ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 37 din 29 martie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a dispus condamnarea inculpatei L.E., fără antecedente penale pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea dreptului prev. de art. 64 lit. c) teza a II-a, respectiv a dreptului de a exercita profesia de avocat.

A aplicat art. 71 C. pen., art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

A dedus din pedeapsa aplicată inculpatei durata reținerii și arestului preventiv începând cu 11 septembrie 2006 și până la data de 13 octombrie 2006.

A dispus confiscarea de la inculpată a echivalentului în monedă națională a sumei de 50 euro.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatei L.E. pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

A dispus anularea din Contractul de asistență juridică nr. 75 din 3 iulie 2006 a mențiunii privind suma de 15.000 euro ca onorariu de succes.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul K.V.P., fără antecedente penale, pentru comiterea infracțiunii de complicitate la trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

A revocat măsura obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpatul K.V.P. prin Încheierea penală f.n. din 25 octombrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 3668/112/2006 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, definitivă prin Decizia penală nr. 625 din 31 octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj.

A dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanța din 13 septembrie 2006 asupra sumei de 50 euro ridicată de la inculpatul K.V.P.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul C.C., pentru comiterea infracțiunii de complicitate la trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

A dispus menținerea la camera de corpuri delicte a unei pungi de culoare galben-portocalie identificată cu ocazia percheziției efectuate la biroul inculpatului K.V.P.

A obligat inculpata L.E. să plătească 7.500 RON cheltuieli judiciare către stat, iar restul cheltuielilor au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara emis în Dosarul nr. 46/P/2006 din 19 octombrie 2006 s-a dispus:

a) trimiterea în judecată a inculpaților:

- K.V.P., fără antecedente penale, pentru comiterea infracțiunii de complicitate la trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000;

- C.C., pentru comiterea infracțiunii de complicitate la trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000;

- L.E., fără antecedente penale pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

b) punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatei L.E. sub aspectul comiterii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

c) neînceperea urmăririi penale față de numiții G.G. sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000, G.M.S., I.V., M.R.V. sub aspectul comiterii infracțiunii de luare de mită prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, D.D. sub aspectul comiterii infracțiunii de complicitate la luare de mită prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, L.E. și K.V.P. sub aspectul comiterii infracțiunii de dare de mită prevăzută și pedepsită de art. 255 C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

S-a reținut, în esență, prin actul de sesizare că în data de 1 septembrie 2006 inculpata L.E., avocat în cadrul Baroului Timiș, a pretins de la denunțătorul G.G. suma de 15.000 euro, afirmând că prin influența avută asupra membrilor completului de judecată de la Curtea de Apel Timișoara învestit cu judecarea recursului denunțătorului, îi poate determina să dispună o soluție favorabilă acestuia, respectiv să mențină soluția de achitare sau să-i aplice o amendă penală, primind de la denunțător, în scopul enunțat, sumele de 5.000 euro și 7.000 euro în zilele de 9 septembrie 2006 și 11 septembrie 2006.

Față de aceeași inculpată s-a mai reținut că a falsificat Contractul de asistență juridică nr. 75 din 3 iulie 2006 în sensul inserării nereale a mențiunii „onorariu de succes 15.000 euro” în scopul ascunderii faptei de trafic de influență, urmată de încredințarea acestuia către apărătorul ales al inculpatei spre a fi depus în dosarul în care s-a soluționat propunerea de arestare preventivă a sus-numitei.

În sarcina inculpaților K.V.P. și C.C. s-a reținut că aceștia, cunoscând faptul că inculpata L.E. a pretins o sumă de bani de la denunțător în scopul obținerii unei soluții favorabile acestuia prin pretinsa influență avută asupra membrilor completului de judecată, i-au acordat ajutor în vederea preluării și ascunderii banilor astfel obținuți, respectiv: inculpatul K.V.P. a promis că va tăinui banii, iar apoi a primit prin intermediul inculpatului C.C. sau direct de la inculpata L.E. suma totală de 13.500 euro pentru ca banii să nu se afle asupra inculpatei și a efectuat activități de supraveghere a zonei unde inculpata urma să se întâlnească cu denunțătorul; inculpatul C.C. a efectuat acte de supraveghere a zonei domiciliului inculpatei în data de 7 septembrie 2006, în timp ce denunțătorul se afla la locuința acesteia, iar în data de 9 septembrie 2006 a însoțit-o pe inculpată la Timișoara și, după ce a preluat din mașina inculpatei suma de 5.000 euro remisă de denunțător acesteia, a predat-o inculpatului K.V.

Prin Încheierea nr. 5688 din 2 octombrie 2006 a ICCJ s-a admis cererea formulată de DNA - Serviciul Teritorial Timișoara și s-a dispus în temeiul art. 61

1

alin. (3) C. proc. pen. desemnarea Tribunalului Bistrița-Năsăud ca instanță care să fie sesizată în vederea judecării cauzei.

Ulterior, urmare a modificărilor art. 27

1

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. prin Legea nr. 79 din 26 martie 2007, prin Sentința penală nr. 85/F din 16 aprilie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 3668/112/2006 a Tribunalului Bistrița-Năsăud s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj.

În cursul urmăririi penale inculpații au uzat de dreptul la tăcere.

Audiați de către instanță în procedura luării măsurii aretului preventiv, dar și în cursul soluționării fondului cauzei, inculpații au negat comiterea infracțiunilor reținute în sarcina lor.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: denunțul și declarațiile denunțătorului G.G., declarațiile martorei P.O., acte procesuale referitoare la judecarea denunțătorului la Judecătoria Reșița, copia Deciziei penale nr. 971/R din 11 septembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara privind pe denunțător, procese-verbale de percheziție domiciliară, procese-verbale de confruntare a seriilor bancnotelor, declarații de martori, procese-verbale de redare a convorbirilor efectuate în mediul ambiental de către denunțător și inculpata L.E., procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice inculpaților, planșe fotografice privind principalele momente ale întâlnirii inculpaților L.E. și C.C. cu denunțătorul.

