ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 421/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 421/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului penal de față ; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

194 din 24 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr.

9963/118/2012, a

fost respinsă cererea formulată de

către inculpatul A.C.D., privind schimbarea încadrării juridice a faptei, din

infracțiunea de viol în infracțiunea de act sexual cu un minor.

În baza art.

197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A.C.D. la pedeapsa

închisorii de 11 ani.

În baza

art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen., cu referire la

art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și

lit. b) C. pen. pe o perioada de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza

art. 71 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă

accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

doua și lit. b) C. pen.

În baza

art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului

perioada reținerii și arestării preventive, cu începere de la data de 04 iulie

2012 la zi.

În baza

art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a

inculpatului dispusă prin încheierea din 4 iulie 2012 a Tribunalului Constanța.

În baza art.

14, art. 17 și art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art art. 1349 și art. 1357

C. civ., a fost obligat inculpatul A.C.D. către partea vătămată I.I.M., prin

reprezentant legal I.A., la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de de daune

morale.

În baza

art. 189 C. proc. pen., s-a dispus avansarea sumei de 150 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru partea vătămată, din

fondurile Ministerului Justiției.

În baza art.

191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.400

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se

pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Până la data

reținerii și arestării sale preventive, inculpatul A.C.D. locuia împreună cu

martora I.A., concubina sa, la ferma denunțătorului Ș.G. Cei doi au împreună

trei copii, în vârstă de 7,5 și respectiv, 3 ani.

Dintr-o

altă relație anterioară a martorei I.A., s-a născut minora parte vătămată I.I.M.,

în vârstă de aproximativ 12 ani. Aceasta nu are certificat de naștere, vârsta

sa fiind stabilită cu aproximație, în baza declarațiilor martorei I.A. și a

denunțătorului Ș.G., precum și pe baza declarațiilor inculpatului.

Cei

patru minori se aflau în îngrijirea, ocrotirea și educarea martorei I.A. și a

inculpatului A.C.D.

În jurul datei

de 20 decembrie 2011, pe la orele 18

00

, în timp concubina sa I.A. se

afla în grajd și mulgea vacile, inculpatul A.C.D. a întreținut un raport sexual

normal în casă cu I.I.M., fără ca aceasta să se opună sau să fie forțată în

vreun fel, astfel cum inculpatul a susținut în cursul urmăririi penale.

Potrivit

declarației părții vătămate, după consumarea raportului sexual, inculpatul a

amenințat-o cu moartea în cazul în care va spune cuiva ce s-a întâmplat.

Minora-parte vătămată nu a spus nimănui despre aceasta, nici măcar mamei sale I.A.

La data

de 02 iunie 2012, în jurul orelor 12

00

, inculpatul și minora parte

vătămată erau pe câmp cu animalele. După ce au mâncat, inculpatul a întreținut

din nou un raport sexual cu partea vătămată. Nici de această dată minora-parte

vătămată nu i-a spus mamei sale și nici altcuiva.

Mama

părții vătămate - I.A. - nu a observat nimic suspect. Și ea trăiește într-o

anumită stare de clandestinitate: nu are acte de identitate, este analfabetă și

cu o inteligență precară.

Denunțătorul

Ș.G. îl cunoaște pe inculpatul A.C.D. de când acesta avea 16 ani, atunci când a

venit să lucreze în ferma lui. în toată această perioadă a avut suficient timp

să îl cunoască, mai exact să îi cunoască obiceiurile și caracterul.

În perioada 12

decembrie 2011 - 16 ianuarie 2012, denunțătorul a avut de rezolvat unele

probleme personale și a lipsit de la fermă.

După 16

ianuarie 2012 când s-a întors la fermă, denunțătorul Ș.G. a observat o

schimbare în comportamentul inculpatului, în sensul că nu mai era vorbăreț ca

înainte și, mai mult, manifesta un oarecare sentiment de gelozie față de minora

parte vătămată, nu o mai lăsa să vorbească cu nimeni, o ținea mai mult pe lângă

el și când pleca cu animalele o lua cu el.

În această

fermă locuiesc și trăiesc și alte persoane, fiecare cu familia și gospodăria

proprie.

Într-o

discuție oarecare din luna ianuarie 2012, purtată între denunțătorul Ș.G. și

inculpat, acesta din urmă a afirmat că, atunci când se va mărita, Ioana se va

mărita în curtea lui, și nu cu „L." N.L.F. căruia i se spune „L."

este un băiat de aproximativ 22 de ani, care locuiește și el în fermă.

În urma

acestei afirmații, aparent fără vreo logică, coroborată cu schimbarea

intervenită în atitudinea inculpatului față de partea vătămată, denunțătorul Ș.G.

a tras concluzia, care s-a dovedit a fi și întemeiată, că inculpatul A.C.D. ar

întreține relații sexuale cu fiica lui vitregă, minora parte vătămată I.I.M.

Comportamentul

dubios al inculpatului a fost perceput și de martorul Ș.V. Acesta a observat că

inculpatul, de la comportamentul rece pe care îl avea față de fiica lui

vitregă, a început să se manifeste cel puțin nepotrivit: îi făcea avansuri

sexuale, se ducea la cumpărături numai cu ea, în mașină o ținea în brațe, o lua

numai pe ea la câmp.

Între

persoanele din fermă deja începuseră discuțiile că inculpatul ar întreține

relații sexuale cu fiica sa vitregă.

Când Ș.G. și Ș.V.

l-au întrebat pe inculpat dacă este adevărat ce se vorbește, acesta a negat

într-un mod neconvingător și, mai mult, a devenit nervos, spunând că îi va da

în judecată pentru calomnie.

Având, așadar,

bănuieli, martorul Ș.G. l-a avertizat pe inculpat să nu cumva să se atingă de

fată.

La rândul său,

martora Ș.A. - soția martorului Ș.V. - l-a avertizat pe inculpat, povestindu-i

despre un bărbat care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, întrucât și-a

violat fetița.

