ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2358/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 19.04.2017, reclamantul S.C. A. S.R.L. Botoșani, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, DGRFP Iași - Serviciul de Inspecție Economico - Financiară Iași - Biroul de Inspecție Economico-Financiară Suceava Botoșani - Compartimentul de Inspecție Economico-Financiară Botoșani, a solicitat anularea Deciziei nr. 22/P/22.03.2017 privind soluționarea plângerii prealabile emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Serviciul de soluționare a plângerilor prealabile și a contestațiilor; anularea Raportului de Inspecție Economico - Financiară din 15.11.2016 (Nr. x din 15.11.2016) și a Dispoziției obligatorii nr. ISR_AIF-4334 din data de 15.11.2016, ambele întocmite de DGRFP Iași - Serviciul de Inspecție Economico Financiară Iași - Biroul de Inspecție Economico - Financiară Suceava Botoșani - Compartimentul de Inspecție Economico - Financiar Botoșani, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârile pronunțate în cauză

Prin sentința nr. 126 din 19 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a AJFP Botoșani și, în consecință, a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu AJFP BOTOȘANI ca fiind formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă. A fost admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând anularea raportului de inspecție economico-financiară nr. x din 15.11.2016 și a fost respins capătul de cerere vizând anularea raportului de inspecție economico-financiară nr. x din 15.11.2016, ca inadmisibil. Totodată, Curtea de Apel Suceava a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, a anulat, în parte, decizia nr. 22/P/22.03.2017 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, respectiv cu privire la soluția vizând măsura nr. 1 din Dispoziția obligatorie nr. ISR_AIF-4334/15.11.2016, emisă de DGRFP Iași, precum și Dispoziția obligatorie nr. ISR_AIF-4334/15.11.2016, emisă de DGRFP Iași, respectiv punctele 4.1.1., 4.1.2, 4.1.3, 4.1.4, 4.1.5 și pct. 5 din dispoziție.

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs și contestată pe calea de atac a revizuirii, ce face obiectul judecății

Prin decizia nr. 2653 din 17 iunie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani împotriva sentinței nr. 126 din 19 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința atacată și, rejudecând, a respins acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. Botoșani, ca neîntemeiată. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Cererea de revizuire ce face obiectul prezentei judecăți

Împotriva deciziei nr. 2653 din 17 iunie 2020, revizuenta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, arătând că decizia instanței de recurs a fost pronunțată prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată și că soluția instanței de recurs încalcă prevederile art. 107 alin. (1) și (2) și art. 96 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

Așa cum a menționat anterior, motivul pentru care instanța de recurs a menținut măsura de obligare a subscrisei la restituirea sumelor decontate de la bugetul de stat pentru serviciile de transport prestate în favoarea veteranilor și văduvelor de război, constă în faptul că din interpretarea dispozițiilor art. 16 lit. a) alin. (3) și art. 23 din Legea nr. 44/1994, ar rezulta că beneficiarii Legii nr. 44/1994 au dreptul de a călători gratuit cu mijloace de transport rutier (auto) doar în limite unui județ. Din conținutul acelorași dispoziții normative rezultă că transportul (subvenționat) al beneficiarilor Legii nr. 44/1994 în afara limitelor județului poate fi efectuat doar cu mijloacele de transport feroviar.

Consecința directă a unei astfel de interpretări constă în crearea unei discriminări între diferitele categorii de operatori de transport și, implicit, o distorsionare a concurenței pe piața transporturilor de persoane deoarece, operatorii de transport feroviar ar avea dreptul să îi transporte pe beneficiarii Legii nr. 44/1994 pe întreg teritoriul țării și să încaseze de la bugetul de stat contravaloarea tuturor călătoriilor efectuate în regim interjudețean (între localități din județe diferite), în timp ce, operatorii de transport rutier ar avea dreptul de a transporta aceleași persoane doar pe raza județului în care acestea domiciliază, deci pe distanțe mult mai scurte și, implicit să încaseze de la bugetul de stat sume mult mai mici față de cele la care sunt îndreptățiți operatorii de transport feroviar.

