ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4111/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4111/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție -

Serviciul Teritorial Oradea, nr. 43/P/2006, înregistrat la instanță la 18 iulie

2007, au fost trimiși în judecată inculpații A.G. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. g) și art. 6

din Legea nr. 78/2000, M.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254

alin. (1) C. pen. cu referire la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000

și art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu referire la art. 17

lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen., B.M.,

P.F.M., E.J.A., Ș.C.D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 255

alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin sentința

penală nr. 401 din 20 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul

nr. 3080/108/2007, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen., a fost achitat inculpatul A.G., pentru comiterea infracțiunii de luare

de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 1 lit. g) și

art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11

pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul

M.l., pentru comiterea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254

alin. (1) C. pen., raportat la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și

spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, raportat

la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11

pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., au fost achitați inculpații

B.M., P.F.M., E.J.A. și Ș.C.D., pentru comiterea infracțiunii de dare de mită prevăzută

de art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea

nr. 78/2000.

S-a constatat

că inculpatul A.G. s-a aflat în stare de reținere și arestare preventivă din 5 septembrie

2006 la 24 octombrie 2006.

S-a dispus ridicarea

sechestrului asigurător instituit prin ordonanța din 14 septembrie 2006 a Direcției

Naționale Anticorupție Oradea, asupra bunurilor inculpatului M.l., respectiv prin

ordonanța din 14 septembrie 2006 a Direcției Naționale Anticorupție Oradea în privința

bunurilor inculpatului A.G.

Au fost respinse

cererile de scutire a plății amenzii judiciare formulate de avocat I.E. și D.R.

și a fost admisă cererea de scutire a plății amenzii formulată de avocat B.l.

Pentru a pronunța

această sentință penală, Tribunalul Arad a reținut că inculpații M.l. și A.G. făceau

parte din Consiliul de administrație al SC C. SA Oradea, primul în calitate de președinte

și director general al societății, iar cel de-al doilea în calitate de vicepreședinte

și director economic al aceleiași societăți. În spațiile comerciale și de producție

deținute de această societate își desfășura activitatea SC M.P. SRL Oradea, care

deținea cu chirie hală și teren, încă din anul 1997.

În data de 22

noiembrie 2001, Adunarea generală a acționarilor din cadrul SC C. SA Oradea a aprobat,

cu majoritate de voturi, vânzarea „mijloacelor imobiliare" închiriate de SC

M.P. SRL Oradea, în aceeași ședință hotărându-se ca discuțiile și negocierile pentru

vânzarea acestor spații să fie purtate de membrii consiliului de administrație,

din care, în afara celor doi inculpați, făcea parte și martorul M.l. - în calitate

de membru.

În perioada 2000

- 2003, pentru a se realiza vânzarea-cumpărarea, inculpații B.M. și P.F.M., în calitate

de reprezentanți ai SC M.P. SRL Oradea, cu știința celorlalți asociați, inculpații

E.J.A. și Ș.C.D., au purtat discuții și negocieri cu inculpații M. și A., în calitate

de reprezentanți al SC C. SA Oradea, negocierile fiind purtate, în principal de

către inculpatul A.G. și inculpații P. și B. În prima fază a negocierilor discuțiile

au fost purtate de inculpații A. și P., inculpatul A.G. condiționând vânzarea de

plata unui preț care să fie înscris pe factură la suma de 100.000 euro, iar suma

de 400.000 euro să fie achitată fără acte.

După ce inculpatul

P. a comunicat celorlalți asociați condițiile impuse de inculpatul A. pentru perfectarea

vânzării, negocierile au fost purtate între acesta din urmă și inculpatul B., care

a cerut inculpatului A. ca prețul stabilit pentru teren și clădiri să fie evidențiat

întregime în facturi, dar inculpatul A. nu a fost de acord, solicitând ca în factură

să se înscrie suma de 150.000 euro, iar suma de 300.000 euro să fie achitată fără

evidențierea acestei sume în vreun act.

După alte negocieri,

cei doi au convenit ca prețul de vânzare să fie de 335.000 euro, din care suma de

235.000 euro să fie evidențiată pe factură iar suma de 100.000 euro să fie plătită

fără nici un act, inculpatul A. fiind de acord cu încheierea tranzacției doar în

aceste condiții. Această înțelegere dintre inculpații A.G. și B.M. a fost confirmată

de către ceilalți coinculpați, care au achiesat la condițiile stabilite cu privire

la modalitatea de plată a prețului.

În data de 2 iunie

2003 inculpații B. și P. au dat inculpaților M. și A. suma de 100.000 euro care

a fost împărțită între inculpații M. și A., după care inculpații s-au deplasat la

un birou notarial unde a fost semnat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Suma de 100.000 euro a fost constituită prin aportul inculpaților B.M., P.F.M.,

E.J.A. și Ș.C.D., în raport de numărul părților sociale pe care îl deținea fiecare

asociat în cadrul societății, respectiv câte 30.000 euro inculpații B. și P. și

câte 20.000 euro, inculpații E. și Ș.

În data de 29

iulie 2003 inculpatul M.I. a folosit suma de 50.000 euro, primită de la inculpații

B. și P. în condițiile arătate, pentru a cumpăra un teren intravilan în Oradea,

str. G.D.

Această stare

de fapt a fost reținută de către prima instanță din coroborarea declarațiilor date

de inculpați și de martori, atât în faza de urmărire penală cât și în cursul judecății,

după cum urmează: inculpatul M.I., inculpatul A.G., B.M., inculpatul P.F.M., E.J.A.

și Ș.C.D. și martorii T.G. și M.I.

Au fost, de asemenea,

avute în vedere înscrisurile la care s-a făcut referire mai sus, cu privire la hotărârea

Adunării generale a acționarilor și contractul autentic de vânzare-cumpărare, precum

și procesul verbal de confruntare dintre inculpații B.M. și A.G. și planșa foto

cu fotografiile care redau imagini ale înregistrării video din momentul predării

sumei de 100.000 euro de către inculpații B. și P. către inculpații A. și M.

