ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2838/2014

Deliberând, în condițiile art 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin Decizia civilă nr. 69 din 23 aprilie 2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtul Municipiul Onești prin Primar împotriva Sentinței civile nr. 1.652 din 22 noiembrie 2013 a Tribunalului Bacău. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea inițială, formulată de S.C. D.G. S.R.L.

Onești, la 12 martie 2014 pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, contencios administrativ, având ca obiect anularea Hotărârii Municipiului Onești - Consiliul Local nr. 13 din 3 februarie 2012, a fost declinată de această instanță în favoarea secției civilă, prin Încheierea din 17 ianuarie 2013. Concluziile apelantei pârâte, pe excepția invocată din oficiu, a fost de admitere, față de prevederile art. 23 alin. (1) Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. "f". Drept urmare a acestei poziții procesuale, în fața secției I civilă pârâta nu a invocat necompetența materială funcțională, survenind decăderea prevăzută de art. 159 1 alin. (3) C. proc. civ. (introdus prin Legea nr. 202/2010), fiind vorba de o necompetență de ordine privată potrivit art. 159 C. proc.

civ. (modificată prin Legea nr. 202/2010). Prin urmare, eventuala necompetență funcțională nu mai poate servi ca motiv întemeiat de apel. Nu a putut fi primită apărarea intimaților în combaterea excepției necompetenței privitor la lipsa vătămării, întrucât, în condițiile art. 17 C proc. civ., necompetența cererii principale (și pentru care s-a dispus respingerea ca rămasă fără obiect) ar fi atras și necompetența pentru cererile accesorii și incidentale (și pentru care s-a dispus admiterea). Principiul disponibilității procesuale nu a fost încălcat atât timp cât soluția dispusă cererii formulate de S.C. D.G. S.R.L.

Onești s-a circumscris doar limitelor investirii (anularea Hotărârii nr. 22/2009 și Hotărârii nr. 13/2012) conform precizării de la 6 decembrie 2012. Faptul că acțiunea având ca obiect principal anularea a două hotărâri ale Consiliului Local Onești a fost calificată a fi de competența secției I civilă, și nu a celei de contencios administrativ, nu ridică probleme de atingere a disponibilității procesuale, ci de interpretare și aplicare a normelor procedurale privitoare la competență. Oricum, eventuala încălcare a acestui principiu, ar fi putut fi invocată doar de partea lezată prin această neregularitate -respectiv reclamanta S.C. D.G. S.R.L. Onești și nu de apelanta-pârâtă. În cazul acesta, s-ar fi putut, cel mult, pune problema încălcării dreptului la apărare - conform art. 129 alin. (6) C. proc.

civ, - însă, această lezare nu a survenit întrucât: - acțiunea completată și precizată s»a comunicat apelantei pârâte, iar aceasta și-a formulat apărări în scris și oral, prin consilier juridic; - considerentele și dispozitivul sentinței apelate aduc dezlegare acțiunii S.C. D.G. S.R.L. Onești vizând anularea Hotărârilor nr. 22/2009 și 13/2012, iar în raport de acestea nu s-au formulat nici un fel de critici concrete sub aspectul dreptului la apărare analizat. Introducerea în cauză a celor două persoane fizice - D.M. și D.L. la termenul din 22 februarie 2013, nu a fost determinată de confundarea stadiului exproprierii (cum susține apelanta) și nici nu s-a realizat cu încălcarea normelor procedurale privind stabilirea cadrului procesual, ci, a survenit ca o consecință firească a interpretării și aplicării normelor speciale de procedură din Legea nr. 255/2010.

