ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2750/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată la data de 14.02.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară-Inspecția pentru Judecători a formulat contestație împotriva rezoluției nr. 3723/A din Dosar nr. x/05.11.2019 prin care s-a dispus în mod greșit clasarea sesizării formulate de reclamantul sub aspectul abaterii potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 soluție nedreaptă, inspecția apreciind că speța a fost soluționată pe baza "Raționamentului logico-juridic" care nu poate face obiectul unei plângeri.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 971/2020 pronunțată în data de 9 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară - Inspecția pentru Judecători, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, anularea rezoluției nr. 3723/A din dosarul nr. x/05.11.2019 prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate și a rezoluției de respingere din dosarul x/27.01.2020, ca fiind nelegale și neîntemeiate.

În susținerea căii de atac și după o prezentare amplă a istoricului speței, recurentul-reclamant a susținut că soluția pronunțată este netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:

- Inspectia Judiciară și Curtea de Apel nu au înțeles că nu a reclamat raționamentul logico-juridic al magistratului B., ci a susținut încălcarea cu rea intenție a normelor de drept material și procesual cu scopul determinat de a vătăma o persoană, existând o discrepanta între sc. 198/27.02.2018 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar x/2014 care a constatat motivat întemeiat că nu poate fi angajată răspunderea patrimoniala a părătilor A. și C. și decizia pronunțată în același dosar de Curtea de Apel care răsturnând soluția, la obligat la plata sumei de 68.684,72 RON, iar pe C. cu suma de 71.442,38 RON care a reclamat la CEDO, cererea fiind admisă în principiu aflându-se pe rol în dos. 2397/10 C. c/a Romaniei.

- susține că nu există raționament logico-juridic fără aplicarea prevederilor legale și probe, respectiv judecătorul reclamant a constatat o presupusă perioadă de tăiere ilegală a pădurii, a înlăturat actul de control nr. 295/2011 făcut de specialiști, apreciind că vina pentru tăierile ilegale de păduri din perioada 4.01.2011 - 4.03.2011 este a lui A. și C., care erau bolnavi cu contractul de muncă temporar suspendat și, mai mult, a extins obiectul cererii și asupra unor acte ce făceau obiectul dosarului;

- este nejustificată reținerea culpei reclamantului pentru lipsa pazei pădurii cu atât mai mult cu cât prin actul de control încheiat la 27.01.2011 s-a constatat lipsa a 3 cioate proaspete de 45 cm, 46 cm și 60 cm.

- nu s-a observat că d.na judecător B. a răsturnat și principiul de drept privind autoritatea de lucru judecat, întrucât nu a luat în considerare sentința civilă nr. 3571/2012 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2011 definitivă prin decizia Curții de Apel Cluj nr. 8528/2012;

- a prezentat Curții de Apel București aprecierea că modul de soluționare a cauzei sale intra în sfera răspunderii disciplinare, fiind clare încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care, un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință), nu poate găsi o justificare precum în prezenta speță, împrejurare care trebuia să o constate și dna inspector judecător D., inspectorul șef și Curtea de Apel București.

- sub aspectul laturii subiective, judecătorul B. acționează cu rea-credință realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin neaplicarea legii sau aplicarea greșită, nerespectarea obligațiilor impuse de lege, Constituție, tratate internaționale privind drepturile omului în mod voit, acceptând producerea unei grave vătămări.

Prin urmare, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părțile implicate în proces, ceea ce a făcut de netăgăduit.

În ceea ce privește cea de-a doua formă de vinovăție legiuitorul, prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", a stabilit gradul culpei ca fiind cel al "culpei lata".

Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale.

- apreciază ca fiind nelegală poziția Curții de Apel București, care a dat soluția fără a proceda la o cercetare proprie a fondului, a examinării efective a apărărilor părților, încălcând dreptul la un proces echitabil;

- prin plângere a asigurat instituția pârâtă și instanța de judecată că a avut în vedere art. 162, art. 21, art. 124, art. 134 din Constituție, art. 6 din CEDO;

- solicită instanței de recurs să observe că, în calea de atac a recursului a reclamat încălcarea cu intenție a normelor de drept material și procesual cu scopul determinat de a vătăma reclamantul (pădurar) fără probe și fără dovada vinovăției sale.

