheierilor pe care le pronunţă instanţa de executare în derularea procedurii instituite prin art. 906 din Codul de procedură civilă, indiferent de soluţia dată cererilor (de admitere sau respingere), pornind de la dreptul comun în privinţa hotărârilor pe care le pronunţă instanţa de executare conform art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi de la recunoaşterea caracterului derogatoriu de la acest regim al încheierilor la care se referă art. 906 din cod.

În schimb, prin sesizarea de faţă se invocă o chestiune care vizează aplicarea în timp a normei cuprinse în art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 310/2018, punându-se întrebarea dacă „dispoziţia modificată se aplică doar executărilor silite începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sau se aplică şi cererilor de stabilire a despăgubirilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, indiferent de data la care a fost formulată cererea de executare silită”.

Această problemă de drept nu a făcut obiectul sesizării precedente, astfel că Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate fi reţinută ca o statuare anterioară a instanţei supreme asupra aplicării în timp a prevederilor modificate ale art. 906 din Codul de procedură civilă.

Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, şi anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, este evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici deja existente, astfel cum s-a arătat, ci scopul său este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept, cu caracter de noutate.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi.