ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2247/2014

Prin Sentința penală nr. 527 din 10 iunie 2011, Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpata R.F.K. la pedeapsa de 5 ani închisoare. În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpată la pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani. În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa de 5 ani închisoare. A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 35 alin. (1) C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

pe o perioadă de 7 ani. În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția de la 14 noiembrie 2008 la 10 februarie 2009. În baza art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 a condamnat pe inculpatul R.J. la pedeapsa de 5 ani închisoare. În baza art. 7 alin. (1) din. Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani. În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa de 5 ani închisoare. A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 35 alin. (1) C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

pe o perioadă de 7 ani. În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția de la 14 noiembrie 2008 la 10 februarie 2009. În baza art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpatul K.J. la pedeapsa de 5 ani închisoare. În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani. În baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa de 5 ani închisoare. A făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 35 alin. (1) C. proc. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

pe o perioadă de 7 ani. În baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția de la 14 noiembrie 2008 la 10 februarie 2009. A luat act că părțile vătămate S.P., H.W. și S.G. nu s-au constituit părți civile. În baza art. 118 lit. e) C. pen. a confiscat de la fiecare dintre inculpați câte 4.734 euro echivalent lei la data punerii în executare a măsurii. A confiscat de la inculpați obiectele ridicate cu ocazia percheziției domiciliare, identificate la pozițiile 1 - 27 în procesul-verbal din 13 noiembrie 2008, și cu ocazia percheziției autoturismului din aceeași dată individualizate prin planșa foto, cu excepția bunurilor restituite către părțile vătămate conform ordonanței nr. 310/D/P/2008 din 09 martie 2009 și către martorul K.L.

conform ordonanței nr. 310/D/P/2008 din 19 mai 2009. Pentru a pronunța această decizie, analizând materialul probator administrat, Tribunalul a reținut în fapt următoarele: În cursul lunilor octombrie-noiembrie 2008, inculpații K.J., R.J. și R.F.K. au oferit spre vânzare sau vândut către martorii C.C.D., D.R., L.J.V., P.D.A., N.R., obiecte de artă de mare valoare. Inculpații au vândut martorului D.R. în perioada 15 - 23 octombrie 2008 două tablouri pictate pe lemn, pentru care a plătit suma totală de 300 de euro (1000 și respectiv 2000 de euro), suma cerută inițial de inculpați pentru ambele fiind în jurul sumei de 5000 de euro. Vânzarea a avut loc la magazinul de antichități deținut de acest martor, unde cei trei inculpați s-au deplasat de două ori prezentându-i mai multe obiecte.

Legătura a fost făcută prin intermediul inculpatului K.J. pe care martorul D.R. îl cunoștea de mai mulți ani, fără ca anterior însă să îi intermedieze vânzarea și a altor obiecte de artă. Cu ocazia negocierilor, inculpații l-au asigurat pe martor în mai multe rânduri că bunurile nu sunt sustrase și chiar s-au oferit să îl conducă la colecționarul care le remisese aceste bunuri spre comercializare. După achiziționare, martorul a consultat un specialist al Muzeului Național de Artă, doamna D.M., care i-a adus la cunoștință că cele două antichități sunt extrem de valoroase și nu pot fi comercializate de persoane private. Acest fapt l-a determinat pe martor să predea obiectele organelor de poliție.

În urma verificării în baza de date Interpol au fost identificate cele două obiecte de artă - tabloul reprezentând Fecioara cu Pruncul Iisus, intitulat "Madona cu pruncul și patru sfinți", semnat de Matteo di Giovanni, 1430 - 1495, și tabloul reprezentând 3 copii într-un peisaj, este intitulat "Elevul poznaș", semnat Ferdinand Georg Waldmuller, 1793 - 1865, ambele figurând ca fiind sustrase din colecția particulară aparținând părții vătămate S.P. din Viena, Austria. Data furtului este noaptea de 24/25 septembrie 2008. Tribunalul a mai reținut că inculpații au vândut către martora P.D.A. tabloul semnat Johann Grevenbroeck, 1731 - 1801, "Slapoli", ulei pe pânză, cu o valoare estimată 19.000 euro, în schimbul sumei de 1000 de euro, sumă negociată de la o sumă de 5000 de euro.

Tranzacția a avut loc în cadrul unei expoziții de artă organizată la Hotel S. unde inculpații aveau un stand. Acest obiect provenea din furtul prin efracție comis în noaptea de 02/03 septembrie 2008, din colecția particulară aparținând părții vătămate H.W. Inculpații au mai vândut în aceeași perioadă bunuri de artă către martorii N.R. și L.J.V. În ambele cazuri a existat o diferență semnificativă între prețurile cerute inițial și cele convenite după scurte negocieri - de la 3500 euro la 2600, în cazul martorului N.R., pentru un ceas, și de la 8000 la 5000 de euro în cazul inculpatului L.J.V. pentru un ceas cu colivie.

