ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 597/2014

Prin Sentința penală nr. 70 din 20 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Călărași a admis cererile formulate, printre alții, și de inculpații M.I. și D.N.

privind judecarea cauzei în procedura simplificată prev. de art. 320

1

C. proc. pen. cu referire la Legea nr. 202/2010.

1

C. proc. pen cu referire la Legea nr. 202/2010 a condamnat pe inculpatul M.I. la 2 ani închisoare.

În baza art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 320 C. proc. pen cu referire la Legea nr. 202/2000 a condamnat pe același inculpat la 6 luni închisoare.

În baza art. 33-34 lit. b) C. pen. inculpatul M.I. are de executat pedeapsa cea mai grea, respectiv 2 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II și b) C. pen.

A menținut starea de arest a inculpatului și în baza art. 88 C. pen. a dedus din durata pedepsei pronunțată prin sentință perioada prevenției inculpatului de la 31 ianuarie 2013 al zi.

1

C. proc. pen și cu referire la Legea nr. 202/2010 a condamnat pe inculpatul D.N. la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

În baza art. 242 alin. (1) C. pen. cu aplicare art. 320

1

C. proc. pen și cu referire la Legea nr. 202/2010 a condamnat același inculpat la 6 luni închisoare.

În baza art. 33-34 lit. b) C. pen. inculpatul D.N. are de executat pedeapsa cea mai grea respectiv 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

A menținut starea de arest a inculpatului și în baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția acestuia de la 31 ianuarie 2013 la zi.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

A dispus ridicarea sechestrului instituit asupra autoturismului F.J.F. proprietatea inculpatului D.N., prin Ordonanța nr. 331/P/2012 din data de 26 februarie 2013.

A menținut sechestrul instituit, prin aceeași ordonanță, asupra sumei de 1000 euro ridicată de la inculpatul D.N. și cel instituit asupra autoturismului M. proprietatea inculpatului M.I.

A dispus confiscarea specială în folosul statului de la inculpatul D.N. a sumei de 600 euro și de la inculpatul M.I. a sumei de 2500 euro.

A dispus anularea permisului de conducere și documentele existente la dosarul de școlarizare întocmit pe numele acestuia, vol. VIII din faza de urmărire penală filele 84-108.

A dispus restituirea către S.P.C.R.P.C. Călărași a documentelor ce au făcut obiectul infracțiunii prev. de art. 242 alin. (1) C. pen. aflate în original în dosarul cauzei, vol. VIII.

Au fost obligați inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond analizând actele și lucrările dosarului a reținut următoarele.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași din data de 21 martie 2013 au fost trimiși în judecată, în stare de arest preventiv, inculpații:

M.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și prev. de art. 242 alin. (1) C. pen.

D.N. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Ca situație de fapt, s-a reținut în sarcina inculpatului M.I. că, în cursul anului 2012 și 2013, pretinzând că are influență pe lângă examinatori din cadrul S.P.C.R.P.C.LV. Călărași, a primit de la mai multe persoane sume de bani cuprinse între 400 și 500 euro pentru a le facilita promovarea probei practice a examenului auto și a remis o parte din sumele primite agentului de poliție D.N., pentru;ca acesta să declare admise pe aceste persoane.

În sarcina inculpatului D.N. s-a reținut că în calitate de agent de poliție S.P.C.R.P.C.I.V., având și atribuții de examinator la susținerea probei practice a examenului auto, a primit în mod repetat de la inculpatul M.I. în cursul anului 2012 și 2013, sume de bani (câte 200 euro de candidat) pentru a declara admise la proba „traseu

”

mai multe persoane ce au susținut examenul în municipiul Oltenița.

În sarcina aceluiași inculpat s-a mai reținut că a sustras din deținerea S.P.C.R.P.C.LV. Călărași mai multe înscrisuri (două dosare de obținere a permisului de conducere, un document emis de M.A.E. și un permis de conducere eliberat de autoritățile italiene).

Admițând cererea acestora de soluționare a cauzei în procedura prevăzută de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., și apreciind corectă încadrarea juridică dată faptelor prin actul de sesizare, instanța le-a aplicat acestor pedepse orientate către minimul prevăzut de lege, cu executare în regim de detenție.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel și Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și inculpații M.I. și D.N.

Curtea de Apel, secția penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, a desființat în parte sentința penală atacată și, referitor la cei doi inculpați a dispus următoarele:

În temeiul art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică din art. 255 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în ceea ce-l privește pe inculpatul M.I.

În temeiul art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 320

1

C. proc. pen. 1-a condamnat pe inculpatul M.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A făcut aplicarea art. 71-64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. s-a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin decizie inculpatului M.I. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită în formă continuată cu pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență în formă continuată, dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei rezultante, conform art. 35 alin. (1) C. proc. pen.

A făcut aplicarea art. 71-64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. rap. la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului M.I.

În temeiul art. 383 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 88 C. pen. s-a dedus prevenția inculpatului M.I. de la 31 ianuarie 2013 la zi.

