ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 421/2014

Asupra recursului penal de față ; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 194 din 24 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. 9963/118/2012, a fost respinsă cererea formulată de către inculpatul A.C.D., privind schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de viol în infracțiunea de act sexual cu un minor. În baza art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A.C.D. la pedeapsa închisorii de 11 ani. În baza art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen., cu referire la art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o perioada de 4 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua și lit. b) C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului perioada reținerii și arestării preventive, cu începere de la data de 04 iulie 2012 la zi. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului dispusă prin încheierea din 4 iulie 2012 a Tribunalului Constanța. În baza art. 14, art. 17 și art. 346 C. proc. pen., cu aplicarea art art. 1349 și art. 1357 C. civ., a fost obligat inculpatul A.C.D.

către partea vătămată I.I.M., prin reprezentant legal I.A., la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de de daune morale. În baza art. 189 C. proc. pen., s-a dispus avansarea sumei de 150 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru partea vătămată, din fondurile Ministerului Justiției. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Până la data reținerii și arestării sale preventive, inculpatul A.C.D. locuia împreună cu martora I.A., concubina sa, la ferma denunțătorului Ș.G. Cei doi au împreună trei copii, în vârstă de 7,5 și respectiv, 3 ani.

Dintr-o altă relație anterioară a martorei I.A., s-a născut minora parte vătămată I.I.M., în vârstă de aproximativ 12 ani. Aceasta nu are certificat de naștere, vârsta sa fiind stabilită cu aproximație, în baza declarațiilor martorei I.A. și a denunțătorului Ș.G., precum și pe baza declarațiilor inculpatului. Cei patru minori se aflau în îngrijirea, ocrotirea și educarea martorei I.A. și a inculpatului A.C.D. În jurul datei de 20 decembrie 2011, pe la orele 18 00 , în timp concubina sa I.A. se afla în grajd și mulgea vacile, inculpatul A.C.D. a întreținut un raport sexual normal în casă cu I.I.M., fără ca aceasta să se opună sau să fie forțată în vreun fel, astfel cum inculpatul a susținut în cursul urmăririi penale.

Potrivit declarației părții vătămate, după consumarea raportului sexual, inculpatul a amenințat-o cu moartea în cazul în care va spune cuiva ce s-a întâmplat. Minora-parte vătămată nu a spus nimănui despre aceasta, nici măcar mamei sale I.A. La data de 02 iunie 2012, în jurul orelor 12 00 , inculpatul și minora parte vătămată erau pe câmp cu animalele. După ce au mâncat, inculpatul a întreținut din nou un raport sexual cu partea vătămată. Nici de această dată minora-parte vătămată nu i-a spus mamei sale și nici altcuiva. Mama părții vătămate - I.A. - nu a observat nimic suspect. Și ea trăiește într-o anumită stare de clandestinitate: nu are acte de identitate, este analfabetă și cu o inteligență precară.

Denunțătorul Ș.G. îl cunoaște pe inculpatul A.C.D. de când acesta avea 16 ani, atunci când a venit să lucreze în ferma lui. în toată această perioadă a avut suficient timp să îl cunoască, mai exact să îi cunoască obiceiurile și caracterul. În perioada 12 decembrie 2011 - 16 ianuarie 2012, denunțătorul a avut de rezolvat unele probleme personale și a lipsit de la fermă. După 16 ianuarie 2012 când s-a întors la fermă, denunțătorul Ș.G. a observat o schimbare în comportamentul inculpatului, în sensul că nu mai era vorbăreț ca înainte și, mai mult, manifesta un oarecare sentiment de gelozie față de minora parte vătămată, nu o mai lăsa să vorbească cu nimeni, o ținea mai mult pe lângă el și când pleca cu animalele o lua cu el.

În această fermă locuiesc și trăiesc și alte persoane, fiecare cu familia și gospodăria proprie. Într-o discuție oarecare din luna ianuarie 2012, purtată între denunțătorul Ș.G. și inculpat, acesta din urmă a afirmat că, atunci când se va mărita, Ioana se va mărita în curtea lui, și nu cu „L." N.L.F. căruia i se spune „L." este un băiat de aproximativ 22 de ani, care locuiește și el în fermă. În urma acestei afirmații, aparent fără vreo logică, coroborată cu schimbarea intervenită în atitudinea inculpatului față de partea vătămată, denunțătorul Ș.G. a tras concluzia, care s-a dovedit a fi și întemeiată, că inculpatul A.C.D. ar întreține relații sexuale cu fiica lui vitregă, minora parte vătămată I.I.M.

Comportamentul dubios al inculpatului a fost perceput și de martorul Ș.V. Acesta a observat că inculpatul, de la comportamentul rece pe care îl avea față de fiica lui vitregă, a început să se manifeste cel puțin nepotrivit: îi făcea avansuri sexuale, se ducea la cumpărături numai cu ea, în mașină o ținea în brațe, o lua numai pe ea la câmp. Între persoanele din fermă deja începuseră discuțiile că inculpatul ar întreține relații sexuale cu fiica sa vitregă. Când Ș.G. și Ș.V. l-au întrebat pe inculpat dacă este adevărat ce se vorbește, acesta a negat într-un mod neconvingător și, mai mult, a devenit nervos, spunând că îi va da în judecată pentru calomnie. Având, așadar, bănuieli, martorul Ș.G.

