Federatia Sindicatelor Constructorilor Feroviari Si A Cailor de Comunicatii împotriva României

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 1939/02 prezentate de FEDERATIA SINDICATELOR CONSSTRUCTORILOR FEROVIARI ȘI CĂITOR DE COMUNICATII împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 29 noiembrie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M.

Zupančič, președinte, C. Bîrsan, A. Gyulumyan, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, mei I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători și al dlui S. Quesada, grefier de secțiune având în vedere cererea menționată anterior formulată la 27 martie 2001, având în vedere decizia Curții din 1 iunie 2004 de a nu mai aplica articolul § 3 din convenție și, prin urmare, de a examina separat admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, de societatea națională de transport al pasagerilor, parte terță, și de cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie FACE recurenta, Federația Sindicatelor Personalului Constructorilor Feroviari și Căilor de Comunicare ( Federația Sindicatelor Constructor Feroviari și Cailor de Comunicații ), este o federație de tip sindical înregistrată în România, în 1991, având sediul social la București.

Ea reprezintă personalul salariat al constructorilor feroviari. Guvernul este reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin Hotărârea din 16 septembrie 1999, tribunalul din București a dat dreptul la acțiunea recurentei împotriva Ministerului Transporturilor ( În conformitate cu Decretul-lege nr. 1/1981, membrii federației solicitante și familiile acestora au fost condamnați să elibereze titluri de transport gratuite. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a Curții Supreme de Justiție din 7 martie 2000. Curtea Supremă nota că dreptul în cauză fusese recunoscut prin lege și a precizat că faptul că angajatorii trebuiau să plătească titlurile de transport nu afecta în niciun fel dreptul salariaților de a le primi gratuit.

La 14 iulie 2000, Ministerul a contestat executarea executării hotărârii în fața instanței de apel din București. La 5 octombrie 2000, executorul a solicitat Ministerului informaii cu privire la executarea hotărârii din 16 septembrie 1999. Ministerul a declarat că a executat hotărârea în măsura în care titlurile de transport gratuite fuseseră eliberate societăilor ale căror angajai erau reprezentai de reclamantă. Același răspuns a fost dat de către SNTFC la executor, la 6 noiembrie. 2000. La 11 și 14 noiembrie 2000, documentele care atestă eliberarea titlurilor de transport au fost prezentate la fața locului de către minister și, respectiv, de către SNTFC; contractele au fost semnate de către SNTFC și de către fiecare dintre societățile producătorilor feroviari, prin care se precizează că prețul titlurilor de transport a fost preluat de aceste societăți.

Titlurile de transport au fost eliberate angajaților, iar prețul a fost ulterior recuperat de societățile respective prin intermediul reținerilor salariale. Între timp, la 4 decembrie 2000, reclamanta a solicitat instanței judecătorești să respingă contestația la execuție din 14 iulie 2000 ca fiind fără obiect, dat fiind că Hotărârea din 16 septembrie 1999 a fost executată, așa cum a arătat procesul-verbal al executorului judecătoresc din 5 iulie 1999 octombrie 2000 Prin hotărârea definitivă din 7 decembrie 2000, instanța de apel a considerat contestația fără obiect. Dreptul intern relevant În temeiul Decretului-lege nr. 1/1981, angajații din domeniul feroviar aveau dreptul de a primi titluri de transport gratuite.

Această reglementare a fost abrogată prin ordonanța nr. 112/1999 care, confirmând în același timp dreptul salariaților reprezentați de reclamantă de a primi titluri de transport gratuite, impune angajatorilor obligația de a suporta costul titlurilor respective. Părțile relevante ale acestei ordonanțe se citesc după cum urmează art. 4 (1) Angajații care au un contract de muncă pe durată nedeterminată care lucrează în societăți care s-au separat de Societatea Națională de Căile Ferate din România (...) beneficiază de maximum 24 de titluri de transport feroviar gratuit (...). (3) Membrii familiei salariaților menționați în alin. (1)... beneficiază gratuit [de dreptul de a primi] jumătate din titlurile de transport feroviar aferente angajatului.