S-a înlăturat dispoziția privind confiscarea specială în folosul statului da la inculpatul M.I. a sumei de 2500 euro.

În temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus confiscarea sumei de 2100 euro de la inculpatul M.I.

În temeiul art. 71 C. pen. interzice inculpatului D.N. drepturile prevăzute de 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, b) și c) C. pen.

În temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 dispune confiscarea sumei de 400 euro de la inculpatul D.N.

Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanții inculpați M.I. și D.N.

În temeiul art. 300

2

C. proc. pen. rap. la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului D.N.

În temeiul art. 383 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 88 C. pen. s-a dedus prevenția inculpatului D.N. de la 31 ianuarie 2013 la zi.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligați cei doi apelanți la paiața cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a se pronunța astfel, examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocat precum și sub toate aspectele de fapt și de drept potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:

I. Cu privire la apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, față de inculpatul M.I., în raport de motivele susținute de procurorul de ședință.

S-a arătat că probele dosarului confirmă faptele săvârșite de inculpatul M.I., care în cursul anilor 20012 și 2013, pretinzând că are influență pe lângă examinatori din cadrul S.P.C.R.P.C.LV. Călărași, a primit de la mai multe persoane sume de bani cuprinse între 400 și 500 euro pentru a facilita promovarea probei practice a examenului auto și a remis o parte din sumele primite agentului de poliție D.N. pentru ca acesta să declare admise pe aceste persoane, iar acestea în drept întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și complicitate la luare de mită prev. de art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și nu a infracțiunii de dare de mită.

Potrivit art. 26 C. pen. complicele este persoana care cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

În doctrină cât și în practica judiciară este unanim recunoscut că elementele care definesc complicitatea materială la o infracțiune, vizează atât existența unei legături subiective între autor și complice cât ajutorul efectiv oferite de complice autorului pentru comiterea infracțiunii.

Curtea de apel a arătat că, din înregistrările ambientale coroborate cu declarația inculpatului M.I. a rezultat existența unei relații durabile a acestuia bazată pe încredere și colaborare cu agentul de poliție D.N.

Astfel, în preziua examenului auto care avea loc în municipiul Oltenița, inculpatul M.I. venea în municipiul Călărași unde se întâlnea cu inculpatul D.N., întâlnirea realizându-se de regulă, într-un loc izolat, în apropierea unei căi ferate, din cartierul unde locuiește inculpatul D.N.

Cu prilejul întâlnirii anunțate printr-un simplu apel telefonic inculpatul M.I. îi comunica inculpatului D.N., verbal sau scris pe un bilețel, numele candidaților pe care îi favoriza, dându-i și sumele cuvenite pentru serviciile efectuate în săptămâna anterioară, respectiv câte 200 euro de candidat.

Potrivit art. 255 alin. (1) C. pen. constituie infracțiune promisiunea, oferire sau darea de bani ori alte foloase modurile și scopurile arătate în art. 254 C. pen.

Or, fapta inculpatului M.I. de a desfășura o activitate de ajutorare a inculpatului D.N., astfel cum s-a arătat anterior, constituie infracțiunea de complicitate la luare de mită și nu a infracțiunii de dare de mită săvârșită în concurs real cu infracțiunea de trafic de influență.

Așa fiind, Curtea în temeiul art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrări juridice.

Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în ceea ce-l privește pe inculpatul M.I.

Conform art. 72 C. pen. la individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului M.I., Curtea a avut în vedere gravitatea infracțiunii, caracterul continuat al acesteia, precum și modalitatea de săvârșire a acesteia în concurs real cu infracțiunea de trafic de influență.

Totodată a avut în vedere pericolul social concret al faptei de complicitate la luare de mită, cât și persoana inculpatului M.I. care se află la primul conflict cu legea penală și beneficiază de reducerea cu o treime a pedepsei, conform art. 320

1

alin. 7 C. proc. pen.

Cu privire la pedeapsa accesorie ce a fost aplicată inculpatului M.I., Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 3 din Protocolul Adițional I la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale așa cum au fost interpretate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hirst c. Regatului Unit, precum și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. LXXIV din 05 noiembrie 2007 publicată în M. Of., Partea I nr. 545 din 18 iulie 2008.

În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului M.I. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită în formă continuată cu pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență în formă continuată, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei rezultante, conform art. 35 alin. (1) C. proc. pen.

Cu privire la cuantumul pedepselor complementare aplicate inculpatului M.I., Curtea a apreciat că acestea sunt suficiente pentru interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., așa încât motivul invocat de către parchet sub acest aspect a fost considerat neîntemeiat.

Referitor la menținerea stării de arest a inculpatului M.I., analizând posibilitatea luării unei măsuri alternative, Curtea a constatat că la acest moment procesual, nu se identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului M.I., întregul material probator administrat în cauză, impunând privarea de libertate a acestuia.

De asemenea, s-a apreciat că măsura preventivă se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 paragraful 3 din CEDO, care protejează dreptul de libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente pentru a o justifica.