Urmare a introducerii în cauză a unui investigator sub acoperire, cu numele de cod I.M., în acest mod stabilindu-se identitatea celor trei inculpați și stabilindu-se că în data de 13 noiembrie 2008, cei trei inculpați s-au deplasat la Brașov, unde s-au cazat la Pensiunea Luiza, de aici luând legătura cu diverși cumpărători și comercializând două ceasuri ce coincideau descrierii a două bunuri sustrase în data de 24/25 septembrie 2008 din locuința părții vătămate S.P. Au fost contactați inculpații de către investigatorul sub acoperire, acesta din urmă deplasându-se la reședința temporară a inculpaților din pensiunea menționată, unde i-au fost prezentate mai multe obiecte de artă, în final investigatorul sub acoperire achiziționând două tablouri tip pandant pentru o sumă finală de 3500 euro (stabilit de la sume mai mari cu cel puțin 100 de euro).

Această tranzacție a avut loc în data de 13 noiembrie 2008, elementele reținute de Tribunal reieșind din procesul-verbal întocmit de investigatorul sub acoperire. Aceste tablouri au fost ulterior identificate - tabloul "Peisaj de râu cu vaci" semnat Johann Dallinger, 1785 - 1844, ulei pe lemn, semnat Joh. von Dallinger și tablou "Peisaj de râu cu cai și călăreți" semnat Johann Dallinger, 1785 - 1844, ulei pe lemn, semnat Joh. von Dallinger, sustrase din aceeași colecție particulară a părții vătămate H.W. În aceeași zi s-a procedat la efectuarea percheziției domiciliare în imobilul locuit de inculpați și în autoturismul marca A. cu nr. X aparținând inculpatului R.J. Rezultatele perchezițiilor sunt detaliate în procesele-verbale încheiate cu această ocazie, aceste acte confirmând faptul că în posesia inculpaților (cu intenția de a le comercializa) se aflau și ale obiecte provenind din aceleași furturi.

Mai exact, între bunurile ridicate din posesia inculpaților au fost identificate - un tablou semnat Cornelius Beelt, 1659 - 1702, "Scenă de piață pictată cu figuri" - ulei pe pânză, cu o valoare estimată la 60.000 euro, o pendulă ceas cu simbol solar, provenind din furtul prin efracție, comis în noaptea de 02/03 septembrie 2008, din colecția particulară aparținând părții vătămate H.W. A fost identificat și un ceas din metal, turnat în bronz, cu picior auriu decorat, cu cadran alb, cifre romane și arabe, provenind din furtul comis din locuința unei a treia părți vătămate, S.G., furt comis prin efracție, la data de 09 octombrie 2008, în Viena, Austria. Tribunalul a reținut această situație de fapt în baza declarațiilor martorilor C.C.D., D.R., L.J.V., P.D.A.

și N.R., a proceselor-verbale de percheziție și procesele-verbale de constatare și identificare a bunurilor sustrase. Apelurile declarat de inculpați împotriva acestei hotărâri au fost respinse ca nefondate prin decizia Decizia penală nr. 150 din 04 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Pentru a pronunța aceasta soluție instanța de prim-control judiciar a reținut că tribunalul a făcut o corectă coroborare a probelor administrate, din care a rezultat cu certitudine vinovăția inculpaților atât sub aspectul infracțiunii de tăinuire de obiecte de artă de mare valoare săvârșită în condițiile reținerii infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat.

S-a arătat că, împrejurarea că inculpații au comercializat obiecte provenind din 3 furturi confirmă cel puțin existența unor legături structurale cu grupul făptuitorilor, structurarea grupării pe două linii, a procurării ilicite și a comercializării ulterioare, fiind o variantă logică de organizare a activității ilicite. La rândul lor, inculpații au stabilit între ei roluri precise, inculpatul R.J. prezentându-se ca proprietar de drept al obiectelor de artă, inculpatul K.J. având ca scop identificarea potențialilor cumpărători români ca urmare a legăturilor sale mai vechi în această activitate, inculpata R.F.K. ocupându-se de întocmirea actelor, în principal. Activitatea lor ilicită s-a desfășurat într-un interval de timp suficient de relevant pentru a sublinia caracterul stabil al grupului infracțional.

