ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2838/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2838/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin Decizia civilă

nr. 69 din 23 aprilie 2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de către pârâtul Municipiul Onești prin Primar

împotriva Sentinței civile nr. 1.652 din 22 noiembrie 2013 a Tribunalului

Bacău.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea inițială, formulată de S.C. D.G.

S.R.L. Onești, la 12 martie 2014 pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a

civilă, contencios administrativ, având ca obiect anularea Hotărârii

Municipiului Onești - Consiliul Local nr. 13 din 3 februarie 2012, a fost

declinată de această instanță în favoarea secției civilă, prin Încheierea din

17 ianuarie 2013.

Concluziile apelantei

pârâte, pe excepția invocată din oficiu, a fost de admitere, față de prevederile

art. 23 alin. (1) Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit.

"f". Drept urmare a acestei poziții procesuale, în fața secției I

civilă pârâta nu a invocat necompetența materială funcțională, survenind

decăderea prevăzută de art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ. (introdus

prin Legea nr. 202/2010), fiind vorba de o necompetență de ordine privată

potrivit art. 159 C. proc. civ. (modificată prin Legea nr. 202/2010).

Prin urmare,

eventuala necompetență funcțională nu mai poate servi ca motiv întemeiat de

apel.

Nu a putut fi primită

apărarea intimaților în combaterea excepției necompetenței privitor la lipsa

vătămării, întrucât, în condițiile art. 17 C proc. civ., necompetența cererii

principale (și pentru care s-a dispus respingerea ca rămasă fără obiect) ar fi

atras și necompetența pentru cererile accesorii și incidentale (și pentru care

s-a dispus admiterea).

Principiul

disponibilității procesuale nu a fost încălcat atât timp cât soluția dispusă

cererii formulate de S.C. D.G. S.R.L. Onești s-a circumscris doar limitelor

investirii (anularea Hotărârii nr. 22/2009 și Hotărârii nr. 13/2012) conform

precizării de la 6 decembrie 2012.

Faptul că acțiunea

având ca obiect principal anularea a două hotărâri ale Consiliului Local Onești

a fost calificată a fi de competența secției I civilă, și nu a celei de

contencios administrativ, nu ridică probleme de atingere a disponibilității

procesuale, ci de interpretare și aplicare a normelor procedurale privitoare la

competență. Oricum, eventuala încălcare a acestui principiu, ar fi putut fi

invocată doar de partea lezată prin această neregularitate -respectiv

reclamanta S.C. D.G. S.R.L. Onești și nu de apelanta-pârâtă. În cazul acesta,

s-ar fi putut, cel mult, pune problema încălcării dreptului la apărare -

conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ, - însă, această lezare nu a survenit

întrucât:

- acțiunea completată

și precizată s»a comunicat apelantei pârâte, iar aceasta și-a formulat apărări

în scris și oral, prin consilier juridic;

- considerentele și

dispozitivul sentinței apelate aduc dezlegare acțiunii S.C. D.G. S.R.L. Onești

vizând anularea Hotărârilor nr. 22/2009 și 13/2012, iar în raport de acestea nu

s-au formulat nici un fel de critici concrete sub aspectul dreptului la apărare

analizat.

Introducerea în cauză

a celor două persoane fizice - D.M. și D.L. la termenul din 22 februarie 2013,

nu a fost determinată de confundarea stadiului exproprierii (cum susține

apelanta) și nici nu s-a realizat cu încălcarea normelor procedurale privind

stabilirea cadrului procesual, ci, a survenit ca o consecință firească a

interpretării și aplicării normelor speciale de procedură din Legea nr.

255/2010. Astfel, deși pentru prima etapă în procesul exproprierii (art. 4 lit.

"a" coroborat cu art. 5 - 6 din Legea nr. 255/2010 - indicate în

Hotărârile contestate), nu este prevăzută expres o procedură de contestare, -

ca în cazul celei de a treia etape (art. 8 - 23), aceasta nu este însă exclusă.