l-a avertizat pe inculpat să nu cumva să se atingă de fată. La rândul său, martora Ș.A. - soția martorului Ș.V. - l-a avertizat pe inculpat, povestindu-i despre un bărbat care a fost condamnat la pedeapsa închisorii, întrucât și-a violat fetița. Pe la sfârșitul lunii iunie 2012, denunțătorul Ș.G. și ceilalți din fermă au hotărât să meargă la plajă. în acest scop, i-au cumpărat un costum de baie minorei parte vătămată. Aflând că vor să o ia la plajă și pe I., inculpatul s-a opus vehement. Martorul Ș.V. a declarat că inculpatul s-a opus ca fiica sa vitregă să meargă la plajă, pentru că împreună cu ei mergea și acel „L." Această ultimă manifestare a inculpatului l-a determinat pe denunțătorul Ș.G.

să nu mai meargă la plajă, considerând că este necesar ca I.I.M. să fie examinată de către un medic. Martorii Ș.V. și Ș.A. au dus minora la Policlinica cu plată din Municipiul Constanța, pentru a fi examinată de către un medic ginecolog. Aici, medicul le-a spus că nu este de competența sa, ci a medicului legist, arătând că minora este abuzată sexual. Martorul Ș.V. a declarat că, la întoarcere, au oprit la complexul comercial „K.", pentru a cumpăra unele lucruri. în „K." a intrat doar Ș.A., el rămânând în mașină cu minora parte vătămată. Atunci a întrebat-o dacă inculpatul i-a făcut „ceva". Minora parte vătămată a început să plângă și i-a spus că numai o dată. Aflând aceasta, Ș.G. a anunțat organele de poliție formulând ulterior și un denunț scris.

Trebuie evidențiată puternica tulburare emoțională pe care a suferit-o martora I.A., care, la data de 03 iulie 2012, când a aflat că inculpatul a întreținut relații sexuale cu fiica sa, a vrut să se sinucidă cu otravă pentru șoareci. Potrivit raportului de constatare medico-legală din 12 iulie 2012 întocmit de către S.J.M.L. Constanța, în urma examinării minorei parte vătămată I.I.M. s-a constatat că aceasta prezintă: organe genitale de tip infantil; himen inelar, cărnos, lat de 0,4 - 0,5 cm cu marginea liberă prezentând rupturi incomplete la pozițiile 3, 5 și 8 pe cadranul convențional; orificiul himeneal cu diametrul de cea 0,8 cm la tracțiunea moderată a labiilor. Concluziile raportului de constatare medico-legală au fost următoarele : minora parte vătămată I.I.M.

prezintă o deflorare parțială veche, a cărei dată nu poate fi precizată. Pe cap, trunchi și membre nu s-au constatat leziuni traumatice. Tulburare depresivă reactivă post abuz sexual. Retard psihic ușor (QI - 66). Necesită luarea în evidență la L.S.M. Constanța, tratament medicamentos, minim 9 luni și psihoterapie, minim 20 de ședințe. Partea vătămată I.I.M. a fost examinată din punct de vedere psihiatric la data de 05 iulie 2012. Aceasta avut o atitudine necooperantă față de situația de examinare, a fost plictisită și s-a enervat ușor, și-a mușcat degetele, a avut un comportament histrionic. S-a constatat că prezintă dispoziție depresivă fără posibilitate de anticipare, primitivism, instabilitate psihoemoțională, intelect slab, retard mintal ușor.

De asemenea, s-a mai constatat la aceasta o personalitate în curs de structurare dizarmonică, o tulburare depresivă reactivă compatibilă cu situația de abuz, probleme majore cu mediul de suport primar, deficit de atenție semnificativ, imaturitate a dezvoltării psihoemoționale, instabilitate psiho-afectivă, elemente de conduită seductivă, abuzată, structurare morbidă a personalității, contact socio-familial substimulator și promiscuu. În cursul urmăririi penale, minora parte vătămată I.I.M. a dat o singură declarație consemnată de către un ofițer de poliție judiciară în procesul-verbal din 03 iulie 2012, aceasta fiind analfabetă.

Cu acel prilej, partea vătămată a declarat că inculpatul a avut un raport sexual complet cu ea în locuință „în perioada dinaintea zilelor când se dau mărțișoare". A mai declarat că, într-o altă zi, pe când era îmbrăcată „cu bluză cu mânecă lungă și pantaloni lungi" și se afla „cu tatăl vitreg pe câmp, cu vacile la păscut" inculpatul și-a frecat organul sexual de abdomenul său. Exprimarea minorei, consemnată în procesul-verbal întocmit de către lucrătorul de poliție, precum și comportamentul și exprimarea din cursul declarației date în instanță, evidențiază gradul de dezvoltare intelectuală a minorei parte vătămată. Ulterior, partea vătămată a refuzat să dea declarații în cursul urmăririi penale, consilierul psihologic recomandându-le membrilor familiei să evite subiectul și să nu insiste ca aceasta să povestească ce i s-a întâmplat.

În vederea audierii în instanță, s-a dispus consilierea psihologică a părții vătămate. Cu prilejul ascultării în cursul cercetării judecătorești, în prezența mamei cât și a psihologului din cadrul Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța, minora a relatat că inculpatul a întreținut cu ea raporturi sexuale în aproximativ șase rânduri, prima dată în casă, ulterior în pod, pe câmp și în mașină. Minora a precizat că până la data la care a întreținut primul raport sexual cu inculpatul nu a știut ce înseamnă acest lucru, că după acest moment, pentru a nu povesti ce i se întâmplă, a fost amenințată de tatăl său vitreg cu moartea, cu prilejul fiecărui raport sexual, motiv pentru care, fiindu-i frică de acesta, ulterior nu s-a opus și nu a plâns.