În cursul judecății au fost audiați denunțătorul G.G., inculpații L.E., K.V.P. și C.C., martorii B.Gh., L.I., D.R., K.D., L.V., V.A., P.O.D., M.R.S., P.A., V.I., B.M., s-a depus copia antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între martora P.O.D. și numita L.C.A., copia chitanței anulate nr. 5224253 din 9 septembrie 2006 emisă de Cabinet de Avocat L. pentru suma de 5.000 euro și a fost vizionată înregistrarea video a întâlnirii inculpatei L.E. cu denunțătorul din data de 9 iunie 2006.

În baza acestor probe, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

În cursul anului 2004 denunțătorul G.G. a fost cercetat împreună cu fratele său, G.I., de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Reșița pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, fiind trimiși în judecată. Denunțătorul a fost condamnat de Judecătoria Reșița la o pedeapsă de 4 ani închisoare, însă în urma apelului declarat, denunțătorul a fost achitat de Tribunalul Caraș-Severin. Această decizie a fost recurată atât de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, cât și de denunțătorul G.I.

Fiindu-i recomandată de către avocatul avut la Tribunalul Caraș-Severin, denunțătorul a apelat la serviciile inculpatei L.E., avocat din Baroul Timiș. La începutul lunii iulie 2006 acesta a contactat-o pe inculpată la numărul de telefon primit de la persoana care i-a recomandat-o și s-au întâlnit în ziua următoare în fața Primăriei din Lugoj, ocazie cu care i-a relatat acesteia despre obiectul procesului. Inculpata i-a solicitat să-i aducă actele pe care le deținea referitoare la proces și au convenit să se întâlnească în ziua următoare la domiciliul ei din Lugoj. În ziua următoare denunțătorul s-a prezentat la adresa indicată împreună cu concubina sa, martora P.O., i-a dat inculpatei și restul de acte, apoi au convenit asupra onorariului, potrivit denunțătorului și martorei P.O., de 500 € pentru care inculpata nu a eliberat chitanță.

Deși aceștia au susținut că au înmânat această sumă de bani, inculpata a recunoscut primirea doar a sumei de 100 euro, echivalentul la acea dată a sumei de 350 RON și reprezentând onorariu pentru prezentarea la primul termen de judecată și deplasarea acesteia la Timișoara. De altfel, pentru suma de 300 RON inculpata a prezentat instanței originalul chitanței din 3 iulie 2006 având aplicată ștampila cu mențiunea „L.E., avocat, Baroul Timiș”, având următorul conținut: „am primit de la G. suma de 300” și în litere „trei sute lei” reprezentând onorar avocat.

Deoarece inculpata se afla în concediu de odihnă, i-a cerut denunțătorului ca la primul termen de judecată de la Curtea de Apel Timișoara să se prezinte doar concubina sa, care să solicite un nou termen pentru acest motiv. Denunțătorul și martora au procedat conform celor convenite, astfel că judecarea cauzei s-a amânat pentru data de 4 septembrie 2006.

Inculpata a arătat că în data de 1 septembrie 2006 l-a sunat pe denunțător deoarece se apropia termenul de judecată stabilit pentru 4 septembrie 2006 și l-a întrebat dacă înțelege să-i mai susțină cauza întrucât acesta nu a luat contact cu ea. Totodată, inculpata a confirmat că împreună cu denunțătorul au stabilit să se întâlnească în aceeași zi la jumătatea distanței dintre localitățile Caransebeș și Reșița.

Atât denunțătorul, cât și inculpata au confirmat că cei doi s-au întâlnit la locul stabilit, fără a mai fi de față și vreo altă persoană și că discuțiile s-au purtat în autoturismul inculpatei. Deși denunțătorul a afirmat că inculpata i-a cerut să-și lase telefonul mobil în autoturismul lui, unde și-a lăsat și ea telefoanele mobile pretinzând că ar putea fi ascultate, acest fapt nu a fost confirmat și de către inculpată, dubiul asupra acestei afirmații a denunțătorului urmând a fi valorificat în favoarea inculpatei.

Denunțătorul a arătat că, în timp ce se afla în mașină cu inculpata, aceasta i-a pretins suma de 15.000 euro pentru a menține soluția de achitare prin influența avută asupra membrilor completului de judecată, afirmând că urma să dea acești bani celor care se ocupau de dosar, la completul de judecată și că, dacă nu remite acești bani, se va menține soluția de condamnare. În declarația dată în fața instanței, denunțătorul a afirmat că „inculpata mi-a spus că cei 15.000 euro trebuie dați la completul de judecată, la procuror care participa la soluționarea dosarului meu”.

În data de 4 septembrie 2006 la judecarea recursului s-au prezentat doar inculpata și martora P.O., care a auzit-o pe inculpată solicitând menținerea achitării.

În data de 5 septembrie 2006 denunțătorul a verificat în condica de recursuri penale soluția pronunțată, ocazie cu care a constatat că s-a dispus amânarea pronunțării soluției cu o săptămână, până în data de 11 septembrie 2006.

Denunțătorul și martora P.O. au arătat că deoarece nu au dat banii solicitați de inculpată, că fosta avocată le-a spus că nu este posibilă o sentință de achitare pentru infracțiunea de ultraj, iar prietenii i-au avertizat asupra unei posibile înșelătorii, soluția de amânare a pronunțării le-a format convingerea că inculpata a negociat, într-adevăr, cu judecătorii soluția și că denunțătorul va fi condamnat dacă nu va plăti suma pretinsă. Pentru aceste considerente denunțătorul a decis să sesizeze Direcția Națională Anticorupție.

Deși inculpata a afirmat că suma de 15.000 euro a fost solicitată cu titlu de onorariu de succes în legătură cu care l-a asigurat pe denunțător că dacă soluția vizată nu va fi cea dorită de denunțător îi va returna onorariul, Curtea a reținut că această afirmație este nesinceră fiind infirmată de declarația denunțătorului și a martorei P.O. Totodată, din dialogurile purtate între denunțătorul G.G., martora P.O. și inculpata L.E. înregistrate potrivit autorizațiilor date de judecător, rezultă cu certitudine elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență comisă de către inculpata L.E. în data de 1 septembrie 2006.

