ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2247/2014
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2247/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Prin
Sentința penală nr. 527 din 10 iunie 2011, Tribunalul București, secția I
penală, în baza art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003, a
condamnat pe inculpata R.F.K. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În
baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpată la
pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64
lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.
În
baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa de 5
ani închisoare.
A
făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen.
În
baza art. 35 alin. (1) C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.
În
baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția de la 14 noiembrie 2008 la 10 februarie
2009.
În
baza art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 a condamnat pe
inculpatul R.J. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În
baza art. 7 alin. (1) din. Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpat la
pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64
lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.
În
baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa de 5
ani închisoare.
A
făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen.
În
baza art. 35 alin. (1) C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.
În
baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția de la 14 noiembrie 2008 la 10 februarie
2009.
În
baza art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe
inculpatul K.J. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În
baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a condamnat pe inculpat la
pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64
lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 7 ani.
În
baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa de 5
ani închisoare.
A
făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a) și b) C. pen.
În
baza art. 35 alin. (1) C. proc. pen. a aplicat pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe o
perioadă de 7 ani.
În
baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția de la 14 noiembrie 2008 la 10 februarie
2009.
A
luat act că părțile vătămate S.P., H.W. și S.G. nu s-au constituit părți
civile.
În
baza art. 118 lit. e) C. pen. a confiscat de la fiecare dintre inculpați câte
4.734 euro echivalent lei la data punerii în executare a măsurii.
A
confiscat de la inculpați obiectele ridicate cu ocazia percheziției
domiciliare, identificate la pozițiile 1 - 27 în procesul-verbal din 13
noiembrie 2008, și cu ocazia percheziției autoturismului din aceeași dată
individualizate prin planșa foto, cu excepția bunurilor restituite către
părțile vătămate conform ordonanței nr. 310/D/P/2008 din 09 martie 2009 și
către martorul K.L. conform ordonanței nr. 310/D/P/2008 din 19 mai 2009.
Pentru
a pronunța această decizie, analizând materialul probator administrat,
Tribunalul a reținut în fapt următoarele:
În
cursul lunilor octombrie-noiembrie 2008, inculpații K.J., R.J. și R.F.K. au
oferit spre vânzare sau vândut către martorii C.C.D., D.R., L.J.V., P.D.A.,
N.R., obiecte de artă de mare valoare.
Inculpații
au vândut martorului D.R. în perioada 15 - 23 octombrie 2008 două tablouri
pictate pe lemn, pentru care a plătit suma totală de 300 de euro (1000 și
respectiv 2000 de euro), suma cerută inițial de inculpați pentru ambele fiind
în jurul sumei de 5000 de euro. Vânzarea a avut loc la magazinul de antichități
deținut de acest martor, unde cei trei inculpați s-au deplasat de două ori
prezentându-i mai multe obiecte. Legătura a fost făcută prin intermediul
inculpatului K.J. pe care martorul D.R. îl cunoștea de mai mulți ani, fără ca
anterior însă să îi intermedieze vânzarea și a altor obiecte de artă. Cu ocazia
negocierilor, inculpații l-au asigurat pe martor în mai multe rânduri că
bunurile nu sunt sustrase și chiar s-au oferit să îl conducă la colecționarul
care le remisese aceste bunuri spre comercializare.
După
achiziționare, martorul a consultat un specialist al Muzeului Național de Artă,
doamna D.M., care i-a adus la cunoștință că cele două antichități sunt extrem
de valoroase și nu pot fi comercializate de persoane private. Acest fapt l-a
determinat pe martor să predea obiectele organelor de poliție.
În
urma verificării în baza de date Interpol au fost identificate cele două
obiecte de artă - tabloul reprezentând Fecioara cu Pruncul Iisus, intitulat
"Madona cu pruncul și patru sfinți", semnat de Matteo di Giovanni,
1430 - 1495, și tabloul reprezentând 3 copii într-un peisaj, este intitulat
"Elevul poznaș", semnat Ferdinand Georg Waldmuller, 1793 - 1865,
ambele figurând ca fiind sustrase din colecția particulară aparținând părții
vătămate S.P. din Viena, Austria. Data furtului este noaptea de 24/25
septembrie 2008.
Tribunalul
a mai reținut că inculpații au vândut către martora P.D.A. tabloul semnat
Johann Grevenbroeck, 1731 - 1801, "Slapoli", ulei pe pânză, cu o
valoare estimată 19.000 euro, în schimbul sumei de 1000 de euro, sumă negociată
de la o sumă de 5000 de euro.
Tranzacția
a avut loc în cadrul unei expoziții de artă organizată la Hotel S. unde
inculpații aveau un stand.
Acest
obiect provenea din furtul prin efracție comis în noaptea de 02/03 septembrie
2008, din colecția particulară aparținând părții vătămate H.W.
Inculpații
au mai vândut în aceeași perioadă bunuri de artă către martorii N.R. și L.J.V.
În ambele cazuri a existat o diferență semnificativă între prețurile cerute
inițial și cele convenite după scurte negocieri - de la 3500 euro la 2600, în
cazul martorului N.R., pentru un ceas, și de la 8000 la 5000 de euro în cazul
inculpatului L.J.V. pentru un ceas cu colivie.