Partea vătămată a confirmat că inculpatul era gelos pe martorul N.L.Fl., acesta crezând că patronul Ș.G. o va mărita cu el și că, într-adevăr, inculpatul nu o lăsa să iasă afară și să se joace cu copii, întrucât nu dorea să se afle ce se întâmpla. Declarația părții vătămate este susținută și de către martora G.E.P., persoană care, fiind venită de curând la fermă, i-a câștigat încrederea minorei, aceasta povestindu-i ce i s-a întâmplat. Martora a declarat că minora i-a relatat că, prima dată, inculpatul a întreținut un raport sexual cu ea în casă, acest lucru întâmplându-se ulterior și în mașină, pe câmp și în podul casei și că, totodată, a fost amenințată cu moartea de către inculpat, pentru a nu spune ce i se întâmplă.

Martora a subliniat că, dat fiind nivelul intelectual al fetei, aceasta nu a putut încadra în timp faptele inculpatului, precizând doar că primul raport sexual l-au întreținut în casă. Întrucât pe fondul stării depresive consecutive abuzului sexual, consemnate în actul medico-legal întocmit în cauză, partea vătămată a manifestat o atitudine necooperantă pe tot parcursul urmăririi penale, refuzând încă de la început să povestească tot ce i s-a întâmplat, fiind audiată în cursul cercetării judecătorești în prezența psihologului care a corisiliat-o în prealabil, după ce, ajungând la un anumit confort psihic reușise să îi povestească și martorei G.E. despre abuzurile sexuale exercitate de inculpat asupra sa, aceasta a oferit mai multe explicații, precizând că nu s-a întâmplat numai o dată, de două ori, ci de aproximativ șase ori în diverse locații, de fiecare dată inculpatul introducând-și penisul în vaginul său.

Instanța a reținut această declarație, din perspectiva numărului actelor materiale de viol. Instanța a înlăturat declarația inculpatului dată în cursul cercetării judecătorești, ca fiind infirmată de celelalte mijloace de probă aflate la dosar, neputând fi primită susținerea acestuia, în sensul că declarațiile de recunoaștere a faptelor au fost date în cursul urmăririi penale, întrucât ar fi fost bătut atât de către Ș.V., cât și de către organele de poliție. Făcându-se trimitere și la cele reținute de către procuror în cuprinsul rechizitoriului, instanța de fond a apreciatcă dacă ar fi fost amenințat ori agresat fizic de cineva să declare ceva nereal, inculpatul avea posibilitatea să dea declarație în fața procurorului, în prezența apărătorului, prin care să reclame presiunile pretins exercitate asupra sa și să dea explicațiile conforme cu realitatea.

Inculpatul a refuzat însă să declare în fața procurorului ceva, arătând că își menține declarațiile date anterior, declarații în care a recunoscut săvârșirea faptei. A refuzat, de asemenea, să dea declarație și în fața instanțelor de judecată investite cu soluționarea propunerii de arestare preventivă în fond și în recurs. În opinia instanței, plângerea formulată de către inculpat abia la data de 28 noiembrie 2012 (conform adresei aflate la fila 147 dosar instanță), așadar la trei luni de la data trimiterii sale în judecată, împotriva numiților Ș.V., Ș.G. și a autorilor necunoscuți, angajați ai Secției 4 Poliție Constanța pentru infracțiunile prevăzute de art. 189 C. pen. (iar nu 180, 181 ori 182 C. pen.) și purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 C. pen., nu demonstrează în nici un fel că faptele recunoscute inițial de către inculpat nu corespund realității.

Martorul Ș.G. a declarat că, după ce a aflat în urma controlului medical că minora a fost abuzată sexual, iar aceasta i-a confirmat în cadrul discuției purtate în autoturism, în timp ce soția sa intrase la „K.", a sunat la fermă și le-a cerut martorilor M.G. și N.L.F. să-l păzească pe inculpat să nu fugă. A declarat martorul că inculpatul era atunci la câmp, iar băieții i-au ascuns motivul pentru care au apărut în zonă. Martorul a relatat că, ajungând în câmp cu autoturismul în care se aflau soția sa și minora I.I., aceasta din urmă a început să plângă la vederea inculpatului. Partea vătămată a explicat în fața instanței reacția avută, prin faptul că îi era frică de inculpat. A mai declarat martorul Ș.V.

că M.G. a plecat cu fata și cu soția sa la fermă cu autoturismul, el și martorul N.L.F. rămânând cu inculpatul care, la un moment dat, a încercat să fugă printr-un canal, tendință pe care a avut-o pe tot drumul către fermă. Martorul a precizat că, ajunând la fermă, inculpatul a recunoscut fapta sa spunând „Asta e, am făcut-o, am făcut-o", recunoaștere pe care a manifestat-o și la poliția Valu lui Traian. Martorul M.G. a declarat că pe câmp, în momentul în care Ș.V. a venit spre inculpat, acesta a încercat să fugă, N.L.F. care era în spatele lui l-a prins, a venit și V.Ș. care i-a tras o palmă peste cap, întrebându-l de ce a făcut, referindu-se la minoră. A precizat martorul că partea vătămată a început să plângă pe drum spre fermă, spunându-i că îi este frică.

Martora Ș.A. - soția lui Ș.V. - a declarat că, la I.P.J., i-a spus inculpatului că îl avertizase înainte, martora referindu-se la faptul că îi povestise anterior inculpatului despre un bărbatul care își violase fetița și ajunsese la închisoare, replica inculpatului fiind aceea că „Ce mai, că deja o făcusem". Prima instanță a apreciat că singura agresiune evidențiată prin probele administrate în cauză și anume lovirea inculpatului cu palma după cap în circumstanțele descrise de martorul M., nu a fost exercitată în scopul de a-l determina pe inculpat să recunoască o acuzație de viol și nici nu a fost de natură a-l determina pe acesta să își asume o faptă dacă ar fi fost nereală. Și din acest motiv, revenirea inculpatului asupra declarațiilor inițiale de recunoaștere nu a fost primită de către instanța de fond, nefîind temeinic justificată.