Astfel, denunțătorul a arătat constant că inculpata i-a solicitat suma de 15.000 euro pentru ca să o remită judecătorilor în vederea obținerii unei soluții prin care să se mențină decizia pronunțată în apel sau o soluție constând în amendă, susținerea denunțătorului fiind confirmată de martora P.O. în prezența căreia s-au purtat discuțiile ulterioare legate de predarea banilor și scopul acestei acțiuni.

La fel, din procesul-verbal de redare a convorbirilor efectuate în mediul ambiental din data de 5 septembrie 2006 la locuința inculpatei L.E., convorbiri interceptate și înregistrate în baza autorizației nr. 232 din 5 septembrie 2006 emisă de Tribunalul Timiș, aceasta le dă asigurări celor doi că situația le este favorabilă, dat fiind că au primit o amânare de pronunțare (e spre bine! Oricum, deci faptul că ați mai primit o săptămână de grație .. ca să puteți ..”), iar când denunțătorul îi dă asigurări va aduce o parte din bani („cu 13.000 sâmbătă”), inculpata a insistat să aducă măcar o parte din bani potrivit înțelegerii („auziți, dar veniți măcar să, să pot să mă duc. Deci trebuie să înțelegeți, pentru că ei trebuie să, să, săăă .., na!”).

La fel, în convorbirea din 7 septembrie 2006, înregistrată potrivit Autorizației nr. 232 din 5 septembrie 2006 a Tribunalului Timiș, când martora P.O. își exprima temerea că de „dacă dau suma asta, deci, dacă el, plătim 15.000 de euro, bani .., totuși denunțătorul ar putea fi încarcerat („mi-e, mi-e că el pică la închisoare”), inculpata le-a dat asigurări: „eu deci.. (neinteligibil) dacă m-ați cunoaște, eu .. dacă nu sunt sigură nu mă bag ..” și „eu am spus un lucru .. Dacă credeți că-i ok, îi ok”, „dacă vreți să înțelegeți ce am spus”.

În cursul aceleași discuții, denunțătorul și martora au arătat că nu au banii, afirmând că „luni dimineața dacă ar fi aș face 13.500”, inculpata a arătat că nu poate să meargă la prima oră pentru că are procese și că „cine vine aici ca să rezolvăm problema, credeți că vine cineva …. Nu! Nu …”. De asemenea, când denunțătorul a afirmat că dacă nu va veni persoana din Germania care i-a promis că îi va da banii, va apela la cămătari, inculpata a afirmat că „luați de la ăla, cât este, dă-l dracului, nu vreți să înțelegeți că ceva tră' să să vadă” și „luați de la acela cât are și restul vi-l dă după aia”.

Inculpata a motivat cerința deoarece se impune a-și onora măcar parțial promisiunea, afirmând că „oamenii trebuie să, să vadă .. Și atunci să vedem dacă pot luni dimineață (neinteligibil) să vadă (neinteligibil) mână .. (neinteligibil) ceva, nu vreți să pricepeți ..” și că „altfel e când eu tot zic ajung mâine, mâine nu .. (neinteligibil) păi, zice, ce dracu' faci cu mine aicea?"; în același sens este și afirmația „oamenii, deci, am promis ceva. Ei au promis ceva, da' și noi am promis ceva. De aia spun, faceți cumva să se vadă .." și „io am promis ceva. Deci, io am promis ceva. Io sâmbătă la șase, am spus că sunt acolo. Și asta am zis (neinteligibil) da? Deci, v-aș ruga sâmbătă la cinci. Măcar.”.

În continuare, inculpata a insistat a i se aduce cât mai mult din suma pretinsă pentru că, în caz contrar demersul va eșua („da' până sâmbătă la cinci să fie car, cât e. Cât, cât mă, cât mai mult. Cât mai mult, altfel, (neinteligibil) deci, credeți-mă n-o să meargă, unțați și de aia ne o să spună am renunțat și cu asta, basta”) și „că mă duc cu mâna în fund, ce spun? Domne' mai așteaptă?, invocând pretinse reproșuri cu privire la amânarea predării banilor („și așa, și așa deja, de ieri, alaltăieri o fost discuții că ce-i cu, cu păsuiala asta?”).

În final, când denunțătorul a afirmat că poate aduce sâmbătă seara doar „cinci mii” și că restul de bani îi va aduce luni dimineața, inculpata a arătat că „auziți .. Eu atunci îmi, atunci mai pot să negociez un pic ..".

Împrejurarea că banii vizau o soluție a instanței rezultă din afirmațiile inculpatei făcute în aceeași împrejurare și care lasă să se înțeleagă că sentința ar fi fost condiționată de predarea banilor: ”o să se scrie în momentul în care, ok, o să se scrie, dar asta e. Numai că ei intră în sală, și asta este chestia, dacă intră în sală, atunci … la rând” și „nimeni nu scrie în registru acela de dimineață. Toți scriu la prânz. Registrele se găsesc la loc acolo și la prânz vin și-l iau, atunci scriu. Dar, dacă găsim, v-am spus modalitatea, nu știu cât de repede …. v-am spus eu nu pot să ajung la prima oră, pentru că dacă ajungeam la prima oră, nu era nicio problemă”.