Mai mult, Curtea a reținut că perioada de arest preventiv a inculpatului M.I. începând cu data de 31 ianuarie 2013 nu conduce la încălcarea termenului rezonabil sancționat de Curtea Europeană, limitarea libertății acestuia încadrându-se în art. 5 paragraful 3 din CEDO.

Instanța de apel a mai constatat că, tribunalul a avut în vedere sumele remise de către coinculpații G.M.M., G.V., Z.S.Ș., L.M.I., M.V.V., C.F.G. și M.M.S. cu titlu de recompensă pentru traficul de influență comis de inculpatul M.I. în privința coinculpatului D.N.

Conform actelor și lucrărilor dosarului, suma care se impune a fi confiscată de la inculpații G.V., Z.S.Ș., L.M.I., M.V.V., C.F.G. și M.M.S., față de care s-a disjuns cauza, este de 2100 euro, așa încât Curtea în temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 a dispus confiscarea sumei de 2100 euro de la inculpatul M.I. și nu a sumei de 2500 euro, cum în mod greșit a procedat instanța de fond.

Curtea de apel a reținut că, din întregul ansamblu probator administrat de către procuror, în comiterea infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a rezultat că inculpatul D.N. s-a folosit de calitatea sa specială, respectiv aceea de polițist și examinator în cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. Călărași, în momentul în care a primit suma de 400 euro cu titlu de mită, pentru exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, cu ajutorul coinculpatului M.I.

În raport de natura infracțiunii săvârșite de către inculpatul D.N., de luare de mită, în formă continuată în exercitarea atribuțiilor de serviciu, Curtea alături de aplicarea dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. a apreciat că se impune și interzicerea drepturilor înscrise în lit. c a acestui text de lege, cu privire la pedeapsa accesorie prev. de art. 71 C. pen.

În schimb, Curtea a apreciat că nu se impune și reținerea art. 65 C. pen. rap. la art. 64 lit. c) C. pen. în ceea ce privește pedeapsa complementară, așa încât acest motiv de apel al parchetului a fost considerat neîntemeiat.

Totodată, instanța de apel a constatat că, din actele dosarului rezultă că inculpatul D.N., prin intermediul inculpatului M.I., a primit de la inculpații G.M.M. și G.V. suma de 400 de euro.

Instanța de fond a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpatul M.M.S., așa încât numai suma de 400 euro se impunea a fi confiscată în temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000.

Motivul de apel al inculpatului M.I. de aplicare a circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) și c) C. pen. nu a fost primit de către instanța de apel. In acest sens s-a arătat că, deși inculpatul este necunoscut cu antecedente penale în raport de persistența sa infracțională pe perioada anilor 2012 și 2013, acesta nu poate beneficia de circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. a) C. pen. De asemenea, nu poate fi reținută circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen., atâta timp se raportează la comportarea sinceră a inculpatului M.I. în cursul procesului și nicidecum la înlesnirea descoperirii ori arestării participanților, iar față de recunoașterea infracțiunilor deduse judecății, inculpatul a beneficiat de prevederile art. 320 C. proc. pen.

Nici cel de-al doilea motiv de apel al inculpatului referitor la schimbarea modalității de executare în sensul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, nu a fost considerat întemeiat, arătându-se că această di urmă modalitate de individualizare nu corespunde exigențelor prev. de art. 52 C. pen.

Primul motiv de apel al inculpatului D.N. care vizează trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pe motiv că hotărârea nu este motivată, a fost considerat neîntemeiat întrucât o asemenea soluție nu se circumscrie dispozițiilor art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Și cel de-al doilea motiv de apel, privind individualizarea judiciară de asemenea a fost apreciat nefondat, considerându-se că instanța de fond a făcut o corectă individualizare a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Lega nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

De asemenea, ca și tribunalul, Curtea a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 86

1

C. pen., privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicată inculpatului D.N. față de exigența dispozițiilor art. 52 C. pen.

În ceea ce privește starea de arest preventiv, s-a arătat că nu s-a schimbat temeiul înscris în art. 148 lit. f) C. proc. pen. pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, în condițiile prevăzute de art. 145 C. proc. pen., împrejurarea că inculpatul D.N. și-a dat demisia din poliție nefiind considerată un motiv

:

care să susțină o atare concluzie. Totodată s-a arătat că perioada de arest preventiv, de 9 luni nu încalcă termenul rezonabil prev. de art. 5 paragraful 3 din CEDO. Așa fiind, Curtea în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. rap. la art. 160/b alin. 3 C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpații M.I. și D.N.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 20 decembrie 2013, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 29 aprilie 2014, preschimbat prin încheierea de ședință din data de 07 ianuarie 2014 (termen stabilit în vederea discutării stării de arest a celor doi inculpați), pentru data de 18 februarie 2014, având în vedere împrejurarea că prezenta cauză a fost soluționată în procedura simplificată a recunoașterii vinovăției.