Potrivit aprecierii primei instanțe, latura obiectivă a infracțiunii de viol se realizează printr-un act sexual, de orice natură, care are loc fără consimțământul victimei. Lipsa consimțământului victimei rezultă din împrejurarea că actul sexual se realizează prin constrângere fizică ori psihică, ori profitând de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința. Este în neputință de a-și manifesta voința persoana care, datorită vârstei, datorită unei maladii sau altor împrejurări, nu își dă seama de ceea ce se petrece și nu își poate manifesta acordul sau dezacordul în mod valabil cu privire la acțiunea făptuitorului.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a întreținut toate raporturile sexuale profitând de neputința victimei de a-și exprima voința, acesta în momentul săvârșirii faptei, cunoscând că victima nu și-a dat seama de ceea ce se petrece și nu și-a putut manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actul sexual, că acesteia îi lipseau aptitudinea de a înțelege cu adevărat ce presupune un raport sexual și implicațiile acestuia și, în consecință, aptitudinea de a voi.

Vârsta părții vătămate, lipsa educației și a oricărei instruiri (potrivit propriei declarații, victima nici nu cunoștea ce presupune un raport sexual), concluziile exprimate de către medicul legist și de către medicii psihiatri care au evaluat victima (potrivit cărora minora prezintă dispoziție depresivă fără posibilitate de anticipare, primitivism, instabilitate psiho emoțională, intelect slab, retard mintal ușor, o personalitate în curs de structurare dizarmonică, probleme majore cu mediul de suport primar, deficit de atenție semnificativ, imaturitate a dezvoltării psihoemoționale, instabilitate psiho-afectivă, elemente de conduită seductivă, abuzată, structurare morbidă a personalității, contact socio-familial substimulator și promiscuu), au constituit suficiente elemente în baza cărora prima instanță a considerat că victima nu a avut capacitatea de a-și exprima un consimțământ valabil pentru a întreține raporturile sexuale cu inculpatul.

Vârsta inculpatului, care se poate considera că este aceea a maturității, dezvoltarea fizică a părții vătămate, care nu evidențiază nici un fel de maturizare precoce, ci dimpotrivă, faptul că inculpatul o cunoștea pe minoră de când era mică, crescând-o, potrivit propriilor declarații de la vârsta de doi ani, locuind împreună, demonstrează că acesta cunoștea imaturitatea fizică și psihică a victimei și, totodată, că a profitat de această stare precum și de ascendentul moral pe care îl avea asupra acesteia. Din declarațiile date de către partea vătămată și de către martora G.E.P.

rezultă că în afară de primul raport sexual, toate celelalte au fost realizate de către inculpat prin constrângerea morală a victimei pe care o amenința în mod constant cu moartea, amenințare care, dată fiind vârsta fragedă a acesteia, slaba dezvoltare intelectuală, ascendentul moral pe care inculpatul îl avea asupra sa, a fost de natură a-i crea o temere, datorită căreia a acceptat acțiunile inculpatului. În raport cu probele enumerate mai sus, s-a considerat că fapta inculpatului A.C.D., care, în jurul datelor de 20 decembrie 2011, 02 iunie 2012 și în alte patru rânduri (datele neputând fi stabilite), a întreținut raporturi sexuale normale cu minora parte vătămată I.I.M.

în vârstă de aproximativ 12 ani, persoană care se afla în îngrijirea, ocrotirea și educarea sa, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), (2) lit. b) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin încheierea de ședință din data de 12 martie 2013, fiind extinsă acțiunea penală pentru alte 4 acte materiale de viol, inculpatul fiind trimis în judecată pentru două acte materiale. Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Un prim motiv de apel a vizat corecta încadrare juridică a faptei, inculpatul considerând că aceasta a fost în mod greșit încadrată ca infracțiune de viol, actele materiale nefiind săvârșite prin constrângere morală sau fizică și nici asupra unei persoane aflată în imposibilitatea de a-și exprima voința.

Dintr-o a doua perspectivă, inculpatul a solicitat achitarea, în temeiul art. 2 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., considerând că în mod greșit în sarcina sa au fost reținute șase acte materiale specifice infracțiunii de viol, pe care, în absența altor probe, partea vătămată nu le-a putut descrie și nici localiza. În apărarea sa, inculpatul a făcut trimitere la conținutul raportului de constatare medico-legală, în care se menționează că partea vătămată prezintă o deflorare veche și parțială, în sarcina sa fiind reținute șase acte materiale, din care primul act sexual parțial, iar celelalte complete. Sub acest aspect, inculpatul a considerat că întreg dosarul se întemeiază pe probe indirecte, pe bănuieli, suspiciuni și chiar dușmănii ale anumitor părți și martori din dosar, partea vătămată fiind obligată să dea declarații, fără a realiza consecințele lor și fără a fî capabilă să aprecieze dacă aceste acte materiale au existat sau nu.

Cel de-al treilea motiv de apel a vizat reducerea pedepsei aplicate, inculpatul considerând nejustificată înlăturarea de către prima instanță a circumstanțelor atenuante ce ar fi putut reținute în favoarea sa, apreciind că o pedeapsă orientată spre minimul special sau inferioară acestui minim ar corespunde scopului educativ consacrat de legea penală. Prin Decizia penală nr. 13/MP din 13 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, - s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat care a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Prin aceeași decizie, s-a respins cererea prin care inculpatul a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, s-a menținut măsura arestării preventive și s-a dedus din pedeapsa ce i-a fost aplicată, durata arestării preventive de la data de 24 aprilie 2013 la zi.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, curtea de apel a constatat că prima instanță a realizat un examen complet și amănunțit al probelor aflate la dosar, pe baza cărora a reținut în mod corect, atât vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii de viol, cât și încadrarea juridică a faptei în dispozițiile art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen., inclusiv din perspectiva acțiunii penale cu privire la acte materiale noi descoperite în cursul judecății, ce au permis reținerea formei continuate a infracțiunii.