Reținând această

stare de fapt prima instanță a înlăturat o parte din decla-ațiile inculpaților M.

și A., care au recunoscut că au primit fiecare câte 50.000 euro, menționând însă

că aceste sume de bani constituiau un avans plătit de către inculpatul B. pentru

acțiunile pe care aceștia le dețineau la SC C. SA Oradea, considerând că această

afirmație este contrazisă de declarațiile coinculpaților, precum și de împrejurarea

că este de necrezut ca o astfel de tranzacție să se încheie prin simpla remitere

a unor sume considerabile de bani. fără ca tranzacția să fie evidențiată în vreun

înscris.

Astfel, prima

instanță a apreciat că pentru justa soluționare a cauzei se impune a se determina

dacă suma de 100.000 euro, primită de inculpații A. și M. de la ceilalți inculpați

a fost dată acestora cu „scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea

unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act

contrar acestor îndatoriri", cum pretind prevederile art. 254 alin. (1) C.

pen., sau dacă această sumă reprezintă o diferență de preț, diferență ce nu a fost

evidențiată în acte, în completarea sumei de 235.000 euro plus TVA, sumă achitată

de către cumpărător prin factură.

Prima instanță

a apreciat că suma de 100.000 euro constituie diferența de preț neevidențiată în

nici un înscris, întrucât inculpații M. și A. au condiționat perfectarea tranzacției

de plata acestei sume „la negru", această cerință de ordin contractual fiind

acceptată de inculpații B., P., E. și Ș., și fiind greu de acceptat că pentru vânzarea

unui fond de comerț cu suma de 235.000 euro s-ar putea pretinde o mită de 100.000

euro, condiții în care „mita" ar reprezenta aproape jumătate din valoarea tranzacției.

S-a reținut că

această considerație, bazată pe prezumția logică a imposibilității dării, respectiv

primirii, drept mită, a acestei sume de bani, în condițiile deja arătate, care duce

la concluzia că suma de 100.000 euro reprezintă diferența de preț ce nu a fost evidențiată

în acte, este confirmată și de ansamblul probatoriului administrat în cursul procesului.

Inculpatul P.F.M. a declarat în fața instanței că în timpul negocierilor, inculpații

A. și M. „au pretins o sumă globală drept valoare a tranzacției de vânzare a spațiului,

inițial circa 650 de mii de euro, sumă care a fost coborâtă până la 500.000 de euro,

din care o parte urma să fie plătită cu acte drept preț, iar o altă parte, nu îmi

amintesc cât anume din aceste sume, urma să fie predată inculpaților M. și A. fără

vreun act", și că atât el cât și ceilalți asociați, ar fi dorit ca „și suma

neevidențiată în vreun act legal pe care am plătit-o, să fie evidențiată în acte",

acest deziderat nefiind realizat din cauza opoziției inculpaților M. și A. (declarația

dată în instanță). În același sens este și declarația olografă dată de inculpatul

P. și în faza de urmărire penală în care se arată că „ultimul preț la care reprezentanții

C. acceptă să vândă este de 350.000 euro, din care 100.000 urmau să fie dați cash,

fără acte". Inculpatul B.M. a confirmat declarațiile inculpatului P., în declarația

dată în fața instanței, acesta afirmând că „am decis să acceptăm să plătim fără

acte suma de 100 mii euro, iar pe acte să fie înscrisă o sumă de cea. 230-250 mii

euro, nu mai rețin cu exactitate suma convenită", iar în faza de urmărire penală,

inculpatul a făcut aceleași afirmații, arătând că „am negociat cu A.G. sumele de

bani și în final acesta mi-a impus ca noi, acționarii de la SC M.P. SRL Oradea,

să cumpărăm aproximativ 6.500 mp teren pe care se aflau și construcții, achitând

pe factură aproximativ 235.000 euro, plus TVA și 100.000 euro pentru el și ceilalți

asociați din SC C. SA Oradea. În caz contrar urmând să fim dați afară din spațiile

închiriate (...)" și că „cu toții am căzut de acord să-i dăm suma de 335.000

euro, din care 235.000 euro pentru cumpărarea terenului și a construcțiilor, sumă

ce urma să fie consemnată pe factură și 100.000 euro ce urma să intre în buzunarul

său și a asociaților de la SC C. SA Oradea". Inculpații E.J.A. și Ș.C.D., persoane

neimplicate în negocieri, au declarat potrivit celor aflate de la inculpații B.

și P.; astfel, că, prin declarațiile date de aceștia în fața instanței, inculpații

afirmă că au perceput că suma de 100.000 euro dată inculpaților M. și A. a reprezentat

un ,,comision", această sumă nefiind evidențiată în nici un act, iar în faza

de urmărire penală inculpatul E.J.A. a afirmat că inculpatul B. a comunicat tuturor

asociaților rezultatul negocierilor, respectiv că s-a „stabilit o tranzacție finală

prin care SC C. SA Oradea cumpăra aproximativ 6500 mp teren și construcții cu suma

de aproximativ 250.000 euro și încă 100.000 euro ca și comision pentru cei doi reprezentanți

ai SC C. SA Oradea, M. și A.", în timp ce inculpata Ș.C.D. a afirmat în declarația

olografă, că inculpatul B. „ne-a comunicat că s-a ajuns la suma de 235.000 euro

plus TVA facturați și 100.000 nefacturați". Martorul T.G., a afirmat în declarația

dată în fața instanței că inculpatul B. i-a spus că suma de 100.000 euro a fost

dată inculpaților M. și A. pentru ca aceștia „au vândut terenul, în timp ce în declarația

dată la urmărirea penală, martorul a relatat că inculpatul B. i-a spus că „prețul

plătit pentru cumpărarea acelui teren și a construcțiilor a fost mult mai mare decât

cel consemnat în documentele de vânzare-cumpărare" fiindcă ar fi dat fără acte

câte 50.000 euro și a afirmat în declarația dată în fața instanței că inculpatul

B. i-a spus că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaților M. și A.". Instanța

de fond a reținut ca fiind conformă realității declarația dată de martor la urmărirea

penală, pe de o parte fiindcă această declarație a fost dată într-un moment mai

apropiat de evenimentul relatat, când este de presupus că martorul își amintea mai

bine ce s-a întâmplat în realitate, iar pe de altă parte, fiindcă această declarație

se coroborează cu celelalte probe administrate, la care s-a făcut referire mai sus.