În același sens, a justificării faptului că banii ar fi trebuit dați înainte de a se scrie soluția în condica de ședință, inculpata a afirmat că „păi asta este, de aia eu trebuie să ajung înainte, trebuie să ajung și să văd și atunci … să văd sau poate ajung sâmbătă la prima oră, acesta, duminică” și „după aia, poate, nu știu, …. nu știu, nu știu cum fac, Asta după ce vorbesc, atunci pot să spun”, iar când martora afirmă „după ce îi dați suma aia”, inculpata răspunde „după ce …”

Faptul că ziua de luni este cea a pronunțării deciziei în cauza în care era judecat denunțătorul rezultă din conținutul înregistrărilor ambientale din data de 11 septembrie 2006 purtate de inculpată, denunțător și martora P.O. din cuprinsul cărora rezultă că la data arătată cei trei așteptau pronunțarea deciziei, inculpata arătând că îi va apela pe cei doi când soluția este scrisă în condică („când e aici condica, ca s-a vedeți! Să nu ziceți că nu scrie”, „primesc apel când ajunge condica napoi”). Totodată, inculpata le-a dat asigurări celor doi în momentul în care timpul de așteptare s-a prelungit și își manifestau îngrijorarea („inclusiv astăzi s-a confirmat că să stăm liniștiți, că este în regulă”).

Împrejurarea că inculpata a pretins că poate obține o soluție favorabilă denunțătorului rezultă și din cuprinsul afirmațiilor făcute tot în ziua de 11 septembrie 2006. Astfel, când denunțătorul a întrebat dacă „cu frate-meu tot așa a rămas? Cum a dat … a … Reșița!”, inculpata a răspuns „deci aia nu mai era resortul meu”, „și nu ne-am mai băgat acolo”, „acolo nu ne-am mai băgat că … asta este! Oricum, la ăia opt ani care-i are … asta e un mezelic deja!”. La fel, când denunțătorul și-a exprimat temerea cu privire la soluție dat fiind concluziile formulate de reprezentatul parchetului, inculpata îl asigură că va primi o amendă: „de ce credeți că primiți amendă? Tocmai ca să închidă gura parchetului. Că altfel rămânea tot așa și …”, „dar ca să închidă gura parchetului primiți o amendă” și că „nu aia hotărăște, dar dacă, nu ai alte chestii, trebuia făcută așa. Că altfel nu era în vorbă nici termenu, dar nu aveau cum că era prea vehementa și trebuia … v-am spus, să-i închidă gura cât de cât”.

Faptul că banii au fost solicitați de inculpată pentru obținerea soluției favorabile rezultă și din afirmația acesteia, făcută în aceeași împrejurare, când denunțătorul a arătat că se aștepta la o sumă mai mică, aceasta îi răspunde că “niciodată! Niciodată … deci sunt … deci sumele de … de la Curtea îs peste 10 tot timpu” și “sumele de la Curte nu …. peste zece și vreau să vă spun că este bine așa fiindcă a dat o soluție cu dechis și plus că …. de curând s-a mai modificat de nu știu câte ori legea și ați văzut că s-a mai … ăla și …”

În final, nu a fost omis faptul că inculpata, pentru a ascunde caracterul ilicit al pretinderii sumei de 15.000 euro a menționat în data de 5 septembrie 2066, în contractul de asistență juridică nr. 75 din 3 iulie 2006, că această sumă reprezintă onorariu de succes, deși știa că în materie penală această formă de onorariu nu este permisă.

Astfel, potrivit art. 134 din Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004 publicat în M. Of. nr. 43 din 13 ianuarie 2005 în cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei.

Potrivit înțelegerii avute, denunțătorul a predat inculpatei o primă tranșă de 5.000 euro în data de 9 iunie 2006, în mașina sus-numitei, iar a doua tranșă de 7.000 euro în data de 11 septembrie 2006, pe holurile Judecătoriei Lugoj, sumă pe care denunțătorul a introdus-o între coperțile unui dosar aflat asupra inculpatei.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatei L.E., care în data de 1 septembrie 2006 a pretins 15.000 euro de la denunțătorul G.G., afirmând că are influență asupra membrilor completului de judecată de la Curtea de Apel Timișoara învestit cu soluționarea recursului, pentru a-i determina să dispună o soluție favorabilă denunțătorului, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Referitor la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 s-a apreciat că nu este îndeplinită cerința unui element al laturii obiective, respectiv nu s-a probat că inculpata ar fi folosit înscrisul falsificat sau l-ar fi încredințat altei persoane spre a-l folosi, astfel că s-a dispus achitarea în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., anulându-se contractul fals de asistență juridică, în temeiul art. 357 alin. (2) lit. f) C. proc. pen.

Cu privire la inculpații K.V.P. și C.C. prima instanță a apreciat că nicio probă administrată nu a dovedit că aceștia au cunoscut că inculpata L.E. a pretins denunțătorului bani pentru a-i obține o soluție favorabilă, astfel că nu se poate reține în sarcina acestora o complicitate la infracțiunea de trafic de influență, motiv pentru care a dispus achitarea în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru inculpatul C.C. și în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru inculpatul K.V.P., pentru acesta din urmă reținându-se că fapta sa de a primi de la inculpata L.E. o sumă de bani se circumscrie unui raport juridic civil.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și inculpații L.E. și C.C.

Parchetul a criticat hotărârea invocând următoarele motive:

Inculpata L.E., în motivarea scrisă a recursului, a solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât hotărârea instanței nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția cu privire la infracțiunea de trafic de influență și, în subsidiar, achitarea sa pentru această infracțiune în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. În susținerea orală s-a solicitat doar achitarea inculpatei pentru infracțiunea de trafic de influență în baza art. 16 lit. b) teza I din Noul Cod de procedură penală.

Inculpatul C.C. a criticat sentința sub aspectul greșitei mențineri a controlului judiciar instituit în faza de urmărire penală. Având în vedere că prin Încheierea din 6 noiembrie 2013 Înalta Curte a dispus ridicarea controlului judiciar, inculpatul nu a mai susținut această critică, precizând în același timp că nu are alte critici de formulat dar nici nu dorește să-și retragă calea de atac formulată.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală Înalta Curte a făcut aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 conform căruia recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluționează conform dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel.

În apel s-a procedat la ascultarea inculpaților, conform art. 420 alin. (4) C. proc. pen., a fost reaudiat martorul denunțător G.G. și s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art. 420 alin. (5) C. proc. pen.

Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a probelor administrate în apel, Înalta Curte apreciază că aceasta este legală și temeinică, apelurile formulate în cauză de parchet și inculpații L.E. și C.C. fiind nefondate.

Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara este nefondat sub toate cele trei critici formulate privind soluțiile de achitare pronunțate în cauză pentru următoarele considerente:

Critica privind soluția de achitare a inculpatei L.E. în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 este nefondată.

În rechizitoriu se reține că inculpata ar fi săvârșit această infracțiune prin aceea că a falsificat Contractul de asistență juridică nr. 75 din 3 iulie 2006, urmată de încredințarea acestuia apărătorului ales spre a fi depus la Dosarul nr. 3119/30/2006 al Tribunalului Timiș, având ca obiect soluționarea propunerii de arestare preventivă a inculpaților în vederea producerii de consecințe juridice.

Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpata L.E. a falsificat contractul de asistență juridică prin completarea mențiunii „onorariu de succes 15.000 euro” ulterior momentului întocmirii și semnării acestuia de către denunțător.

Pentru ca acțiunea de falsificare să constituie elementul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., trebuie să îndeplinească mai multe condiții.

O primă condiție este aceea ca acțiunea de falsificare să privească un înscris sub semnătură privată. Prin înscris sub semnătură privată, în sensul legii penale, se înțelege orice act ce emană de la o persoană fizică sau juridică (altele decât cele la care se referă art. 145 C. pen. anterior), poartă semnătură și este apt să producă consecințe juridice.

Din acest punct de vedere, această condiție este îndeplinită, contractul de asistență juridică fiind un înscris sub semnătură privată.

Pentru a constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este necesar, de asemenea, ca după falsificarea înscrisului, făptuitorul să-l folosească sau să-l încredințeze altei persoane spre folosire, în scopul producerii de consecințe juridice.

Instanța de fond, în mod corect, a constatat că această condiție nu este îndeplinită, neprobându-se în cauză că inculpata ar fi încredințat acest înscris avocatului său, așa cum se reține în actul de inculpare, spre a fi folosit în procesul în care se soluționa cererea de arestare preventivă formulată de parchet împotriva sa.

În apelul parchetului, în susținerea acestui motiv, nu se argumentează în nici un mod de ce soluția instanței ar fi netemeinică sub acest aspect, arătându-se doar că: „este evident că acel contract de asistență juridică conținând date nereale referitoare la onorariul de succes a sumei de 15.000 euro a fost încredințat de inculpată altei persoane „spre folosire”.

„Evidența” susținută de parchet nu este însă susținută de nicio probă, în vreme ce instanța, în motivarea soluției de achitare, face trimitere la declarația martorului M.R.S., avocatul inculpatei la data soluționării propunerii de arestare preventivă, care a arătat că înscrisul i-a fost încredințat de către tatăl inculpatei și l-a prezentat personal instanței în apărare, decizia fiind luată în urma consultării cu celălalt avocat al inculpatei, dl. A.

Convingerea instanței pentru a pronunța o soluție de condamnare nu poate pleca de la presupunerea susținută de parchet că tatăl inculpatei a primit contractul de la inculpată.

La momentul la care s-a soluționat propunerea de arestare preventivă inculpata, în mod obiectiv, nu avea cum să încredințeze acest înscris tatălui său, dar chiar și dacă ar fi făcut-o anterior, probele dosarului la care s-a făcut referire mai sus (declarația martorului M.R.S.) au arătat că hotărârea de a folosi contractul de asistență ca probă în dosar, deci în scopul de a produce consecințe juridice, a fost luată de către cei doi avocați aleși ai inculpatei, după ce s-au consultat pe acest aspect.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că soluția de achitare dispusă de prima instanță pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. (anterior) este legală și temeinică, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni (lipsind, sub aspectul elementului material al laturii obiective cerința ca înscrisul să fie încredințat de inculpată altei persoane spre folosire).

În apelul D.N.A. se susține că inculpatul C.C. a efectuat acte de supraveghere la domiciliul inculpatei în data de 7 septembrie 2007 și în data de 9 septembrie 2006 și a luat punga cu cei 5.000 de euro predați de denunțător inculpatei remițându-i inculpatului K.V.P. la biroul acestuia, iar în data de 11 septembrie 2006 a efectuat acte de supraveghere a zonei unde urma să fie preluată a doua tranșă de bani.

Parchetul face trimitere, în susținerea acestor acuzații, la conținutul convorbirilor purtate de acesta în perioada 7 - 11 septembrie 2006 cu inculpatul K.V.P., cu inculpata L.E. și cu soțul acesteia, L.V., convorbiri interceptate și redate în Procesul-verbal din 17 octombrie 2006, la înregistrarea video a întâlnirii din 9 septembrie 2006 între denunțător și inculpata L., precum și la declarațiile denunțătorului și ale martorilor P.O. și L.I.

Instanța de fond a analizat toate aceste probe, apreciind, corect, că niciuna nu este suficient de concludentă astfel încât să creeze convingerea fermă că inculpatul a cunoscut că inculpata L.E. a pretins denunțătorului bani pentru a-i obține o soluție favorabilă în schimbul pretinsei influențe avute asupra judecătorilor cauzei denunțătorului.

Cu prilejul reaudierii în apel, martorul denunțător G.G. afirmă, pentru prima dată, că discuțiile pe care le-a avut cu L.E. referitoare la pretinderea sumei de bani și remiterea ei în scopul menționat au fost purtate atunci când a mers la domiciliul inculpatei din Lugoj și la aceste discuții a fost prezent și C.C.

Această afirmație, însă, nu poate fi luată în considerare, întrucât este înlăturată de toate probele administrate: în denunțul inițial și declarațiile ulterioare nu se face nici o afirmație în sensul că inculpatul C. ar fi fost prezent la vreo discuție dintre martorul denunțător și inculpata L.E. privind remiterea și scopul sumei date de denunțător, martora P.O., de asemenea, nu face astfel de precizări și, mai presus de aceste depoziții, înregistrările dialogurilor dintre L., P. și G. din data de 7 septembrie 2006, din domiciliul inculpatei L., nu atestă prezența inculpatului C. în acel loc.