Din contră, atât pentru această fază, cât și pentru cea de a doua - în care se

aflau de altfel părțile (a se vedea faptul că li se notificase expropriaților

intenția de expropriere și se publicase Hotărârea din 2009 - conform art. 7 - 8

din Legea nr. 255/2010 - în M. Of. al Municipiului Onești și pe site-ul

Primăriei la 13 aprilie 2009) - legea deschide posibilitatea formulării

contestației fie la lista proprietarilor și a proprietăților afectate, fie la

sumele aferente despăgubirilor estimate, prin formulările din art. 8 alin. (3)

și art. 18 ("sumele individuale prevăzute la art. 7 pot fi suplimentate

... la cererea expropriatului, în situația modificării numărului necesar a fi

expropriate, precum și în orice altă situație, temeinic motivate ...",

"... expropriatorul numește Comisia de verificare a dreptului de

proprietate ... și constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului

despăgubirii de către proprietar ..."), coroborat cu cele ale art. 34

("dispozițiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu

prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale C. civ. și ale C. proc.

civ., în măsura în care nu contravin prevederile prezentei legi").

Prin urmare, în

condițiile art. 22 din Legea nr. 33/1994 (ce nu contravin procedurii instituite

de art. 18 - 23 Legea nr. 255/2010) instanța era obligată a cita

"proprietarii sau, după caz, posesorii, alți titulari de drepturi reale

sau orice, persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra

imobilelor propuse a fi expropriate". Și cum persoanele fizice D.N. și L.

figurau în Hotărârile Consiliului Local contestate (22/2009 și 13/2012) ca

persoane vizate de expropriere, în mod legal s-a dispus introducerea lor în

cauză.

Inconsecvența

invocată - în determinarea despăgubirilor, fără aplicarea regulii instituite de

art. 25 al Legii nr. 33/1994, deși cadrul procesual s-a stabilit în temeiul

aceluiași act normativ - nu a putut fi reținută în sarcina tribunalului

întrucât, în cauză, învestirea efectuată de persoanele fizice introduse în

cauză potrivit art. 22 Legea nr. 33/1994, nu a vizat despăgubiri pentru

expropriere, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin imposibilitatea

folosirii adecvate a proprietății urmare a notării intenției de expropriere în

anul 2009 și nefinalizării sale nici în prezent. Prin urmare, fiind despăgubiri

de natură diferită, instituirea comisiei de experți prevăzută de art. 25 din

Legea nr. 33/1994 nu era necesară și nici obligatorie.

Excepția prescripției

dreptului materiale la acțiune - vizând pretențiile intimaților reclamanți

persoane fizice a primit o dezlegare adecvată în contextul apărărilor susținute

la tribunal. Faptul că în apel, pârâta încearcă să modifice data de la care

apreciază că ar curge prescripția (22 februarie 2009, în loc de 10 aprilie 2009

la fond), nu schimbă soluția dispusă.

Astfel, fiind vorba

de diferență de chirie lunară neîncasată urmare a declanșării procedurii

exproprierii, solicitată pe ultimii trei ani anteriori formulării acțiunii (22

martie 2013) - așa cum de altfel s-a și acordat -, prescripția curge separat

pentru fiecare lună în parte, în condițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, nu

prezintă relevanță niciuna din datele invocate de pârâtă, ci data când s-a

produs lunar paguba pretinsă - neîncasarea chiriei în cuantumul inițial

convenit, ci doar a unui cuantum redus datorat exproprierii.

Angajarea răspunderii

pârâtului s-a justificat pe calitatea sa de expropriator de beneficiar al

lucrării de expropriere - demarate în 2002 și nefinalizarea nici la data

formulării acțiunii, ci chiar revocată prin Hotărârea nr. 127 din 4 septembrie

2013 - conform art. 2 alin. (2) Legea nr. 255/2010.

Faptul că actele

contestate (Hotărârile nr. 22/2009 și nr. 13/2012) erau emise de Consiliul

Local, nu înlătură calitatea municipiului de expropriator, întrucât, potrivit

art. 2 alin. (3) lit. "e" din Legea nr. 255/2010, Consiliul Local a

reprezentat în procedura exproprierii unitatea administrativ teritorială.

Și, cum despăgubirile

vizau exclusiv atingerea adusă proprietății prin limitarea posibilității de a

beneficia deplin de toate atribuțiile dreptului, cauzată de declanșarea unei

proceduri de expropriere nelegală (vezi Sentința civilă nr. 884/2004 a

Tribunalului Bacău, irevocabilă prin nerecurarea Sentinței civile nr. 341 din

29 aprilie 2005 a Curții de Apel Bacău) nedocumentată și nesusținută financiar

menită să sporească domeniul public al Municipiului Onești, în mod legal s-a

făcut aplicarea art. 480 C. civ., art. 44 din Constituție, art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art.