Pe la

sfârșitul lunii iunie 2012, denunțătorul Ș.G. și ceilalți din fermă au hotărât

să meargă la plajă. în acest scop, i-au cumpărat un costum de baie minorei

parte vătămată. Aflând că vor să o ia la plajă și pe I., inculpatul s-a opus

vehement. Martorul Ș.V. a declarat că inculpatul s-a opus ca fiica sa vitregă

să meargă la plajă, pentru că împreună cu ei mergea și acel „L."

Această ultimă

manifestare a inculpatului l-a determinat pe denunțătorul Ș.G. să nu mai meargă

la plajă, considerând că este necesar ca I.I.M. să fie examinată de către un

medic.

Martorii Ș.V.

și Ș.A. au dus minora la Policlinica cu plată din Municipiul Constanța, pentru

a fi examinată de către un medic ginecolog. Aici, medicul le-a spus că nu este

de competența sa, ci a medicului legist, arătând că minora este abuzată sexual.

Martorul Ș.V.

a declarat că, la întoarcere, au oprit la complexul comercial „K.", pentru

a cumpăra unele lucruri. în „K." a intrat doar Ș.A., el rămânând în mașină

cu minora parte vătămată. Atunci a întrebat-o dacă inculpatul i-a făcut

„ceva". Minora parte vătămată a început să plângă și i-a spus că numai o

dată. Aflând aceasta, Ș.G. a anunțat organele de poliție formulând ulterior și

un denunț scris.

Trebuie

evidențiată puternica tulburare emoțională pe care a suferit-o martora I.A.,

care, la data de 03 iulie 2012, când a aflat că inculpatul a întreținut relații

sexuale cu fiica sa, a vrut să se sinucidă cu otravă pentru șoareci.

Potrivit

raportului de constatare medico-legală din 12 iulie 2012 întocmit de către S.J.M.L.

Constanța, în urma examinării minorei parte vătămată I.I.M. s-a constatat că

aceasta prezintă: organe genitale de tip infantil; himen inelar, cărnos, lat de

0,4 - 0,5 cm cu marginea liberă prezentând rupturi incomplete la pozițiile 3, 5

și 8 pe cadranul convențional; orificiul himeneal cu diametrul de cea 0,8 cm la

tracțiunea moderată a labiilor.

Concluziile

raportului de constatare medico-legală au fost următoarele : minora parte

vătămată I.I.M. prezintă o deflorare parțială veche, a cărei dată nu poate fi

precizată. Pe cap, trunchi și membre nu s-au constatat leziuni traumatice.

Tulburare depresivă reactivă post abuz sexual. Retard psihic ușor (QI - 66).

Necesită luarea în evidență la L.S.M. Constanța, tratament medicamentos, minim

9 luni și psihoterapie, minim 20 de ședințe.

Partea

vătămată I.I.M. a fost examinată din punct de vedere psihiatric la data de 05

iulie 2012. Aceasta avut o atitudine necooperantă față de situația de

examinare, a fost plictisită și s-a enervat ușor, și-a mușcat degetele, a avut

un comportament histrionic. S-a constatat că prezintă dispoziție depresivă fără

posibilitate de anticipare, primitivism, instabilitate psihoemoțională,

intelect slab, retard mintal ușor. De asemenea, s-a mai constatat la aceasta o

personalitate în curs de structurare dizarmonică, o tulburare depresivă

reactivă

compatibilă cu situația de abuz,

probleme majore cu mediul de suport primar, deficit de atenție semnificativ,

imaturitate a dezvoltării psihoemoționale, instabilitate psiho-afectivă,

elemente de conduită seductivă, abuzată, structurare morbidă a personalității,

contact socio-familial substimulator și promiscuu.

În cursul

urmăririi penale, minora parte vătămată I.I.M. a dat o singură declarație

consemnată de către un ofițer de poliție judiciară în procesul-verbal din 03

iulie 2012, aceasta fiind analfabetă.

Cu acel

prilej, partea vătămată a declarat că inculpatul a avut un raport sexual

complet cu ea în locuință „în perioada dinaintea zilelor când se dau

mărțișoare". A mai declarat că, într-o altă zi, pe când era îmbrăcată „cu

bluză cu mânecă lungă și pantaloni lungi" și se afla „cu tatăl vitreg pe

câmp, cu vacile la păscut" inculpatul și-a frecat organul sexual de

abdomenul său.

Exprimarea

minorei, consemnată în procesul-verbal întocmit de către lucrătorul de poliție,

precum și comportamentul și exprimarea din cursul declarației date în instanță,

evidențiază gradul de dezvoltare intelectuală a minorei parte vătămată.

Ulterior,

partea vătămată a refuzat să dea declarații în cursul urmăririi penale,

consilierul psihologic recomandându-le membrilor familiei să evite subiectul și

să nu insiste ca aceasta să povestească ce i s-a întâmplat.

În vederea

audierii în instanță, s-a dispus consilierea psihologică a părții vătămate.

Cu prilejul

ascultării în cursul cercetării judecătorești, în prezența mamei cât și a

psihologului din cadrul Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul

Constanța, minora a relatat că inculpatul a întreținut cu ea raporturi sexuale

în aproximativ șase rânduri, prima dată în casă, ulterior în pod, pe câmp și în

mașină.

Minora a

precizat că până la data la care a întreținut primul raport sexual cu

inculpatul nu a știut ce înseamnă acest lucru, că după acest moment, pentru a

nu povesti ce i se întâmplă, a fost amenințată de tatăl său vitreg cu moartea,

cu prilejul fiecărui raport sexual, motiv pentru care, fiindu-i frică de

acesta, ulterior nu s-a opus și nu a plâns.

Partea

vătămată a confirmat că inculpatul era gelos pe martorul N.L.Fl., acesta

crezând că patronul Ș.G. o va mărita cu el și că, într-adevăr, inculpatul nu o

lăsa să iasă afară și să se joace cu copii, întrucât nu dorea să se afle ce se

întâmpla.

Declarația

părții vătămate este susținută și de către martora G.E.P., persoană care, fiind

venită de curând la fermă, i-a câștigat încrederea minorei, aceasta

povestindu-i ce i s-a întâmplat.