S-a considerat de neacceptat susținerea inculpaților de dobândire a obiectelor de artă, în condiții de "târg", fără a se interesa în niciun fel asupra identității persoanelor de la care au "cumpărat" bunuri deosebit de valoare, a căror autenticitate nici n-au pus-o la îndoială. Curtea a apreciat ca evident faptul că apărările inculpaților sunt "pro causa", modul acestora de acțiune, constituind dovada desfășurării de către aceștia a unei activități infracționale, pe care aceștia au acceptat-o, spre folos propriu. În acest sens sunt probele indicate și analizate de Tribunal. Un alt element care a fost avut în vedere a fost modalitatea în care s-au desfășurat negocierile: obiecte de artă, unele dintre ele fiind foarte valoroase și, astfel cum s-a arătat chiar de către, inculpații își câștigau existența din vânzarea de antichități și obiecte de artă.

Așadar, cunoșteau despre ce este vorba și le-au vândut după negocieri destul de rapide, cu sume derizorii în unele cazuri, ca și cum ar fi dorit să scape cât mai repede de ele. Referitor la regularitatea rechizitoriului, s-a arătat că acesta cuprinde mențiunea "verificat", astfel că a fost îndeplinită cerința controlului ierarhic prevăzut de lege, Decizia nr. 9/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nefăcând decât să expliciteze în amănunt faptul că verificarea se face sub aspectul legalității și temeiniciei. Totodată, Curtea de apel a considerat că judecătorul primei instanțe nu a devenit incompatibil să judece cauza, în condițiile asigurării disciplinei de ședință și luării oricărei măsuri procedurale, nefiind regăsite aceste cazuri în cadrul art. 48 C. proc.

pen. În ceea ce privește individualizarea pedepselor, instanța de prim control judiciar a apreciat că aceasta s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 72 C. pen. Astfel, s-a avut în vedere atât gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor comise de inculpați, cât și faptul că părțile vătămate nu s-au constituit părți civile, în condițiile în care inculpatul R.J. are antecedente penale. Pedepsele au fost orientate spre minimul special și respectiv, media limitelor de pedeapsă, cu executare în penitenciar, singura măsură de individualizare ce poate asigura prevenția comiterii unor astfel de infracțiuni. În aceste condiții, neexistând motive de nelegalitate sau netemeinicie, apelurile au fost respinse ca nefondate, cu obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpații K.J., R.J. și R.F.K., înregistrate pe rolul Înaltei Curți la data de 21 iunie 2013, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 03 decembrie 2013. Deși la data judecării cauzei, 03 iulie 2014, a intrat în vigoare noul Cod de procedură penală iar recursul nu mai este o cale ordinară de atac, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Singurul care și-a motivat recursul în termenul prevăzut de dispozițiile art. 385 alin. (2) C. proc. pen. a fost inculpatul R.J. care a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. susținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 221 rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 sub aspectul laturii subiective și nici ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (atât din perspectiva laturii obiective cât și a celei subiective). Memoriul cuprinzând motivele de recurs a fost depus la data de 28 ianuarie 2014, cu 5 zile înaintea celui de-al doilea termen de judecată stabilit pentru data de 04 februarie 2014, în condițiile în care pentru primul termen de judecată procedura de citare cu acesta nu a fost legal îndeplinită.

Pentru inculpata R.F.K. motivarea recursului a fost făcută, prin apărătorul desemnat din oficiu, la data de 04 februarie 2014 invocându-se, în principal, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., iar în subsidiar, s-a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile. Ulterior, la data de 25 aprilie 2014 apărătorul ales al celor trei inculpați a formulat motive scrise hotărârii de recurs, prin care s-a criticat decizia sub aspectul superficialității motivării,arătându-se că se mențin și toate criticile formulate în fața instanței de apel, care conduc la pronunțarea unei soluții de achitare (fără a se indica temeiul de drept). La dosar au fost depuse și note scrise cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile inculpaților.

Prezent în fața instanței de recurs inculpatul K.J. a menționat că nu dorește să dea declarații, poziția sa procesuală fiind consemnată în încheierea de ședință din data de 04 februarie 2014. Referitor la inculpații R.J. și R.F.K., Înalta Curte a formulat o cerere de asistență judiciară internațională către autoritatea judiciară competentă din Ungaria având ca obiect audierea prin videoconferință a celor doi inculpați. La termenul din 10 iunie 2014 s-a realizat ascultarea inculpatului R.J., autoritățile din Ungaria comunicând faptul că inculpata R.F.K. a fost înștiințată oficial în data de 28 mai 2014, însă nu s-a prezentat, procedura de citare fiind legal îndeplinită. Cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor, apărătorul ales al inculpaților a formulat concluzii de achitare, arătând că nu există probe care să susțină vinovăția acestora, dezvoltând pe larg probatoriul administrat, fără însă a-și circumscrie criticile vreunui caz de casare.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus cu cel puțin 5 zile înainte de primul termen de judecată, în caz contrar efectul devolutiv al căii de atac este restrâns, conform alin. (2 1 ) al aceluiași articol, la cazurile de casare care pot fi luate în considerare din oficiu. Conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, singurele cazuri de casare care ar putea fi luate în discuție din oficiu sunt cele prevăzute de pct. 1, 3 - 6, 13 și 14, iar cel de la pct. 15 numai atunci când a influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