Drepturile exclusive acordate operatorilor de transport feroviar de a încasa sumele decontate de la bugetul de stat pentru transportul beneficiarilor Legii nr. 44/1994 în afara razei județului de domiciliu încalcă normele dreptului european privitoare la libertatea concurenței, întrucât dreptul exclusiv de care beneficiază întreprinderile de transport feroviar (de a transporta persoanele prevăzute de Legea nr. 44/1994 și de a încasa de la bugetul MTI contravaloarea acestor călătorii) este de natură să le creeze acestora un avantaj în raport cu operatorii de transport rutier cu care concurează pe aceeași piață.

Prevederile din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene încălcate prin soluția pronunțată de instanța de recurs, sunt următoarele:

Articolul 107 alin. (1) și alin. (2) lit. a) TFUE

(1) Cu excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

(2) Sunt compatibile cu piața internă: (a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiția ca acestea să fie acordate fără discriminare în funcție de originea produselor."

Articolul 96 alin. (1) TFUE

(1) Exceptând cazul în care există autorizare din partea Comisiei, se interzice aplicarea, de către un stat membru, a unor tarife și condiții care includ orice element de sprijin sau de protecție în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii.

Incompatibilitatea cu disp. art. 107 alin. (1) raportat la art. 107 alin. (2) lit. a) TFUE.

Articolul 107 alin. (1) TFUE, stabilește ca principiu general că ajutoarele de stat sunt incompatibile cu piața comună. Din textul articolului, rezultă că, pentru ca o măsură să fie calificată ca ajutor în sensul art. 107, trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele patru condiții: (i) măsura să reprezinte un avantaj conferit destinatarului, (ii) ajutorul să fie acordat de un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat, (iii) ajutorul denaturează sau amenință să denatureze concurența, și (iv) ajutorul să aibă un efect asupra schimburilor comerciale dintre statele membre.

De asemenea, art. 107 alin. (2) lit. a) TFUE interzice crearea de beneficii individuale în favoarea unor categorii de persoane atunci când acordarea lor este condiționată de utilizarea de către beneficiari doar a anumitor tipuri de produse sau servicii, calificând aceste măsuri ca fiind ajutoare de stat acordate indirect.

Textul normativ comunitar prevede că "sunt compatibile cu piața internă: (a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiția ca acestea să fie acordate fără discriminare în funcție de originea produselor"; prin urmare, potrivit argumentului de interpetare per a contrario, nu sunt compatibile cu piața internă ajutoarele a căror acordare este condiționată de utilizarea de către beneficiarii acestora a anumitor produse sau servicii, întrucât o astfel de măsură constituie un ajutor de stat pentru întreprinderile care produc bunurile sau prestează serviciile respective.

În cazul concret, prin instituirea regulii conform căreia veteranii și văduvele de război beneficiază de dreptul de a călători gratuit în afara razei județului de domiciliu numai dacă utilizează serviciile de transport feroviare, Statul Român stabilește tocmai un criteriu discriminatoriu pentru acordarea acestor ajutoare cu caracter social, dând naștere unei măsuri ce îndeplinește toate condițiile pentru a fi calificată drept ajutor de stat (acordat indirect) în accepțiunea art. 107 alin. (1), raportat la art. 107 alin. (2) lit. a) TFUE.

(i) Astfel, dreptul a beneficia de contravaloarea sumelor anterior menționate reprezintă un avantaj cert conferit destinatarilor, adică operatorilor de transport feroviar, întrucât, prin încasarea sumelor respective acești operatori economici câștigă un avantaj financiar direct asupra concurenților reprezentați de operatorii de transport rutier.