(4) Valoarea titlurilor de transport este preluată de societățile respective, în funcție de contractele colective de muncă (...). (6) Titlurile de transport feroviar se eliberează în temeiul contractelor dintre [SNTFC] și societățile menționate anterior, valoarea acestora fiind preluată de societățile respective. GRIEF Invocând art. 11 din convenție, precum și, în esență, articolele 6 alineatul (1) și 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge că executarea hotărârii din 16 septembrie 1999 și prejudiciile suferite de salariații pe care îi reprezintă, în măsura în care, în ultimă instanță, membrii sunt cei care suportă costul titlurilor de transport gratuite, prin reținere salarială.

În temeiul art. 6 alin. (1), 11 și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de neexecuția hotărârii din 16 septembrie 1999. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 11 Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a se baza cu alte sindicate și de a se ocupa de sindicate pentru apărarea intereselor sale. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților naționale.

Prezentul articol nu se referă la impunerea unor restricții legitime asupra exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, poliției sau administrației de la . art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

Guvernul consideră că reclamanta nu poate pretinde că este victimă a presupuselor încălcări în măsura în care, la data la care prezenta cerere a fost introdusă, la 27 martie 2001, Tribunalul din 16 septembrie 1999 era deja executat, angajații primind în anul 2000 titlurile de transport feroviar gratuit. Acesta susține că obiectul executării a fost eliberarea de titluri de transport gratuite către angajați; prin urmare, faptul că aceste titluri au fost ulterior preluate de angajatori este o chestiune distinctă, care privește angajatorii, Ministerul și SNTFC și care nu afectează în niciun fel relațiile dintre angajați și aceste autorități. De asemenea, el ia notă de faptul că angajatorii nu au fost părți la procedura în fața instanțelor interne care a avut loc la Tribunalul din 16 septembrie 1999 sau la procedura în fața Curții.

În orice caz, faptul că titlurile de transport au fost finanțate de angajatori nu constituie o interferență în dreptul de proprietate al recurentei, contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Recurenta reamintește că membrii săi au plătit în cele din urmă biletele de transport prin intermediul reținerilor salariale și, prin urmare, consideră că hotărârea din 16 septembrie 1999 nu a fost executată de către autorități. SNTCF, partea terță implicată în prezenta procedură, susține că a executat hotărârea în cauză în măsura în care nu a solicitat nicio plată din partea angajaților pentru titlurile de transport eliberate.

Cu toate acestea, Comisia reamintește că, deși statul este unicul său acționar, ea rămâne o societate comercială și că, mai târziu, este normal ca aceasta să își poată rambursa titlurile de valoare emise, mai mult decât legea nr. 112 recunoaște acest drept; prin urmare, nimic nu împiedică angajatorii, care sunt societăți comerciale, să-și asume costul titlurilor de transport, dar consideră ilegal faptul că angajatorii trebuie să ceară angajaților rambursarea titlurilor de valoare. Curtea reamintește că executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată În sensul articolului 6 din Convenție, dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant este aceea că o hotărâre definitivă și obligatorie rămâne în detrimentul unei părți (Imobilitate Saffi c. Italia [GC], 2774/93, § 63, CEDH 1999-V.

În cazul în care autoritățile au obligația de a acționa în executarea unei hotărâri judecătorești și omit să facă acest lucru, această inerție angajează răspunderea pentru la … , Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n 315 C, p. 55, § 44 și Ioachimescu și Ion c. România, n 18013/03, § 22, 23 și 32, 12 octombrie 2006). În speță, Curtea constată, împreună cu guvernul, că hotărârea din 16 octombrie 2006 Septembrie 1999 a condamnat Ministerul și SNTFC să elibereze titluri de transport gratuite membrilor federației solicitante și familiilor acestora.