Martorul M.I. a pprecizat în declarația dată în fața instanței că inculpatul B.

i-a spus că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaților M. și A. la negru, adică

fără înscrierea în acte, în sensul că dacă nu ar fi acceptat aceste condiții, cei

doi inculpați nu ar fi fost de acord să vândă acele spații", în timp ce în

declarația de la urmărirea penală, martorul a făcut, practic, aceleași afirmații,

arătând că inculpatul B. „a replicat că terenul l-a costat mai mult decât scrie

în contract", cu precizarea că a plătit inculpaților M. și A. suma de 100.000

euro.

Din coroborarea

acestor probe Tribunalul Arad a apreciat că suma de 100.000 euro a fost dată inculpaților

M. și A. cu titlu de diferență față de prețul total ce a fost înscris în factură,

prețul real al tranzacției fiind de 235.000 euro, și nu pentru ca inculpații M.

și A. să fie de acord cu încheierea tranzacției cum s-a reținut prin actul de sesizare.

De altfel, prin chiar actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpații M.

și A. au condiționat vânzarea „de primirea sumei de 100.000 euro, bani care să nu

fie evidențiați în nici un document".

Tribunalul a considerat

ca este neîndoielnic faptul că inculpații M. și A. au condiționat încheierea contractului

de plata sumei de 100.000 euro, bani care să nu fie evidențiați în nici un document,

pretenție de ordin contractual acceptată de coinculpații B., P., E. și Ș., în sensul

că acești inculpați au acceptat plata prețului total în condițiile ce le-au fost

impuse.

În privința inculpaților

M. și A., s-a reținut de către prima instanță că s-ar putea discuta despre comiterea

de către aceștia a unei infracțiuni de înșelăciune în paguba celorlalți acționari

ai SC C., dacă acești acționari nu au primit partea ce li se cuvenea din suma de

100.000 euro încasată de inculpați, și a unei infracțiuni de evaziune fiscală, dacă

pentru suma încasată nu s-au plătit taxele și impozitele datorate statului, dar

astfel de infracțiuni nu au făcut obiectul judecății, instanța nefiind sesizată

cu comiterea unor astfel de infracțiuni, care ar fi presupus administrarea altor

probe, încă din faza de urmărire penală.

Prin urmare, Tribunalul

Arad a constatat că fapta inculpaților B., P., E. și Ș. nu întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de dare de mită, suma de 100.000 euro fiind achitată

cu titlu de preț, și nu cu scopul de a determina pe inculpații M. și A. la îndeplinirea

unui act în exercitarea atribuțiunilor de serviciu, lipsind astfel latura subiectivă

a infracțiunii sub forma intenției directe.

În consecință,

s-a constatat că nici fapta inculpaților M. și A. nu întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de luare de mită, suma de 100.000 euro fiind primită de inculpați

cu titlu de preț neevidențiat în acte, și nu pentru îndeplinirea unui act în exercitarea

atribuțiunilor de serviciu, lipsind astfel latura subiectivă a infracțiunii sub

forma intenției directe.

În privința infracțiunii

de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 656/2002,

raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reținută în sarcina inculpatului

M.I., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

prima instanță a dispus achitarea, întrucât inculpatul a fost achitat pentru comiterea

infracțiunii de luare de mită, suma de 50.000 euro folosită de inculpat pentru achiziționarea

unui imobil în municipiul Oradea, nefiind dobândită prin comiterea unei infracțiuni.

Întrucât s-a pronunțat

achitarea inculpaților, în baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. instanța

de fond a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin ordonanța din

14 septembrie 2006 a Direcției Naționale Anticorupție Oradea, asupra bunurilor inculpatului

M.I., respectiv prin ordonanța din 14 septembrie 2006 a Direcției Naționale

Anticorupție Oradea în privința bunurilor inculpatului A.G.

Împotriva sentințe

penale nr. 401 din 20 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul

nr. 3080/108/2007 au declarat apel Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial

Timișoara, precum și dl. avocat D.R. în nume propriu.

În motivarea apelului

formulat de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara s-a

arătat că sentința penală este nelegală și netemeinică, comițându-se mai multe erori

grave de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare

a inculpaților A.G., M.I., B.M., P.F.M., E.J.A. și Ș.C.D., deoarece Tribunalul Arad,

la stabilirea stării de fapt, a elementelor constitutive ale infracțiunii și a vinovăției

inculpaților, nu a ținut cont de întregul probatoriu administrat în cauză, probele

nu au fost analizate în ansamblul lor, iar instanța și-a format convingerea doar

pe o parte din probe, cărora le-a acordat o încredere nejustificată în detrimentul

celorlalte probe, situație în care a ajuns la o convingere care este contrară adevărului.

S-a mai arătat

că în mod greșit instanța de fond a ajuns la concluzia că suma de 100.000 euro ar

reprezenta o diferență de preț, iar această sumă de bani nu a fost dată inculpaților

cu scopul de a îndeplini, a nu îndeplini or a întârzia îndeplinirea unui act privitor

la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor

îndatoriri, cum pretind prevederile art. 254 alin. (1) C. pen., deoarece, atât din

ansamblul probator, respectiv declarațiile inculpaților, declarațiile martorilor,

dar și a celorlalte probe, confruntări, înscrisuri, se desprinde în mod evident,

în opinia Ministerului Public, faptul că fără a se achita suma de 100.000 euro inculpaților

M.I. și A.G. drept mită, contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 02

iunie 2003 nu s-ar fi încheiat, inculpații B.M., P.F.M., E.J.A. și Ș.C.D. ar fi

fost evacuați, afacerea acestora ar fi intrat în faliment, iar un număr de 100 persoane

ar fi fost concediate, or tocmai din acest motiv aceștia au fost de acord cu remiterea

acestei sume, cu toate că nu li s-a părut justificat, întrucât au considerat că

în această modalitate își pot salva afacerea.