(ii) De asemenea, ajutorul în cauză este acordat direct de către stat, prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, fapt prevăzut expres de disp. art. 23 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 44/1994, potrivit cărora "achitarea costurilor de călătorie pe calea ferată (...), se face de către Ministerul Finanțelor Publice direct Ministerului Transporturilor și Infrastructurii".

(iii) Ajutorul acordat de stat prin intermediul sumelor pentru acoperirea costurilor călătoriilor gratuite efectuate de veteranii și de văduvele de război denaturează în mod evident concurența pe piața serviciilor de transport de persoane, întrucât acesta îi favorizează pe operatorii economici care prestează servicii de transport feroviar în raport cu operatorii de transport rutier, concurenți direcți de pe aceiași piață.

(iv) Sprijinul acordat de stat operatorilor de transport feroviar îndeplinește și ultima condiție pentru a intra în categoria ajutoarelor interzise de art. 107 alin. (1) TFUE, în sensul că acesta este de natură a influența schimburile comerciale dintre statele membre. Astfel, în cauza Altmark, CJUE a statuat că "faptul că ajutorul este acordat unei întreprinderi care nu oferă decât servicii de transport local nu exclude un efect asupra schimburilor comerciale interstatale, din moment ce ajutorul poate face dificilă pătrunderea pe acea piață a unor întreprinderi din alte state membre". Or, dacă ajutorul acordat unei întreprinderi de transport local este de natură să afecteze - conform jurisprudenței Curții - schimburile comerciale între statele membre, a fortiori un ajutor acordat unor întreprinderi care prestează servicii de transport feroviar național - așa cum este cazul celui de față - este de natură să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre.

Incompatibilitatea cu disp. art. 96 alin. (1) TFUE.

Conflictul dintre dispozițiile normative naționale în măsura în care acestea sunt interpretate în maniera realizată de instanța de recurs (în sensul recunoașterii unui drept exclusiv al operatorilor de transport feroviar de a încasa contravaloarea călătoriilor gratuite efectuate de veteranii și văduvele de război) și disp. art. 96 alin. (1) TFUE este evident, și nu necesită dezvoltări suplimentare.

Astfel, art. 96 alin. (1) interzice statelor membre aplicarea "unor tarife și condiții care includ orice element de sprijin sau de protecție în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii". Dispozițiile art. 100 alin. (1) TFUE prevăd că "dispozițiile prezentului titlu (Titlul VI din TUE - Transporturile - în care se regăsește și art. 96 - n.n.) se aplică transporturilor feroviare, rutiere și pe căi navigabile interioare"

Prevederile din legislația națională privitoare acordarea, în favoarea persoanelor prevăzute de Legea nr. 44/1994, republicată și actualizată, a dreptului de a călători gratuit cu condiția utilizării serviciilor de transport furnizate doar de anumite întreprinderi (operatorii de transport feroviar), reprezintă o condiție de natură a sprijini exclusiv aceste întreprinderi, în detrimentul concurenților direcți reprezentați de operatorii de transport rutier de persoane.

(III.2) Soluția instanței de recurs a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Prin pronunțarea soluției, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție a luat naștere o jurisprudență neunitară în soluționare aceleiași chestiuni de drept.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene face parte, alături de tratate, din legislația primară a Uniunii Europene. Potrivit art. 47 alin. (2) din Cartă, "Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege".

De asemenea, disp. art. 52 alin. (3) din Cartă statuează că "În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă".

Dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 47 alin. (2) din Cartă este garantat și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel că înțelesul și întinderea acestui drept este cea prevăzută de convenția anterior menționată, astfel cum aceasta a fost interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În calitate de instanță supremă de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție are sarcina menținerii practicii unitare la nivelul întregului sistem judiciar, respectarea principiului predictibilității actului de justiție, parte componentă a dreptului părților la un proces echitabil impunând necesitatea pronunțării, în spețe identice, a unor soluții de același fel.