Deși la data judecării cauzei este în vigoare N.C.P.P. iar, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care sunt supuse apelurilor potrivit instanței și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Motivele de recurs ale inculpaților au vizat individualizarea pedepsei și a modalității de executare a acesteia, critici încadrate de către apărarea inculpatului M.I. în cazul de casare prevăzut de dispozițiile. art. 385

9

, alin. (1) pct. - 14 C. proc. pen și de cea a inculpatului D.N. m cel prevăzut de art. 385

9

alin. (1). pct. 17

2

C. proc. pen.

Totodată ambii recurenți au solicitat ca în cauză să se facă aplicarea legii penale mai favorabilă, aceasta fiind considerată legea nouă.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate Înalta Curte reține următoarele:

Hotărârea recurată a fost pronunțată la data de 21 noiembrie 2013, deci ulterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 2/2013, intrată în vigoare la data de 15 februarie 2013, care a modificat dispozițiile art. 385

9

alin. (1) prin abrogarea unor cazuri de casare și restrângerea conținutului altora, limitând controlul instanței de recurs, atunci când acesta este cea de-a doua cale ordinară de atac, exclusiv la probleme de drept. Astfel, a fost modificat pct. 14 al art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen. care, anterior, prevedea că hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin excluderea primei teze, în prezent, fiind supuse casării hotărârile în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În aceste condiții, se constată că motivul de recurs prin care se tinde la reindividualizarea pedepsei și a modalității de executare a acesteia nu se încadrează în dispozițiile art. 385 pct. 14 sau pct. 17 C. proc. pen. și nici în celelalte cazuri de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) C. proc. pen., întrucât acestea nu vizează chestiuni de drept, ci de apreciere a unor situații de fapt ca și circumstanțe atenuante sau în ceea ce privește necesitatea sau nu a executării efective a pedepsei, conform art. 86

1

alin. lit. c) C. pen.

Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile inculpaților (pe parcursul soluționării cauzei intrând în vigoare noul C. pen., cu modificări semnificative care pot afecta situația inculpaților), înalta Curte apreciază că mai întâi se impun anumite considerații generale legate de posibilitatea instanței de recurs de a face o analiză sub acest aspect, în raport cu cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen., în condițiile abrogării pct. 20 prin Legea nr. 2/2013, dar și în privința mecanismului de determinare concretă a acesteia.

Abrogarea cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. nu poate conduce la concluzia imposibilității cenzurării unei hotărâri, în condițiile în care principiul aplicării legii penale mai favorabile are valențe constituționale (art. 15 alin. (2) din Constituția României) examinarea cauzei din această perspectivă impunându-se cu necesitate, putând fi efectuată chiar de către instanță din oficiu, indiferent de criticile și solicitările formulate, fiind un aspect de ordine publică ce nu poate fi limitat la cazurile strict prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În ce privește mecanismul de determinare a legii penale mai favorabile, în absența unor dispoziții legale exprese, Înalta Curte apreciază că se impune aplicarea autonomă a instituțiilor de drept penală și nu aplicarea globală a acestora.

Opinia se fundamentează, în primul rând, pe interpretarea dispozițiilor legale. Astfel, reglementând aplicarea legii penale-mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, prevederile art. 5 alin. (2) din actualul C. pen. prevăd că dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favor abile.

Art. 173 din actualul C. pen. definește noțiunea de lege penală prin aceasta se înțelegându-se orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege", aceasta regăsindu-se și în art. 141 C. pen. anterior care prevedea: „Prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.”

Ca atare că, în stabilirea mecanismului de aplicarea legii penale mai favorabile, noțiunea de lege penală trebuie înțeleasă în sensul de normă de drept penal.

De altfel, aceasta a fost interpretarea dată noțiunii de lege încă din perioada interbelică, instanța supremă, Curtea de Casație statuând că „termenul lege folosit de legiuitor în art. 3 C. pen. nou nu trebuie interpretat în sensul strict tehnic, ci în acela mai larg de normă de drept; deci nimic nu se opune ca să se combine normele mai blânde, din două sau mai multe legi succesive.

”

.

Voința legiuitorului, în sensul aplicării legii pe criteriul instituțiilor autonome, rezultă cu evidență și din dispozițiile Legii nr. 187/2012, care stabilește norme tranzitorii de aplicare a mitior lex, cum sunt: art. 10 - referitor la tratamentul pluralității de infracțiuni, art. 12 - referitor la pedepsele complementare și accesorii, art. 15 - referitor la suspendarea condiționată a executării pedepsei, art. 16 - referitor la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În același sens este și poziția oficială a inițiatorului legii, Ministerul de Justiție, exprimată în materialul „Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului C. pen.” - întocmit încă din anul 2011 și publicat pe site-ul www.x.ro.

De altfel, aceasta este opinia majoritară exprimată în doctrină, încă din perioada interbelică, de cele mai remarcabile personalități în domeniul dreptului penal.

Astfel, profesorul Traian Pop, în lucrarea sa Drept penal comparat, Cluj, 1923, pag. 121 își exprima susținerea pentru teza divizibilității legilor concurente, arătând că restricțiunea ce se impune acestei combinațiuni - pe care o admitem și noi - este aceea ca dispozițiunile alese din două sau mai multe legi concurente să nu fie incoerente.