S-a mai arătat

în motivele de apel, că Tribunalul Arad, cu toate că a avut cauza pe rol timp de

peste 4 ani, nu a administrat probe noi în afară de câteva declarații, care însă

nu au modificat starea de fapt din dosar și că sentința penală atacată este nelegală

întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind analizate toate probele

administrate pe parcursul procesului penal. În final, s-a solicitat condamnarea

inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care aceștia au fost trimiși

în judecată.

Prin decizia penală

nr. 97 din 18 mai 2011 pronunțată de Cutea de Apel Timișoara, secția penală, s-a

admis apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial

Timișoara împotriva sentinței penale nr. 401 din 20 decembrie 2010 a Tribunalului

Arad, pronunțate în Dosar nr. 3080/108/2007.

S-a desființat

sentința penală apelată și rejudecând:

În baza art. 254

alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000, au

fost condamnați inculpații A.G. și M.I., fiecare la pedeapsa de:

- 3 (trei) ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

A fost interzisă

exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) (ocuparea de funcții de

conducere într-o societate comercială) C. pen., cu excepția dreptului de a alege,

pe durata prev. de art. 71 C. pen., ca pedeapsă accesorie.

A fost interzisă

exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) (ocuparea de funcții

de conducere într-o societate comercială) C. pen., cu excepția dreptului de a alege,

ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 81

C. pen. s-a suspendat condiționat executarea pedepselor aplicate inculpaților A.G.

și M.l.

În baza art. 82

C. pen. a stabilit un termen de încercare de câte 5 ani pentru fiecare inculpat

în parte.

În baza art. 83

C. pen. s-a atras atenția inculpaților că dacă în cursul termenului de încercare

cel condamnat va săvârși din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare

definitivă chiar și după expirarea acestui termen, instanța va revoca suspendarea

condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește

cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

În baza art. 71

alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii,

s-a suspendat executarea pedepselor accesorii aplicate inculpaților A.G. și M.l.

În baza art. 11

pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc.

pen. și art. 124 C. pen. s-a încetat procesul penal față de inculpații:

- B.M.; P.F.M.;

E.A.; Ș.C.D., pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prev. de art. 255

alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 254

alin. (3) C. pen. a confiscat de la inculpații A.G. și M.l. suma de câte 50.000

euro.

În baza art. 379

pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de apelantul avocat D.R. și

s-a dispus scutirea acestuia de plata amenzii de 3.000 RON aplicată prin încheierea

din data de 29 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad, pronunțată în Dosar nr. 3080/108/2007.

S-au menținut

în rest celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin prezentei

decizii.

Pentru a pronunța

decizia penală nr. 97 din 18 mai 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a

reținut că este fondat apelul formulat de către avocat D.R. a fost admis și s-a

dispus scutirea acestuia de plata amenzii de 3.000 RON aplicată prin încheierea

de ședință din data de 29 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad pronunțată în Dosarul

nr. 3080/108/2007.

În ceea ce privește

apelul formulat de către Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial

Timișoara, deoarece instanța de fond, printr-o apreciere eronată a întregului material

probator administrat în cauză, a ajuns la concluzia greșită de achitare a inculpaților

A.G. și M.l. în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de luare de mită în forma

prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., rap. la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea

nr. 78/2000, întrucât, din coroborarea întregului material probator existent în

cauză, declarațiile chiar ale inculpaților, ale martorilor, a înscrisurilor, a rezultat

fără dubiu că inculpații A.G. și M.l. au săvârșit infracțiunea de luare de mită.

Instanța de apel

a precizat că starea de fapt a fost reținută corect de instanța de fond, însă aceasta

a apreciat că suma de câte 50.000 euro primită de către inculpații A.G. și M.l.

reprezintă doar o diferență de preț neevidențiată într-un înscris, această cerință

de ordin contractual fiind acceptată de inculpații B., P., E. și Ș., considerând

că în speța de față nu poate fi vorba de săvârșirea infracțiunii de luare și dare

de mită în condițiile prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., respectiv art. 255

alin. (1) C. pen.

Această teză a

instanței de fond nu a fost acceptată de către instanța de apel, cu argumentarea

că, din ansamblul probator existent în cauză, a rezultat că nu sunt incidente dispozițiile

art. 10 lit. d) C. proc. pen. pe baza cărora s-a dispus achitarea inculpaților M.l.

și A.G., în condițiile în care au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen.

Reținând faptul

că cei doi inculpați menționați mai sus au condiționat încheierea contractului de

vânzare-cumpărare menționat de plata sumei de 100.000 euro care să nu fie evidențiată

în vreun script, s-a apreciat că aceasta relevă caracterul fraudulos al demersului

efectuat de către inculpați, fiind evident că suma a reprezentat obiectul mitei

pentru a se realiza încheierea contactului de vânzare-cumpărare, practic cei doi

inculpați efectuând această operațiune în calitate de reprezentanți ai SC C. SA

Oradea, iar în alte condiții tranzacția nu s-ar mai fi încheiat.

Văzând că sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prev. de

art. 254 alin. (1) C. pen., instanța a apreciat că se impune condamnarea inculpaților

M.l. și A.G. pentru săvârșirea acestei infracțiuni, neputând fi acceptată teza primei

instanțe că faptele săvârșite de către inculpați nu întrunesc elementele constitutive

ale infracțiunii prev. de art. 154 alin. (1) C. pen. dispunând achitarea în temeiul

art. 10 lit. d) C. proc. pen., motivarea instanței de fond fiind neconvingătoare

în acest sens.

Instanța, la individualizarea

judiciară a pedepselor care au fost aplicate celor doi inculpați, a avut în vedere

cerințele textului prev. de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social

al infracțiunilor săvârșite de către cei doi inculpați, respectiv art. 254

alin. (1) C. pen., modalitatea și împrejurările comiterii faptelor, cuantumul sumelor

de bani solicitate de la ceilalți coinculpați, dar și circumstanțele personale ale

inculpaților care nu au antecedente penale, iar pe de altă parte nu au recunoscut

săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina lor.