Urmare
a introducerii în cauză a unui investigator sub acoperire, cu numele de cod
I.M., în acest mod stabilindu-se identitatea celor trei inculpați și
stabilindu-se că în data de 13 noiembrie 2008, cei trei inculpați s-au deplasat
la Brașov, unde s-au cazat la Pensiunea Luiza, de aici luând legătura cu
diverși cumpărători și comercializând două ceasuri ce coincideau descrierii a
două bunuri sustrase în data de 24/25 septembrie 2008 din locuința părții
vătămate S.P.
Au
fost contactați inculpații de către investigatorul sub acoperire, acesta din
urmă deplasându-se la reședința temporară a inculpaților din pensiunea
menționată, unde i-au fost prezentate mai multe obiecte de artă, în final investigatorul
sub acoperire achiziționând două tablouri tip pandant pentru o sumă finală de
3500 euro (stabilit de la sume mai mari cu cel puțin 100 de euro). Această
tranzacție a avut loc în data de 13 noiembrie 2008, elementele reținute de
Tribunal reieșind din procesul-verbal întocmit de investigatorul sub acoperire.
Aceste
tablouri au fost ulterior identificate - tabloul "Peisaj de râu cu
vaci" semnat Johann Dallinger, 1785 - 1844, ulei pe lemn, semnat Joh. von
Dallinger și tablou "Peisaj de râu cu cai și călăreți" semnat Johann
Dallinger, 1785 - 1844, ulei pe lemn, semnat Joh. von Dallinger, sustrase din
aceeași colecție particulară a părții vătămate H.W.
În
aceeași zi s-a procedat la efectuarea percheziției domiciliare în imobilul
locuit de inculpați și în autoturismul marca A. cu nr. X aparținând
inculpatului R.J. Rezultatele perchezițiilor sunt detaliate în
procesele-verbale încheiate cu această ocazie, aceste acte confirmând faptul că
în posesia inculpaților (cu intenția de a le comercializa) se aflau și ale
obiecte provenind din aceleași furturi.
Mai
exact, între bunurile ridicate din posesia inculpaților au fost identificate -
un tablou semnat Cornelius Beelt, 1659 - 1702, "Scenă de piață pictată cu
figuri" - ulei pe pânză, cu o valoare estimată la 60.000 euro, o pendulă
ceas cu simbol solar, provenind din furtul prin efracție, comis în noaptea de
02/03 septembrie 2008, din colecția particulară aparținând părții vătămate H.W.
A
fost identificat și un ceas din metal, turnat în bronz, cu picior auriu decorat,
cu cadran alb, cifre romane și arabe, provenind din furtul comis din locuința
unei a treia părți vătămate, S.G., furt comis prin efracție, la data de 09
octombrie 2008, în Viena, Austria.
Tribunalul
a reținut această situație de fapt în baza declarațiilor martorilor C.C.D.,
D.R., L.J.V., P.D.A. și N.R., a proceselor-verbale de percheziție și
procesele-verbale de constatare și identificare a bunurilor sustrase.
Apelurile
declarat de inculpați împotriva acestei hotărâri au fost respinse ca nefondate
prin decizia Decizia penală nr. 150 din 04 iunie 2013, pronunțată de Curtea de
Apel București, secția I penală.
Pentru
a pronunța aceasta soluție instanța de prim-control judiciar a reținut că
tribunalul a făcut o corectă coroborare a probelor administrate, din care a
rezultat cu certitudine vinovăția inculpaților atât sub aspectul infracțiunii
de tăinuire de obiecte de artă de mare valoare săvârșită în condițiile
reținerii infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat.
S-a
arătat că, împrejurarea că inculpații au comercializat obiecte provenind din 3
furturi confirmă cel puțin existența unor legături structurale cu grupul
făptuitorilor, structurarea grupării pe două linii, a procurării ilicite și a
comercializării ulterioare, fiind o variantă logică de organizare a activității
ilicite. La rândul lor, inculpații au stabilit între ei roluri precise,
inculpatul R.J. prezentându-se ca proprietar de drept al obiectelor de artă,
inculpatul K.J. având ca scop identificarea potențialilor cumpărători români ca
urmare a legăturilor sale mai vechi în această activitate, inculpata R.F.K.
ocupându-se de întocmirea actelor, în principal. Activitatea lor ilicită s-a
desfășurat într-un interval de timp suficient de relevant pentru a sublinia
caracterul stabil al grupului infracțional.
S-a
considerat de neacceptat susținerea inculpaților de dobândire a obiectelor de
artă, în condiții de "târg", fără a se interesa în niciun fel asupra
identității persoanelor de la care au "cumpărat" bunuri deosebit de
valoare, a căror autenticitate nici n-au pus-o la îndoială.
Curtea
a apreciat ca evident faptul că apărările inculpaților sunt "pro
causa", modul acestora de acțiune, constituind dovada desfășurării de
către aceștia a unei activități infracționale, pe care aceștia au acceptat-o,
spre folos propriu. În acest sens sunt probele indicate și analizate de
Tribunal.
Un
alt element care a fost avut în vedere a fost modalitatea în care s-au
desfășurat negocierile: obiecte de artă, unele dintre ele fiind foarte
valoroase și, astfel cum s-a arătat chiar de către, inculpații își câștigau
existența din vânzarea de antichități și obiecte de artă. Așadar, cunoșteau
despre ce este vorba și le-au vândut după negocieri destul de rapide, cu sume
derizorii în unele cazuri, ca și cum ar fi dorit să scape cât mai repede de
ele.