17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și nu cele ale art. 998 C.

civ.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordare, s-a constatat că nu a existat nici în fața

Tribunalului și nici a instanței de apel, din partea pârâtului, o contestare a

nivelului chiriei negociate inițial, dar neîncasate de către reclamanții D.N.

și L. pentru suprafața de 3187 mp după aflarea despre intenția exproprierii,

sau a perioadei vizate, deși probele s-au administrat la 07 iunie 2013. Prin

urmare, acordarea chiriei de 0,20 euro/mp pe ultimii trei ani anterior acțiunii

pentru suprafața de 3187 mp, conform ofertei din 16 ianuarie 2010, retrase la

10 februarie 2010 și a diferenței de chirie pentru 600 mp închiriați cu 1300

RON/ lună, deși oferta inițială era de 5200 RON/lună pentru perioada 01 aprilie

2013 - noiembrie 2013 (pretențiile fiind solicitate la zi, deci data

pronunțării sentinței), este temeinic justificată.

Recursul

Motive

Pârâtul Municipiul

Onești, prin Primar, a declarat recurs prin care a formulat următoarele

critici:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală, fiind dată eu nesocotirea art. 159 alin. (1) și (5) C.

proc. civ., coroborat cu art. 313 C. proc. civ.

Astfel, a fost

încălcată competența materială absolută a instanței de contencios

administrativ, deoarece nu s-a ținut cont de cadrul procesual stabilit de către

reclamant, care a înțeles să solicite anularea unui act administrativ,

respectiv a Hotărârii Consiliului Local Onești nr. 13/2012.

Au fost încălcate

prevederile art. 129 alin. (2) - (5) C. proc. civ. în plus, pârâtul nu este

decăzut din dreptul de a mai invoca această excepție, pentru că reclamanta a

stabilit cadrul procesual, învestind instanța de contencios administrativ,

care, din oficiu a invocat excepția necompetenței materiale. Or, încălcarea sau

nesocotirea normelor de competență de ordin imperativ atrage necompetența

absolută și, implicit, nulitatea hotărârii pronunțate, indiferent care ar fi

fost poziția procesuală a pârâtului.

Municipiul Onești nu

are calitate procesual pasivă. Conform art. 23 și art. 36 alin. (2) lit. b) din

Legea nr. 215/2001, cel care are calitate procesual pasivă este cel care a emis

hotărârea, deci Consiliul Local.

Acțiunea pârâților -

reclamanți D.N. și L. este prescrisă, pentru că este supusă prescripției de 3

ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Data de la care s-a

născut dreptul la acțiune al reclamanților nu este, cum a apreciat instanța de

apel, data aprobării declanșării procedurii de expropriere, ci data de la care

reclamanții au cunoscut fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, adică data de

22 februarie 2009.

Pe fondul cauzei,

acțiunea trebuie respinsă deoarece instanța nu a stabilit corect situația de

fapt, neavând rol activ pentru că nu a dispus efectuarea probatoriilor necesare

stabilirii în concret a cuantumului prejudiciului.

Au fost greșit

apreciate probele și s-a reținut eronat că pârâtul nu a contestat niciodată

cuantumul prejudiciului. Prejudiciul trebuie calculat în raport cu art. 998 C.

civ. și art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994.

Greșit instanța de

fond a dispus introducerea în cauză a numiților D.N. și L., în calitate de

reclamanți, cu încălcarea principiului disponibilității. Procedând astfel,

instanța a modificat acțiunea dintr-una de anulare a unui act administrativ

într-una de plată a despăgubirilor. Ca atare, tot greșit a admis acțiunea, câtă

vreme cererea formulată de D.N. și L. nu îndeplinea condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 49 și art. 50 C. proc. civ.

Mai mult, s-a

încălcat principiul disponibilității vizând obiectul procesului, pentru că

pârâții nu au precizat care sunt motivele de fapt și de drept ale cererii lor,

ci au arătat doar că își întemeiază prejudiciul pe art. 998 și art. 999 C. civ.

Cu toate acestea, iar instanța a reținut în motivare incidența art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției.

Nu există legătură de

cauzalitate între prejudiciul pretins de către reclamanți și o inacțiune a

municipiului Onești care să fi produs pierderi în patrimoniul reclamanților.

Lucrările de expropriere nu au fost niciodată demarate, a existat doar intenția

autorității deliberative de demarare a acestor lucrări.

Analiza recursului

nesocotirea normelor de competență absolută, respectiv a momentului până la

care poate fi invocată necompetența absolută, nu este întemeiată.