Instanța a apreciat

că o pedeapsă orientată la minimul special prevăzut de legea penală de 3 ani închisoare

este de natură să conducă la reeducarea inculpaților, pedeapsă care a fost aplicată

fiecărui inculpat în parte, respectiv A.G. și M.l., pedeapsă a cărei executare a

fost suspendată condiționat în condițiile art. 81 C. pen., considerându-se ca fiind

întrunite condițiile acestui text de lege cu privire la cuantumul pedepsei aplicate,

și că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia.

În ceea ce privește

cealaltă acuzație adusă prin rechizitoriu inculpatului M.l., cea de spălare de bani

prev. de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 656/2002, raportat la art. 17

lit. c) din Legea nr. 78/2000, instanța de apel a apreciat că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale acestei infracțiuni, fiind incidente dispozițiile

art. 10 lit. d) C. proc. pen., astfel că a menținut soluția adoptată de prima instanță

cu privire la această acuzație, lipsind latura subiectivă a infracțiunii menționate.

Referitor la inculpații

B.M., P.F.M., E.J.A. și Ș.C.D., acuzați de săvârșirea infracțiunii de dare de mită

prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., instanța de apel a constatat că termenul

de prescripție a răspunderii penale pentru faptele pentru care sunt acuzați a fost

împlinit deoarece acest termen a început să curgă la data săvârșirii faptelor, respectiv

data de 02 iunie 2003, la care se adaugă termenul de prescripție (de 5 ani) plus

jumătate, adică în total 7 ani și jumătate, acest termen fiind împlinit la data

de 02 decembrei 2010, motiv pentru care acești inculpați nu mai pot fi trași la

răspundere penală.

Împotriva deciziei

penale nr. 97 din 18 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, au declarat

recurs, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

— Direcția Națională Anticorupție, la data de 23 mai 2011 și inculpații A.G., la

data de 27 mai 2011, M.l., la data de 20 mai 2011, B.M., la data de 26 mai 2011,

P.F.M., la data de 03 iunie 2011 și Ș.C.D., la data de 25 mai 2011.

Ministerul Public

a susținut, în motivele scrise aflate la dosarul cauzei și în motivele orale, admiterea

recursului, casarea deciziei, în baza art. 385

9

pct. 17 C. proc.

pen.

Rejudecând, s-a

cerut să se deducă din pedeapsa aplicată inculpatului A.G., perioada reținerii și

arestării preventive respectiv 05 septembrie 2006-24 octombrie 2006; să se mențină

sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor inculpaților A.G. și M.l.; să se

constate că prescripția specială a răspunderii penale nu a intervenit întrucât perioadele

în care dosarul a fost suspendat și aflat pe rolul Curții Constituționale nu trebuie

să profite inculpaților și nu trebuie incluse în termenul prevăzut de art. 124

C. pen. S-a cerut condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de dare

de mită.

S-a precizat de

către Ministerul Public faptul că la calculul termenului de prescripție s-a avut

în vedere data încheierii pronunțate de instanță prin care s-a suspendat cauza și

data primului termen de judecată după repunerea cauzei pe rol.

Recurenții inculpați

A.G. și M.l. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale recurate

și menținerea hotărârii Tribunalului Arad. A fost invocat, în drept, cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., și anume o gravă eroare

de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare.

Pentru recurenții

inculpați B.M. și Ș.C., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale

și trimiterea cauzei Curții de Apel Timișoara în vederea continuării judecării cauzei,

susținându-se că la data pronunțării deciziei penale rec urate nu se împlinise prescripția

specială a răspunderii penale, motiv pentru care se impunea casarea cu trimitere

spre rejudecare instanței de apel pentru ca inculpații să nu fie privați de un grad

de jurisdicție. Chiar dacă termenul de prescripție ar fi fost împlinit, inculpații

au cerut continuarea procesului penal pentru a-și dovedi nevinovăția.

Pentru inculpatul

P.F.M., s-a susținut în principal admiterea recursului, casarea deciziei penale

și menținerea hotărârii instanței de fond, iar în subsidiar să se țină seama de

constrângerea morală la care a fost supus inculpatul, fapt reținut în chiar motivele

de apel ale Direcției Naționale Anticorupție.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, prin decizia 578 din 24 februarie 2012, a admis

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și de inculpații

A.G., M.l., B.M., P.F.M. și Ș.C.D. împotriva deciziei penale 97 din 18 mai 201 la

Curții de Apel Timișoara, secția penală.

A casat în parte

decizia penală și a trimis cauza la Curtea de Apel Timișoara pentru rejudecarea

apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara numai cu privire

la inculpații B.M., P.F.M. și Ș.C.D. pentru infracțiunea prev. de art. 255

alin. (1) C. pen. raportat art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și cu

privire la inculpații A.G. și M.l., numai pentru infracțiunea prev. de art. 254

alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

A menținut celelalte

dispoziții ale deciziei atacate.

Analizând hotărârea

recurată, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., instanța de

recurs a găsit fondate cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 10 și 17

1

C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., s-a reținut

că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate sau

cu privire la cereri esențiale pentru recurentă de natură să-i garanteze drepturile

și să influențeze soluția procesului, invocat oral de către apărare pentru inculpații

B.M., P.F.M., Ș.C.D.

Instanța de recurs

a observat că pentru a fi incident acest caz de casare trebuie să existe o omisiune

cu privire la examinarea unor probe administrate sau cu privire la cereri formulate

de părți. Pentru a fi incident cazul de casare mai trebuie ca omisiunea instanței

de a se pronunța să se refere la o cerere esențială, care ar fi apărat interesele

legitime ale părților în soluționare a cauzei. S-a reținut că. în motivele de recurs

s-a invocat faptul că instanța de apel ar fi trebuit să se pronunțe asupra vinovăției

inculpaților și nu numai în ceea ce privește încetarea procesului penal.