Astfel, deși pentru prima etapă în procesul exproprierii (art. 4 lit. "a" coroborat cu art. 5 - 6 din Legea nr. 255/2010 - indicate în Hotărârile contestate), nu este prevăzută expres o procedură de contestare, - ca în cazul celei de a treia etape (art. 8 - 23), aceasta nu este însă exclusă. Din contră, atât pentru această fază, cât și pentru cea de a doua - în care se aflau de altfel părțile (a se vedea faptul că li se notificase expropriaților intenția de expropriere și se publicase Hotărârea din 2009 - conform art. 7 - 8 din Legea nr. 255/2010 - în M. Of.

al Municipiului Onești și pe site-ul Primăriei la 13 aprilie 2009) - legea deschide posibilitatea formulării contestației fie la lista proprietarilor și a proprietăților afectate, fie la sumele aferente despăgubirilor estimate, prin formulările din art. 8 alin. (3) și art. 18 ("sumele individuale prevăzute la art. 7 pot fi suplimentate ... la cererea expropriatului, în situația modificării numărului necesar a fi expropriate, precum și în orice altă situație, temeinic motivate ...", "... expropriatorul numește Comisia de verificare a dreptului de proprietate ... și constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar ..."), coroborat cu cele ale art. 34 ("dispozițiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale C. civ.

și ale C. proc. civ., în măsura în care nu contravin prevederile prezentei legi"). Prin urmare, în condițiile art. 22 din Legea nr. 33/1994 (ce nu contravin procedurii instituite de art. 18 - 23 Legea nr. 255/2010) instanța era obligată a cita "proprietarii sau, după caz, posesorii, alți titulari de drepturi reale sau orice, persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate". Și cum persoanele fizice D.N. și L. figurau în Hotărârile Consiliului Local contestate (22/2009 și 13/2012) ca persoane vizate de expropriere, în mod legal s-a dispus introducerea lor în cauză.

Inconsecvența invocată - în determinarea despăgubirilor, fără aplicarea regulii instituite de art. 25 al Legii nr. 33/1994, deși cadrul procesual s-a stabilit în temeiul aceluiași act normativ - nu a putut fi reținută în sarcina tribunalului întrucât, în cauză, învestirea efectuată de persoanele fizice introduse în cauză potrivit art. 22 Legea nr. 33/1994, nu a vizat despăgubiri pentru expropriere, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin imposibilitatea folosirii adecvate a proprietății urmare a notării intenției de expropriere în anul 2009 și nefinalizării sale nici în prezent. Prin urmare, fiind despăgubiri de natură diferită, instituirea comisiei de experți prevăzută de art. 25 din Legea nr. 33/1994 nu era necesară și nici obligatorie.

Excepția prescripției dreptului materiale la acțiune - vizând pretențiile intimaților reclamanți persoane fizice a primit o dezlegare adecvată în contextul apărărilor susținute la tribunal. Faptul că în apel, pârâta încearcă să modifice data de la care apreciază că ar curge prescripția (22 februarie 2009, în loc de 10 aprilie 2009 la fond), nu schimbă soluția dispusă. Astfel, fiind vorba de diferență de chirie lunară neîncasată urmare a declanșării procedurii exproprierii, solicitată pe ultimii trei ani anteriori formulării acțiunii (22 martie 2013) - așa cum de altfel s-a și acordat -, prescripția curge separat pentru fiecare lună în parte, în condițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, nu prezintă relevanță niciuna din datele invocate de pârâtă, ci data când s-a produs lunar paguba pretinsă - neîncasarea chiriei în cuantumul inițial convenit, ci doar a unui cuantum redus datorat exproprierii.

Angajarea răspunderii pârâtului s-a justificat pe calitatea sa de expropriator de beneficiar al lucrării de expropriere - demarate în 2002 și nefinalizarea nici la data formulării acțiunii, ci chiar revocată prin Hotărârea nr. 127 din 4 septembrie 2013 - conform art. 2 alin. (2) Legea nr. 255/2010. Faptul că actele contestate (Hotărârile nr. 22/2009 și nr. 13/2012) erau emise de Consiliul Local, nu înlătură calitatea municipiului de expropriator, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) lit. "e" din Legea nr. 255/2010, Consiliul Local a reprezentat în procedura exproprierii unitatea administrativ teritorială.