Instanțele interne au examinat această obligație atât sub aspectul legislației anterioare, cât și sub cel al noii ordonanțe n 112 și au considerat că dreptul salariaților de a primi titluri de transport gratuite din partea SNTFC rămâne neschimbat; cu toate acestea, angajatorii care nu au participat la procedură, instanțele interne nu au reușit să analizeze nici relațiile dintre minister, SNTCF și angajatori, nici relațiile dintre salariați și angajatorii acestora. Prin urmare, Curtea consideră că conflictele privind rambursarea costurilor titlurilor de transport care au apărut între angajați și angajatorii acestora nu fac obiectul acestei cereri. Pe de altă parte, Comisia constată că instanța internă nu a exclus posibilitatea ca SNTCF să solicite unei terțe părți rambursarea, nici nu mai mult decât a luat în considerare ipoteza recuperării de către angajatori a prețului din partea angajaților lor.

În acest sens, Curtea constată că nici o sumă de bani nu a fost impusă sau încasată de SNTCF de către salariații membri ai recurentei. Aceasta arată că titlurile de transport feroviar au fost eliberate gratuit de către SNTCF persoanelor interesate. L. Hotărârea din 16 septembrie 1999 a fost, prin urmare, executată. În această privință, Curtea arată că recurenta a declarat ea însăși la tribunalul de apel, ceea ce a fost constatat de această instanță la decembrie 2000, că hotărârea a fost executată. Prin urmare, recurenta nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale garantate prin art. 6 alineatul (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește executarea hotărârii menționate anterior.

Ea constată că reclamanta își păstrează dreptul, în termenul de prescripție a acțiunii, de a solicita rambursarea reținerilor salariale în temeiul legii nr. 112/1999, instanțele interne care au posibilitatea de a se pronunța asupra acestui aspect; cu toate acestea, Curtea nu poate specula asupra rezultatului unei astfel de acțiuni și asupra modului în care instanțele ar putea interpreta legislația aplicabilă relațiilor dintre salariați și angajatorii lor. În cele din urmă, în măsura în care t ă ț ii întemeiate pe art. 11 din Convenție vizează în esență aceleași aspecte ca cele deja examinate sub aspectul art. 6 alin. (1) și (1) din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră că este necesar să se pună mai mult pe teren art. 11. Prin urmare, cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Bo Õjan M. Zupančič grefier

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 1939/02 présentée par FEDERAȚIA SINDICATELOR CONSTRUCTORILOR FEROVIARI ȘI CĂILOR DE COMUNICAȚII contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 29 novembre 2007 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič, président, C. Bîrsan, M me A. Gyulumyan, MM.

E. Myjer, David Thór Björgvinsson, M mes I. Ziemele, I. Berro-Lefèvre, juges, et de M. S. Quesada, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 27 mars 2001, Vu la décision de la Cour du 1 er juin 2004 de ne plus appliquer l’article 29 § 3 de la Convention et, par voie de conséquence, d’examiner séparément la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur, par la Société nationale de transport des passagers, tierce partie, et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, la Fédération des Syndicats du personnel des Constructeurs Ferroviaires et des Voies de Communication ( Federația Sindicatelor Constructorilor Feroviari și Căilor de Comunicații ), est une fédération de type syndical enregistrée en Roumanie, en 1991, ayant son siège social à Bucarest.

Elle représente le personnel salarié des constructeurs ferroviaires. Le gouvernement est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Par un arrêt du 16 septembre 1999, la cour d’appel de Bucarest fit droit à l’action de la requérante contre le ministère des Transports (« le Ministère ») et la Société nationale de transport des passagers (« la SNTFC »), et condamna ces derniers à délivrer des titres de transport gratuits aux membres de la fédération requérante et à leurs familles, en application du décret-loi n o 1/1981.

Cet arrêt fut confirmé par un arrêt définitif de la Cour suprême de Justice du 7 mars 2000. La Cour suprême nota que le droit en cause avait été reconnu par loi et précisa que le fait pour les employeurs de devoir payer les titres de transport n’affectait en rien le droit des salariés de les recevoir gratuitement. Le 14 juillet 2000, le Ministère contesta l’exécution de l’arrêt devant la cour d’appel de Bucarest. Le 5 octobre 2000, l’huissier demanda au Ministère des informations sur l’exécution de l’arrêt du 16 septembre 1999. Le Ministère déclara avoir exécuté l’arrêt dans la mesure où les titres de transport gratuits avaient été délivrés aux sociétés dont les employés étaient représentés par la requérante.