Astfel, faptul că o

cerere este de competența instanței civile, de drept comun, sau a instanței de

contencios administrativ, se determină cu ajutorul normelor de competență

materială.

Conform art. 2 lit.

g) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanță de

contencios administrativ este secția de contencios administrativ și fiscal, a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și

fiscal, ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale.

Prin urmare, secțiile

de contencios administrativ și fiscal, funcționează ca instanțe de

sine-stătătoare, iar nu ca subdiviziuni administrative ale tribunalului, curții

de apel sau instanței supreme.

Deși aprecierea

instanței de apel referitoare la caracterul normelor de competență în cauză

este eronată - întrucât necompetența materială funcțională, determinată în

raport cu felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin unei instanțe, nu este

una de ordine privată, căreia să-i fie incidente prevederile art. 159

1

alin. (3) C. proc. civ. -, hotărârea pronunțată nu este nelegală, în

considerarea, însă, a prevederilor art. 159 alin. (2) C. proc. civ.

Conform acestui text,

necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de

părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe,

dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Drept urmare, pârâta

putea invoca necompetența instanței civile de a soluționa prezentul litigiu cel

mai târziu la termenul din 22 martie 2013, când toate părțile - corespunzător

noului cadru procesual - au fost legal citate. Or, la acest termen, consilierul

juridic al pârâtei a arătat că lasă la aprecierea instanței soluționarea

chestiunii vidând competența. Așadar, a intervenit decăderea din dreptul de a

formula critici, vizând necompetența materială, în calea de atac.

În aceste condiții,

criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Față de decăderea ce

a operat cu privire la dreptul de a invoca necompetența materială a instanței

civile, deci, implicit, cu privire la posibilitatea analizării unei cereri care

să vizeze anularea H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012, înseamnă că obiectul

procesului va fi limitat numai la solicitarea plății de despăgubiri.

Instanța de apel a

arătat că determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite lui D.N. și L. nu

trebuia făcută în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, pentru că aceste

despăgubiri nu au rezultat din expropriere, ci sunt despăgubiri pentru

prejudiciul cauzat prin imposibilitatea folosirii adecvate a proprietății.

Prin urmare, natura

juridică a despăgubirilor solicitate face să nu le fie aplicabile prevederile

art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Totuși, deși a

înlăturat incidența art. 25 din Legea nr. 33/1994, pe considerentul că, față de

cadrul procesual stabilit cu privire la natura pretențiilor, această lege nu

este aplicabilă speței, instanța de apel a apreciat ca fiind legală lărgirea

sferei subiective a procesului, din oficiu, în temeiul art. 22 din aceeași

lege.

Cum nu este cu

putință ca o lege materială să fie considerată aplicabilă pentru determinarea

persoanelor care pot avea drepturi și obligații într-o cauză concretă, dar

neaplicabilă pentru determinarea întinderii cuantumului despăgubirilor ce pot

fi solicitate, respectiv la care pot fi obligate aceleași categorii de

persoane, instanța de apel, păstrând soluția primei instanțe, a pronunțat o

soluție nelegală.

Așadar, se impune, în

condițiile art. 313 și art. 297 alin. (2) C. proc. civ., casarea deciziei, cu

trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru lămurirea

obiectului procesului, respectiv dacă, în lipsa unei exproprieri efective,

litigiul putea purta în sistemul Legii nr. 33/1994 sau, în caz contrar, dacă

despăgubirile puteau fi cerute conform dreptului comun.

După lămurirea acestui

aspect, se va analiza în ce măsură instanța putea sau nu să lărgească din

oficiu sfera subiectivă a procesului, precum și împotriva cui trebuia

îndreptată acțiunea, respectiv momentul de la care a început să curgă termenul

de prescripție a dreptului la acțiune.

Aceasta, deoarece,

numai dacă este incidență în cauza Legea nr. 33/1994 era aplicabil art. 22,

dar, în egală măsură, cuantumul despăgubirilor trebuia stabilit așa cum impune

art. 25 din aceeași lege.

Or, instanța a făcut

un amalgam de legi - legea specială și legea de drept comun - care face ca

aspectele invocate prin motivele de recurs să întrunească cerințele art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul Onești, prin Primar, împotriva Deciziei civile

nr. 69 din 23 aprilie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă și în

consecință:

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2014.

Procesat de GGC - AM