În condițiile în care partea vătămată, aflată la o vârstă fragedă, cu un intelect redus și un nivel de educație precar, nu a realizat semnificația actelor cu caracter sexual la care a fost supusă - aspect de care inculpatul era pe deplin conștient la momentul consumării acestora, nu se poate susține că faptei reținute prin rechizitoriu i s-a dat o greșită încadrare juridică, spre a face posibilă reținerea infracțiunii prevăzute de art. 198 C. pen. Din probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine că inculpatul a profitat de situația victimei, asupra căreia avea un ascendent moral, oferindu-i amănunte nefirești în legătură modul de întreținere a raporturilor intime, rolul organelor sexuale și modul în care trebuie să se poarte în relația cu rudele și apropiații, lipsa unei opoziții formale din partea minorei fiind irelevantă.

Mai mult, după cum partea vătămată a declarat la ultimul termen de judecată, inculpatul a amenințat-o cu moartea, nu doar o dată, ci de fiecare dată după consumarea raporturilor sexuale, starea de temere fiind una permanentă, de lungă durată, iar urmările sale resimțindu-se și în prezent. Lipsa acordului victimei în realizarea actelor cu caracter sexual rezultă și din faptul că o parte din acestea se realizau în clandestinitate și anume pe câmp, în podul casei sau în mașină, inculpatul manifestând preocupare față de programul minorei, fiind gelos în relația cu aceasta și interesat în a-i cunoaște preocupările cotidiene. În împrejurările descrise, este cert că, în plan subiectiv, inculpatul a avut reprezentarea actelor cu caracter sexual, neputându-se susține că acesta ar fi acționat în considerarea vreunui presupus acord din partea minorei, persoană neșcolarizată și incapabilă să dezvăluie apropiaților săi tratamentul la care a fost supusă.

În altă ordine de idei, scurgerea unei perioade relativ îndelungate de la momentul consumării primelor raporturi sexuale face ca partea vătămată să nu poată indica data tuturor actelor sexuale specifice infracțiunii de viol, însă această unică împrejurare nu poate pune sub semnul incertitudinii forma continuată de săvârșire a faptei, în modalitatea celor șase acte materiale, de vreme ce în fața primei instanțe minora a oferit detalii semnificative, fiind mult mai comunicativă decât în relația cu organele de urmărire penală. De altfel, declarația părții vătămate este susținută și de către martora G.E.P., persoană care, fiind venită de curând la fermă, i-a câștigat încrederea minorei, aceasta povestindu-i ce i s-a întâmplat.

Martora a declarat, astfel, că minora i-a relatat că prima dată, inculpatul a întreținut un raport sexual cu ea în casă, acest lucru întâmplându-se ulterior și în mașină, pe câmp și în podul casei și că, totodată, a fost amenințată cu moartea de către inculpat, pentru a nu spune ce i se întâmplă. Martora a subliniat că, dat fiind nivelul intelectual al fetei, aceasta nu a putut încadra în timp faptele inculpatului, precizând doar că primul raport sexual l-au întreținut în casă. Susținerile inculpatului, potrivit cu care învinuirile ce i se aduc sunt consecința unor răzbunări din partea denunțătorului și apropiaților victimei, recunoașterea exprimată în faza de urmărire penale fiind chiar rezultatul violențelor la care ar fi fost supus, nu pot fi reținute, martorii audiați în cauză fiind constanți în a declara adevărul.

Pe lângă aspectele evidențiate prin declarațiile denunțătorului Ș.G. și fiului acestuia Ș.V., legate de comportamentul dubios al inculpatului în relația cu partea vătămată minoră, relevante în cauză s-au apreciat a fi tocmai susținerile și explicațiile inculpatului de după momentul depistării, când acesta și-a asumat responsabilitatea faptelor comise. Inculpatul și-a recunoscut fapta nu doar de față cu martorii, odată cu predarea sa organelor de poliție, ci și ulterior, cu ocazia primelor audieri, chiar și partea vătămată observând că acesta a încercat să fugă din mașină și că, la un moment dat, și-a recunoscut vina, astfel cum a precizat la ultimul termen de judecată.

În opinia instanței de apel, în măsura în care apărările inculpatului, referitoare la exercitarea de presiuni din partea organelor de urmărire penală sau la formularea unei învinuiri mincinoase din partea apropiaților victimei ar fi fost reale, acestea ar fi trebuit relevate procurorului sau instanței de judecată, încă din momentul soluționării propunerii de arestare preventivă. Dacă ar fi fost amenințat ori agresat fizic pentru a face mărturisiri nereale, inculpatul avea posibilitatea de a da declarație în fața procurorului, în prezența apărătorului, prin care să reclame presiunile pretins exercitate asupra sa și să dea explicațiile conforme cu realitatea. Dimpotrivă, inculpatul a refuzat a oferi explicații în fața procurorului, precizând că își menține declarațiile de recunoaștere anterioare, refuzând, de asemenea, să dea declarație în fața instanțelor de judecată învestite cu soluționarea propunerii de arestare preventivă, în fond și recurs.

Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect a fost înlăturată declarația inculpatului din cursul cercetării judecătorești, aceasta fiind infirmată prin celelalte mijloace de probă aflate la dosar și că nu poate fi primită susținerea acestuia în sensul că declarațiile de recunoaștere a faptelor au fost date în cursul urmăririi penale, întrucât ar fi fost bătut atât de către Ș.V., cât și de către organele de poliție. Pentru aceleași motive, Curtea nu a reținut ca veridice nici apărările inculpatului evidențiate în faza procesuală a apelului, mai cu seamă că plângerea formulată de către acesta abia la data de 28 noiembrie 2012 (conform adresei aflate la fila 147 din dosarul de fond), după o perioadă de trei luni de la data trimiterii sale în judecată, împotriva numiților Ș.V., Ș.G.

și altor autori necunoscuți, angajați ai Secției 4 Poliție Constanța, privind infracțiunile prevăzute de art. 189 și art. 250 C. pen., nu demonstrează în nici un fel că faptele recunoscute inițial nu corespund realității. Mai mult, o astfel de plângere nu are ca obiect pretinse infracțiuni comise cu violentă de către martori și denunțător, precum cele prevăzute de art. 180-182 C. pen., astfel încât apărările formulate de către inculpat, privind exercitarea de presiuni în scopul recunoașterii faptelor, cu atât mai mult au fost apreciate ca fiind lipsite de suport real. Martorul Ș.G. a declarat că, după ce a aflat, în urma controlului medical efectuat minorei că aceasta a fost abuzată sexual, fapt confirmat de aceasta în cadrul discuției purtate în autoturism, în timp ce soția sa intrase în magazinul „K.", a sunat la fermă și le-a cerut martorilor M.G.

și N.L.F. să-l păzească pe inculpat să nu fugă. A mai declarat martorul că ajungând în câmp cu autoturismul în care se aflau soția sa și minora I.I., aceasta din urmă a început să plângă la vederea inculpatului, partea vătămată explicând în fața instanței reacția avută, prin faptul că îi era frică de inculpat. La rândul său, martorul Ș.V. a declarat că M.G. a plecat cu fata și cu soția sa la fermă cu autoturismul, el și martorul N.L.F. rămânând cu inculpatul care, la un moment dat, a încercat să fugă printr-un canal, tendință pe care a avut-o pe tot drumul către fermă. Martorul a mai precizat că, ajunând la fermă, inculpatul a recunoscut fapta spunând „Asta e, am făcut-o, am făcut-o", recunoaștere pe care a manifestat-o și la postul de poliție Valu lui Traian.

Martorul M.G. a declarat că pe câmp, în momentul în care Ș.V. a venit spre inculpat, acesta a încercat să fugă, în timp ce martorul N.L.F., care era în spatele lui l-a prins, după care la fața locului a venit și Ș.V., care i-a tras o palmă peste cap inculpatului, întrebându-l de ce a procedat astfel, referindu-se la minoră. A mai precizat martorul că pe drumul către fermă, partea vătămată a început să plângă, spunându-i că îi este frică. S-a apreciat că această unică agresiune evidențiată de probele administrate în cauză, sub forma lovirii inculpatului cu palma după cap, în circumstanțele descrise de martorul M.G., nu a fost exercitată în scopul de a-l determina pe inculpat să recunoască o acuzație de viol, ea nefîind de natură a-l determina pe autor să își asume o faptă dacă ar fi fost nereală.

În sprijinul acestei concluzii stă însăși depoziția martorei Ș.A. - soția numitului Ș.V., care a declarat că la poliție i-a spus inculpatului că îl avertizase pe acesta mai dinainte, referindu-se la faptul că îi povestise anterior un bărbatul care își violase fetița și ajunsese la închisoare, replica inculpatului fiind aceea că „Ce mai, că deja o făcusem". Dincolo de constrângerile exercitate asupra părții vătămate, în modalitatea amenințărilor cu moartea și impunerii minorei de a trece sub tăcere cele întâmplate, Curtea a avut în vedere și faptul că, în scopul vicierii consimțământului, inculpatul s-a folosit și de inducerea în eroare a victimei, spunându-i că o va îndepărta de la fermă, dacă denunțătorul Ș.G.

ar fi măritat-o cu „L." Chiar dacă în procesul-verbal de la urmărirea penală partea vătămată a precizat că nu ar fi fost forțată sau amenințată să întrețină relații sexuale cu inculpatul, declarațiile date în cursul judecății dovedesc contrariul, poziția procesuală inițială fiind influențată de starea de temere insuflată de inculpat, sub imperiul căreia victima încă se mai afla la momentul respectiv. Chiar și în ipoteza în care partea vătămată ar fi exprimat un acord formal sau nu și-ar fi exprimat în mod expres dezacordul cu privire la întreținerea de relații sexuale cu inculpatul, în raport cu vârsta (12 ani), starea psiho-fizică și nivelul redus de intelect al acesteia, fapta săvârșită nu poate fi încadrată decât ca viol, nicidecum ca act sexual cu un minor, comiterea ei în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții fiind specifică formei continuate a infracțiunii.

De altfel, în nici un moment al recunoașterii faptelor inculpatul nu a contestat împrejurarea că inițiativa întreținerii raporturilor sexuale i-ar fi aparținut, aspect ce susține încă o dată concluzia potrivit căreia fapta nu poate primi o altă încadrare, cum este aceea prevăzută de art. 198 C. pen. De asemenea, s-a reținut ca fiind elocventă în exprimarea poziției sale subiective, atitudinea inculpatului exprimată cu prilejul întocmirii referatului de evaluare, când acesta a minimalizat consecințele faptelor sale, recunoscând că a întreținut doar două raporturi sexuale cu minora, aspect de natură să reliefeze nivelul profund de degradare morală din partea acestuia.