Referitor
la regularitatea rechizitoriului, s-a arătat că acesta cuprinde mențiunea
"verificat", astfel că a fost îndeplinită cerința controlului
ierarhic prevăzut de lege, Decizia nr. 9/2008 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție - Secțiile Unite nefăcând decât să expliciteze în amănunt faptul că
verificarea se face sub aspectul legalității și temeiniciei.
Totodată,
Curtea de apel a considerat că judecătorul primei instanțe nu a devenit
incompatibil să judece cauza, în condițiile asigurării disciplinei de ședință
și luării oricărei măsuri procedurale, nefiind regăsite aceste cazuri în cadrul
art. 48 C. proc. pen.
În
ceea ce privește individualizarea pedepselor, instanța de prim control judiciar
a apreciat că aceasta s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 72 C. pen.
Astfel, s-a avut în vedere atât gradul ridicat de pericol social al
infracțiunilor comise de inculpați, cât și faptul că părțile vătămate nu s-au
constituit părți civile, în condițiile în care inculpatul R.J. are antecedente
penale. Pedepsele au fost orientate spre minimul special și respectiv, media
limitelor de pedeapsă, cu executare în penitenciar, singura măsură de
individualizare ce poate asigura prevenția comiterii unor astfel de
infracțiuni.
În
aceste condiții, neexistând motive de nelegalitate sau netemeinicie, apelurile
au fost respinse ca nefondate, cu obligarea inculpaților la plata cheltuielilor
judiciare către stat.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs inculpații K.J., R.J. și R.F.K., înregistrate
pe rolul Înaltei Curți la data de 21 iunie 2013, primul termen de judecată
fiind stabilit pentru data de 03 decembrie 2013. Deși la data judecării cauzei,
03 iulie 2014, a intrat în vigoare noul Cod de procedură penală iar recursul nu
mai este o cale ordinară de atac, Înalta Curte constată că sunt incidente
dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora
recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate
împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân
în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii
vechi privitoare la recurs.
Singurul
care și-a motivat recursul în termenul prevăzut de dispozițiile art. 385 alin.
(2) C. proc. pen. a fost inculpatul R.J. care a invocat cazul de casare
prevăzut de dispozițiile art. 385
9
alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.
susținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prev.
de art. 221 rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 sub aspectul laturii
subiective și nici ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 7 alin. (1)
din Legea nr. 39/2003 (atât din perspectiva laturii obiective cât și a celei
subiective). Memoriul cuprinzând motivele de recurs a fost depus la data de 28
ianuarie 2014, cu 5 zile înaintea celui de-al doilea termen de judecată
stabilit pentru data de 04 februarie 2014, în condițiile în care pentru primul
termen de judecată procedura de citare cu acesta nu a fost legal îndeplinită.
Pentru
inculpata R.F.K. motivarea recursului a fost făcută, prin apărătorul desemnat
din oficiu, la data de 04 februarie 2014 invocându-se, în principal, cazul de
casare prevăzut de dispozițiile art. 385
9
alin. (1) pct. 12 C. proc.
pen., iar în subsidiar, s-a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile.
Ulterior,
la data de 25 aprilie 2014 apărătorul ales al celor trei inculpați a formulat
motive scrise hotărârii de recurs, prin care s-a criticat decizia sub aspectul
superficialității motivării,arătându-se că se mențin și toate criticile
formulate în fața instanței de apel, care conduc la pronunțarea unei soluții de
achitare (fără a se indica temeiul de drept). La dosar au fost depuse și note
scrise cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile inculpaților.
Prezent
în fața instanței de recurs inculpatul K.J. a menționat că nu dorește să dea
declarații, poziția sa procesuală fiind consemnată în încheierea de ședință din
data de 04 februarie 2014.
Referitor
la inculpații R.J. și R.F.K., Înalta Curte a formulat o cerere de asistență
judiciară internațională către autoritatea judiciară competentă din Ungaria
având ca obiect audierea prin videoconferință a celor doi inculpați.
La
termenul din 10 iunie 2014 s-a realizat ascultarea inculpatului R.J.,
autoritățile din Ungaria comunicând faptul că inculpata R.F.K. a fost
înștiințată oficial în data de 28 mai 2014, însă nu s-a prezentat, procedura de
citare fiind legal îndeplinită.
Cu
ocazia dezbaterilor asupra recursurilor, apărătorul ales al inculpaților a
formulat concluzii de achitare, arătând că nu există probe care să susțină
vinovăția acestora, dezvoltând pe larg probatoriul administrat, fără însă a-și
circumscrie criticile vreunui caz de casare.
Analizând
decizia recurată din perspectiva criticilor formulate Înalta Curte reține
următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 385
10
alin. (2) C. proc. pen. motivele de recurs
se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat
care trebuie depus cu cel puțin 5 zile înainte de primul termen de judecată, în
caz contrar efectul devolutiv al căii de atac este restrâns, conform alin. (2
1
)
al aceluiași articol, la cazurile de casare care pot fi luate în considerare
din oficiu.
Conform
art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen., astfel cum acesta a fost
modificat prin Legea nr. 2/2013, singurele cazuri de casare care ar putea fi
luate în discuție din oficiu sunt cele prevăzute de pct. 1, 3 - 6, 13 și 14,
iar cel de la pct. 15 numai atunci când a influențat asupra hotărârii în
defavoarea inculpatului.