Prin decizia a cărei revizuire o solicităm, instanța supremă a pronunțat o soluție prin care și-a contrazis flagrant jurisprudența anterioară în soluționarea chestiunii de drept deduse judecății, jurisprudență constantă în a statua că veteranii de război au dreptul de a călători gratuit cu mijloacele de transport auto și între localități situate în județe diferite iar operatorii de transport rutier au dreptul de a deconta de la bugetul de stat contravaloarea acestor călătorii.

Anexat cererii de revizuire se regăsesc un număr de 14 hotărâri judecătorești (din totalul celor aproximativ 20) pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în intervalul 2012 - 2015 în spețe identice cu cea soluționată prin decizia supusă revizuirii.

Prin hotărârile pronunțate în toate aceste spețe a fost creată o practică judiciară unitară în soluționarea chestiunilor litigioase deduse judecății și în prezenta cauză, instanța supremă statuând în sensul că,

- veteranii, văduvele și invalizii de război au dreptul de a călători gratuit cu mijloace de transport auto în afara limitelor unui județ, iar operatorii de transport rutier (auto) au dreptul de a le fi decontat prețul acestui transport;

- odată verificate și avizate documentele utilizate pentru decontarea biletelor speciale de călătorie utilizate de beneficiarii Legii nr. 44/1994, operatorii de transport sunt dezlegați de obligația de a mai dovedi ulterior realitatea și întinderea prestației serviciilor de transport, iar organele de control nu mai pot efectua un nou control de aceeași natura, cu aceeași tematică și pentru aceeași perioadă;

- operatorii de transport rutier sunt terți față de raporturile juridice născute din aplicarea Legii nr. 44/1994 și că răspunderea acestora nu poate fi antrenată pentru modul în care beneficiarii facilităților de transport își exercită drepturile ce intră în conținutul acestor raporturi juridice.

De asemenea, în anul 2020, instanța supremă a soluționat două cauze în spețe identice cu cea supusă revizuirii (Decizia nr. 1766 din 08.04.2020 - anexată cererii de recurs - și Decizia nr. 4186 din 08.09.2020 - încă nemotivată) prin intermediul cărora a fost confirmată jurisprudența pronunțată în anii 2012 - 2015, în sensul că beneficiarii Legii nr. 44/1994 au dreptul de a călători gratuit cu mijloace de transport auto în afara limitelor unui județ, iar operatorii de transport rutier (auto) au dreptul de a le fi decontat prețul acestui transport.

În ciuda faptului că instanța supremă s-a pronunțat în mod constant în sensul că art. 16 lit. a) alin. (3) și art. 23 din Legea nr. 44/1994 conferă beneficiarilor acestei legi dreptul de a călători gratuit în afara limitelor unui județ și implicit operatorii de transport au dreptul de a deconta de la bugetul de stat contravaloarea acestor călătorii, prin decizia supusă revizuirii, un complet al instanței supreme a interpretat în aceleași dispoziții normative în sens contrar, statuând că veteranii de război nu au dreptul de a călători gratuit cu mijloace de transport auto între localități situate în județe diferite iar operatorii de transport nu au dreptul de a deconta de la bugetul de stat costul aferent acestor călătorii.

Comportamentul economico-financiar al reclamantei sancționat de organele de inspecție economico financiară (sancțiune confirmată prin decizia supusă revizuirii) a fost "contemporan" cu perioada în care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a pronunțat deciziile din anii 2012 - 2015 și a respectat întocmai interpretarea dată de instanța supremă la acel moment dispozițiilor art. 16 lit. a) alin. (3) și art. 23 din Legea nr. 44/1994.

Pronunțarea în prezenta cauză a unei decizii prin care comportamentul economico-financiar al subscrisei din intervalul 2012 - 2014 a fost calificat ca fiind incorect, deși acesta respecta deciziile pe care instanța supremă le pronunța în aceeași perioadă, echivalează cu sancționarea subscrisei pentru faptul că a avut o conduită conformă jurisprudenței Înaltei Curți de la acel moment.