La même réponse fut donnée par la SNTFC à l’huissier, le 6 novembre 2000. Les 11 et 14 novembre 2000, les documents attestant la délivrance des titres de transport furent présentés à l’huissier par le Ministère et la SNTFC, respectivement. Des contrats furent signés par la SNTFC et chacune des sociétés des constructeurs ferroviaires, stipulant que le prix des titres de transport était pris en charge par ces sociétés. Les titres de transport furent délivrés aux salariés. Le prix fut ultérieurement récupéré par les sociétés respectives au moyen des retenues salariales. Entre-temps, le 4 décembre 2000, la requérante demanda à la cour d’appel de rejeter la contestation à l’exécution du 14 juillet 2000 comme étant devenue sans objet, étant donné que l’arrêt du 16 septembre 1999 avait été exécuté, comme le montrait le procès-verbal de l’huissier de justice du 5 octobre 2000. Par un arrêt définitif du 7 décembre 2000, la cour d’appel estima la contestation sans objet.

B. Le droit interne pertinent En vertu du décret-loi n o 1/1981, les salariés du domaine ferroviaire bénéficiaient du droit de se voir délivrer des titres de transport gratuits. Cette réglementation a été abrogée par l’ordonnance n o 112/1999 qui, tout en confirmant le droit des salariés représentés par la requérante de se voir délivrer de titres de transport gratuits, impose aux employeurs l’obligation de prendre en charge le coût desdits titres. Les parties pertinentes de cette ordonnance se lisent comme suit : Article 4 « (1) Les salariés titulaires d’un contrat de travail de durée indéterminé qui travaillent dans des sociétés qui se sont séparées de la Société Nationale des Chemins de Fer roumains (...) bénéficient d’au maximum vingt-quatre titres de transport ferroviaire gratuits (...).

(3) Les membres de la famille des salariés prévus par l’alinéa (1) (...) bénéficient gratuitement [du droit de recevoir] la moitié des titres de transport ferroviaire afférents au salarié. (4) La valeur des titres de transport est prise en charge par les sociétés respectives, selon les contrats collectifs de travail (...). (6) Les titres de transport ferroviaire sont délivrés en vertu des contrats entre la [SNTFC] et les sociétés susmentionnées, leur valeur étant prise en charge par les sociétés respectives. » GRIEF 1. Invoquant l’article 11 de la Convention ainsi qu’en substance, les articles 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint de l’inexécution de l’arrêt du 16 septembre 1999 et des préjudices subis de ce fait par les salariés qu’elle représente, dans la mesure où, en ultime instance, ce sont les adhérents qui subissent le coût des titres de transport gratuits, par le biais de retenues salariales.

EN DROIT Sur le fondement des articles 6 § 1, 11 et 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint de la non-exécution de l’arrêt du 16 septembre 1999. Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 11 « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts. 2. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

Le présent article n’interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l’exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l’administration de l’Etat. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

» Le Gouvernement estime que la requérante ne peut se prétendre victime des violations alléguées dans la mesure où, au moment de l’introduction de la présente requête, le 27 mars 2001, l’arrêt du 16 septembre 1999 était déjà exécuté, les salariés ayant reçu en l’an 2000 les titres de transport ferroviaire gratuits. Il fait valoir que l’objet de l’exécution était la délivrance aux salariés des titres de transport gratuits. Par conséquent, le fait que ces titres aient été par la suite pris en charge par les employeurs est une question distincte, qui concerne les employeurs, le Ministère et la SNTFC et qui n’affecte d’aucune manière les rapports entre les salariés et ces autorités. Il note aussi que les employeurs n’ont été parties ni à la procédure devant les juridictions internes qui a donné lieu à l’arrêt du 16 septembre 1999, ni à la procédure devant la Cour.