Singurul
inculpat care și-a motivat recursul în termen a fost R.J., ceilalți recurenți
neconformându-se exigențelor prev. de art. 385
1
alin. (2) C. proc.
pen., deși prin citație li s-a adus la cunoștință această obligație. Pe de altă
parte, chiar în ipoteza în care și-ar fi motivat calea de atac în termen, criticile
formulate de către inculpați nu se circumscriau niciunuia dintre cazurile de
casare prev. de art. 385
9
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum
acestea au fost restrânse prin Legea nr. 2/2013, după cum se va arăta în cele
ce urmează.
Astfel,
în ceea ce-o privește pe recurenta R.F.K., motivele formulate de către
apărătorul din oficiu încadrate în art. 385
9
alin. (1) pct. 12 teza
1 C. proc. pen. privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii
nu pot fi analizate prin prisma dispozițiilor legale invocate, în condițiile în
care nu se invocă probleme de drept ci aspecte de fapt, criticându-se
probatoriul care a fundamentat concluzia instanțelor anterioare. în acest sens,
se reține că, apărarea invocă faptul că nu există probe care să permită concluzia
certă că inculpata ar fi cunoscut proveniența bunurile comercializate și că
aceasta nu ar fi aderat sau sprijinit niciun grup infracțional, ci doar îl
însoțea pe inculpatul R.J. în călătorii în străinătate ca urmare a relației
extraconjugale pe care o avea cu acesta. Or, starea de fapt reținută de către
instanțe și care nu mai poate fi pus în discuție în fața instanței de recurs
este în sens contrar celor arătate, iar această critică s-ar fi circumscris în
realitate cazului de casare prev. de art. 385
9
alin. (1) pct. 18 C.
proc. pen., abrogat în mod expres prin Legea nr. 2/2013, actuala reglementare a
recursului permițând un control exclusiv asupra problemelor de drept.
În
aceste circumstanțe, de contestare a stării de fapt, critica apărării nu ar putea
fi verificată nici din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385
9
alin. (1) pct. 13 C. proc. pen. [inculpatul a fost condamnat pentru o faptă
care nu este prevăzută de legea penală, întrucât legiuitorul actual a inclus în
sfera acestei noțiunii și situațiile în care nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracțiunii, însă numai sub aspectul laturii obiective, prin
soluția menționată în dispozițiile art. 16 lit. b) C. proc. pen.], care ar
putea fi luat în considerare și din oficiu.
Lipsa
de motivare a deciziei, invocată de apărătorul ales al inculpaților, era
prevăzută de un caz de casare [art. 385
9
alin. (1) pct. 9 C. proc.
pen.] ce a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013.
Deși
s-ar putea discuta dacă critica nu ar putea fi verificată prin prisma art. 385
9
alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., se constată că aceasta nu a fost invocată în
termenul prevăzut de lege, iar acest caz de casare nu poate fi luat în
considerare din oficiu, neregăsindu-se printre cele prevăzute expres de art.
art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen.
Nici
cererea de achitare a inculpaților, susținută de apărătorul ales al acestora,
dincolo de faptul că nu a fost formulată în termen și nu este întemeiată în
drept, nu poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor legale care
guvernează judecata, atunci când recursul este cea de-a doua cale ordinară de
atac, întrucât aceasta pornește de la o reevaluare a situației de fapt, ce nu
poate fi cenzurată.
Referitor
la inculpatul R.J. care a invocat, în termen, cazul de casare prevăzut de
dispozițiile art. 385
9
alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. se constată
că acesta s-a limitat a susține că nu sunt întrunite elementele constitutive
ale infracțiunilor prev. de art. 221 rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 sub
aspectul laturii subiective și nici ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 atât din perspectiva laturii obiective
cât și a celei subiective, fără a detalia, de ce, față de situația de fapt
reținută, concluzia instanțelor privind întrunirea elementelor constitutive ale
celor două infracțiuni este greșită.
După
cum s-a arătat anterior, analiza instanței de recurs este cantonată exclusiv
asupra problemelor de drept, iar sub acest aspect, se constată că faptele,
astfel cum acestea au fost reținute, întrunesc în drept elementele constitutive
ale infracțiunilor de tăinuire și constituire a unui grup infracțional
organizat.
Astfel,
pe baza probatoriului administrat atât prima instanță cât și instanța de apel
au stabilit că toți inculpații cunoșteau că bunurile pe care le valorifică
provin din săvârșirea de infracțiuni de furt și că exista o legătură între
gruparea acestora și cea care avea drept scop procurarea ilicită a obiectelor
de artă comercializate de către aceștia, condiții în care susținerea că nu ar
fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire prevăzută de
art. 221 C. pen. rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 este în mod evident
nefondată.
Totodată,
ambele instanțe au reținut că cei trei inculpați au acționat având stabilite
între ei roluri precise, inculpatul R.J. prezentându-se ca proprietar de drept
al obiectelor de artă, inculpatul K.J. având ca scop identificarea
potențialilor cumpărători români ca urmare a legăturilor sale mai vechi în
această activitate, inculpata R.F.K. ocupându-se de întocmirea actelor, în
principal, activitatea lor ilicită desfășurându-se într-un interval de timp
suficient de relevant pentru a sublinia caracterul stabil al grupului
infracțional.