Înalta Curte a

constatat că instanța de apel a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal,

în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit.

g) C. proc. pen. și art. 124 C. pen. față de inculpații: B.M., P.F.M., E.I.A., Ș.C.D.,

pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, prevăzute de art. 255 alin. (1)

C. pen. cu aplicarea art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

S-a arătat că

soluția de încetare a procesului penal prin intervenirea prescripției a urmat unei

soluții de achitare a inculpaților, pronunțată de instanța de fond pentru săvârșirea

infracțiunii de dare de mită prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 1 lit. g) și art. 6 din Legea nr. 78/2000, în raport de acuzația formulată

în rechizitoriu, care avea în vedere faptul că la data de 2 iunie 2003 inculpații

B.M. și P.F.M. au dat inculpaților M.I. și A.G. suma de 100.000 euro care a fost

împărțită între aceștia din urmă. Inculpații M.I. și A.G., după primirea sumei de

100.000 euro s-au deplasat la un birou notarial unde a fost semnat contractul de

vânzare-cumpărare în formă autentică. Suma de 100.000 euro a fost strânsă prin contribuția

inculpaților B.M., P.F.M., E.J.A. și Ș.C.D., în raport de numărul părților sociale

pe care îl deținea fiecare asociat în cadrul societății, respectiv câte 30.000 euro

inculpații B. și P. și câte 20.000 euro, inculpații E. și Ș.

Instanța de recurs

a precizat că inculpații B.M., P.F.M., E.I.A., Ș.C.D. și-au susținut nevinovăția

atât în fața instanței de fond cât și a celei de apel, astfel încât pronunțarea

de către instanța de apel a unei soluții de încetare a procesului penal, care presupune

implicit constatarea existenței vinovăției pentru infracțiunea de care sunt acuzați,

fără a li se da dreptul să combată probele acuzării pentru dovedirea nevinovăției

lor, s-a considerat că se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen. Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la cereri esențiale

pentru B.M., P.F.M., E.I.A., Ș.C.D., cererile de constatare a nevinovăției, de natură

să influențeze soluția procesului.

S-a evidențiat

că, la judecarea cauzei în apel s-au acordat trei termene de judecată. La termenul

din 24 martie 2011 au fost încuviințate cererile inculpaților de amânare a cauzei

pentru lipsă de apărare, acordându-se un nou termen la 14 aprilie 2011, când au

fost audiați inculpați A.G., M.I. și E.J.A., care au arătat că își mențin declarațiile

date în fața Tribunalului Arad, la care nu au de făcut completări.

La termenul din

12 mai 2011 a fost audiată în același mod inculpata Ș.C.A. și a fost depusă o declarație

notarială de la inculpatul B.M. în care acesta a arătat că își menține declarațiile

date anterior.

Înalta Curte a

constatat că, deși în concluziile orale pe fondul cauzei apărarea a invocat împlinirea

termenului de prescripție pentru inculpații B.M. și Ș.C.D., s-a solicitat menținerea

soluției de achitare. De asemenea, în concluziile scrise pentru inculpatul P.F.M.

s-a solicitat achitarea.

Totodată, s-a

reținut că instanța de apel, deși a consemnat declarațiile prin care inculpații

solicitau achitarea, aceasta nu a avut în vedere posibilitatea continuării procesului

penal conform art. 13 C. proc. pen. pentru dovedirea nevinovăției invocată de către

inculpații în cauză.

S-a mai constatat

că, instanța de apel, în ceea ce-i privește pe inculpații P.F.M., E.J.A., B.M.,

Ș.C.D., a motivat doar soluția de încetare a procesului pentru intervenirea prescripției

fără să indice considerentele pentru care apreciază vinovăția acestora dovedită

pentru faptele de care sunt acuzați inculpații în rechizitoriu.

Înalta Curte a

reținut că, în recurs, doar B.M., P.F.M., Ș.C.D., prin avocat au criticat soluția

de încetare a procesului penal și au cerut continuarea procesului, iar inculpatul

E.l.A. a arătat că dorește să beneficieze de soluția de încetare a procesului prin

prescripție.

S-a menționat

că, atunci când inculpatul se consideră nevinovat există interesul legitim de a

obține o soluție de achitare. La obținerea acestei rezolvări a procesului penal

nu se poate opune încetarea procesului penal prin prescripție. Interesul dovedirii

nelegalității sau netemeiniciei acuzației aduse, face ca art. 13 C. proc. pen. să

permită continuarea procesului penal, chiar în cazul în care a intervenit prescripția

răspunderii penale, atunci când inculpatul cere să-și dovedească nevinovăția. Posibilitatea

acordată de lege inculpatului de a cere continuarea procesului penal pentru dovedirea

nevinovăției sale se transformă într-o obligație a instanței de judecată de a desfășura

în continuare procesul penal în vederea constatării incidenței unuia dintre cazurile

prevăzute de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen.

Dreptul inculpatului

de a dispune asupra desfășurării procesului penal în continuare, deși au intervenit

cauze de stingere a acțiunii penale, decurge din dreptul său la apărare, prin care

se poate combate învinuirea până la infirmarea ei ca netemeinică.

Înalta Curte a

arătat că, deși critica este fondată și îi privește doar pe inculpații B.M., P.F.M.,

Ș.C.D., se justifică trimiterea spre rejudecare și pentru inculpații A.G. și M.l.,

având în vedere că, în raport de natura acuzației formulate de Ministerul Public

în rechizitoriu este incident cazul de conexitate prevăzut de art. 34 lit. b) C.

proc. pen. Infracțiunile de dare de mită de care sunt acuzați B.M., P.F.M., Ș.C.D.

și luare de mită de care sunt acuzați A.G. și M.l. sunt săvârșite după o prealabilă

înțelegere între făptuitori, conform celor menționate în rechizitoriu, iar clarificarea

temeiniciei acuzațiilor cu privire la vinovăția inculpaților pentru dare de mită

contribuie la temeinicia soluției pentru infracțiunea de luare de mită a ceea ce

impune rejudecarea cu privire la toți cei cinci inculpați.