În mod evident, această soluție a încălcat dreptul subscrisei la un proces echitabil privit din perspectiva necesității asigurării securității juridice și predictibilității actului de justiție, Înalta Curte devenind ea însăși o sursă de insecuritate juridică și un factor de diminuare a încrederii publicului în sistemul judiciar.

Apărările formulate în cauză

Intimații DGRFP Iași - Serviciul de Inspecție Economico Financiară Iași - Biroul de Inspecție Economico Financiară Suceava Botoșani, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani, Ministerul Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice) și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași au depus fiecare întâmpinare în cuprinsul căreia au solicitat respingerea cererii de revizuire, ca neîntemeiată, iar în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respingerea, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Soluția instanței de recurs cu privire cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Prin cererea formulată, reclamanta S.C. Larion S.R.L. a solicitat instanței sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare în interpretare, în temeiul dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Solicitarea a fost formulată în procedura de soluționare a recursului declarat împotriva deciziei nr. 2653 din 17 iunie 2020 pronunțată de Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și are ca obiect următoarele întrebări preliminare:

1) Articolul 107 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că ajutoarele de stat incompatibile cu piața internă includ și facilitatea acordată de Statul Român veteranilor de război din mediul rural de a călători gratuit cu mijloacele de transport feroviar pe întreg teritoriul țării, iar cu mijloacele de transport rutier (auto) doar pe raza județului de domiciliu, facilitate reglementată în legislația națională prin art. 16 lit. a) alin. (3) și art. 23 alin. (2) din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, republicată?;

2) Art. 96 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că interdicția aplicării de către un stat membru a unor tarife și condiții care includ orice element de sprijin sau de protecție în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii este incidentă și în cazul facilității acordate de Statul Român veteranilor de război din mediul rural de a călători gratuit cu mijloacele de transport feroviar pe întreg terotoriul țării, iar cu mijloacele de transport rutier (auto) doar în limita județului în care aceștia domiciliază?;

Examinând cererea formulată, în raport de dispozițiile legale, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii și cu privire la validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care apreciază că "o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză".

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Potrivit unei jurisprudențe consacrate (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. 1-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține atât lipsa de pertinență, dar și de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză.

Înalta Curte constată, raportat la conținutul în ansamblu al întrebărilor preliminare propuse, că problemele invocate de reclamantă țin de aprecierea faptelor și de aplicarea dreptului UE la împrejurările speței, iar nu de interpretarea acestui drept.

În cauza de față, recurenta nu solicită, în realitate, interpretarea unei norme comunitare, ci aplicarea acesteia în dreptul intern, raportat la o situație de fapt dată.

Din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută și reciproc contestate de către părți, asupra cărora instanța națională urmează a se pronunța în litigiul principal, Înalta Curte reține că reclamantul-recurent tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenței acestei din urmă instanțe.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține faptul că, nefiind vorba de o solicitare care să vizeze interpretarea normelor de drept comunitar, cererea formulată de recurentă nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, petenta urmărind soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei).

Pe de altă parte, speța oferă suficiente elemente pentru adoptarea unei soluții, Înalta Curte fiind în măsură să răspundă prin prisma reglementării naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii Europene.

Așadar, având în vedere că prin modul în care au fost formulate întrebările preliminare, recurenta-reclamantă vizează, în realitate, aplicarea unor prevederi ale legislației naționale și încadrarea juridică a unor elemente de fapt rezultate din probatoriul administrat, aspecte ce intră în competența instanței naționale, Înalta Curte constată că dezlegarea recursului de față nu depinde de interpretarea dată de CJUE, dat fiind stadiul procesual concret în care se află litigiul, circumstanțele particulare ale speței și considerentele expuse în contextul analizei cererii de sesizare a CJUE.

Analizând cererea de revizuire cu care a fost învestită, prin prisma motivului de revizuire invocat, a actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru admiterea prezentei căi extraordinare de atac, din perspectiva dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Se impune a se preciza cu prioritate că, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată".