Fapta
inculpatului R.J., astfel cum a fost descrisă întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat
prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, atât sub aspectul laturii obiective,
existând o acțiune de constituire a grupului prin acțiunile concurente ale celor
trei inculpați, acesta având o activitate organizată, cu roluri determinate
între membrii săi, acționând pe o perioadă suficientă de timp în mod coordonat
în scopul comiterii unei infracțiuni grave în sensul art. 2 lit. b) pct. 5 din
Legea nr. 39/2003 (infracțiuni contra patrimoniului care au produs consecințe
deosebit de grave, art. 221 C. pen. făcând parte din Titlul III al părții
speciale a Codului penal, infracțiuni contra patrimoniului, valoarea reală a
bunurilor comercializate de către inculpați depășind suma de 200.000 lei prev.
de art. 146 C. pen., în condițiile în care doar două dintre acestea erau
evaluate la 60.000 euro respectiv 19.000 euro), pentru a obține beneficii
financiare, dar și sub aspectul laturii subiective, inculpatul cunoscând faptul
că constituie o grupare în scopul arătat anterior.
Ca
atare, nici criticile formulate de inculpatul R.J. nu sunt întemeiate, Înalta
Curte urmând să analizeze recursurile din perspectiva incidenței legii penale
mai favorabile, intrată în vigoare pe parcursul soluționării prezentei căi de
atac, respectiv la 1 februarie 2014.
Sub
acest aspect se impune o precizare, pornind de la susținerile Ministerului
public care a arătat cu ocazia dezbaterilor că verificarea hotărârii din
perspectiva incidenței legii penale mai favorabile ar fi posibilă doar cu
privire la inculpata R.F.K., care a invocat acest motiv în termen, respectiv
imediat după intrarea în vigoare a legii noi.
Înalta
Curte de Casație și Justiției consideră că, în condițiile în care principiul
aplicării legii penale mai favorabile are valențe constituționale [art. 15
alin. (2) din Constituția României] examinarea cauzei din această perspectivă
se impune cu necesitate, putând fi efectuată chiar de către instanță din
oficiu, indiferent de criticile formulate, fiind un aspect de ordine publică ce
nu poate fi limitat la cazurile strict prevăzute de art. 385
9
C.
proc. pen. sau la motivarea acestora într-un anumit termen. Ca atare, va
analiza incidența modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a noului
C. pen. și a Legii nr. 187/2012 de punere în aplicare a acestuia, cu privire la
toți inculpații.
În
ce privește mecanismul de determinare și aplicare a legii penale mai
favorabile, se impun anumite considerații, având în vedere că, până la data
pronunțării, în materia aplicării legii penale mai favorabile au intervenit
două decizii care au rezolvat în mod diferit modul de aplicare a mitior lex,
respectiv:
-
Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 publicată în M. Of., Partea I nr. 319 din
30.04.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia
dezlegării problemelor de drept, prin care s-a stabilit că prescripția
răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția
pedepsei, din motivarea deciziei reieșind că mecanismul general de aplicare a
legii penale mai favorabile este acela a instituțiilor autonome, soluție de
tradiție în dreptul penal românesc. Poziția Înaltei Curți de Casație și
Justiție a fost concordantă cu cea exprimată de cele mai remarcabile
personalități din domeniul dreptului penal din toate timpurile, corespunde unei
opinii majoritare exprimată în doctrina și practica judiciară de aproape o sută
de ani, precum și punctului de vedere actual exprimat de toate catedrele de
drept penal de la toate facultățile de drept din țară și de Academia Română.
-
Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate
a dispozițiilor art. 5 C. pen., publicată în M. Of. nr. 372 din 20.05.2014,
prin care Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt
constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi
succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Prin
considerentele deciziei se clarifică interpretarea instanței de contencios
constituțional în sensul că aplicarea legii penale mai favorabile se face prin
aprecierea globală și prin alegerea dispozițiilor unei singure legi, cu privire
la toate instituțiile de drept substanțial incidente, și nu prin luarea în
considerare a dispozițiilor sau instituțiilor autonome.
Se
constată așadar că cele două decizii stabilesc mecanisme diferite de aplicare a
legii penale mai favorabile și ambele sunt obligatorii de la data publicării în
Monitorul Oficial al României.
Legiuitorul
stabilește însă prin art. 477
1
C. proc. pen. un raport de prioritate
între cele două tipuri de decizii statuând că efectele deciziei încetează în
cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori modificării dispoziției
legale ce a generat problema de drept dezlegată, cu excepția cazului în care
aceasta subzistă în noua reglementare.
Fără
a mai face discuții cu privire la natura Deciziei nr. 265/2014 a Curții
Constituționale (care, în realitate, interpretează dispozițiile art. 5 C.
pen.), se constată că din considerentele acesteia reiese cu claritate că
instanța de contencios constituțional a stabilit că în aplicarea legii penale
mai favorabile trebuie aplicat mecanismul aprecierii globale, și nu cel al
instituțiilor autonome.
Cum
această decizie este obligatorie și are prioritate față de decizia pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept,
urmează ca, în speță, instanța de recurs să aibă în vedere și să aplice
mecanismul considerat constituțional, respectiv cel al aprecierii globale.
