ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3033/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3033/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursurilor de față;
În baza
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 12 septembrie
2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr.
787/116/2013 (1820/2013), printre altele, în baza art. 300
2
raportat
la art. 160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a constatat
legalitatea și temeinicia arestării preventive și s-a menținut starea de arest
a inculpaților M.I.
Pentru a pronunța
această hotărâre, curtea de apel a constatat că prin sentința penală nr. 70 din
29 aprilie 2013 Judecătoria Călărași, a admis cererile formulate de inculpații M.I.,
D.N., privind judecarea cauzei în procedura simplificată prevăzută de art. 320
1
C. proc. pen. cu referire la Legea nr. 202/2010.
În baza art. 257
alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen. și art. 320
1
C. proc. pen. cu referire la Legea
nr. 202/2010 a condamnat inculpatul M.I. la 2 ani închisoare.
În baza art. 255
alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen. și art. 320
1
C. proc. pen. cu referire la Legea
nr. 202/2000 a condamnat același inculpat la 6 luni închisoare.
În baza art. 33-34
lit. b) C. pen. inculpatul M.I. va executa pedeapsa cea mai grea, respectiv 2 ani
închisoare.
În baza art. 71
C. pen. a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei exercițiul drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.
A menținut starea
de arest a inculpatului și în baza art. 88 C. pen. și a dedus din durata pedepsei
pronunțată prin sentință perioada prevenției inculpatului de la 31 ianuarie 2013
la zi.
În baza art. 254
alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen. și art. 320
1
C. proc. pen. și cu referire la Legea
nr. 202/2010 a condamnat inculpatul D.N., la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.
În baza art. 242
alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 320
1
C. proc. pen. și cu referire
la Legea nr. 202/2010 a condamnat același inculpat la 6 luni închisoare.
În baza art. 33-34
lit. b) C. pen. inculpatul D.N. va executa pedeapsa cea mai grea respectiv 3 ani
închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a
II-a și b) C. pen.
A menținut starea
de arest a inculpatului și în baza art. 88 C. pen. a dedus prevenția acestuia de
la 31 ianuarie 2013 la zi.
În baza art. 71
C. pen. a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.
S-a reținut, în
fapt, că inculpatul M.I. în cursul anului 2012 și 2013, pretinzând că are influență
pe lângă examinatori din cadrul S.P.C.R.P.C.I.V. Călărași, a primit de la mai multe
persoane sume de bani cuprinse între 400 și 500 euro pentru a le facilita promovarea
probei practice a examenului auto și a remis o parte din sumele primite agentului
de poliție D.N., pentru ca acesta să declare admise pe aceste persoane.
În sarcina inculpatului
D.N. s-a reținut că în calitate de agent de poliție la S.P.C.R.P.C.I.V., având și
atribuții de examinator la susținerea probei practice a examenului auto, a primit
în mod repetat de la inculpatul M.I. în cursul anului 2012 și 2013, sume de bani
(câte 200 euro de candidat) pentru a declara admise la proba „traseu” mai multe
persoane ce au susținut examenul în municipiul Oltenița.
În sarcina aceluiași
inculpat s-a mai reținut că a sustras din deținerea S.P.C.R.P.C.L.V. Călărași mai
multe înscrisuri (două dosare de obținere a permisului de conducere, un document
emis de M.A.E. și un permis de conducere eliberat de autoritățile italiene).
Împotriva sentinței
de condamnare au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Călărași și inculpații
D.N. și M.I., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, la
data 25 aprilie 2013 sub nr. 46842/300/2012.
S-a reținut că,
în calea de atac a apelului nu s-au administrat probe noi, care să contrazică situația
de fapt reținută în sentința de condamnare, astfel că, deși inculpații continuă
să beneficieze de prezumția de nevinovăție, în cauză există suficiente indicii temeinice
care fac rezonabilă presupunerea că aceștia au săvârșit într-adevăr faptele de care
sunt acuzați, fapte recunoscute, de altfel de către inculpați, aceștia beneficiind
de dispozițiile art. 320
1
C. proc. pen.
Astfel, măsura
arestării preventive a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare,
respectiv art. 143, art. 148 lit. f), art. 149
1
și art. 51 C. proc. pen.
În acest sens,
s-a avut în vedere că, în cauză, există suficiente indicii temeinice, în sensul
art. 68
1
C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) C. proc. pen.,
care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru
care au fost trimiși în judecată și condamnați, relevante fiind probele administrate
atât în faza de urmărire penală, cât și în fața instanței de fond.