Martora a

declarat că minora i-a relatat că, prima dată, inculpatul a întreținut un

raport sexual cu ea în casă, acest lucru întâmplându-se ulterior și în mașină,

pe câmp și în podul casei și că, totodată, a fost amenințată cu moartea de

către inculpat, pentru a nu spune ce i se întâmplă.

Martora

a subliniat că, dat fiind nivelul intelectual al fetei, aceasta nu a putut

încadra în timp faptele inculpatului, precizând doar că primul raport sexual

l-au întreținut în casă.

Întrucât

pe fondul stării depresive consecutive abuzului sexual, consemnate în actul

medico-legal întocmit în cauză, partea vătămată a manifestat o atitudine

necooperantă pe tot parcursul urmăririi penale, refuzând încă de la început să

povestească tot ce i s-a întâmplat, fiind audiată în cursul cercetării

judecătorești în prezența psihologului care a corisiliat-o în prealabil, după

ce, ajungând la un anumit confort psihic reușise să îi povestească și martorei

G.E. despre abuzurile sexuale exercitate de inculpat asupra sa, aceasta a

oferit mai multe explicații, precizând că nu s-a întâmplat numai o dată, de

două ori, ci de aproximativ șase ori în diverse locații, de fiecare dată

inculpatul introducând-și penisul în vaginul său. Instanța a reținut această

declarație, din perspectiva numărului actelor materiale de viol.

Instanța

a înlăturat declarația inculpatului dată în cursul cercetării judecătorești, ca

fiind infirmată de celelalte mijloace de probă aflate la dosar, neputând fi

primită susținerea acestuia, în sensul că declarațiile de recunoaștere a

faptelor au fost date în cursul urmăririi penale, întrucât ar fi fost bătut

atât de către Ș.V., cât și de către organele de poliție.

Făcându-se

trimitere și la cele reținute de către procuror în cuprinsul rechizitoriului,

instanța de fond a apreciatcă dacă ar fi fost amenințat ori agresat fizic de

cineva să declare ceva nereal, inculpatul avea posibilitatea să dea declarație

în fața procurorului, în prezența apărătorului, prin care să reclame presiunile

pretins exercitate asupra sa și să dea explicațiile conforme cu realitatea.

Inculpatul

a refuzat însă să declare în fața procurorului ceva, arătând că își menține

declarațiile date anterior, declarații în care a recunoscut săvârșirea faptei.

A refuzat, de asemenea, să dea declarație și în fața instanțelor de judecată

investite cu soluționarea propunerii de arestare preventivă în fond și în

recurs.

În opinia

instanței, plângerea formulată de către inculpat abia la data de 28 noiembrie

2012 (conform adresei aflate la fila 147 dosar instanță), așadar la trei luni

de la data trimiterii sale în judecată, împotriva numiților Ș.V., Ș.G. și a

autorilor necunoscuți, angajați ai Secției 4 Poliție Constanța pentru

infracțiunile prevăzute de art. 189 C. pen. (iar nu 180, 181 ori 182 C. pen.) și

purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 C. pen., nu demonstrează în nici un fel

că faptele recunoscute inițial de către inculpat nu corespund realității.

Martorul

Ș.G. a declarat că, după ce a aflat în urma controlului medical că minora a

fost abuzată sexual, iar aceasta i-a confirmat în cadrul discuției purtate în

autoturism, în timp ce soția sa intrase la „K.", a sunat la fermă și le-a

cerut martorilor M.G. și N.L.F. să-l păzească pe inculpat să nu fugă. A

declarat martorul că inculpatul era atunci la câmp, iar băieții i-au ascuns

motivul pentru care au apărut în zonă. Martorul a relatat că, ajungând în câmp

cu autoturismul în care se aflau soția sa și minora I.I., aceasta din urmă a

început să plângă la vederea inculpatului.

Partea

vătămată a explicat în fața instanței reacția avută, prin faptul că îi era

frică de inculpat.

A mai declarat

martorul Ș.V. că M.G. a plecat cu fata și cu soția sa la fermă cu autoturismul,

el și martorul N.L.F. rămânând cu inculpatul care, la un moment dat, a încercat

să fugă printr-un canal, tendință pe care a avut-o pe tot drumul către fermă.

Martorul a

precizat că, ajunând la fermă, inculpatul a recunoscut fapta sa spunând „Asta

e, am făcut-o, am făcut-o", recunoaștere pe care a manifestat-o și la

poliția Valu lui Traian.

Martorul

M.G. a declarat că pe câmp, în momentul în care Ș.V. a venit spre inculpat,

acesta a încercat să fugă, N.L.F. care era în spatele lui l-a prins, a venit și

V.Ș. care i-a tras o palmă peste cap, întrebându-l de ce a făcut, referindu-se

la minoră. A precizat martorul că partea vătămată a început să plângă pe drum

spre fermă, spunându-i că îi este frică.

Martora

Ș.A. - soția lui Ș.V. - a declarat că, la I.P.J., i-a spus inculpatului că îl

avertizase înainte, martora referindu-se la faptul că îi povestise anterior

inculpatului despre un bărbatul care își violase fetița și ajunsese la

închisoare, replica inculpatului fiind aceea că „Ce mai, că deja o

făcusem".

Prima instanță

a apreciat că singura agresiune evidențiată prin probele administrate în cauză

și anume lovirea inculpatului cu palma după cap în circumstanțele descrise de

martorul M., nu a fost exercitată în scopul de a-l determina pe inculpat să

recunoască o acuzație de viol și nici nu a fost de natură a-l determina pe

acesta să își asume o faptă dacă ar fi fost nereală. Și din acest motiv,

revenirea inculpatului asupra declarațiilor inițiale de recunoaștere nu a fost

primită de către instanța de fond, nefîind temeinic justificată.

Potrivit

aprecierii primei instanțe, latura obiectivă a infracțiunii de viol se

realizează printr-un act sexual, de orice natură, care are loc fără

consimțământul victimei. Lipsa consimțământului victimei rezultă din

împrejurarea că actul sexual se realizează prin constrângere fizică ori

psihică, ori profitând de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima

voința. Este în neputință de a-și manifesta voința persoana care, datorită

vârstei, datorită unei maladii sau altor împrejurări, nu își dă seama de ceea

ce se petrece și nu își poate manifesta acordul sau dezacordul în mod valabil

cu privire la acțiunea făptuitorului.