Singurul inculpat care și-a motivat recursul în termen a fost R.J., ceilalți recurenți neconformându-se exigențelor prev. de art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., deși prin citație li s-a adus la cunoștință această obligație. Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care și-ar fi motivat calea de atac în termen, criticile formulate de către inculpați nu se circumscriau niciunuia dintre cazurile de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum acestea au fost restrânse prin Legea nr. 2/2013, după cum se va arăta în cele ce urmează. Astfel, în ceea ce-o privește pe recurenta R.F.K., motivele formulate de către apărătorul din oficiu încadrate în art. 385 9 alin. (1) pct. 12 teza 1 C. proc.

pen. privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii nu pot fi analizate prin prisma dispozițiilor legale invocate, în condițiile în care nu se invocă probleme de drept ci aspecte de fapt, criticându-se probatoriul care a fundamentat concluzia instanțelor anterioare. în acest sens, se reține că, apărarea invocă faptul că nu există probe care să permită concluzia certă că inculpata ar fi cunoscut proveniența bunurile comercializate și că aceasta nu ar fi aderat sau sprijinit niciun grup infracțional, ci doar îl însoțea pe inculpatul R.J. în călătorii în străinătate ca urmare a relației extraconjugale pe care o avea cu acesta. Or, starea de fapt reținută de către instanțe și care nu mai poate fi pus în discuție în fața instanței de recurs este în sens contrar celor arătate, iar această critică s-ar fi circumscris în realitate cazului de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., abrogat în mod expres prin Legea nr. 2/2013, actuala reglementare a recursului permițând un control exclusiv asupra problemelor de drept. În aceste circumstanțe, de contestare a stării de fapt, critica apărării nu ar putea fi verificată nici din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. [inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât legiuitorul actual a inclus în sfera acestei noțiunii și situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, însă numai sub aspectul laturii obiective, prin soluția menționată în dispozițiile art. 16 lit. b) C. proc. pen.], care ar putea fi luat în considerare și din oficiu.

Lipsa de motivare a deciziei, invocată de apărătorul ales al inculpaților, era prevăzută de un caz de casare [art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.] ce a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013. Deși s-ar putea discuta dacă critica nu ar putea fi verificată prin prisma art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., se constată că aceasta nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege, iar acest caz de casare nu poate fi luat în considerare din oficiu, neregăsindu-se printre cele prevăzute expres de art. art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Nici cererea de achitare a inculpaților, susținută de apărătorul ales al acestora, dincolo de faptul că nu a fost formulată în termen și nu este întemeiată în drept, nu poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor legale care guvernează judecata, atunci când recursul este cea de-a doua cale ordinară de atac, întrucât aceasta pornește de la o reevaluare a situației de fapt, ce nu poate fi cenzurată.

Referitor la inculpatul R.J. care a invocat, în termen, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. se constată că acesta s-a limitat a susține că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 221 rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 sub aspectul laturii subiective și nici ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 atât din perspectiva laturii obiective cât și a celei subiective, fără a detalia, de ce, față de situația de fapt reținută, concluzia instanțelor privind întrunirea elementelor constitutive ale celor două infracțiuni este greșită. După cum s-a arătat anterior, analiza instanței de recurs este cantonată exclusiv asupra problemelor de drept, iar sub acest aspect, se constată că faptele, astfel cum acestea au fost reținute, întrunesc în drept elementele constitutive ale infracțiunilor de tăinuire și constituire a unui grup infracțional organizat.