Și, cum despăgubirile vizau exclusiv atingerea adusă proprietății prin limitarea posibilității de a beneficia deplin de toate atribuțiile dreptului, cauzată de declanșarea unei proceduri de expropriere nelegală (vezi Sentința civilă nr. 884/2004 a Tribunalului Bacău, irevocabilă prin nerecurarea Sentinței civile nr. 341 din 29 aprilie 2005 a Curții de Apel Bacău) nedocumentată și nesusținută financiar menită să sporească domeniul public al Municipiului Onești, în mod legal s-a făcut aplicarea art. 480 C. civ., art. 44 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și nu cele ale art. 998 C. civ.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordare, s-a constatat că nu a existat nici în fața Tribunalului și nici a instanței de apel, din partea pârâtului, o contestare a nivelului chiriei negociate inițial, dar neîncasate de către reclamanții D.N. și L. pentru suprafața de 3187 mp după aflarea despre intenția exproprierii, sau a perioadei vizate, deși probele s-au administrat la 07 iunie 2013. Prin urmare, acordarea chiriei de 0,20 euro/mp pe ultimii trei ani anterior acțiunii pentru suprafața de 3187 mp, conform ofertei din 16 ianuarie 2010, retrase la 10 februarie 2010 și a diferenței de chirie pentru 600 mp închiriați cu 1300 RON/ lună, deși oferta inițială era de 5200 RON/lună pentru perioada 01 aprilie 2013 - noiembrie 2013 (pretențiile fiind solicitate la zi, deci data pronunțării sentinței), este temeinic justificată.

Recursul Motive Pârâtul Municipiul Onești, prin Primar, a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici: Hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată eu nesocotirea art. 159 alin. (1) și (5) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 C. proc. civ. Astfel, a fost încălcată competența materială absolută a instanței de contencios administrativ, deoarece nu s-a ținut cont de cadrul procesual stabilit de către reclamant, care a înțeles să solicite anularea unui act administrativ, respectiv a Hotărârii Consiliului Local Onești nr. 13/2012. Au fost încălcate prevederile art. 129 alin. (2) - (5) C. proc. civ. în plus, pârâtul nu este decăzut din dreptul de a mai invoca această excepție, pentru că reclamanta a stabilit cadrul procesual, învestind instanța de contencios administrativ, care, din oficiu a invocat excepția necompetenței materiale.

Or, încălcarea sau nesocotirea normelor de competență de ordin imperativ atrage necompetența absolută și, implicit, nulitatea hotărârii pronunțate, indiferent care ar fi fost poziția procesuală a pârâtului. Municipiul Onești nu are calitate procesual pasivă. Conform art. 23 și art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 215/2001, cel care are calitate procesual pasivă este cel care a emis hotărârea, deci Consiliul Local. Acțiunea pârâților - reclamanți D.N. și L. este prescrisă, pentru că este supusă prescripției de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Data de la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamanților nu este, cum a apreciat instanța de apel, data aprobării declanșării procedurii de expropriere, ci data de la care reclamanții au cunoscut fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii, adică data de 22 februarie 2009. Pe fondul cauzei, acțiunea trebuie respinsă deoarece instanța nu a stabilit corect situația de fapt, neavând rol activ pentru că nu a dispus efectuarea probatoriilor necesare stabilirii în concret a cuantumului prejudiciului. Au fost greșit apreciate probele și s-a reținut eronat că pârâtul nu a contestat niciodată cuantumul prejudiciului. Prejudiciul trebuie calculat în raport cu art. 998 C. civ. și art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994.

Greșit instanța de fond a dispus introducerea în cauză a numiților D.N. și L., în calitate de reclamanți, cu încălcarea principiului disponibilității. Procedând astfel, instanța a modificat acțiunea dintr-una de anulare a unui act administrativ într-una de plată a despăgubirilor. Ca atare, tot greșit a admis acțiunea, câtă vreme cererea formulată de D.N. și L. nu îndeplinea condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 49 și art. 50 C. proc. civ. Mai mult, s-a încălcat principiul disponibilității vizând obiectul procesului, pentru că pârâții nu au precizat care sunt motivele de fapt și de drept ale cererii lor, ci au arătat doar că își întemeiază prejudiciul pe art. 998 și art. 999 C. civ. Cu toate acestea, iar instanța a reținut în motivare incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins de către reclamanți și o inacțiune a municipiului Onești care să fi produs pierderi în patrimoniul reclamanților. Lucrările de expropriere nu au fost niciodată demarate, a existat doar intenția autorității deliberative de demarare a acestor lucrări. Analiza recursului 1. Critica vizând nesocotirea normelor de competență absolută, respectiv a momentului până la care poate fi invocată necompetența absolută, nu este întemeiată. Astfel, faptul că o cerere este de competența instanței civile, de drept comun, sau a instanței de contencios administrativ, se determină cu ajutorul normelor de competență materială.