În ceea ce privește

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.,

instanța a reținut că acesta este fondat, instanța de apel calculând greșit termenul

de prescripție a răspunderii penale.

S-a reținut că

Ministerul Public a solicitat să se constate că prescripția specială a răspunderii

penale nu a intervenit întrucât perioadele în care dosarul a fost suspendat și aflat

pe rolul Curții Constituționale nu trebuie să profite inculpaților și nu trebuie

incluse în termenul prevăzut de art. 124 C. pen. S-a cerut condamnarea inculpaților

pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită, Ministerul Public considerând că

termenul de prescripție urmează să se împlinească în luna mai 2012, cauza fiind

suspendată între 10 ianuarie 2008 și 15 iunie 2009.

Curtea de Apel

a apreciat că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 02 decembrie 2010.

Instanța de recurs

a considerat că ambele calcule sunt greșite, termenul de prescripție fiind calculat

incorect atât de către instanța de fond, cât și în motivele de recurs. S-a constatat

că, în cauza de față, cursul termenului de prescripției a fost întrerupt prin actele

de procedură comunicate inculpaților și suspendat în perioada ce a ținut de soluționarea

celor două excepții de neconstituționalitate, de la data încheierii prin care a

fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale și până la data menționată

în rezoluția judecătorului prin care s-au dispus măsuri de reluarea a procesului,

perioadă care nu a fost luată în considerare la calculul termenului prevăzut de

art. 122 lit. d) C. pen., de către instanța de apel.

Astfel, prin încheierea

din 10 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Arad s-a sesizat Curtea Constituțională

cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 217 alin. (4) C. proc. pen.,

raportat la art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002. Prin decizia nr. 499 din 06

mai 2008, Curtea Constituțională a respins excepția.

Tribunalul Arad,

prin încheierea din 04 noiembrie 2008 a sesizat Curtea Constituțională cu privire

la a doua excepție de neconstituționalitate privind art. 6 alin. (1) și (4),

art. 70 alin. (2), art. 172 alin. (1), art. 224 alin. (4) și (3) și art. 91

6

C. proc. pen. Prin decizia nr. 484 din 02 aprilie 2009, Curtea Constituțională a

respins și cea de a doua excepție.

Instanța a arătat

că, în perioada termenului de prescripție, care a început să curgă la 02 iunie 2003

și care s-ar fi împlinit la 02 decembrie 2010, a operat și suspendarea termenului

de prescripție, cu durata necesară soluționării excepțiilor de neconstituționalitate,

pentru pe care instanța de apel nu a avut-o în vedere.

S-a menționat

că, data de la care cursul prescripției este suspendat este data încheierii de sesizare

a Curții Constituționale și nu data rămânerii definitive a respectivei încheieri

deoarece de la momentul la care Tribunalul s-a desesizat nu a mai putut dispune

măsuri de continuare a procesului pe fondul său. Conform deciziei recurs în interesul

legii nr. 9 din 2 februarie 2009, încheierea prin care instanța a admis cererea

de sesizare a Curții Constituționale și a dispus suspendarea judecării până la soluționarea

excepției de neconstituționalitate nu este supusă căii de atac a recursului, astfel

încât chiar în ipoteza declarării unei căi de atac nici instanța de fond, nici instanța

de control judiciar nu ar fi putut efectua alte acte de cercetare judecătorească.

Data la care s-a

reluat cursul prescripției a fost considerată ca fiind data la care judecătorul

a luat prin rezoluție măsuri pentru continuarea procesului, după soluționarea excepției

și restituirea dosarului de la Curtea Constituțională.

Astfel, instanța

de apel nu a luat în calculul termenului de șapte ani și șase luni, suspendarea

termenului de prescripție de la 10 ianuarie 2008 la 01 iulie 2008 și de la 24 noiembrie

2008 la 22 mai 2009, fapt care a determinat împlinirea termenului de prescripție

în luna noiembrie 2011 și nu în luna decembrie 2010, dată constatată de instanța

de apel, și nici la data menționată de Ministerul Public respectiv luna mai 2012.

În cauză termenul de prescripție a răspunderii penale a operat la data de 20 noiembrie

2011 pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită în ceea ce îi privește pe inculpații

B.M., P.F.M., Ș.C.D. și E.J.A., dar dintre aceștia, B.M., Ș.C.D. și P.F.M. au indicat

în motivele scrise de recurs faptul că doresc să fie achitați, astfel încât față

de aceștia este incident art. 13 C. proc. pen.

În ceea ce privește

limitele rejudecării, Înalta Curte a observat că în privința infracțiunii de spălare

de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 656/2002, raportat

la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reținută în sarcina inculpatului M.l.,

în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. prima

instanță a dispus achitarea, ca o consecință a achitării pentru comiterea infracțiunii

de luare de mită, suma de 50.000 euro folosită de inculpat pentru achiziționarea

unui imobil în municipiul Oradea, nefiind dobândită prin comiterea unei infracțiuni.

Instanța de apel, în ceea ce privește acuzația de spălare de bani prevăzută de

art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 656/2002, raportat la art. 17 lit. c) din

Legea nr. 78/2000, a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei

infracțiuni, fiind incidente dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., astfel

că a menținut soluția adoptată de prima instanță întrucât nu sunt îndeplinite cerințele

textului de lege, lipsind latura subiectivă a infracțiunii menționate.

Cum critica formulată

în recurs de către Ministerul Public a avut în vedere doar calculul greșit al termenului

de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiinea de dare de mită, precum

și chestiuni care sunt legate de măsurile asigurătorii și deducerea măsurilor preventive,

Înalta Curte a constatat că soluția de achitare pentru infracțiunea de spălare de

bani nu mai poate face obiectul rejudecării.

De asemenea, a

precizat că rejudecarea se limitează la inculpații A.G., M.l., B.M., P.F.M. și Ș.C.D.

deoarece intimatul E.J., întrebat de instanța de recurs, a precizat ca este mulțumit

cu hotărârea Tribunalului Arad întrucât nu a fost vorba despre nicio luare și dare

de mită, dar că dorește să opereze prescripția.