Astfel, pe baza probatoriului administrat atât prima instanță cât și instanța de apel au stabilit că toți inculpații cunoșteau că bunurile pe care le valorifică provin din săvârșirea de infracțiuni de furt și că exista o legătură între gruparea acestora și cea care avea drept scop procurarea ilicită a obiectelor de artă comercializate de către aceștia, condiții în care susținerea că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 este în mod evident nefondată. Totodată, ambele instanțe au reținut că cei trei inculpați au acționat având stabilite între ei roluri precise, inculpatul R.J. prezentându-se ca proprietar de drept al obiectelor de artă, inculpatul K.J.

având ca scop identificarea potențialilor cumpărători români ca urmare a legăturilor sale mai vechi în această activitate, inculpata R.F.K. ocupându-se de întocmirea actelor, în principal, activitatea lor ilicită desfășurându-se într-un interval de timp suficient de relevant pentru a sublinia caracterul stabil al grupului infracțional.

Fapta inculpatului R.J., astfel cum a fost descrisă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, atât sub aspectul laturii obiective, existând o acțiune de constituire a grupului prin acțiunile concurente ale celor trei inculpați, acesta având o activitate organizată, cu roluri determinate între membrii săi, acționând pe o perioadă suficientă de timp în mod coordonat în scopul comiterii unei infracțiuni grave în sensul art. 2 lit. b) pct. 5 din Legea nr. 39/2003 (infracțiuni contra patrimoniului care au produs consecințe deosebit de grave, art. 221 C. pen.

făcând parte din Titlul III al părții speciale a Codului penal, infracțiuni contra patrimoniului, valoarea reală a bunurilor comercializate de către inculpați depășind suma de 200.000 lei prev. de art. 146 C. pen., în condițiile în care doar două dintre acestea erau evaluate la 60.000 euro respectiv 19.000 euro), pentru a obține beneficii financiare, dar și sub aspectul laturii subiective, inculpatul cunoscând faptul că constituie o grupare în scopul arătat anterior. Ca atare, nici criticile formulate de inculpatul R.J.

nu sunt întemeiate, Înalta Curte urmând să analizeze recursurile din perspectiva incidenței legii penale mai favorabile, intrată în vigoare pe parcursul soluționării prezentei căi de atac, respectiv la 1 februarie 2014. Sub acest aspect se impune o precizare, pornind de la susținerile Ministerului public care a arătat cu ocazia dezbaterilor că verificarea hotărârii din perspectiva incidenței legii penale mai favorabile ar fi posibilă doar cu privire la inculpata R.F.K., care a invocat acest motiv în termen, respectiv imediat după intrarea în vigoare a legii noi.

Înalta Curte de Casație și Justiției consideră că, în condițiile în care principiul aplicării legii penale mai favorabile are valențe constituționale [art. 15 alin. (2) din Constituția României] examinarea cauzei din această perspectivă se impune cu necesitate, putând fi efectuată chiar de către instanță din oficiu, indiferent de criticile formulate, fiind un aspect de ordine publică ce nu poate fi limitat la cazurile strict prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. sau la motivarea acestora într-un anumit termen. Ca atare, va analiza incidența modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a noului C. pen. și a Legii nr. 187/2012 de punere în aplicare a acestuia, cu privire la toți inculpații.

În ce privește mecanismul de determinare și aplicare a legii penale mai favorabile, se impun anumite considerații, având în vedere că, până la data pronunțării, în materia aplicării legii penale mai favorabile au intervenit două decizii care au rezolvat în mod diferit modul de aplicare a mitior lex, respectiv: - Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 publicată în M. Of., Partea I nr. 319 din 30.04.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia dezlegării problemelor de drept, prin care s-a stabilit că prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, din motivarea deciziei reieșind că mecanismul general de aplicare a legii penale mai favorabile este acela a instituțiilor autonome, soluție de tradiție în dreptul penal românesc.

Poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost concordantă cu cea exprimată de cele mai remarcabile personalități din domeniul dreptului penal din toate timpurile, corespunde unei opinii majoritare exprimată în doctrina și practica judiciară de aproape o sută de ani, precum și punctului de vedere actual exprimat de toate catedrele de drept penal de la toate facultățile de drept din țară și de Academia Română. - Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 C. pen., publicată în M. Of. nr. 372 din 20.05.2014, prin care Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Prin considerentele deciziei se clarifică interpretarea instanței de contencios constituțional în sensul că aplicarea legii penale mai favorabile se face prin aprecierea globală și prin alegerea dispozițiilor unei singure legi, cu privire la toate instituțiile de drept substanțial incidente, și nu prin luarea în considerare a dispozițiilor sau instituțiilor autonome. Se constată așadar că cele două decizii stabilesc mecanisme diferite de aplicare a legii penale mai favorabile și ambele sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Legiuitorul stabilește însă prin art. 477 1 C. proc. pen. un raport de prioritate între cele două tipuri de decizii statuând că efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției legale ce a generat problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.