Din probele

administrate în cauză rezultă că inculpatul a întreținut toate raporturile

sexuale profitând de neputința victimei de a-și exprima voința, acesta în

momentul săvârșirii faptei, cunoscând că victima nu și-a dat seama de ceea ce

se petrece și nu și-a putut manifesta acordul sau dezacordul cu privire la

actul sexual, că acesteia îi lipseau aptitudinea de a înțelege cu adevărat ce

presupune un raport sexual și implicațiile acestuia și, în consecință,

aptitudinea de a voi.

Vârsta

părții vătămate, lipsa educației și a oricărei instruiri (potrivit propriei

declarații, victima nici nu cunoștea ce presupune un raport sexual),

concluziile exprimate de către medicul legist și de către medicii psihiatri

care au evaluat victima (potrivit cărora minora prezintă dispoziție depresivă

fără posibilitate de anticipare, primitivism, instabilitate psiho emoțională,

intelect slab, retard mintal ușor, o personalitate în curs de structurare

dizarmonică, probleme majore cu mediul de suport primar, deficit de atenție

semnificativ, imaturitate a dezvoltării psihoemoționale, instabilitate

psiho-afectivă, elemente de conduită seductivă, abuzată, structurare morbidă a

personalității, contact socio-familial substimulator și promiscuu), au

constituit suficiente elemente în baza cărora prima instanță a considerat că

victima nu a avut capacitatea de a-și exprima un consimțământ valabil pentru a

întreține raporturile sexuale cu inculpatul.

Vârsta

inculpatului, care se poate considera că este aceea a maturității, dezvoltarea

fizică a părții vătămate, care nu evidențiază nici un fel de maturizare

precoce, ci dimpotrivă, faptul că inculpatul o cunoștea pe minoră de când era

mică, crescând-o, potrivit propriilor declarații de la vârsta de doi ani,

locuind împreună, demonstrează că acesta cunoștea imaturitatea fizică și

psihică a victimei și, totodată, că a profitat de această stare precum și de

ascendentul moral pe care îl avea asupra acesteia.

Din

declarațiile date de către partea vătămată și de către martora G.E.P. rezultă

că în afară de primul raport sexual, toate celelalte au fost realizate de către

inculpat prin constrângerea morală a victimei pe care o amenința în mod

constant cu moartea, amenințare care, dată fiind vârsta fragedă a acesteia,

slaba dezvoltare intelectuală, ascendentul moral pe care inculpatul îl avea

asupra sa, a fost de natură a-i crea o temere, datorită căreia a acceptat

acțiunile inculpatului.

În

raport cu probele enumerate mai sus, s-a considerat că fapta inculpatului A.C.D.,

care, în jurul datelor de 20 decembrie 2011, 02 iunie 2012 și în alte patru

rânduri (datele neputând fi stabilite), a întreținut raporturi sexuale normale

cu minora parte vătămată I.I.M. în vârstă de aproximativ 12 ani, persoană care

se afla în îngrijirea, ocrotirea și educarea sa, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), (2)

lit. b) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin încheierea

de ședință din data de 12 martie 2013, fiind extinsă acțiunea penală pentru

alte 4 acte materiale de viol, inculpatul fiind trimis în judecată pentru două

acte materiale.

Împotriva

sentinței a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Un prim

motiv de apel a vizat corecta încadrare juridică a faptei, inculpatul

considerând că aceasta a fost în mod greșit încadrată ca infracțiune de viol,

actele materiale nefiind săvârșite prin constrângere morală sau fizică și nici

asupra unei persoane aflată în imposibilitatea de a-și exprima voința.

Dintr-o a doua

perspectivă, inculpatul a solicitat achitarea, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., considerând că în mod greșit în

sarcina sa au fost reținute șase acte materiale specifice infracțiunii de viol,

pe care, în absența altor probe, partea vătămată nu le-a putut descrie și nici

localiza.

În apărarea

sa, inculpatul a făcut trimitere la conținutul raportului de constatare

medico-legală, în care se menționează că partea vătămată prezintă o deflorare

veche și parțială, în sarcina sa fiind reținute șase acte materiale, din care

primul act sexual parțial, iar celelalte complete.

Sub acest

aspect, inculpatul a considerat că întreg dosarul se întemeiază pe probe

indirecte, pe bănuieli, suspiciuni și chiar dușmănii ale anumitor părți și

martori din dosar, partea vătămată fiind obligată să dea declarații, fără a

realiza consecințele lor și fără a fî capabilă să aprecieze dacă aceste acte

materiale au existat sau nu.

Cel

de-al treilea motiv de apel a vizat reducerea pedepsei aplicate, inculpatul

considerând nejustificată înlăturarea de către prima instanță a circumstanțelor

atenuante ce ar fi putut reținute în favoarea sa, apreciind că o pedeapsă

orientată spre minimul special sau inferioară acestui minim ar corespunde

scopului educativ consacrat de legea penală.

Prin Decizia

penală nr. 13/MP din 13 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, - s-a respins ca

nefondat apelul declarat de inculpat care a fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Prin aceeași

decizie, s-a respins cererea prin care inculpatul a solicitat înlocuirea

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, s-a

menținut măsura arestării preventive și s-a dedus din pedeapsa ce i-a fost

aplicată, durata arestării preventive de la data de 24 aprilie 2013 la zi.

Examinând

legalitatea și temeinicia sentinței atacate, curtea de apel a constatat că

prima instanță a realizat un examen complet și amănunțit al probelor aflate la

dosar, pe baza cărora a reținut în mod corect, atât vinovăția inculpatului în comiterea

infracțiunii de viol, cât și încadrarea juridică a faptei în dispozițiile art.

197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I cu referire la art. 41 alin.

(2) C. pen., inclusiv din perspectiva acțiunii penale cu privire la acte

materiale noi descoperite în cursul judecății, ce au permis reținerea formei

continuate a infracțiunii.