De asemenea, profesorul V.D. arăta în comentariul său la Codul penal din 1936 că „nu este deci îngăduit a se îmbina dispozițiunile unei legi cu cele ale altei legi pentru a se obține un rezultat și mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicațiune a unei a treia lege (lex tertia), ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită și pedeapsa fixată conform uneia din legi, se poate recurge la instituțiunile care funcționează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului, referitor la art. 5 C. pen. ce consacra autonomia prescripției: „când prescripțiunea acțiunii penale sau a pedepselor este diferit reglementată prin legi succesive, se aplică legea care prevede prescripția cea mai scurtă”, apreciind, totodată, că „prescripția este o instituție de drept substanțial,

fie

căreia îi este aplicabil principiul legii penale mai favorabile”

(C.G.R., H.A., T.P., V.D. ș.a., Codul penal Regele Carol II adnotat, vol. I, Ed. Librăriei SOCEC, București, 1937, pag. 10-15).

Profesorul N.B. de la Facultatea de Drept din Iași arăta în 1944: cu drept cuvânt, asemenea concursuri de dispozițiuni legale referitoare la același institut penal se rezolvă prin confruntarea lor în întregime și prin eliminarea dispozițiunilor mai aspre. Nimic nu împiedică, ca același procedeu să se urmeze pentru fiecare institut în parte, aplicându-se dispozițiunea - cu valoare de lege pentru acel institut - cea mai favorabilă dintre legile concurente (N.T.B., Infracțiunea penală și culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, pag. 272).

Ulterior, după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, doctrina s-a exprimat majoritar în același sens, al aplicării legii penale mai favorabile în raport pe instituții autonome. Astfel, profesorul George Antoniu arăta „se întrevede posibilitatea ca, în alegerea legii penale mai favorabile, unele instituții juridice să fie privite ca având independență relativă în raport cu prevederile care incriminează fapta, iar aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen. să se facă distinct.” (Codul penal ăl RSR comentat și adnotat, Partea generală, Editura Științifică, București, 1972, pag.64); „concursul de infracțiuni face parte dintre acele instituții juridico-penale (ca și prescripția, suspendarea executării pedepsei ș.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau cea anterioară.” (G. Antoniu, Comentariu (n. 16) în G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1988, pag .37). In același sens este comentariul profesorului în Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, Th. Vasiliu ș.a., vol. I, București, 1972, pag. 66);

De asemenea, profesorul Constantin Bulai arăta că „într-o altă concepție, pe care o considerăm mai aproape de adevăr, determinarea legii penale mai favorabile trebuie să se facă în raport de fiecare instituție care se aplică în mod autonom. De aceea, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una din legi, care era mai favorabilă, această nu exclude aplicarea dispozițiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracțiuni, dacă acestea sunt mai favorabile” (C. Bulai B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2007, pag. 139).

Aceeași este și poziția profesorului F.S., exprimată în mai multe lucrări (Concursul de infracțiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1999, pag. 366 și urm Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pag. 283 și urm.) dar și în materialul „Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în soluționate în W. în solicitarea Ministerului Justiției, publicat pe site-ul oficial www.x.ro.

Este de precizat că, în argumentarea punctului de vedere contrar, acela al determinării legii penale mai favorabile printr-o apreciere globală, se face trimitere la un fragment din lucrarea profesorului V.D., Drept penal, București, 1939, pag. 132-133, în care menționează că „dintre legile succesive urmează să se aplice numai una dintre ele, cu exclusivitate”, susținându-se astfel că doctrina s-ar poziționa pe ideea unei aplicări globale a legii penale mai blânde. înalta Curte constată că fragmentul prezentat este extras din context, acesta referindu-se la etapa în care este necesar a se stabili „care lege - dintre cele succesive - prevede o sancțiune mai ușoară”, când, potrivit aceluiași autor, „trebuie să se țină seama de pedeapsa care - în cazul concret și în raport cu toate agravările și atenuările prevăzute de lege - poate fi aplicată potrivit fiecăreia dintre legile penale succesive.” Exemplele au în vedere doar circumstanțe atenuante sau agravante, în privința cărora există un consens cu privire Ia lipsa de autonomie. In continuare, în cuprinsul aceleiași secțiuni, este analizat separat modul de determinare a legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor continue, continuate și de obicei, al pedepselor complementare, al legilor intermediare și temporare precum și al măsurilor de siguranță și educative, astfel că nu există motive pentru concluziona că s-a revenit asupra punctului de vedere exprimat în 1937, acela al aplicării legii penale mai favorabile în raport de „instituțiunile care funcționează independent” (C.G.R., H.A., T.P., V.D. ș.a., Codul penal Regele Carol II adnotat, vol. I, Ed. Librăriei SOCEC, București, 1937, pag. 10-15).