Fără a mai face discuții cu privire la natura Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale (care, în realitate, interpretează dispozițiile art. 5 C. pen.), se constată că din considerentele acesteia reiese cu claritate că instanța de contencios constituțional a stabilit că în aplicarea legii penale mai favorabile trebuie aplicat mecanismul aprecierii globale, și nu cel al instituțiilor autonome. Cum această decizie este obligatorie și are prioritate față de decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept, urmează ca, în speță, instanța de recurs să aibă în vedere și să aplice mecanismul considerat constituțional, respectiv cel al aprecierii globale.

Este adevărat că decizia Curții Constituționale nu stabilește criterii precise de aplicare a acestui mecanism însă, pe baza argumentelor expuse în considerentele Deciziei nr. 265/2014, a jurisprudenței și doctrinei anterioare, se ajunge la concluzia că legea mai blândă va fi aleasă după evaluarea comparativă a soluției pronunțată potrivit legii vechi cu soluția ce ar putea fi pronunțată potrivit legii noi, ceea ce implică - în realitate - o simulare a soluționării cauzei în conformitate cu noile dispoziții de drept substanțial, în vigoare la data soluționării recursului. În ambele cazuri, dispozițiile trebuie avute în vedere ca un tot unitar, în întregime, și nu pe instituții autonome. Legea nr. 187/2012 conține în capitolele II - IV dispoziții ce pot fi apreciate ca excepții de la aplicarea legii penale mai favorabile potrivit mecanismului aprecierii globale.

Aceste excepții sunt expres prevăzute, doar pentru anumite instituții (cum este art. 16 referitor la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere), și nu pot fi aplicate prin analogie cu privire la alte materii. Aceste excepții nu vizează instituția concursului de infracțiuni sau a pluralității de infracțiuni, în general. Conform art. 10 din legea de punere în aplicare a codului penal tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.

Această prevedere legală nu poate constitui un criteriu de interpretare logică prin raționamentul "per a contrario", deci un fundament logico-juridic pentru concluzia aplicării, ca excepție de la regula aprecierii globale a legii penale mai favorabile, a dispozițiilor concursului de infracțiuni - ca instituție autonomă. Dimpotrivă, în considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale se consacră în mod expres, în cazul concursului de infracțiuni, aplicarea legii penale mai favorabile prin metoda aprecierii globale (pârga.

35 - 36). În consecință, art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu constituie o excepție de la regula aprecierii globale a legii penale mai favorabile, are doar valoarea unei dispoziții tranzitorii și constituie o reglementare a unei situații speciale, care nu implică incidența mitior lex, stabilind tratamentul sancționator pentru cazul în care unele dintre infracțiuni au fost comise sub imperiul vechii legi, iar altele după intrarea în vigoare a noii legi penale, deci pentru situația în care pluralitatea de infracțiuni a fost generată sub imperiul legii vechi, dar se definitivează sub regimul legii noi, situație ce impunea o reglementare distinctă. În speță, toate infracțiunile reținute în sarcina inculpaților au fost comise sub imperiul vechii legi penale.

Ca atare, în cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanța de recurs va stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi luând în considerare inclusiv prevederile din materia concursului de infracțiuni C. pen. în vigoare de la 1 februarie 2014, fără a putea aplica dispozițiile legii noi referitor la încadrarea juridică a faptelor și la sancțiune, concomitent cu aplicarea în materia concursului de infracțiuni, cu valoare de instituție autonomă, a disp. art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior. În speță, în cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanța de recurs va avea în vedere situația de fapt și încadrarea juridică stabilite prin hotărârile recurate și nu va putea proceda la o nouă individualizare a pedepsei, ci va stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi, proporțional cu sancțiunea stabilită prin hotărârile recurate, fără a face o nouă apreciere asupra criteriilor de individualizare.

De asemenea, având în vedere că inculpaților le-au fost aplicate aceleași pedepse (de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 și 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003), analiza va fi comună celor trei recurenți. În ceea ce privește infracțiunea de tăinuire se constată că de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 39/2003 au fost abrogate expres prin art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, fără ca agravanta atrasă de tăinuirea unui bun provenit dintr-o infracțiune gravă săvârșită de membrii unui grup infracțional să se mai regăsească, ca element circumstanțial agravant în dispozițiile legii noi.

Tăinuirea continuă să fie incriminată în art. 270 C. pen. alin. (1) C. pen., textul actual sancționând cu închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani sau cu amenda primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia.