Inculpatul C. nu a negat că a trimis un mesaj de atenționare inculpatei L.E. în data de 7 septembrie 2006, când denunțătorul și martora P.O. se aflau la domiciliul inculpatei, legat de o mașină suspectă aflată în zonă (o stradă cu case puține, unde persoanele se cunosc între ele), inculpatul susținând însă că s-a îngrijorat de faptul că inculpata era singură acasă și primise vizita unor străini. Nicio o probă nu atestă însă că inculpatul C.C. cunoștea identitatea celor doi sau scopul prezenței lor la domiciliul inculpatei, că ar fi cunoscut că inculpata ar fi pretins bani de la denunțător în scopul arătat pentru ca astfel mesajului de atenționare i se poată atribui valențe infracționale.

În ceea ce privește actele de supraveghere ale zonei unde inculpata urma să încaseze a doua tranșă de bani, discuțiile la care se face referire sunt eliptice și, în lipsa altor probe, nu conferă posibilitatea de a stabili conținutul și sensul acestora, cel puțin în maniera dată în actul de sesizare. Astfel, inculpatul C. i-a spus inculpatei că „îs la N. în față”, că „eu stau aici la R.” și a răspuns pozitiv atunci când inculpata i-a spus „atunci îți spun să pleci”, fără a se relata unde și în ce scop.

Referitor la contribuția inculpatului în preluarea sumei de 5.000 euro și predarea către inculpatul K., instanța de fond a reținut că în urma vizionării înregistrării video din data de 9 septembrie 2006, în nicio secvență nu se observă persoana inculpatului C. ori că ar fi preluat acea pungă portocalie cu banii și că apoi ar fi coborât din mașină având-o asupra lui. De altfel, nici planșele fotografice realizate pe baza acelor înregistrări nu confirmă aceste aspecte, în nicio fotografie din cele existente la nefiind evidențiate prezența inculpatului ori acțiunile reținute în sarcina sus-numitului.

Pe de altă parte, probele administrate au infirmat că inculpatul C. ar fi predat banii inculpatului K. În acest sens, inculpata L.E. a arătat că ea fost cea care în data de 9 septembrie 2006 i-a dus cei 5.000 euro inculpatului K. la biroul acestuia, afirmație susținută și de acesta din urmă. Situația a fost confirmată și de martorul L.I. care a arătat că în data de 9 septembrie 2006, în timp ce se afla la biroul inculpatului K.V.P., a venit un tânăr care i-a înmânat acestuia o pungă și la scurt timp inculpatul a pus într-un fișier un dosar, că după un anumit interval de timp inculpatul a mai primit vizita unei femei (fără a se uita cine este) și imediat a observat că inculpatul a pus în fișier o sumă de bani cu privire la care a afirmat că reprezintă prima tranșă dintr-un împrumut acordat anterior.

Față de acest probatoriu neconcludent, Înalta Curte constată că în mod corect s-a dat prevalență principiului „in dubio pro reo” și prima instanță a pronunțat o soluție de achitare a inculpatului C.C. în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), neputându-se reține în sarcina acestuia complicitate la infracțiunea de trafic de influență în contextul în care nu s-a probat dincolo de orice dubiu că acesta avea cunoștință despre înțelegerea ilicită dintre inculpata L.E. și denunțător.

Susținerile parchetului că acesta i-a promis inculpatei că va tăinui banii proveniți din comiterea infracțiunii, având în acest sens loc o înțelegere între inculpații L. și K., urmată de primirea, în două tranșe, a banilor luați de inculpată de la denunțător s-a apreciat că nu au suport probator.

În actul de sesizare s-a reținut, ca și acte de complicitate, că inculpatul K.V.P. a efectuat activități de supraveghere a zonei în care urma inculpata L. să se întâlnească cu denunțătorul, precum și din apropierea sediului firmei sale și că i-a comunicat inculpatei L. că ar fi fost sunat de o persoană care i-ar fi transmis că "minuta a fost scrisă", că "situația e clară" că "persoana e foarte liniștită" și că "totul decurge conform înțelegerii", aspecte care relevă faptul că inculpatul K.V.P. a avut o înțelegere prealabilă cu inculpata L. cu privire la pretinderea și remiterea sumelor de bani care constituie obiect al infracțiunii.

Inculpatul K.V.P. nu a negat că în data de 9 septembrie 2006 inculpata i-a cerut să vadă dacă în parcarea restaurantului H. s-ar afla parcat un autoturism mai vechi, cu numere genoveze, fapt care s-a și realizat și probat cu procesul verbal de transcriere a convorbirilor telefonice, însă nicio altă probă nu atestă faptul că inculpatul menționat ar fi cunoscut cui aparține autoturismul sau cine se află în acea mașină ori scopul pentru care inculpata urma să se întâlnească cu ocupanții acesteia.

S-a afirmat în actul de sesizare că după ce a verificat zona, la ora 17:31 K.V.P. a sunat-o pe inculpată și i-a comunicat, folosind un limbaj disimulat, că în apropierea biroului său este o mașină suspectă, un O. de culoare albastră și că inculpatul K. cunoștea faptul că în seara de 7 septembrie 2006, în timpul cât denunțătorul s-a aflat la domiciliul inculpatei, în apropierea locuinței acesteia a fost observat un autoturism suspect și dorea să verifice, cu această ocazie dacă autoturismul care i se părea lui suspect nu era același cu cel remarcat de inculpatul C.

În cauză nu s-a probat însă că discuția la care s-a făcut referire ar fi avut un conținut ascuns, după cum nu s-a probat că inculpatul K. a cunoscut despre întâlnirea inculpatei cu denunțătorul în data de 7 septembrie 2006 sau despre existența acelei mașini albe, afirmațiile din actul de sesizare constituind simple prezumții, fără valoare probantă.