Practica judiciară s-a raliat și ea, în majoritate, acestei opinii. Astfel, în perioada interbelică, sub imperiul Codului penal din 1936, jurisprudența Curții de Casație a fost constantă în a afirma aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome. In acest sens sunt de menționat Cap. II, dec. 2154/1937: „se poate face aplicațiunea cumulativă a două legiuiri în caz de concurs a două infracțiuni, ori de câte ori instanțele de fond găsesc că pedeapsa pentru una din infracțiuni este mai mică după una din legiuiri, iar pentru cealaltă infracțiune pedeapsa este mai mică după cealaltă legiuire”, în V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al RPR adnotat, Editura de Stat, București, 1948, p.23; Cap. II, dec. 4021/1938: „termenul lege folosit de legiuitor în art. 3 C. pen. nou nu trebuie interpretat în sensul strict tehnic, ci în acela mai larg de normă de drept; deci nimic nu se opune ca să se combine normele mai blânde, din două sau mai multe legi succesive.” (...) deși instanța de apel a aplicat împotriva inculpatului, în ceea ce privește calificarea faptului și gradarea pedepsei, textele din vechiul C. pen., unele ce conduceau la o pedeapsă mai blândă, ea era îndreptățită să facă în favoarea acestuia, dacă a găsit că merită acest tratament, și aplicațiunea art. 65 din noul C. pen. (referitor la suspendarea condiționată) deoarece conținea un principiu de drept menit să ducă la ușurarea situațiunii inculpatului”, în V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, București, 1948, p. 21; Cap. II, Decizia nr. 677/1938: „(...) faptul că inculpații au fost pedepsiți prin aplicarea dispozițiilor din C. pen. anterior nu putea să împiedice, aplicarea dispozițiuni de suspendare a executării din noul cod, întrucât suspendarea din noul cod este o instituțiune care funcționează independent”, în N. T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, p.272; Cap. II, Decizia nr. 4486/1940: „în materia prescripției, Curtea de Casație statua că, dacă instanța de fond a considerat că prescripția prevăzută defecare din aceste legiuiri face un tot unitar cu pedeapsa și că, deci, nu s-ar putea aplica prescripția C. pen. de la 14 martie 1936 pentru o infracțiune pedepsită după codul penal din 1865, a interpretat greșit și a violat dispozițiunile cert. 5 și 165 C. pen. întrucât nici un text din legiuirea penală nu oprește a se aplica pedeapsa prevăzută de o anumită legiuire și prescripția din altă legiuire penală” în V. Papadopol, I.S., G.P., Codul penal al R.P.R. adnotat, Editura de Stat, București, 1948, p. 27).

Și în jurisprudența a fostului Tribunalului Suprem, după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, (relativ săracă din acest punct de vedere, datorită competenței instanței supreme) există soluții care îmbrățișează același punct de vedere: Decizia nr. 939/1969, dacă infracțiunile concurente au fost sancționate cu amendă potrivit legii penale vechi mai favorabilă, este corectă aplicarea regulilor privind concursul de infracțiuni potrivit legii penale noi care prevede contopirea pedepselor și nu totalizarea lor ca în legea veche”; Decizia nr. 4044/1970, în caz de succesiune a unor legi penale, pentru constatarea situației de recidivist sau nerecidivist a unui inculpat, trebuie să se țină seama de dispozițiile acelei legi potrivii căreia termenul care face ineficientă recidiva - termen cuprins între data executării pedepsei aplicate pentr-u prima infracțiune și data săvârșirii celei de-a doua infracțiuni - s-a împlinit” - Culegere de decizii, 1970, pag. 275; Decizia nr. 1802/1971 „tratamentul sancționator al recidivei post-condamnatorii, în ipoteza în care pedeapsa anterioară a fost executată în parte, se va aplica potrivit ari 119 C. pen. anterior, care constituie legea penală mai favorabilă sub acest aspect”, în Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, pag. 362.

Înalta Curte constată că și în jurisprudența Curții Constituționale se identifică soluții care susțin aplicarea legii mai favorabile prin raportare la norme ce reglementează anumite instituții, și nu cu privire la lege, în ansamblul ei.

Astfel, în Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, Curea menționează că „dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 13 C. pen. care consacră principiul legii penale mai favorabile în cazul situațiilor tranzitorii (…) privesc atât legea, în ansamblul său, cât și fiecare dintre normele și instituțiile sale în parte, cum este cazul liberării condiționate”.

De asemenea, în Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 (referitoare la constituționalitatea art. 124 C. pen., modificat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012), se reține cu privire la prescripție că dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziții tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în ort. 13 C. pen., legislația prevede soluția de urmat în cazul conflictului de legi”; raportat la art. 15 alin. (2) din Constituție se arată: „Legea fundamentală a statuat că, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicate fie retro activând, fie ultraactivând, respectiv” este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluționarea conflictelor de legi în timp în materie penală impune aplicarea normelor mai puțin severe”.

Doctrina și jurisprudența anterior menționată au rolul de a face previzibilă interpretarea cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile pe instituții autonome.

Prin aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome nu se creează o lex tertia, întrucât determinarea în concret a legii penale mai favorabile se realizează prin compararea normelor din legea nouă și din legea veche ce reglementează respectiva instituție autonomă, fără să se combine dispoziții mai favorabile din legi succesive, asigurându-se unitatea normelor ce reglementează condițiile de existență și efectele în cadrul aceleiași instituții autonome.