Deși au fost operate unele modificări (legiuitorul a prevăzut expres că fapta constituie infracțiune și atunci când din împrejurările concrete ale cauzei autorul a prevăzut că provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără a fi necesar ca tăinuitorul să cunoască în mod exact încadrarea juridică a acesteia, renunțându-se la scopul prevăzut de reglementarea anterioară,acela de se urmări obținerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material), fapta inculpaților astfel cum a fost descrisă, se circumscrie dispozițiilor art. 270 alin. (1) C. pen. Stabilind pedeapsa ce ar putea fi aplicată inculpaților potrivit legii noi, respectând aceeași proporție ca cea avută în vedere de instanța de fond, dar în limitele stabilite de noul C. pen.

(închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani, în reglementarea anterioară, datorită incidenței agravantei prev. de art. 10 din Legea nr. 39/2003 limitele fiind situate între 3 și 10 ani), Înalta Curte constată că aceasta ar fi de 2 ani închisoare. Infracțiunea prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 are corespondent în infracțiunea prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. Pentru infracțiunea prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 era prevăzută sancțiunea închisorii de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, însă conform alin. (2) al aceluiași articol, pedeapsa nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă ce intră în scopul grupului infracțional organizat.

Pentru infracțiunea prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., sancțiunea este închisoarea de la 1 la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar în cazul în care infracțiunea care intră în scopul grupului este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Rezultă așadar, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege în art. 270 alin. (1) C. pen., că, potrivit legii noi, constituirea unui grup infracțional în vederea săvârșirii infracțiunii de tăinuire se sancționează cu închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani.

Având în vedere că pedeapsa aplicată inculpaților potrivit legii vechi a fost egala cu minimul prevăzut de lege, respectând principiul anterior enunțat, sancțiunea ce ar putea fi aplicată acestora ar fi egală cu minimul din legea nouă, respectiv 1 an închisoare, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an, precum și pedeapsa accesorie având același conținut. Din perspectiva tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, potrivit legii noi, sunt incidente dispozițiile art. 38 - 39 alin. (1) lit. b) C. pen. potrivit cărora s-ar aplica pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-ar adăuga 1/3 din pedeapsa de 1 an, așa încât în final s-ar aplica o pedeapsă de 2 ani și 4 luni închisoare., la care s-ar adăuga, conform art. 45 alin. (1) C. pen.

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an și, conform art. 45 alin. (5) C. pen. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale. Având în vedere că sancțiunile ce ar putea fi aplicate potrivit legii noi fiecăruia dintre cei trei inculpați sunt mai blânde decât cele aplicate potrivit legii vechi, în mod evident legea nouă este mai favorabilă. Ca atare, va admite recursurile formulate de inculpații K.J., R.J. și R.F.K., va casa în totalitate decizia recurată și în parte Sentința penală nr. 527/F din 10 iunie 2011 a Tribunalului București, secția I penală, și rejudecând: În baza art. 367 C. pen.

cu aplicarea art. 5 C. pen. îi va condamna pe fiecare dintre cei trei inculpați la câte o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat. Va aplica fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an. În baza art. 65 alin. (1) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 386 C. proc. pen. va dispune, pentru fiecare dintre inculpați, schimbarea încadrării juridice din art. 221 C. pen. anterior rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 în art. 270 alin. (1) C. pen.

cu aplicarea art. 5 C. pen. În baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. îi va condamna pe fiecare dintre cei trei inculpați la câte o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2 ani și 4 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (1) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an. În baza art. 45 alin. (5) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) și b) C. pen.

pe durata executării pedepsei principale. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din oficiu, pană la prezentarea apărătorului ales se va suporta din fondurile Ministerului justiției. Onorariul translatorului de limbă maghiară se va suporta din fondurile Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile formulate de inculpații K.J., R.J. și R.F.K. împotriva Deciziei penale nr. 150 din 4 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr. 24452/3/2009. Casează în totalitate decizia recurată și în parte Sentința penală nr. 527/F din 10 iunie 2011 a Tribunalului București, secția I penală, și rejudecând: 1. În baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă inculpatul K.J. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat. Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an. În baza art 65 alin. (1) C. pen.

aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice din art. 221 C. pen. anterior rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 în art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. În baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul K.J. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2 ani și 4 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (1) C. pen.

aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an. În baza art. 45 alin. (5) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale. 2. În baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul R.J. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat. Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an. În baza art. 65 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice din art. 221 C. pen. anterior rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 în art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. În baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul R.J. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2 ani și 4 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

pe o durată de 1 an. În baza art. 45 alin. (5) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale. 3. În baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul R.F.K. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat. Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an. În baza art 65 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice din art. 221 C. pen. anterior rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 în art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. În baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul R.F.K. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2 ani și 4 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

pe o durată de 1 an. În baza art. 45 alin. (5) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parțial al apărătorilor din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, de 100 lei, se suportă din fondurile Ministerului Justiției. Onorariul translatorului de limbă maghiară se suportă din fondurile Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 iulie 2014. Opinia separată a jud. L.V.L.