Este
adevărat că decizia Curții Constituționale nu stabilește criterii precise de
aplicare a acestui mecanism însă, pe baza argumentelor expuse în considerentele
Deciziei nr. 265/2014, a jurisprudenței și doctrinei anterioare, se ajunge la
concluzia că legea mai blândă va fi aleasă după evaluarea comparativă a
soluției pronunțată potrivit legii vechi cu soluția ce ar putea fi pronunțată
potrivit legii noi, ceea ce implică - în realitate - o simulare a soluționării
cauzei în conformitate cu noile dispoziții de drept substanțial, în vigoare la
data soluționării recursului. În ambele cazuri, dispozițiile trebuie avute în
vedere ca un tot unitar, în întregime, și nu pe instituții autonome.
Legea
nr. 187/2012 conține în capitolele II - IV dispoziții ce pot fi apreciate ca
excepții de la aplicarea legii penale mai favorabile potrivit mecanismului
aprecierii globale. Aceste excepții sunt expres prevăzute, doar pentru anumite
instituții (cum este art. 16 referitor la suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere), și nu pot fi aplicate prin analogie cu privire la alte materii.
Aceste
excepții nu vizează instituția concursului de infracțiuni sau a pluralității de
infracțiuni, în general.
Conform
art. 10 din legea de punere în aplicare a codului penal tratamentul sancționator
al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel
puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub
legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită
potrivit legii vechi, mai favorabilă.
Această
prevedere legală nu poate constitui un criteriu de interpretare logică prin
raționamentul "per a contrario", deci un fundament logico-juridic
pentru concluzia aplicării, ca excepție de la regula aprecierii globale a legii
penale mai favorabile, a dispozițiilor concursului de infracțiuni - ca
instituție autonomă.
Dimpotrivă,
în considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale se consacră în
mod expres, în cazul concursului de infracțiuni, aplicarea legii penale mai
favorabile prin metoda aprecierii globale (pârga. 35 - 36).
În
consecință, art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu constituie o excepție de la
regula aprecierii globale a legii penale mai favorabile, are doar valoarea unei
dispoziții tranzitorii și constituie o reglementare a unei situații speciale,
care nu implică incidența mitior lex, stabilind tratamentul sancționator pentru
cazul în care unele dintre infracțiuni au fost comise sub imperiul vechii legi,
iar altele după intrarea în vigoare a noii legi penale, deci pentru situația în
care pluralitatea de infracțiuni a fost generată sub imperiul legii vechi, dar
se definitivează sub regimul legii noi, situație ce impunea o reglementare
distinctă.
În
speță, toate infracțiunile reținute în sarcina inculpaților au fost comise sub
imperiul vechii legi penale.
Ca
atare, în cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanța de
recurs va stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi luând în
considerare inclusiv prevederile din materia concursului de infracțiuni C. pen.
în vigoare de la 1 februarie 2014, fără a putea aplica dispozițiile legii noi
referitor la încadrarea juridică a faptelor și la sancțiune, concomitent cu
aplicarea în materia concursului de infracțiuni, cu valoare de instituție
autonomă, a disp. art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior.
În
speță, în cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanța de
recurs va avea în vedere situația de fapt și încadrarea juridică stabilite prin
hotărârile recurate și nu va putea proceda la o nouă individualizare a
pedepsei, ci va stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi,
proporțional cu sancțiunea stabilită prin hotărârile recurate, fără a face o
nouă apreciere asupra criteriilor de individualizare.
De
asemenea, având în vedere că inculpaților le-au fost aplicate aceleași pedepse
(de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 221 C. pen.
rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 și 5 ani închisoare pentru săvârșirea
infracțiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003), analiza va fi comună celor
trei recurenți.
În
ceea ce privește infracțiunea de tăinuire se constată că de dispozițiile art.
10 din Legea nr. 39/2003 au fost abrogate expres prin art. 126 pct. 2 din Legea
nr. 187/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
fără ca agravanta atrasă de tăinuirea unui bun provenit dintr-o infracțiune
gravă săvârșită de membrii unui grup infracțional să se mai regăsească, ca
element circumstanțial agravant în dispozițiile legii noi.
Tăinuirea
continuă să fie incriminată în art. 270 C. pen. alin. (1) C. pen., textul
actual sancționând cu închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani sau cu amenda
primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de
către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete
că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar
fără a cunoaște natura acesteia. Deși au fost operate unele modificări
(legiuitorul a prevăzut expres că fapta constituie infracțiune și atunci când
din împrejurările concrete ale cauzei autorul a prevăzut că provine din
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără a fi necesar ca
tăinuitorul să cunoască în mod exact încadrarea juridică a acesteia,
renunțându-se la scopul prevăzut de reglementarea anterioară,acela de se urmări
obținerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material), fapta
inculpaților astfel cum a fost descrisă, se circumscrie dispozițiilor art. 270
alin. (1) C. pen.
Stabilind
pedeapsa ce ar putea fi aplicată inculpaților potrivit legii noi, respectând
aceeași proporție ca cea avută în vedere de instanța de fond, dar în limitele
stabilite de noul C. pen. (închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani, în
reglementarea anterioară, datorită incidenței agravantei prev. de art. 10 din
Legea nr. 39/2003 limitele fiind situate între 3 și 10 ani), Înalta Curte
constată că aceasta ar fi de 2 ani închisoare.
Infracțiunea
prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 are corespondent în
infracțiunea prev. de art. 367 alin. (1) C. pen.