Relevante în susținerea vinovăției inculpatului sunt procesele-verbale de consemnare a declarațiilor părții vătămate din datele de 03 iulie 2012 și 04 iulie 2012, în care aceasta a arătat că a întreținut cu tatăl său vitreg relații sexuale în două rânduri, dar și declarațiile mamei minorei, I.A., care a precizat că, în momentul examinării ginecologice a fiicei sale, inculpatul a recunoscut că întreținuse relații sexuale cu minora în luna decembrie 2011 și în data de 02 iunie 2012. Declarația martorei, cu privire la raporturile sexuale consumate între inculpat și victimă se coroborează și cu procesul-verbal de cercetare la fața locului, în care se consemnează indicarea de către inculpat a locurilor în care acesta a abuzat sexual de partea vătămată minoră, poziția procesuală adoptată de mama minorei fiind cu atât mai credibilă cu cât aceasta, aflând de cele întâmplate, a încercat să se sinucidă, folosind otravă de șoareci.

Tot astfel, împrejurarea că inculpatul o cunoștea pe minoră de când era mică, crescând-o -potrivit propriilor declarații- de la vârsta de doi ani, locuind împreună, demonstrează că acesta cunoștea imaturitatea fizică și psihică a victimei și că a profitat de această stare, precum și de ascendentul moral pe care îl avea asupra minorei. Din declarațiile date de către partea vătămată și de către martora G.E.P. rezultă că în afară de primul raport sexual, toate celelalte au fost realizate prin constrângerea morală a victimei, pe care inculpatul o amenința în mod constant cu moartea, amenințare care, dată fiind vârsta fragedă a acesteia, slaba ei dezvoltare intelectuală și ascendentul moral pe care inculpatul îl avea asupra sa, a fost de natură a-i crea o temere, datorită căreia a acceptat acțiunile inculpatului.

Pentru toate aceste considerente, s-a apreciat că cererea formulată de către inculpat, prin apărător, privind schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de viol în infracțiunea de act sexual cu un minor, a fost în mod corect respinsă de către prima instanță, fapta inculpatului A.C.D., care, în jurul datelor de 20 decembrie 2011, 02 iunie 2012 și în alte patru rânduri, a întreținut raporturi sexuale normale cu minora parte vătămată I.I.M., în vârstă de aproximativ 12 ani, aflată în îngrijirea, ocrotirea și educarea sa, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), (2) lit. b) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Nefondate au fost apreciate și criticile inculpatului, privind greșita individualizare a pedepsei aplicate, omisiunea reținerii oricăror circumstanțe atenuante justificându-se în raport de conduita procesuală nesinceră, lipsa de asumare a responsabilității faptelor comise și atingerea deosebită adusă relațiilor sociale protejate de legea penală, referitoare la inviolabilitatea sexuală a persoanei, integritatea ei fizică sau psihică și dreptul oricărei persoane de sex feminin de a dispune în mod liber și conștient de corpul acesteia, cu implicații directe asupra gradului de pericol social al faptei.

S-a reținut că în operațiunea de individualizare a pedepsei prima instanță a ținut seama de ansamblul criteriilor oferite de art. 72 C. pen., cu precădere de acele împrejurări ce imprimă faptei un caracter grav, în raport de care elementele ce caracterizează persoana inculpatului nu pot justifica aplicarea unei pedepse într-un cuantum inferior celui stabilit prin sentința penală atacată. Actele și lucrările dosarului indică faptul că inculpatul, prin constrângere, a întreținut mai multe raporturi sexuale cu o minoră de doar 12 ani, ce se afla de mai multă vreme în îngrijirea, ocrotirea și educarea sa și care avea un retard mintal ușor, o astfel de faptă prezentând un pericol social mult ridicat în raport de implicațiile sociale și morale pe care le implică, dincolo de caracterul penal al acesteia.

În cadrul procesului de individualizare a pedepsei, prima instanță a avut în vedere și consecințele negative puternic resimțite în evoluția psihologică și morală a minorei (care suferă la acest moment de tulburare depresivă post abuz sexual și retard psihic ușor, necesitând tratament medicamentos pe o perioadă minimă de 9 luni și psihoterapie minim 20 de ședințe, potrivit raportului de constatare medico-legală), atingerea adusă integrității corporale și sănătății victimei, aflată la o vârstă fragedă, la care organismul nu a ajuns la maturitatea fiziologică și psihică necesară pentru începerea unei vieți sexuale în condiții de normalitate și în deplină cunoștință asupra consecințelor unor astfel de acte (reguli de igienă sexuală, de prevenție pentru contactarea diverselor boli cu transmitere sexuală, precum și pentru o sarcină nedorită).

În concluzie s-a apreciat că reducerea pedepsei nu se impune nici datorită atitudinii inculpatului față de faptă, acesta, imediat după descoperirea sa ca autor al infracțiunii, încercând să fugă de sub paza celor care îl conduceau spre a fi predat la poliție, conduita lui procesuală pledând pentru aplicarea unei pedepse într-un cuantum ridicat, datorită neînțelegerii urmărilor faptei sale și rolului educativ al procesului penal. Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul care a criticat-o din perspectiva cazului de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., susținând că în mod greșit a fost condamnat, întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă că se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de viol.

în consecință, în principal, a solicitat achitarea în conformitate cu disp. art. 2 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar reducerea cuantumului pedepsei. Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma criticilor invocate, cât și din oficiu, în conformitate cu disp. art. 385 9 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele: Critica vizând greșita condamnare nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. În realitate, recurentul inculpat solicită o reapreciere a mijloacelor de probă, în special a depozițiilor date de martorii audiați în cauză, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea pe baza căreia instanța de fond și instanța de apel au dispus condamnarea sa.