În condițiile

în care partea vătămată, aflată la o vârstă fragedă, cu un intelect redus și un

nivel de educație precar, nu a realizat semnificația actelor cu caracter sexual

la care a fost supusă - aspect de care inculpatul era pe deplin conștient la

momentul consumării acestora, nu se poate susține că faptei reținute prin

rechizitoriu i s-a dat o greșită încadrare juridică, spre a face posibilă

reținerea infracțiunii prevăzute de art. 198 C. pen.

Din probele

administrate în cauză, rezultă cu certitudine că inculpatul a profitat de

situația victimei, asupra căreia avea un ascendent moral, oferindu-i amănunte

nefirești în legătură modul de întreținere a raporturilor intime, rolul

organelor sexuale și modul în care trebuie să se poarte în relația cu rudele și

apropiații, lipsa unei opoziții formale din partea minorei fiind irelevantă.

Mai mult, după

cum partea vătămată a declarat la ultimul termen de judecată, inculpatul a

amenințat-o cu moartea, nu doar o dată, ci de fiecare dată după consumarea

raporturilor sexuale, starea de temere fiind una permanentă, de lungă durată,

iar urmările sale resimțindu-se și în prezent.

Lipsa

acordului victimei în realizarea actelor cu caracter sexual rezultă și din

faptul că o parte din acestea se realizau în clandestinitate și anume pe câmp,

în podul casei sau în mașină, inculpatul manifestând preocupare față de

programul minorei, fiind gelos în relația cu aceasta și interesat în a-i

cunoaște preocupările cotidiene.

În

împrejurările descrise, este cert că, în plan subiectiv, inculpatul a avut

reprezentarea actelor cu caracter sexual, neputându-se susține că acesta ar fi

acționat în considerarea vreunui presupus acord din partea minorei, persoană

neșcolarizată și incapabilă să dezvăluie apropiaților săi tratamentul la care a

fost supusă.

În altă ordine

de idei, scurgerea unei perioade relativ îndelungate de la momentul consumării

primelor raporturi sexuale face ca partea vătămată să nu poată indica data

tuturor actelor sexuale specifice infracțiunii de viol, însă această unică

împrejurare nu poate pune sub semnul incertitudinii forma continuată de

săvârșire a faptei, în modalitatea celor șase acte materiale, de vreme ce în

fața primei instanțe minora a oferit detalii semnificative, fiind mult mai

comunicativă decât în relația cu organele de urmărire penală.

De altfel,

declarația părții vătămate este susținută și de către martora G.E.P., persoană

care, fiind venită de curând la fermă, i-a câștigat încrederea minorei, aceasta

povestindu-i ce i s-a întâmplat. Martora a declarat, astfel, că minora i-a

relatat că prima dată, inculpatul a întreținut un raport sexual cu ea în casă,

acest lucru întâmplându-se ulterior și în mașină, pe câmp și în podul casei și

că, totodată, a fost amenințată cu moartea de către inculpat, pentru a nu spune

ce i se întâmplă. Martora a subliniat că, dat fiind nivelul intelectual al

fetei, aceasta nu a putut încadra în timp faptele inculpatului, precizând doar

că primul raport sexual l-au întreținut în casă.

Susținerile

inculpatului, potrivit cu care învinuirile ce i se aduc sunt consecința unor

răzbunări din partea denunțătorului și apropiaților victimei, recunoașterea exprimată

în faza de urmărire penale fiind chiar rezultatul violențelor la care ar fi

fost supus, nu pot fi reținute, martorii audiați în cauză fiind constanți în a

declara adevărul.

Pe lângă

aspectele evidențiate prin declarațiile denunțătorului Ș.G. și fiului acestuia

Ș.V., legate de comportamentul dubios al inculpatului în relația cu partea

vătămată minoră, relevante în cauză s-au apreciat a fi tocmai susținerile și

explicațiile inculpatului de după momentul depistării, când acesta și-a asumat

responsabilitatea faptelor comise.

Inculpatul

și-a recunoscut fapta nu doar de față cu martorii, odată cu predarea sa

organelor de poliție, ci și ulterior, cu ocazia primelor audieri, chiar și

partea vătămată observând că acesta a încercat să fugă din mașină și că, la un

moment dat, și-a recunoscut vina, astfel cum a precizat la ultimul termen de

judecată.

În opinia

instanței de apel, în măsura în care apărările inculpatului, referitoare la

exercitarea de presiuni din partea organelor de urmărire penală sau la formularea

unei învinuiri mincinoase din partea apropiaților victimei ar fi fost reale,

acestea ar fi trebuit relevate procurorului sau instanței de judecată, încă din

momentul soluționării propunerii de arestare preventivă.

Dacă ar fi

fost amenințat ori agresat fizic pentru a face mărturisiri nereale, inculpatul

avea posibilitatea de a da declarație în fața procurorului, în prezența

apărătorului, prin care să reclame presiunile pretins exercitate asupra sa și

să dea explicațiile conforme cu realitatea.

Dimpotrivă,

inculpatul a refuzat a oferi explicații în fața procurorului, precizând că își

menține declarațiile de recunoaștere anterioare, refuzând, de asemenea, să dea

declarație în fața instanțelor de judecată învestite cu soluționarea propunerii

de arestare preventivă, în fond și recurs.

Prin

urmare, s-a apreciat că în mod corect a fost înlăturată declarația inculpatului

din cursul cercetării judecătorești, aceasta fiind infirmată prin celelalte

mijloace de probă aflate la dosar și că nu poate fi primită susținerea acestuia

în sensul că declarațiile de recunoaștere a faptelor au fost date în cursul

urmăririi penale, întrucât ar fi fost bătut atât de către Ș.V., cât și de către

organele de poliție.

Pentru

aceleași motive, Curtea nu a reținut ca veridice nici apărările inculpatului

evidențiate în faza procesuală a apelului, mai cu seamă că plângerea formulată

de către acesta abia la data de 28 noiembrie 2012 (conform adresei aflate la

fila 147 din dosarul de fond), după o perioadă de trei luni de la data

trimiterii sale în judecată, împotriva numiților Ș.V., Ș.G. și altor autori

necunoscuți, angajați ai Secției 4 Poliție Constanța, privind infracțiunile

prevăzute de art. 189 și art. 250 C. pen., nu demonstrează în nici un fel că

faptele recunoscute inițial nu corespund realității.