Astfel, unitatea dintre incriminare și pedeapsă exclude posibilitatea de a se combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Pedeapsa decurge din norma de incriminare și are un caracter accesoriu acesteia. Mai mult, legea prevede această unitate nu doar referitor la pedeapsa principală, ci și la pedepsele accesorii și complementare, care se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă (art. 12 din Legea nr. 187/2012). De asemenea, aceeași unitate împiedică și combinarea dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante și atenuante, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabilește incriminarea și se individualizează sancțiunea penală.

Din interpretarea prevederilor N.C.P., reiese că sunt instituții de drept penal care au o funcționare autonomă si independentă față de norma de încriminare si pedeapsă: pluralitatea de infracțiuni: recidiva, concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară; forma continuată a infracțiunii; măsurile de siguranță; formele de individualizare a executării pedepsei; cauzele de reducere a pedepsei;prescripția.

În concret, aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome presupune mai întâi, stabilirea legii mai favorabilă din punct de vedere al normei de incriminare și a sancțiunii (cu luarea în considerare, dup caz, a circumstanțelor atenuante sau agravante) și apoi analiza și aplicarea independent, a fiecăreia dintre instituțiile autonome incidente, cu respectarea interdicției de a combina în cadrul aceleiași instituții, dispoziții din legi succesive.

Acesta fiind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, referitor la situația din cauză fiecăruia dintre inculpați, Înalta Curte reține următoarele:

În privința inculpatului D.N.,

în sarcina acestuia s-a reținut că, în calitate de agent de poliție la S.P.C.R.P.C.I.V., având și atribuții de examinator la susținerea probei practice a examenului auto, a primit în mod repetat de la inculpatul M.I. în cursul anului 2012 și 2013, sume de bani (câte 200 euro de candidat) pentru a declara admise la proba „traseu

”

mai multe persoane ce au susținut examenul în municipiul Oltenița, fapte care în drept au fost încadrate în dispozițiile art. 254 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

De asemenea, tot în sarcina aceluiași inculpat s-a mai reținut că a sustras din deținerea S.P.C.R.P.C.LV. Călărași mai multe înscrisuri (două dosare de obținere a permisului de conducere, un document emis de M.A.E. și un permis de conducere eliberat de autoritățile italiene), fapte încadrate în dispozițiile art. 242 alin. (1) C. pen.

Sub aspectul normei de incriminare și sancțiunii,

potrivit legii vechi, în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, faptele acestuia corespund infracțiunii de luare de mită prevăzută de dispozițiile art. 254 alin. (1) C. pen. și sunt pedepsite cu închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Conform legii noi fapta inculpatului continuă să fie incriminată iar aceasta se încadrează în infracțiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen., inculpatul, agent de poliție, având calitatea de funcționar public potrivit dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 3 și 10 ani.

În ceea ce privește reducerea limitelor de pedeapsă urmare a aplicării procedurii simplificate, se constată că dispozițiile de drept substanțial cuprinse în art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. au fost preluate în integralitate și cu aceleași consecințe în legea nouă în art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Ca atare, pedeapsa potrivit vechi noi, urmare a aplicării dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., este cuprinsă între 2 și 8 ani închisoare și interzicerea unor drepturi, iar potrivit actualului C. pen. între 2 și 6 ani și 8 luni închisoare.

Deși prin legea nouă s-a operat o reducere a maximului special, Înalta Curte constată că împrejurarea este lipsită de relevanță, în condițiile în care pedeapsa aplicată inculpatului D.N. este orientată către minimul prevăzut de lege (egal în ambele reglementări), astfel că, în concret, legea nouă nu poate fi considerată lege penală mai favorabilă inculpatului, întrucât aplicarea acesteia nu poate determina modificarea pedepsei de 3 ani închisoare.

În ceea ce privește cea de-a faptă reținută în sarcina inculpatului, constând în sustragerea din deținerea S.P.C.R.P.C.LV. Călărași a mai multor înscrisuri (două dosare de obținere a permisului de conducere, un document emis de MAE și un

permis

de conducere eliberat de autoritățile italiene) potrivit legii vechi aceasta se încadrează în dispozițiile în dispozițiile art. 242 alin. (1) C. pen. sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, fiind pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 5 ani, acestuia fiindu-i aplicată o pedeapsă de 6 luni închisoare.

Fapta continuă să fie incriminată și în actualul C. pen., în dispozițiile art. 259 alin. (1), fiind pedepsită cu închisoarea cuprinsă între 1 și 5 ani.

Legea nouă a produs o majorare a limitei minime de pedeapsă de la 3 luni la 1 an închisoare, astfel că nu poate retroactiva, legea în vigoare la data săvârșirii infracțiunii fiind legea penală mai favorabilă inculpatului.

În ceea ce privește forma continuată a infracțiunii de luare de mită,

Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile de existență a acestei unități legale de infracțiune, potrivit ambelor reglementări.