Având în vedere

cazul de conexitate prevăzut de art. 34 lit. b) C. proc. pen., s-a arătat că, la

rejudecare, va avea în vedere și infracțiunile de luare de mită de care sunt acuzați

inculpații A.G. și M.I.

Totodată, s-a

menționat că, la rejudecare, instanța urmează să audieze inculpații dacă aceștia

vor fi de acord să dea declarații și să administreze probele considerate utile pentru

soluționarea cauzei.

În ceea ce privește

audierea inculpaților, urmează a fi respectate dispozițiile art. 70 C. proc. pen.

Atunci când inculpatul nu se prevalează de dreptul la tăcere, instanța este obligată

să consemneze tot ceea ce inculpatul știe cu privire la faptă și învinuirea ce i

se aduce în legătură cu aceasta. Având în vedere că a fost criticată soluția de

achitare pronunțată de instanța de fond, Înalta Curte a arătat că, la rejudecarea

cauzei urmează a fi pus în vedere inculpaților că au dreptul să propună probe în

susținerea declarațiilor lor.

În rejudecare,

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală 81 din 05 aprilie 2012, pronunțată

în Dosarul nr. 3080/108/2007*/a1 din 13 martie 2012, a respins ca nefondat apelul

declarat de Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva sentinței

penale nr. 401 din 20 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul

nr. 3080/108/2007 din 08 iulie 2007.

S-a considerat

că prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt obiectivă, care nu a fost

contestată nici de procuror și nici de inculpați.

Instanța de apel,

în rejudecare, a precizat că inculpații M.I. și A.G. sunt funcționari în sensul

art. 147 C. pen., fiind îndeplinită condiția cerută de lege pentru subiectul activ

al infracțiunii de luare de mită.

S-a considerat

că, în cauză, discuția poartă asupra laturii subiective, respectiv a titlului cu

care a fost pretinsă, respectiv predată suma de 100.000 euro, despre care procurorul

susține că ar fi fost pretinsă de inculpații M.I. și A.G. în vederea îndeplinirii

unor atribuții de serviciu, iar inculpații susțin că ar reprezenta o diferență de

preț care nu se regăsește în contractul de vânzare-cumpărare.

Curtea a apreciat

că nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpații M.I. și A.G.

au pretins de la inculpații B.M., P.F.M., E.J.A. și Ș.C.D., iar aceștia din urmă

au dat suma de 100.000 euro în vederea îndeplinirii unor atribuții de serviciu ale

primilor doi.

Cât privește înregistrarea

video a predării sumei de 100.000 euro, s-a constatat că aceasta atestă doar predarea-primirea

sumei menționate, împrejurare necontestată, nu și titlul cu care a fost plătită.

Din declarațiile

celor 6 inculpați și ale celor 2 martori (M.I. și T.G.) s-a reținut că inculpații

M.I. și A.G., pe de o parte, și inculpații B.M. și P.F.M., pe de altă parte, au

negociat vânzarea-cumpărarea unui imobil, aceștia ajungând la o înțelegere în sensul

că o parte din preț să fie facturată iar altă parte să nu fie facturată. Inculpații

M.I. și A.G. urmăreau ca partea de preț facturată să fie cât mai mică și partea

nefacturată cât mai mare. Opus celor doi, inculpații B.M. și P.F.M. urmăreau ca

partea de preț facturată să fie cât mai mare și partea nefacturată cât mai mică.

Prin urmare, a

constatat instanța de apel, există elemente care conduc la ideea că suma ce urma

să nu fie facturată reprezenta o parte din preț. S-a menționat că această concluzie

este susținută de parcursul negocierilor prețului. Astfel, la început, s-a discutat

despre 100.000 euro pe factură și 400.000 euro nefacturați, apoi de 150.000 euro

pe factură și 300.000 euro nefacturați, ca, în final, să se convină pentru 235.000

euro pe factură și 100.000 euro nefacturați.

Pe de altă parte,

a arătat instanța, din probele administrate nu reiese fără dubiu că ar fi fost vorba

de o mită negociată, mai ales că tratativele priveau disproporții evidente între

suma ce urma să fie înscrisă în factură și cea care urma să nu fie cuprinsă în documente.

Astfel, inițial, s-a propus ca suma nefacturată (400.000 euro) să fie de 4 ori mai

mare decât suma facturată (100.000 euro), iar ulterior, s-a propus ca suma nefacturată

(300.000 euro) să fie de 2 ori mai mare decât suma facturată (150.000 euro).

Văzând cele de

mai sus, instanța de apel a apreciat că soluția primei instanțe este legală și temeinică.

Având în vedere

soluția de achitare care a fost menținută, s-a constata că nu mai sunt incidente

dispozițiile instanței de recurs în sensul calculării greșite a termenului de prescripție

a răspunderii penale.

Împotriva deciziei

penale nr. 81/A din data de 25 aprilie 2012, în termen legal, a declarat recurs

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție — Direcția Națională Anticorupție

- Serviciul Teritorial Timișoara.

Prin motivele

de recurs scrise, s-a susținut, în esență, că decizia atacată este nelegală întrucât

instanța nu s-a conformat deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare în apel,

instanțele de fond nu au analizat probele administrate pe parcursul procesului penal

și au dispus achitarea inculpaților ca urmare a unei grave erori de fapt, precum

și că hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază, fiind date cu nerespectarea

dispozițiilor art. 356 și ale art. 62 alin. (2) C. proc. pen. În drept, au fost

invocate cazurile de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 și 17

2

C. proc. pen. iar prin concluziile orale, motivele de recurs au fost întemeiate

pe cazurile de casare prev. de art. 385

9

pct. 10 și 18 C. proc. pen.

Ca o chestiune

prealabilă, instanța menționează că, în raport de conținutul criticilor și soluția

de achitare a inculpaților nu se impune analiza cazului de casare prev. de art.

385

9

pct. 14 C. proc. pen., referitor la individualizarea pedepsei.

Examinând cauza

p