În sensul aplicării art. 10 din Legea nr. 187/2012 în ceea ce privește dispozițiile incidente în cazul concursului de infracțiuni Opinia separată are în vedere faptul că față de Legea nr. 187/2012 și interpretarea oferită de inițiatorul legii pe site-ul Ministerul Justiției cu privire la modul de aplicare a legii în cazul concursului de infracțiuni http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=lxfy%2bAQ1LMwU%3d&tabid=2604 încă din anul 2011, precum și din reglementarea situației contrare prin art. 10 din Legea nr. 187/2012, inculpatul a putut avea o așteptare rezonabilă să îi fie aplicate dispozițiile concursului de infracțiuni ca instituție autonomă în raport de incriminare și sancțiune.

Interpretarea oficială a Ministerului Justiției exprimată printr-un document aflat de site-ul Ministerului și purtând sigla sa este începând cu anul 2011 în sensul aplicării legii penale mai favorabile prin apreciere în concret a caracterului favorabil conform unor instituții autonome între care este exemplificat și concursul de infracțiuni. Previzibilitatea acestui mod de interpretare a legii a fost confirmată prin decizia Înaltei Curți HP nr. 2/2014, iar Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 nu ar putea modifica, pentru raporturi juridice născute anterior modalitatea de interpretare a legii. Astfel, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 C. pen., publicată în M. Of.

nr. 372 din 20.05.2014, Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Deși dispozitivul nu o spune explicit, considerentele hotărârii, care îl lămuresc, fac neechivocă interpretarea instanței de contencios constituțional în sensul că aplicarea legii penale mai favorabile se face în mod global, prin alegerea dispozițiilor unei singure legi cu privire la toate instituțiile de drept substanțial incidente. Deciziile Curții constituționale sunt, de la data publicării lor, general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Dacă pentru viitor, față de caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, problema de drept nu mai poate primi o altă rezolvare, privitor însă la modul de aplicare a art. 5 C. pen.

pentru trecut, respectiv pentru cauzele privind situații juridice născute anterior acelei decizii, trebuie avut în vedere că interpretarea dată prin decizia instanței supreme nr. 2/HP/2014 are caracter de lege mai favorabilă, ea urmând a fi aplicată, în considerarea acestui caracter, situațiilor care s-au aflat, la un moment dat, sub imperiul ei. Privitor la acest din urmă aspect, considerentele din parag.

57 al Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale [De asemenea, Curtea reține că dispozițiile art. 5 alin. (2) teza întâi, conform cărora "Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale (...) dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile", nu sunt incidente ca efect al pronunțării prezentei decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituțională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecințe asupra existenței normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabilește doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al art. 5 C. pen.] sunt neconcludente, întrucât nu tratează decât obiectul controlului (Curtea observând, întemeiat, că acesta îl constituie interpretarea instanței supreme, și nu textul de lege propriu-zis), fără a se referi la efectul (general obligatoriu) al actului instanței supreme.

De altfel, soluțiile Curții Constituționale lasă să coexiste ambele concepții: în cadrul instituțiilor autonome (CCR, Decizia nr. 214/1997); global (CCR, Decizia nr. 265/2014); lasă fără răspuns problema diferențelor de regim juridic în cazul aplicări globale a legii mai favorabile atunci când o persoană este judecată în două dosare diferite cu privire la fapte concurente în raport de situația persoanei care este judecată în aceeași perioadă, dar în același dosar cu privire la același tip de fapte concurente (în primul caz i se va aplica o pedeapsă conform art. 34 C. pen. anterior, în cel de al doilea caz o pedeapsă conform art. 39 C. pen.); lasă fără răspuns modul în care se stabilește în concret legea mai favorabilă în raport de situațiile tranzitorii reglementate expres de Legea nr. 187/2012, situații care nu au făcut obiectul unei hotărâri preliminare sau decizii de neconstituționalitate.

În consecință, pentru considerente ce țin de previzibilitatea legii decurgând în principal din interpretarea publică dată într-un act aflat pe site-ul Ministerului Justiției, având sigla acestei instituții, încă din anul 2011, interpretare confirmată de Înalta Curte prin HP nr. 2/2014, nu pot fi de acord cu soluția majoritară în cazul concursului de infracțiuni. Procesat de GGC - GV