En tout état de cause, le fait que les titres de transports aient été financés par les employeurs ne constitue pas une ingérence dans le droit de propriété de la requérante, contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. La requérante rappelle que ses membres ont finalement payé les titres de transport au moyen des retenues salariales. Dès lors, elle estime que l’arrêt du 16 septembre 1999 n’a pas été exécuté par les autorités. La SNTCF, tierce intervenante dans la présente procédure, fait valoir qu’elle a exécuté l’arrêt en cause dans la mesure où elle n’a exigé aucun paiement de la part des salariés pour les titres de transport délivrés. Elle rappelle toutefois que, bien que l’Etat soit son unique actionnaire, elle reste une société commerciale et que, par la suite, il est normal qu’elle puisse se faire rembourser les titres délivrés, d’autant que la loi n o 112 lui reconnait ce droit.

Rien ne l’empêche donc de demander aux employeurs, qui sont des sociétés commerciales, de prendre en charge le coût des titres de transport. Cependant, elle estime illégal le fait pour les employeurs d’exiger des salariés le remboursement des titres. La Cour rappelle que l’exécution d’un jugement ou d’un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 de la Convention. Le droit à un tribunal serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie ( Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

Lorsque les autorités sont tenues d’agir en exécution d’une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l’Etat sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1, dans la mesure où les requérants ont « un bien » duquel ils ne peuvent jouir en raison de la non ‑ exécution ( Scollo c. Italie , arrêt du 28 septembre 1995, série A n o 315 ‑ C, p. 55, § 44 et Ioachimescu et Ion c. Roumanie , n o 18013/03, §§ 22, 23 et 32, 12 octobre 2006). En l’espèce, la Cour note, avec le Gouvernement, que l’arrêt du 16 septembre 1999 condamna le Ministère et la SNTFC à délivrer des titres de transport gratuits aux membres de la fédération requérante et à leurs familles.

Les juridictions internes ont examiné cette obligation tant sous l’angle de l’ancienne réglementation que sous celui de la nouvelle ordonnance n o 112 et ont estimé que le droit des salariés de recevoir des titres de transport gratuits de la part de la SNTFC restait inchangé. Cependant, les employeurs n’étant pas parties à la procédure, les juridictions internes n’ont pu se pencher ni sur les rapports entre le Ministère, la SNTCF et les employeurs, ni sur les rapports entre les salariés et leurs employeurs. Dès lors, la Cour estime que les conflits concernant le remboursement du coût des titres de transport qui ont surgi entre les salariés et leurs employeurs ne font pas l’objet de cette requête.

Elle note, par ailleurs, que la juridiction interne n’a pas exclu la possibilité pour la SNTCF d’exiger à un tiers le remboursement, pas plus qu’elle n’a écarté l’hypothèse d’une récupération par les employeurs du prix de la part de leurs salariés. Il s’ensuit que la présente requête ne vise que la délivrance de titres entre la SNTFC et les salariés. A cet égard, la Cour constate qu’aucune somme d’argent n’a été exigée ou perçue par la SNTCF des salariés membres de la requérante. Elle relève que les titres de transport ferroviaires ont été délivrés gratuitement par la SNTCF aux intéressés. L’arrêt du 16 septembre 1999 a donc été exécuté. A cette égard, elle relève que la requérante avait elle-même déclaré auprès de la cour d’appel, ce qui a été constaté par cette juridiction le 7 décembre 2000, que l’arrêt avait été exécuté.

Il s’ensuit que la requérante ne peut plus se prétendre victime d’une violation de ses droits garantis par les article 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention en ce qui concerne l’exécution de l’arrêt précité. Elle note que la requérante garde le droit, dans le délai de prescription de l’action, de demander le remboursement des retenues salariales en vertu de la loi n o 112/1999, les juridictions internes ayant la possibilité de se prononcer sur ce point. Cela étant, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat d’une telle action et sur la façon dont les juridictions pourraient interpréter la législation applicable aux rapports entre les salariés et leurs employeurs.

Enfin, dans la mesure où le grief tiré de l’article 11 de la Convention vise en substance les mêmes aspects que ceux déjà examinés sous l’angle des articles 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1, la Cour n’estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l’article 11. Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président