Nu s-a confirmat afirmația din actul de sesizare potrivit căreia inculpatul K.V.P. i-ar fi atras atenția inculpatei asupra faptului că suspectează că în autoturismul marca O. parcat în zona biroului său se afla un polițist, în conținutul redat al convorbirilor purtate de cei doi neregăsindu-se o atare afirmație; faptul că inculpatul K. vorbește despre uniformă albastră, în lipsa altor probe sau elemente nu poate conduce automat la concluzia că sensul termenilor folosiți ar fi altul decât cel indicat de inculpat în declarația sa, respectiv uniforma angajaților firmei O.

De asemenea, în cauză nu s-a probat că minuta la care s-a făcut referire în dialogul invocat ar fi cea privind pe denunțător, cu atât mai mult cu cât între inculpații K. și L. exista o colaborare îndelungată în materia litigiilor comerciale, iar la data respectivă inculpata a afirmat că a mai avut și alte cauze. La fel, simpla afirmație că „totul decurge conform înțelegerii", în lipsa altor probe, nu poate conduce automat la concluzia indubitabilă că între cei doi inculpați ar fi avut loc o înțelegere frauduloasă de natura celei descrise în actul de sesizare.

Referitor la pretinsa supraveghere cu autoturismul personal, atât denunțătorul, cât și martora P.O. au susținut că autoturismul care i-ar fi urmărit era marca M., de culoare argintie, marcă care nu se regăsește printre cele folosite de inculpat sau familia acestuia și nu l-au identificat pe inculpatul K. ca fiind cel care era șoferul acelei mașini. Mai mult, ambii au susținut că organele de urmărire penală le-au spus că șoferul este inculpatul K. astfel că declarațiile acestora, sub acest aspect, prezintă un grad de ridicat de sugestionare, urmând a fi înlăturate.

Referitor la suma de bani identificată la biroul inculpatului K.V.P., acesta nu a negat că i-a primit de la inculpata L.E., însă în cauză nu s-a probat că sus-numitul ar fi cunoscut că inculpata ar fi dobândit banii prin comiterea unei infracțiuni.

Pe de altă parte, inculpatul K.V.P. a probat că în data de 5 septembrie 2006, între acesta și inculpată s-a realizat un contract de împrumut pentru suma de 10.000 euro, dovadă fiind declarațiile martorilor K.D. care a fost persoana care a înmânat inculpatului suma de bani necesară acordării împrumutului și B.Gh. în prezența căruia s-au dat acești bani. Despre faptul că împrumutul a fost acordat pentru scurt timp, câteva zile, vorbește atât inculpata, cât și martorul L.I. care, la rândul său i-a cerut un împrumut inculpatului, acesta afirmând că urmează să i se restituie un alt împrumut și abia atunci îl poate ajuta.

Toate aceste probe au determinat instanța în a aprecia că fapta inculpatului K.V.P., de a primi de la inculpata L.E. suma respectivă de bani se circumscrie unui raport juridic civil, astfel că, în mod corect s-a dispus achitarea acestuia în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen. (anterior).

Înalta Curte apreciază că și apelul declarat de inculpata L.E. nu este fondat.

Prima critică formulată în scris de inculpată (care, de altfel, nici nu a mai fost dezvoltată în susținerea orală a apelului), care se referă la nemotivarea hotărârii de către instanța de fond, dar numai sub aspectul soluției de condamnare, nu este fondată.

În cuprinsul sentinței se răspunde, argumentat, tuturor excepțiilor și apărărilor formulate de inculpați, este prezentată pe larg situația de fapt cu trimitere la probatoriul administrat, precum și analiza elementelor constitutive ale infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei.

În ceea ce privește temeinicia soluției de condamnare, Înalta Curte constată că, în mod corect și temeinic argumentat, s-a reținut comiterea infracțiunii de trafic de influență în sarcina inculpatei.

Deși inculpata a afirmat că suma de 15.000 euro a fost solicitată cu titlu de onorariu de succes în legătură cu care l-a asigurat pe denunțător că dacă soluția vizată nu va fi cea dorită de denunțător îi va returna onorariul, Curtea a reținut că această afirmație este nesinceră fiind infirmată de declarația denunțătorului și a martorei P.O. Totodată, din dialogurile purtate între denunțătorul G.G., martora P.O. și inculpata L.E. înregistrate potrivit autorizațiilor date de judecător, rezultă cu certitudine elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență comisă de către inculpata L.E. în data de 1 septembrie 2006.

Astfel, denunțătorul a arătat constant că inculpata i-a solicitat suma de 15.000 euro pentru ca să o remită judecătorilor în vederea obținerii unei soluții prin care să se mențină decizia pronunțată în apel sau o soluție constând în amendă, susținerea denunțătorului fiind confirmată de martora P.O. în prezența căreia s-au purtat discuțiile ulterioare legat de predarea banilor și scopul acestei acțiuni.

La fel, din procesul-verbal de redare a convorbirilor efectuate în mediul ambiental din data de 5 septembrie 2006 la locuința inculpatei L.E., convorbiri interceptate și înregistrate în baza autorizației nr. 232 din 5 septembrie 2006 emisă de Tribunalul Timiș, aceasta le dă asigurări celor doi că situația le este favorabilă dat fiind că au primit o amânare de pronunțare (e spre bine! Oricum, deci faptul că ați mai primit o săptămână de grație .. ca să puteți ..”), iar când denunțătorul îi dă asigurări va aduce o parte din bani („cu 13.000 sâmbătă”), inculpata insistă să aducă măcar o parte din bani potrivit înțelegerii („auziți, dar veniți măcar să, să pot să mă duc. Deci trebuie să înțelegeți, pentru că ei trebuie să, să, săăă .., na!”).

La fel, în convorbirea din 7 septembrie 2006, înregistrată potrivit Autorizației nr. 232 din 5 septembrie 2006 a Tribunalului Timiș, când martora P.O. își exprima temerea că de „dacă dau suma asta, deci, dacă el, plătim 15.000 de euro, bani .., totuși denunțătorul ar putea fi încarcerat („mi-e, mi-e că el pică la închisoare”), inculpata le dă asigurări: „eu deci .. (neinteligibil) dacă m-ați cunoaște, eu .. dacă nu sunt sigură nu mă bag ..” și „eu am spus un lucru.. Dacă credeți că-i ok, îi ok”, „dacă vreți să înțelegeți ce am spus”.