Având în vedere modul de reglementare a soluționării recursului ca a doua cale ordinară de atac, Înalta Curte constată că dispozițiile C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, sunt restrictive în ceea ce privește cazurile de casare ce pot fi invocate și, implicit criticile ce pot fi formulate împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond și a deciziei pronunțată de instanța de apel, reducând astfel și limitele investirii instanței de recurs. Pe cale de consecință, examinarea cauzei de către Înalta Curte nu se mai poate face decât cu privire la chestiuni de drept și nu la chestiuni de fapt. Modificarea situației de fapt stabilită anterior nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalități care ar influența valabilitatea mijloacelor de probă ce trebuie avute în vedere la soluționarea cauzei și, pe cale de consecință, ar determina înlăturarea acestora și ar impune reevaluarea elementelor de fapt.

În cauza dedusă judecății, asemenea aspecte nu au fost invocate și nici nu pot fi constatate. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, judecata s-a desfășurat cu respectarea dispozițiilor procedurale, instanța de fond și instanța de apel au evaluat întregul material probator administrat în cauză și au analizat probele în acuzare, dar și apărările recurentului inculpat și au evidențiat cu claritate motivele pentru care au înlăturat susținerile acestuia, motivând corespunzător soluția de condamnare atât în fapt, cât și în drept. În concluzie, se constată că soluția de condamnare a recurentului inculpat este urmarea stabilirii de către instanța de fond a unei situații de fapt corecte și care a fost însușită de instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 63 C. proc.

pen., iar instanța de recurs nu este îndrituită a proceda la o nouă apreciere a materialului probator, așa încât trebuie să aibă în vedere această situație de fapt, pe care nu o mai poate modifica. Cea de-a doua critică ce vizează individualizarea judiciară a pedepsei al cărei cuantum, în opinia inculpatului este prea mare, nu poate fi analizată din perspectiva cazului de casare invocat de acesta - art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 din C. proc. pen. - care este incident atunci când se constată că hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii. O atare critică s-ar circumscrie cazului de casare prev. în art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., care este incident când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Or, pedeapsa de 11 ani închisoare la care a fost condamnat recurentul inculpat este în limitele prevăzute de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen., în vigoare la data comiterii faptei și al judecării cauzei în fond și în apel (potrivit acestor dispoziții legale, violul se pedepsește cu închisoare de la 10 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi). Având însă în vedere faptul că de la data săvârșirii infracțiunii până la data judecării recursului declarat în cauză, au intervenit mai multe legi (C. pen. din 1969 și C. pen. în vigoare), Înalta Curte va proceda la identificarea legii penale mai favorabile inculpatului. Potrivit art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Conform art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare la data judecării recursului, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Se constată că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziția art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că în această materie, regimul aplicabil rămâne același. Prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport de timpul săvârșirii infracțiunii și de momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni.

Totodată, determinarea legii penale mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legate de fapta comisă și autorul ei. Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză, vizează. în primul rând, condițiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei.

Determinarea caracterului „ mai favorabil" are în vedere o serie de elemente cum ar fi: cuantumul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participație, tentativă, recidivă etc. Prin urmare, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile privitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acesteia în mod corect.

Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, aceasta vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legitimeze (în acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în M.Of. Partea I nr. 853 din 2 decembrie 2011). Infracțiunea de viol, prev. de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen.

din 1969 constând în „actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, când victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului și nu a împlinit vârsta de 15 ani" - reținută în sarcina recurentului inculpat - este prevăzută în C. pen. în vigoare la data soluționării recursului, în art. 218 alin. (1) și (3) lit. a) și c) și sancționată cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. Comparând limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi (10 la 25 de ani închisoare, pedeapsă prevăzută în C. pen. din 1969), respectiv (7 la 12 ani închisoare, pedeapsă prevăzută în C. pen.

în vigoare) se constată că aceasta din urmă este legea penală mai favorabilă inculpatului care se va aplica cu consecința reducerii pedepsei pe care urmează să o execute inculpatul. În consecință, în conformitate cu disp. art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul declarat de inculpatul A.C.D., se vor casa în parte sentința și decizia, numai în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., încadrarea juridică a faptei și individualizarea judiciară a pedepsei și, rejudecând în aceste limite, se va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

în infracțiunea prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. a) și c) C. pen. în vigoare cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și se va reduce pedeapsa aplicată inculpatului de la 11 ani închisoare la 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 65 C. pen., inculpatului i se va aplica pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. Neconstatându-se din oficiu alte motive de nelegalitate și netemeinicie a sentinței și deciziei se vor menține în rest dispozițiile acestora. Potrivit art. 385 17 alin. (4) C. proc. pen., din pedeapsa aplicată recurentului inculpat se va deduce durata reținerii și arestării preventive de la 4 iulie 2012 la 3 februarie 2014. În baza art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 300 lei se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul A.C.D. împotriva Deciziei penale nr. 13/MP din 13 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Casează decizia penală atacată și, în parte, sentința penală nr. 194 din 24 aprilie 2013 a Tribunalului Constanța, numai în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., încadrarea juridică a faptei și individualizarea judiciară a pedepsei și, rejudecând în aceste limite: În baza art. 334 C. proc. pen. anterior (art. 386 C. proc. pen. în vigoare), schimbă încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prev. de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b) și alin. (3) teza I C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

în infracțiunea prev. de art. 218 alin. (1) și (3) lit. a) și c) C. pen. în vigoare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. În baza art. 218 alin. (1) și (3) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. raportat la art. 5 C. pen. reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului A.C.D. de la 11 ani închisoare la 8 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 65 C. pen., aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de