Mai mult, o

astfel de plângere nu are ca obiect pretinse infracțiuni comise cu violentă de

către martori și denunțător, precum cele prevăzute de art. 180-182 C. pen.,

astfel încât apărările formulate de către inculpat, privind exercitarea de presiuni

în scopul recunoașterii faptelor, cu atât mai mult au fost apreciate ca fiind

lipsite de suport real.

Martorul Ș.G.

a declarat că, după ce a aflat, în urma controlului medical efectuat minorei că

aceasta a fost abuzată sexual, fapt confirmat de aceasta în cadrul discuției

purtate în autoturism, în timp ce soția sa intrase în magazinul „K.", a

sunat la fermă și le-a cerut martorilor M.G. și N.L.F. să-l păzească pe

inculpat să nu fugă. A mai declarat martorul că ajungând în câmp cu

autoturismul în care se aflau soția sa și minora I.I., aceasta din urmă a

început să plângă la vederea inculpatului, partea vătămată explicând în fața

instanței reacția avută, prin faptul că îi era frică de inculpat.

La

rândul său, martorul Ș.V. a declarat că M.G. a plecat cu fata și cu soția sa la

fermă cu autoturismul, el și martorul N.L.F. rămânând cu inculpatul care, la un

moment dat, a încercat să fugă printr-un canal, tendință pe care a avut-o pe

tot drumul către fermă. Martorul a mai precizat că, ajunând la fermă, inculpatul

a recunoscut fapta spunând „Asta e, am făcut-o, am făcut-o", recunoaștere

pe care a manifestat-o și la postul de poliție Valu lui Traian.

Martorul M.G.

a declarat că pe câmp, în momentul în care Ș.V. a venit spre inculpat, acesta a

încercat să fugă, în timp ce martorul N.L.F., care era în spatele lui l-a

prins, după care la fața locului a venit și Ș.V., care i-a tras o palmă peste

cap inculpatului, întrebându-l de ce a procedat astfel, referindu-se la minoră.

A mai precizat martorul că pe drumul către fermă, partea vătămată a început să

plângă, spunându-i că îi este frică.

S-a apreciat

că această unică agresiune evidențiată de probele administrate în cauză, sub

forma lovirii inculpatului cu palma după cap, în circumstanțele descrise de

martorul M.G., nu a fost exercitată în scopul de a-l determina pe inculpat să

recunoască o acuzație de viol, ea nefîind de natură a-l determina pe autor să

își asume o faptă dacă ar fi fost nereală.

În sprijinul

acestei concluzii stă însăși depoziția martorei Ș.A. - soția numitului Ș.V.,

care a declarat că la poliție i-a spus inculpatului că îl avertizase pe acesta

mai dinainte, referindu-se la faptul că îi povestise anterior un bărbatul care

își violase fetița și ajunsese la închisoare, replica inculpatului fiind aceea

că „Ce mai, că deja o făcusem".

Dincolo de

constrângerile exercitate asupra părții vătămate, în modalitatea amenințărilor

cu moartea și impunerii minorei de a trece sub tăcere cele întâmplate, Curtea a

avut în vedere și faptul că, în scopul vicierii consimțământului, inculpatul

s-a folosit și de inducerea în eroare a victimei, spunându-i că o va îndepărta

de la fermă, dacă denunțătorul Ș.G. ar fi măritat-o cu „L."

Chiar dacă în

procesul-verbal de la urmărirea penală partea vătămată a precizat că nu ar fi

fost forțată sau amenințată să întrețină relații sexuale cu inculpatul,

declarațiile date în cursul judecății dovedesc contrariul, poziția procesuală

inițială fiind influențată de starea de temere insuflată de inculpat, sub

imperiul căreia victima încă se mai afla la momentul respectiv.

Chiar și în

ipoteza în care partea vătămată ar fi exprimat un acord formal sau nu și-ar fi

exprimat în mod expres dezacordul cu privire la întreținerea de relații sexuale

cu inculpatul, în raport cu vârsta (12 ani), starea psiho-fizică și nivelul

redus de intelect al acesteia, fapta săvârșită nu poate fi încadrată decât ca

viol, nicidecum ca act sexual cu un minor, comiterea ei în mod repetat și în

baza aceleiași rezoluții fiind specifică formei continuate a infracțiunii.

De altfel, în

nici un moment al recunoașterii faptelor inculpatul nu a contestat împrejurarea

că inițiativa întreținerii raporturilor sexuale i-ar fi aparținut, aspect ce

susține încă o dată concluzia potrivit căreia fapta nu poate primi o altă

încadrare, cum este aceea prevăzută de art. 198 C. pen.

De asemenea,

s-a reținut ca fiind elocventă în exprimarea poziției sale subiective,

atitudinea inculpatului exprimată cu prilejul întocmirii referatului de

evaluare, când acesta a minimalizat consecințele faptelor sale, recunoscând că

a întreținut doar două raporturi sexuale cu minora, aspect de natură să

reliefeze nivelul profund de degradare morală din partea acestuia.

Relevante

în susținerea vinovăției inculpatului sunt procesele-verbale de consemnare a

declarațiilor părții vătămate din datele de 03 iulie 2012 și 04 iulie 2012, în

care aceasta a arătat că a întreținut cu tatăl său vitreg relații sexuale în

două rânduri, dar și declarațiile mamei minorei, I.A., care a precizat că, în

momentul examinării ginecologice a fiicei sale, inculpatul a recunoscut că

întreținuse relații sexuale cu minora în luna decembrie 2011 și în data de 02

iunie 2012.

Declarația

martorei, cu privire la raporturile sexuale consumate între inculpat și victimă

se coroborează și cu procesul-verbal de cercetare la fața locului, în care se

consemnează indicarea de către inculpat a locurilor în care acesta a abuzat

sexual de partea vătămată minoră, poziția procesuală adoptată de mama minorei

fiind cu atât mai credibilă cu cât aceasta, aflând de cele întâmplate, a

încercat să se sinucidă, folosind otravă de șoareci.