Pentru
infracțiunea prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 era prevăzută
sancțiunea închisorii de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, însă
conform alin. (2) al aceluiași articol, pedeapsa nu poate fi mai mare decât
sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă ce intră în
scopul grupului infracțional organizat.
Pentru
infracțiunea prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., sancțiunea este închisoarea
de la 1 la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar în cazul în
care infracțiunea care intră în scopul grupului este sancționată de lege cu
pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa
este de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
Rezultă
așadar, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege în art. 270 alin.
(1) C. pen., că, potrivit legii noi, constituirea unui grup infracțional în
vederea săvârșirii infracțiunii de tăinuire se sancționează cu închisoarea
cuprinsă între 1 și 5 ani.
Având
în vedere că pedeapsa aplicată inculpaților potrivit legii vechi a fost egala
cu minimul prevăzut de lege, respectând principiul anterior enunțat, sancțiunea
ce ar putea fi aplicată acestora ar fi egală cu minimul din legea nouă,
respectiv 1 an închisoare, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an, precum și pedeapsa
accesorie având același conținut.
Din
perspectiva tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, potrivit
legii noi, sunt incidente dispozițiile art. 38 - 39 alin. (1) lit. b) C. pen.
potrivit cărora s-ar aplica pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care
s-ar adăuga 1/3 din pedeapsa de 1 an, așa încât în final s-ar aplica o pedeapsă
de 2 ani și 4 luni închisoare., la care s-ar adăuga, conform art. 45 alin. (1)
C. pen. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit.
a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an și, conform art. 45 alin. (5) C. pen.
pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) și b) C.
pen. pe durata executării pedepsei principale.
Având
în vedere că sancțiunile ce ar putea fi aplicate potrivit legii noi fiecăruia
dintre cei trei inculpați sunt mai blânde decât cele aplicate potrivit legii
vechi, în mod evident legea nouă este mai favorabilă.
Ca
atare, va admite recursurile formulate de inculpații K.J., R.J. și R.F.K., va
casa în totalitate decizia recurată și în parte Sentința penală nr. 527/F din
10 iunie 2011 a Tribunalului București, secția I penală, și rejudecând:
În
baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. îi va condamna pe fiecare
dintre cei trei inculpați la câte o pedeapsă de 1 an închisoare pentru
săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat.
Va
aplica fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an.
În
baza art. 65 alin. (1) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa accesorie a
interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) și b) C. pen. pe durata
executării pedepsei principale.
În
baza art. 386 C. proc. pen. va dispune, pentru fiecare dintre inculpați,
schimbarea încadrării juridice din art. 221 C. pen. anterior rap. la art. 10
din Legea nr. 39/2003 în art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În
baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. îi va condamna pe
fiecare dintre cei trei inculpați la câte o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru
săvârșirea infracțiunii de tăinuire.
În
baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa cea
mai grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în
final 2 ani și 4 luni închisoare.
În
baza art. 45 alin. (1) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) și b) C. pen.
pe o durată de 1 an.
În
baza art. 45 alin. (5) C. pen. va aplica fiecărui inculpat pedeapsa accesorie a
interzicerii drepturilor prev. de art. 65 lit. a) și b) C. pen. pe durata
executării pedepsei principale.
Vor
fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Cheltuielile
judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului din
oficiu, pană la prezentarea apărătorului ales se va suporta din fondurile
Ministerului justiției. Onorariul translatorului de limbă maghiară se va
suporta din fondurile Înaltei Curți de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursurile formulate de inculpații K.J., R.J. și R.F.K. împotriva Deciziei
penale nr. 150 din 4 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală,
pronunțată în Dosar nr. 24452/3/2009.
Casează
în totalitate decizia recurată și în parte Sentința penală nr. 527/F din 10
iunie 2011 a Tribunalului București, secția I penală, și rejudecând:
1.
În baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă inculpatul K.J.
la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea
unui grup infracțional organizat.
Aplică
inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66
lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an.
În
baza art 65 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a
interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) pe durata executării
pedepsei principale.
În
baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice
din art. 221 C. pen. anterior rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 în art. 270
alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În
baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul
K.J. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de
tăinuire.
În
baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa cea mai
grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2
ani și 4 luni închisoare.
În
baza art. 45 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de
1 an.
În
baza art. 45 alin. (5) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii
drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării
pedepsei principale.
2.
În baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul R.J.
la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea
unui grup infracțional organizat.
Aplică
inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66
lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an.
În
baza art. 65 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii
drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării
pedepsei principale.
În
baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice
din art. 221 C. pen. anterior rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 în art. 270
alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În
baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul
R.J. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de
tăinuire.
În
baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa cea mai
grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2
ani și 4 luni închisoare.
În
baza art. 45 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de
1 an.
În
baza art. 45 alin. (5) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a
interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe durata
executării pedepsei principale.
3.
În baza art. 367 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul R.F.K.
la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea
unui grup infracțional organizat.
Aplică
inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art 66
lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 1 an.
În
baza art 65 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a
interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe durata
executării pedepsei principale.
În
baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen. dispune schimbarea încadrării juridice
din art. 221 C. pen. anterior rap. la art. 10 din Legea nr. 39/2003 în art. 270
alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În
baza art. 270 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul
R.F.K. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de
tăinuire.