Conform art. 2 lit. g) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanță de contencios administrativ este secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal, ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale. Prin urmare, secțiile de contencios administrativ și fiscal, funcționează ca instanțe de sine-stătătoare, iar nu ca subdiviziuni administrative ale tribunalului, curții de apel sau instanței supreme. Deși aprecierea instanței de apel referitoare la caracterul normelor de competență în cauză este eronată - întrucât necompetența materială funcțională, determinată în raport cu felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin unei instanțe, nu este una de ordine privată, căreia să-i fie incidente prevederile art. 159 1 alin. (3) C. proc.

civ. -, hotărârea pronunțată nu este nelegală, în considerarea, însă, a prevederilor art. 159 alin. (2) C. proc. civ. Conform acestui text, necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Drept urmare, pârâta putea invoca necompetența instanței civile de a soluționa prezentul litigiu cel mai târziu la termenul din 22 martie 2013, când toate părțile - corespunzător noului cadru procesual - au fost legal citate. Or, la acest termen, consilierul juridic al pârâtei a arătat că lasă la aprecierea instanței soluționarea chestiunii vidând competența.

Așadar, a intervenit decăderea din dreptul de a formula critici, vizând necompetența materială, în calea de atac. În aceste condiții, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Față de decăderea ce a operat cu privire la dreptul de a invoca necompetența materială a instanței civile, deci, implicit, cu privire la posibilitatea analizării unei cereri care să vizeze anularea H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2012, înseamnă că obiectul procesului va fi limitat numai la solicitarea plății de despăgubiri. Instanța de apel a arătat că determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite lui D.N. și L. nu trebuia făcută în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, pentru că aceste despăgubiri nu au rezultat din expropriere, ci sunt despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin imposibilitatea folosirii adecvate a proprietății.

Prin urmare, natura juridică a despăgubirilor solicitate face să nu le fie aplicabile prevederile art. 25 din Legea nr. 33/1994. Totuși, deși a înlăturat incidența art. 25 din Legea nr. 33/1994, pe considerentul că, față de cadrul procesual stabilit cu privire la natura pretențiilor, această lege nu este aplicabilă speței, instanța de apel a apreciat ca fiind legală lărgirea sferei subiective a procesului, din oficiu, în temeiul art. 22 din aceeași lege. Cum nu este cu putință ca o lege materială să fie considerată aplicabilă pentru determinarea persoanelor care pot avea drepturi și obligații într-o cauză concretă, dar neaplicabilă pentru determinarea întinderii cuantumului despăgubirilor ce pot fi solicitate, respectiv la care pot fi obligate aceleași categorii de persoane, instanța de apel, păstrând soluția primei instanțe, a pronunțat o soluție nelegală.

Așadar, se impune, în condițiile art. 313 și art. 297 alin. (2) C. proc. civ., casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru lămurirea obiectului procesului, respectiv dacă, în lipsa unei exproprieri efective, litigiul putea purta în sistemul Legii nr. 33/1994 sau, în caz contrar, dacă despăgubirile puteau fi cerute conform dreptului comun. După lămurirea acestui aspect, se va analiza în ce măsură instanța putea sau nu să lărgească din oficiu sfera subiectivă a procesului, precum și împotriva cui trebuia îndreptată acțiunea, respectiv momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune. Aceasta, deoarece, numai dacă este incidență în cauza Legea nr. 33/1994 era aplicabil art. 22, dar, în egală măsură, cuantumul despăgubirilor trebuia stabilit așa cum impune art. 25 din aceeași lege.

Or, instanța a făcut un amalgam de legi - legea specială și legea de drept comun - care face ca aspectele invocate prin motivele de recurs să întrunească cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Onești, prin Primar, împotriva Deciziei civile nr. 69 din 23 aprilie 2014 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă și în consecință: Casează decizia și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2014. Procesat de GGC - AM