Dispozițiile art. 35 din N.C.P. aduc modificări semnificative referitor la condițiile de existență a infracțiunii continuate, fiind introdusă condiția unității subiectului pasiv. Aceasta este îndeplinită în cauză în condițiile în care luarea de mită este o infracțiune de pericol, subiectul pasiv fiind instituția publică în cadrul căreia inculpatul se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Tratamentul sancționator al infracțiunilor continuate este in mod evident mai favorabil potrivit legii noi. Astfel, potrivit art. 42 din vechiul C. pen., infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani, iar în conformitate cu art. 36 alin. (1) C. pen. în vigoare, sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei este de numai 3 ani.

Cu toate acestea, în concret, în prezenta cauză instanțele nu au dat eficiență tratamentului sancționator al infracțiunii continuate, pedeapsa aplicată inculpatului D.N. fiind orientată către minimul prevăzut de lege, astfel că constatarea anterioară rămâne lipsită de consecințe în ceea ce privește situația inculpatului D.N.

În ceea ce privește concursul de infracțiuni, ca instituție autonomă, conform art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, în cazul în care pentru infracțiunile concurențe s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de pedeapsă de până la 5 ani.

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale în prezenta cauză, instanțele au stabilit în sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea a închisorii, fără să adauge un spor de pedeapsă.

Potrivit legii noi, respectiv art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Ca atare, legea veche este mai favorabilă și în ceea ce privește tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni.

În fine, este de menționat faptul că, invocând legea penală mai favorabilă, apărarea inculpatului a solicitat reindividualizarea modalității de executare a pedepsei, prin aplicarea dispozițiilor art. 91 din actualul C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Înalta Curte constată faptul că și în condițiile legii veche erau îndeplinite cerințele prevăzute de art. 86

1

alin. (2) privind cuantumul pedepsei rezultante în caz de concurs de infracțiuni, de 3 ani, pentru a se putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, însă instanțele au considerat că nu se justifică aplicarea unei atare modalități de individualizare a executării pedepsei. Ca atare, ceea ce se solicită este în realitate o reapreciere asupra acestor aspecte, critică ce nu poate fi analizată din perspectiva niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute anterior. Pe de altă parte, se impune precizarea că dispozițiile privind suspendarea condiționată a executării pedepsei din noul cod nu pot fi considerate mai favorabile decât cele din reglementarea anterioară, având în vedere sfera obligațiilor și efectele acesteia, potrivit legilor succesive.

În raport cu aceste considerente, având în vedere că din perspectiva niciuneia dintre instituțiile analizate anterior, legea nouă nu este lege penală mai favorabilă sau că nu poate produce, în cazul concret al inculpatului, consecințe mai favorabile acestuia, înalta Curte de Casație și Justiție urmează să respingă recursul inculpatului D.N. ca nefondat.

Referitor la inculpatul M.I.

În sarcina acestui inculpat s-a reținut că, în cursul anilor 20012 și 2013, pretinzând că are influență pe lângă examinatori din cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. Călărași, a primit de la mai multe persoane sume de bani cuprinse între 400 și 500 euro, pentru a facilita promovarea probei practice a examenului auto și a remis o parte din sumele

primite agentului de poliție D.N. pentru ca acesta să declare admise pe aceste persoane.

În drept, faptele au fost încadrate în dispozițiile art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 26 C. pen. rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de trafic de influență, potrivit legii în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, limitele de pedeapsă erau cuprinse între 2 și 10 ani închisoare, acestuia fiindu-i aplicată o pedeapsă de 2 ani închisoare, în condițiile soluționării cauzei în procedura reglementată de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Fapta inculpatului continuă să fie incriminată și de N.C.P., încadrându-se în dispozițiile art. 291 alin. (1) C. pen., cu limite de pedeapsă fiind cuprinse între 2 și 7 ani.

Se observă că prin legea nouă s-a modificat doar maximul pedepsei, minimul fiind același, de 2 ani închisoare. In aceste condiții, în cazul concret al inculpatului căruia i-a fost aplicată o sancțiune orientată către minim, legea nouă nu poate fi considerată lege penală mai favorabilă, întrucât aplicarea acesteia nu poate determina modificarea pedepsei de 2 ani închisoare.

Astfel cum s-a arătat în cazul inculpatului D.N., fapta acestuia de luare de mită este în continuare incriminată în dispozițiile art. 289 alin. (1) C. pen.

Având în vedere că atât în privința condițiilor de existență a formei de participație a complicității (reținută în privința inculpatului M.I.) cât și a tratamentului sancționator, dispozițiile art. 48 și 49 C. pen. în vigoare au preluat în integralitate conținutul articolelor 26 și 27 din vechiul C. pen., argumentele prezentate anterior cu ocazia analizei efectuate în cazul autorului acestei infracțiuni, inculpatul D.N., sunt pe deplin incidente, ambilor inculpați fiindu-le aplicată aceeași pedeapsă de 3 ani închisoare, care nu poate fi redusă potrivit legii noi.

Considerente expuse în analiza infracțiunii continuate și a concursului de infracțiuni își găsesc de asemenea aplicabilitatea și în privința incul