În cursul aceleași discuții, denunțătorul și martora au arătat că nu au banii, afirmând că „luni dimineața dacă ar fi aș face 13.500”, inculpata a arătat că nu poate să meargă la prima oră pentru că are procese și că „cine vine aici ca să rezolvăm problema, credeți că vine cineva …. Nu! Nu …”. De asemenea, când denunțătorul a afirmat că dacă nu va veni persoana din Germania care i-a promis că îi va da banii, va apela la cămătari, inculpata a afirmat că „luați de la ăla, cât este, dă-l dracului, nu vreți să înțelegeți că ceva tră' să să vadă” și „luați de la acela cât are și restul vi-l dă după aia”.

Inculpata a motivat cerința deoarece se impune a-și onora măcar parțial promisiunea, afirmând că „oamenii trebuie să, să vadă .. Și atunci să vedem dacă pot luni dimineață (neinteligibil) să vadă (neinteligibil) mână .. (neinteligibil) ceva, nu vreți să pricepeți ..” și că „altfel e când eu tot zic ajung mâine, mâine nu .. (neinteligibil) păi, zice, ce dracu' faci cu mine aicea?"; în același sens este și afirmația „oamenii, deci, am promis ceva. Ei au promis ceva, da' și noi am promis ceva. De aia spun, faceți cumva să se vadă .." și „io am promis ceva. Deci, io am promis ceva. Io sâmbătă la șase, am spus că sunt acolo. Și asta am zis (neinteligibil) da? Deci, v-aș ruga sâmbătă la cinci. Măcar.”.

În continuare, inculpata a insistat a i se aduce cât mai mult din suma pretinsă pentru că, în caz contrar demersul va eșua („da' până sâmbătă la cinci să fie car, cât e. Cât, cât mă, cât mai mult. Cât mai mult, altfel, (neinteligibil) deci, credeți-mă n-o să meargă, unțați și de aia ne o să spună am renunțat și cu asta, basta”) și „că mă duc cu mâna în fund, ce spun? Domne' mai așteaptă?, invocând pretinse reproșuri cu privire la amânarea predării banilor („și așa, și așa deja, de ieri, alaltăieri o fost discuții că ce-i cu, cu păsuiala asta?”).

În final, când denunțătorul a afirmat că poate aduce sâmbătă seara doar „cinci mii” și că restul de bani îi va aduce luni dimineața, inculpata a arătat că „auziți .. Eu atunci îmi, atunci mai pot să negociez un pic ..".

Împrejurarea că banii vizau o soluție a instanței rezultă din afirmațiile inculpatei făcute în aceeași împrejurare și care lasă să se înțeleagă că sentința ar fi fost condiționată de predarea banilor: ”o să se scrie în momentul în care, ok, o să se scrie, dar asta e. Numai că ei intră în sală, și asta este chestia, dacă intră în sală, atunci … la rând” și „nimeni nu scrie în registru acela de dimineață. Toți scriu la prânz. Registrele se găsesc la loc acolo și la prânz vin și-l iau, atunci scriu. Dar, dacă găsim, v-am spus modalitatea, nu știu cât de repede …. v-am spus eu nu pot să ajung la prima oră, pentru că dacă ajungeam la prima oră, nu era nicio problemă”.

În același sens, a justificării faptului că banii ar fi trebuit dați înainte de a se scrie soluția în condica de ședință, inculpata a afirmat că „păi asta este, de aia eu trebuie să ajung înainte, trebuie să ajung și să văd și atunci … să văd sau poate ajung sâmbătă la prima oră, acesta, duminică” și „după aia, poate, nu știu, …. nu știu, nu știu cum fac, Asta după ce vorbesc, atunci pot să spun”, iar când martora afirmă „după ce îi dați suma aia”, inculpata răspunde „după ce …”.

Faptul că ziua de luni este cea a pronunțării deciziei în cauza în care era judecat denunțătorul rezultă din conținutul înregistrărilor ambientale din data de 11 septembrie 2006 purtate de inculpată, denunțător și martora P.O. din cuprinsul cărora rezultă că la data arătată cei trei așteptau pronunțarea deciziei, inculpata arătând că îi va apela pe cei doi când soluția este scrisă în condică („când e aici condica, ca s-a vedeți! Să nu ziceți că nu scrie”, „primesc apel când ajunge condica napoi”). Totodată, inculpata le-a dat asigurări celor doi în momentul în care timpul de așteptare s-a prelungit și își manifestau îngrijorarea („inclusiv astăzi s-a confirmat că să stăm liniștiți, că este în regulă”).

Împrejurarea că inculpata a pretins că poate obține o soluție favorabilă denunțătorului rezultă și din cuprinsul afirmațiilor făcute tot în ziua de 11 septembrie 2006. Astfel, când denunțătorul întreabă dacă „cu frate-meu tot așa a rămas? Cum a dat … a … Reșița!”, inculpata răspunde „deci aia nu mai era resortul meu”, „și nu ne-am mai băgat acolo”, „acolo nu ne-am mai băgat că…asta este!Oricum, la ăia opt ani care-i are … asta e un mezelic deja!”. La fel, când denunțătorul își exprimă temerea cu privire la soluție dat fiind concluziile formulate de reprezentatul parchetului, inculpata îl asigură că va primi o amendă: „de ce credeți că primiți amendă? Tocmai ca să închidă gura parchetului. Că altfel rămânea tot așa și …”, „dar ca să închidă gura parchetului primiți o amendă” și că „nu aia hotărăște, dar dacă, nu ai alte chestii, trebuia făcută așa. Că altfel nu era în vorbă nici termenu, dar nu aveau cum că era prea vehementa și trebuia … v-am spus, să-i închidă gura cât de cât”.

Faptul că banii au fost solicitați de inculpată pentru obținerea soluției favorabile rezultă și din afirmația acesteia, făcută în aceeași împrejurare, când denunțătorul arată că se aștepta