Totodată, curtea
de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul
că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în
judecată inculpații este închisoarea mai mare de 4 ani, iar la dosar există probe
că lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
S-a reținut că, pericolul rezidă în principal din natura faptelor, frecvența și
caracterul lor repetitiv, implicați în inițierea, desfășurarea și susținerea activității
infracționale, abilitatea cu care au conceput modul de operare relevă cu evidență
periculozitatea faptelor și inculpaților.
Prin urmare, în
ceea ce privește starea de pericol concret pentru ordinea publică, instanța a reținut
că aceasta presupune atât modul de operare al inculpaților, cât și rezonanța socială
a unor fapte grave, atât la nivelul comunității locale asupra căreia și-a exercitat
influența negativă, dar și la nivelul întregii ordini sociale.
Curtea de Apel
București a constatat că prin încheierea de ședință din data de 31 iulie 2012, a
fost menținută prevenția inculpaților D.N. și M.I., hotărârea rămânând definitivă
la data de 14 august 2013 când Înalta Curte de Casație și Justiție secția
penală prin decizia nr. 2478 din 14 august 2013 a respins ca nefondate recursurile
declarate de inculpați, ori de la data de 14 august 2013 la data de astăzi 12 septembrie
2013 nu s-a produs nicio probă care să contureze o altă situație de fapt, astfel
că nu s-au modificat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Curtea de apel
a apreciat că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive
și impun în continuare privarea de libertate a inculpaților, pentru o mai bună desfășurare
a procesului penal, în acord cu dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen., temeiurile
de fapt și de drept [prevăzute de art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.
pen.], avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpații
D.N. și M.I. se mențin și în prezent, impunând în continuare privarea de libertate
a acestora.
Împotriva acestei
încheieri, în termen legal, au declarat recurs de inculpații M.I. și D.N., solicitând,
prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive
și continuarea judecății în stare de libertate.
Concluziile formulate
de reprezentantul Ministerului Public, de apărătorul recurenților inculpați și ultimul
cuvânt al acestora au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri,
urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte,
examinând recursurile declarate de inculpați, pe baza lucrărilor și a materialului
din dosarul cauzei, constată că acesta nu sunt fondate pentru considerentele care
vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispozițiilor
art. 160
b
alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea
atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea
și temeinicia arestării preventive.
Conform alin.
(3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat
arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,
menținerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea
de Apel București, secția I penală, a procedat la efectuarea verificărilor și a
constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii
preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaților.
Înalta Curte,
în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea
în libertate a inculpaților prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,
așa cum corect a reținut și curtea de apel.
Ordinea publică
reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de
norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului,
menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.
Deși pericolul
pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială
a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea
publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența
pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor
de care sunt învinuiți inculpații, din reacția publică la comiterea unor astfel
de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte
persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor
respective.
În ceea ce privește
existența pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpaților,
se apreciază că faptele de a cărei comitere sunt acuzați aceștia, prin modul de
săvârșire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în
libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar diminua
încrederea cetățenilor în aptitudinea justiției de a sancționa faptele contrare
ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate
în libertate.
De altfel, în
jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin
reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare
a societății de natură să justifice o detenție preventivă.
Astfel fiind,
la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru
punerea în libertate a inculpaților, ci apreciază că întregul material probator
administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă
măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv
reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Se reține, de
asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpaților nu contravine dreptului
la libertate ocrotit de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor,
modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează
aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care
face referire art. 6 parag. 1 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru
a constata că menținerea arestării preventive este licită, respectându-se legislația
internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte,
se constată că, în cauză, s-a dispus prin sentința penală nr. 70 din 29 aprilie
2013 Judecătoria Călărași condamnarea inculpaților, hotărârea de condamnare, apelată
de inculpați, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției
provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.
În același sens,
Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția
de nevinovăție și nici dreptul inculpaților de a fi judecat într-un termen rezonabil,
limitarea libertății acestora încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.
Aceste considerente
justifică dispoziția de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate
cu art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate de
inculpații M.I. și D.N. împotriva încheierii din 12 septembrie 2013 a Curții de
Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 787/116/2013 (1820/2013),
vor fi respinse, ca nefondate.
În baza art. 192
alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata sumelor de
câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte
100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa
din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate,
recursurile declarate de inculpații M.I. și D.N. împotriva încheierii din 12 septembrie
2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 787/116/2013
(1820/2013).
Obligă recurenții
inculpați la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat
din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi
7 octombrie 2013.