Tot astfel,

împrejurarea că inculpatul o cunoștea pe minoră de când era mică, crescând-o

-potrivit propriilor declarații- de la vârsta de doi ani, locuind împreună,

demonstrează că acesta cunoștea imaturitatea fizică și psihică a victimei și că

a profitat de această stare, precum și de ascendentul moral pe care îl avea

asupra minorei.

Din

declarațiile date de către partea vătămată și de către martora G.E.P. rezultă

că în afară de primul raport sexual, toate celelalte au fost realizate prin

constrângerea morală a victimei, pe care inculpatul o amenința în mod constant

cu moartea, amenințare care, dată fiind vârsta fragedă a acesteia, slaba ei

dezvoltare intelectuală și ascendentul moral pe care inculpatul îl avea asupra

sa, a fost de natură a-i crea o temere, datorită căreia a acceptat acțiunile

inculpatului.

Pentru

toate aceste considerente, s-a apreciat că cererea formulată de către inculpat,

prin apărător, privind schimbarea încadrării juridice a faptei, din

infracțiunea de viol în infracțiunea de act sexual cu un minor, a fost în mod

corect respinsă de către prima instanță, fapta inculpatului A.C.D., care, în

jurul datelor de 20 decembrie 2011, 02 iunie 2012 și în alte patru rânduri, a

întreținut raporturi sexuale normale cu minora parte vătămată I.I.M., în vârstă

de aproximativ 12 ani, aflată în îngrijirea, ocrotirea și educarea sa,

întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art.

197 alin. (1), (2) lit. b) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.

Nefondate au

fost apreciate și criticile inculpatului, privind greșita individualizare a

pedepsei aplicate, omisiunea reținerii oricăror circumstanțe atenuante

justificându-se în raport de conduita procesuală nesinceră, lipsa de asumare a

responsabilității faptelor comise și atingerea deosebită adusă relațiilor

sociale protejate de legea penală, referitoare la inviolabilitatea sexuală a

persoanei, integritatea ei fizică sau psihică și dreptul oricărei persoane de

sex feminin de a dispune în mod liber și conștient de corpul acesteia, cu

implicații directe asupra gradului de pericol social al faptei.

S-a

reținut că în operațiunea de individualizare a pedepsei prima instanță a ținut

seama de ansamblul criteriilor oferite de art. 72 C. pen., cu precădere de

acele împrejurări ce imprimă faptei un caracter grav, în raport de care

elementele ce caracterizează persoana inculpatului nu pot justifica aplicarea

unei pedepse într-un cuantum inferior celui stabilit prin sentința penală

atacată.

Actele

și lucrările dosarului indică faptul că inculpatul, prin constrângere, a

întreținut mai multe raporturi sexuale cu o minoră de doar 12 ani, ce se afla

de mai multă vreme în îngrijirea, ocrotirea și educarea sa și care avea un

retard mintal ușor, o astfel de faptă prezentând un pericol social mult ridicat

în raport de implicațiile sociale și morale pe care le implică, dincolo de

caracterul penal al acesteia.

În cadrul

procesului de individualizare a pedepsei, prima instanță a avut în vedere și

consecințele negative puternic resimțite în evoluția psihologică și morală a

minorei (care suferă la acest moment de tulburare depresivă post abuz sexual și

retard psihic ușor, necesitând tratament medicamentos pe o perioadă minimă de 9

luni și psihoterapie minim 20 de ședințe, potrivit raportului de constatare

medico-legală), atingerea adusă integrității corporale și sănătății victimei,

aflată la o vârstă fragedă, la care organismul nu a ajuns la maturitatea

fiziologică și psihică necesară pentru începerea unei vieți sexuale în condiții

de normalitate și în deplină cunoștință asupra consecințelor unor astfel de

acte (reguli de igienă sexuală, de prevenție pentru contactarea diverselor boli

cu transmitere sexuală, precum și pentru o sarcină nedorită).

În concluzie

s-a apreciat că reducerea pedepsei nu se impune nici datorită atitudinii

inculpatului față de faptă, acesta, imediat după descoperirea sa ca autor al

infracțiunii, încercând să fugă de sub paza celor care îl conduceau spre a fi

predat la poliție, conduita lui procesuală pledând pentru aplicarea unei

pedepse într-un cuantum ridicat, datorită neînțelegerii urmărilor faptei sale

și rolului educativ al procesului penal.

Împotriva

deciziei a declarat recurs inculpatul care a criticat-o din perspectiva cazului

de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc.

pen., susținând că în mod greșit a fost condamnat, întrucât din probele

administrate în cauză nu rezultă că se face vinovat de săvârșirea infracțiunii

de viol. în consecință, în principal, a solicitat achitarea în conformitate cu

disp. art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.,

iar în subsidiar reducerea cuantumului pedepsei.

Examinând

hotărârea atacată, atât prin prisma criticilor invocate, cât și din oficiu, în

conformitate cu disp. art. 385

9

alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte

constată următoarele:

Critica vizând

greșita condamnare nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

În realitate,

recurentul inculpat solicită o reapreciere a mijloacelor de probă, în special a

depozițiilor date de martorii audiați în cauză, cu consecința stabilirii unei

alte situații de fapt decât cea pe baza căreia instanța de fond și instanța de

apel au dispus condamnarea sa.

Având în

vedere modul de reglementare a soluționării recursului ca a doua cale ordinară

de atac, Înalta Curte constată că dispozițiile C. proc. pen., astfel cum au

fost modificate prin Legea nr. 2/2013, sunt restrictive în ceea ce privește

cazurile de casare ce pot fi invocate și, implicit criticile ce pot fi

formulate împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond și a deciziei

pronunțată de instanța de apel, reducând astfel și limitele investirii

instanței de recurs.

Pe cale de consecință,

examinarea cauzei de către Înalta Curte nu se mai poate face decât cu privire

la chestiuni de drept și nu la chestiuni de fapt. Modificarea situației de fapt

stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor

nelegalități care ar influența valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie

avute în vedere la soluționarea cauzei și, pe cale de consecință, ar determina

înlăturarea acestora și ar impune reevaluarea elementelor de fapt.