În
baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa cea mai
grea de 2 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 4 luni, deci în final 2
ani și 4 luni închisoare.
În
baza art. 45 alin. (1) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe o durată de
1 an.
În
baza art. 45 alin. (5) C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii
drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe durata executării
pedepsei principale.
Menține
celelalte dispoziții ale sentinței.
Cheltuielile
judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parțial al apărătorilor din
oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, de 100 lei, se suportă din
fondurile Ministerului Justiției.
Onorariul
translatorului de limbă maghiară se suportă din fondurile Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, azi 3 iulie 2014.
Opinia separată a jud. L.V.L.
În
sensul aplicării art. 10 din Legea nr. 187/2012 în ceea ce privește
dispozițiile incidente în cazul concursului de infracțiuni
Opinia
separată are în vedere faptul că față de Legea nr. 187/2012 și interpretarea
oferită de inițiatorul legii pe site-ul Ministerul Justiției cu privire la
modul de aplicare a legii în cazul concursului de infracțiuni
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=lxfy%2bAQ1LMwU%3d&tabid=2604
încă din anul 2011, precum și din reglementarea situației contrare prin art. 10
din Legea nr. 187/2012, inculpatul a putut avea o așteptare rezonabilă să îi
fie aplicate dispozițiile concursului de infracțiuni ca instituție autonomă în
raport de incriminare și sancțiune.
Interpretarea
oficială a Ministerului Justiției exprimată printr-un document aflat de site-ul
Ministerului și purtând sigla sa este începând cu anul 2011 în sensul aplicării
legii penale mai favorabile prin apreciere în concret a caracterului favorabil
conform unor instituții autonome între care este exemplificat și concursul de
infracțiuni.
Previzibilitatea
acestui mod de interpretare a legii a fost confirmată prin decizia Înaltei
Curți HP nr. 2/2014, iar Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 nu ar
putea modifica, pentru raporturi juridice născute anterior modalitatea de
interpretare a legii.
Astfel,
prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 C. pen., publicată în M. Of. nr.
372 din 20.05.2014, Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 5 C.
pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor
din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Deși
dispozitivul nu o spune explicit, considerentele hotărârii, care îl lămuresc,
fac neechivocă interpretarea instanței de contencios constituțional în sensul
că aplicarea legii penale mai favorabile se face în mod global, prin alegerea
dispozițiilor unei singure legi cu privire la toate instituțiile de drept
substanțial incidente.
Deciziile
Curții constituționale sunt, de la data publicării lor, general obligatorii și
au putere numai pentru viitor. Dacă pentru viitor, față de caracterul
obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, problema de drept nu mai
poate primi o altă rezolvare, privitor însă la modul de aplicare a art. 5 C.
pen. pentru trecut, respectiv pentru cauzele privind situații juridice născute
anterior acelei decizii, trebuie avut în vedere că interpretarea dată prin
decizia instanței supreme nr. 2/HP/2014 are caracter de lege mai favorabilă, ea
urmând a fi aplicată, în considerarea acestui caracter, situațiilor care s-au
aflat, la un moment dat, sub imperiul ei.
Privitor
la acest din urmă aspect, considerentele din parag. 57 al Deciziei nr. 265/2014
a Curții Constituționale [De asemenea, Curtea reține că dispozițiile art. 5
alin. (2) teza întâi, conform cărora "Dispozițiile alin. (1) se aplică și
actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale
(...) dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții
penale mai favorabile", nu sunt incidente ca efect al pronunțării
prezentei decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituțională
o prevedere legală, astfel că nu se produc consecințe asupra existenței
normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabilește
doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al art. 5 C.
pen.] sunt neconcludente, întrucât nu tratează decât obiectul controlului
(Curtea observând, întemeiat, că acesta îl constituie interpretarea instanței
supreme, și nu textul de lege propriu-zis), fără a se referi la efectul
(general obligatoriu) al actului instanței supreme.
De
altfel, soluțiile Curții Constituționale lasă să coexiste ambele concepții: în
cadrul instituțiilor autonome (CCR, Decizia nr. 214/1997); global (CCR, Decizia
nr. 265/2014); lasă fără răspuns problema diferențelor de regim juridic în
cazul aplicări globale a legii mai favorabile atunci când o persoană este
judecată în două dosare diferite cu privire la fapte concurente în raport de
situația persoanei care este judecată în aceeași perioadă, dar în același dosar
cu privire la același tip de fapte concurente (în primul caz i se va aplica o
pedeapsă conform art. 34 C. pen. anterior, în cel de al doilea caz o pedeapsă
conform art. 39 C. pen.); lasă fără răspuns modul în care se stabilește în
concret legea mai favorabilă în raport de situațiile tranzitorii reglementate
expres de Legea nr. 187/2012, situații care nu au făcut obiectul unei hotărâri
preliminare sau decizii de neconstituționalitate.
În
consecință, pentru considerente ce țin de previzibilitatea legii decurgând în
principal din interpretarea publică dată într-un act aflat pe site-ul
Ministerului Justiției, având sigla acestei instituții, încă din anul 2011,
interpretare confirmată de Înalta Curte prin HP nr. 2/2014, nu pot fi de acord
cu soluția majoritară în cazul concursului de infracțiuni.
Procesat
de GGC - GV