- precizând că înțelege toți termenii juridici, susține că face dovada că doamna judecător B. a sfidat constituția, a violat legea fără să o aplice, a răsturnat excepția puterii de lucru judecat în mod repetat, a înlăturat probe materiale esențiale, s-a substituit dreptului reclamantului de a-și guverna propria cerere.

1.4. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea înregistrată la data de 24 august 2019 sub nr. x la Direcția de inspecție pentru judecători a Inspecției Judiciare, reclamantul a solicitat efectuarea de verificări privind modul de soluționare a dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel Cluj de către doamna judecător B..

Reclamantul a opinat că, doamna judecător a încălcat normele legale, regulamentele, atunci când au judecat dosarul nr. x/2014, ocazie cu care nu a ținut seama de ansamblul probelor administrate și prezumția aplicată în cauză, dând dovadă de subiectivism.

S-a susținut că instanța a admis apelul fără să existe probe doveditoare și fără a prezenta raționamentul logico-juridic sau criteriile aplicate în baza cărora a fost obligat la plata unei sume nedatorate, respectiv judecătorul reclamat a constatat o presupusă perioadă de tăiere ilegală a pădurii, a înlăturat actul de control nr. 295/2011 făcut de specialiști, apreciind că vina pentru tăierile ilegale de păduri din perioada 4.01.2011 - 4.03.2011 este a lui A. și C., care erau bolnavi cu contractul de muncă temporar suspendat și, mai mult, a extins obiectul cererii și asupra unor acte ce făceau obiectul dosarului.

Lucrarea nr. x a fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, sesizarea fiind clasată, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, prin rezoluția nr. 3723/A, constatându-se că nu au rezultat indicii de săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva măsurii dispuse, petiționarul a formulat plângere, în temeiul art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, ce a fost respinsă prin Rezoluția inspectorului șef nr. C20-23.

Instanța de fond a reținut că cele învederate de reclamant relativ la soluționarea dosarului nr. x/2014, invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și preluate în contestație vizează în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentința nu cuprinde motive contradictorii în sensul invocat de recurentul-pârât.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde:

"...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența.

Examinând considerentele sentinței recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, expunând pe larg motivele pentru care a pronunțat soluția atacată, contrar susținerilor recurentului-pârât, care afirmă că nu știe de ce nu s-a reținut de către Inspeția Judiciară și instanța de fond că judecătorul reclamat a încălcat prevederile legale, fără o argumentare convingătoare, întrucât a dovedit cu înscrisuri că judecătorul care a instrumentat cauza sa a acționat cu rea credință în detrimentul său.

Prin urmare, nefiind identificate contradicții în raționamentul instanței de fond, sub aspectul invocat, critica de nelegalitate, grefată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, urmând a fi înlăturată ca atare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a apreciat că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Din actele dosarului rezultă că decizia nr. 1508/A/2018 pronunțată la data de 2 noiembrie 2018 în dosarul x/2014 a fost pronunțată în complet colegial de 2 judecători, doamna judecător B. a fost președinta de complet, motivarea cauzei revenind celuilalt membru al completului de judecată.

Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant a precizat că înțelege toți termenii juridici, că face dovada că doamna judecător B. a sfidat constituția, a violat legea fără să o aplice, a răsturnat excepția puterii de lucru judecat în mod repetat, a înlăturat probe materiale esențiale, s-a substituit dreptului reclamantului de a-și guverna propria cerere, în realitate la dosar nu a fost depus nici un înscris din care să rezulte aceste aspecte.

În cauză, recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată.

Stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere faptul că atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt.

Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Înalta Curte apreciază că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei.

Nu se poate reține încălcarea cu știință a normelor de drept material ori procesual, nici nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 971/2020 din data de 9 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.