În cauza

dedusă judecății, asemenea aspecte nu au fost invocate și nici nu pot fi

constatate. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, judecata s-a

desfășurat cu respectarea dispozițiilor procedurale, instanța de fond și

instanța de apel au evaluat întregul material probator administrat în cauză și

au analizat probele în acuzare, dar și apărările recurentului inculpat și au

evidențiat cu claritate motivele pentru care au înlăturat susținerile acestuia,

motivând corespunzător soluția de condamnare atât în fapt, cât și în drept.

În

concluzie, se constată că soluția de condamnare a recurentului inculpat este

urmarea stabilirii de către instanța de fond a unei situații de fapt corecte și

care a fost însușită de instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 63

C. proc. pen., iar instanța de recurs nu este îndrituită a proceda la o nouă

apreciere a materialului probator, așa încât trebuie să aibă în vedere această

situație de fapt, pe care nu o mai poate modifica.

Cea de-a doua

critică ce vizează individualizarea judiciară a pedepsei al cărei cuantum, în

opinia inculpatului este prea mare, nu poate fi analizată din perspectiva

cazului de casare invocat de acesta - art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

din C. proc. pen. - care este incident atunci când se constată că hotărârea

este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a

legii.

O atare

critică s-ar circumscrie cazului de casare prev. în art. 385

9

alin.

(1) pct. 14 C. proc. pen., care este incident când s-au aplicat pedepse în alte

limite decât cele prevăzute de lege. Or, pedeapsa de 11 ani închisoare la care

a fost condamnat recurentul inculpat este în limitele prevăzute de art. 197 alin.

(1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen., în vigoare la data comiterii

faptei și al judecării cauzei în fond și în apel (potrivit acestor dispoziții

legale, violul se pedepsește cu închisoare de la 10 la 25 de ani și

interzicerea unor drepturi).

Având însă în

vedere faptul că de la data săvârșirii infracțiunii până la data judecării

recursului declarat în cauză, au intervenit mai multe legi (C. pen. din 1969 și

C. pen. în vigoare), Înalta Curte va proceda la identificarea legii penale mai

favorabile inculpatului.

Potrivit

art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care de la săvârșirea

infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai

multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Conform

art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare la data judecării recursului, în cazul în

care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au

intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Se

constată că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziția art. 13 alin. (1) C.

pen. din 1969, astfel că în această materie, regimul aplicabil rămâne același.

Prin aplicarea

legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc

din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a

principiului mitior lex în raport de timpul săvârșirii infracțiunii și de

momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni.

Totodată, determinarea legii penale mai blânde nu presupune o activitate

abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legate de fapta comisă și autorul

ei.

Pentru

identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o

serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a

consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici.

Aceste

elemente de analiză, vizează. în primul rând, condițiile de incriminare, apoi

cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei.

Determinarea

caracterului „ mai favorabil" are în vedere o serie de elemente cum ar fi:

cuantumul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau

înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante,

normele privitoare la participație, tentativă, recidivă etc.

Prin urmare,

criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât

condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile

privitoare la pedeapsă.

Cu privire la

aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă

principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum

privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii

acesteia în mod corect.

Cât privește

determinarea concretă a legii penale mai favorabile, aceasta vizează aplicarea

legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din

vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia care, în pofida

dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legitimeze

(în acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1470

din 8 noiembrie 2011, publicată în M.Of. Partea I nr. 853 din 2 decembrie

2011).

Infracțiunea

de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen.

din 1969 constând în „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex

diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de

imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, când victima se

afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului

și nu a împlinit vârsta de 15 ani" - reținută în sarcina recurentului

inculpat - este prevăzută în C. pen. în vigoare la data soluționării

recursului, în art. 218 alin. (1) și (3) lit. a) și c) și sancționată cu

închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Comparând

limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi (10 la 25 de ani închisoare,

pedeapsă prevăzută în C. pen. din 1969), respectiv (7 la 12 ani închisoare,

pedeapsă prevăzută în C. pen. în vigoare) se constată că aceasta din urmă este

legea penală mai favorabilă inculpatului care se va aplica cu consecința

reducerii pedepsei pe care urmează să o execute inculpatul.

În consecință,

în conformitate cu disp. art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se

va admite recursul declarat de inculpatul A.C.D., se vor casa în parte sentința

și decizia, numai în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen.,

încadrarea juridică a faptei și individualizarea judiciară a pedepsei și,

rejudecând în aceste limite, se va dispune schimbarea încadrării juridice a

faptei din infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3)

teza I C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea

prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. a) și c) C. pen. în vigoare cu

aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și se va reduce pedeapsa aplicată

inculpatului de la 11 ani închisoare la 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea

drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

În baza art.

65 C. pen., inculpatului i se va aplica pedeapsa accesorie a interzicerii

drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

Neconstatându-se

din oficiu alte motive de nelegalitate și netemeinicie a sentinței și deciziei

se vor menține în rest dispozițiile acestora.

Potrivit art.

385

17

alin. (4) C. proc. pen., din pedeapsa aplicată recurentului

inculpat se va deduce durata reținerii și arestării preventive de la 4 iulie

2012 la 3 februarie 2014.

În baza

art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina

statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 300 lei se

vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de inculpatul A.C.D. împotriva Deciziei penale nr. 13/MP din

13 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze

penale cu minori și de familie.

Casează

decizia penală atacată și, în parte, sentința penală nr. 194 din 24 aprilie

2013 a Tribunalului Constanța, numai în ceea ce privește aplicarea

dispozițiilor art. 5 C. pen., încadrarea juridică a faptei și individualizarea

judiciară a pedepsei și, rejudecând în aceste limite:

În baza

art. 334 C. proc. pen. anterior (art. 386 C. proc. pen. în vigoare), schimbă

încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1) și

(2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. a) și c) C.

pen. în vigoare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art.

218 alin. (1) și (3) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.

pen. raportat la art. 5 C. pen. reduce pedeapsa principală aplicată

inculpatului A.C.D. de la 11 ani închisoare la 8 ani închisoare și 4 ani

interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

În baza art.

65 C. pen., aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

prev. de