Așadar, revizuirea prevăzută de acest text de lege este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 509 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a analizat litigiul și din perspectiva acestui aspect, nu și în cazul în care revizuentul solicită calificarea sau recalificarea juridică a faptelor din perspectiva acelorași prevederi ale dreptului european (inclusiv decizii CJUE) deja analizate de către instanța care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii.

Altfel spus, revizuentul nu contestă "legea aplicabilă", ci doar consideră că raționamentul instanței care a pronunțat hotărârea atacată a fost, din varii motive, eronat și îi cere să îl reconsidere. Un astfel de demers ar trebui firește respins ca inadmisibil, revizuentul urmărind reinterpretarea faptelor și dreptului deja analizate. Sub acest aspect, paragraful 73 al Deciziei ICCJ nr. 45/2016 este lămuritor: "Dacă dreptul uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și aceasta instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteza întrucât a socoti revizuirea admisibila ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat soluția supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un asemenea control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dat în competenta instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea."

În cauza de față, așa cum s-a menționat în preambulul prezentei decizii, revizuenta susține că decizia împotriva căreia s-a îndreptat calea extraordinară de atac, ar încălca dispozițiile Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene, respectiv dispozițiile art. 107 alin. (1) și (2) și art. 96 alin. (1), în cuprinsul căruia se stabilește ca principiu general că ajutoarele de stat sunt incompatibile cu piața comună. Astfel, pentru ca o măsură să fie calificată ca ajutor în sensul art. 107, trebuie îndeplinite, cumulativ, următoarele patru condiții: (i) măsura să reprezinte un avantaj conferit destinatarului, (ii) ajutorul să fie acordat de un stat membru sau prin intermediul resurselor de stat, (iii) ajutorul denaturează sau amenință să denatureze concurența, și (iv) ajutorul să aibă un efect asupra schimburilor comerciale dintre statele membre.

Totodată, art. 107 alin. (2) lit. a) TFUE interzice crearea de beneficii individuale în favoarea unor categorii de persoane atunci când acordarea lor este condiționată de utilizarea de către beneficiari doar a anumitor tipuri de produse sau servicii, calificând aceste măsuri ca fiind ajutoare de stat acordate indirect.

De asemenea, art. 96 alin. (1) interzice statelor membre aplicarea "unor tarife și condiții care includ orice element de sprijin sau de protecție în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii".

Aceste susțineri sunt lipsite de suport real, iar revizuirea apare ca fiind nefondată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prin Decizia nr. 2653 din 17 iunie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a cărei retractare se solicită, instanța de recurs, admițând calea de atac și reformând hotărârea ce a făcut obiectul recursului, a anulat acțiunea reclamantei ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În esență, în motivarea acestei soluții, Înalta Curte a constatat că, reclamanta poate avea calitatea de subiect pasiv al inspecției economico-financiare reglementate de O.U.G. nr. 94/2011, aceasta având calitate de operator economic în înțelesul art. 3 pct. 5 lit. f) din O.U.G. nr. 94/2011, întrucât, în aplicarea prevederilor Legii nr. 44/1994, acesteia i se acordă sume de la bugetul general consolidat, reprezentând contravaloarea deplasărilor cu mijloace de transport auto a beneficiarilor acestei legi.

Totodată, potrivit art. 16 lit. a) alin. (3) din Legea nr. 44/1994 coroborat cu art. 23 alin. (2) din aceeași lege, existența dreptului de a călători gratuit prevăzută de art. 16 lit. a) alin. (3) nu poate fi concepută în lipsa reglementării resurselor financiare care să asigure exercitarea efectivă a acestui drept, reglementare asigurată de art. 23 alin. (2).

Din acest punct de vedere, Înalta Curte nu a validat reținerile instanței de fond conform cărora "dispozițiile Legii nr. 44/1994 nu fac deosebire între transportul local, județean sau interjudețean, iar dacă legiuitorul ar fi intenționat să limiteze drepturile veteranilor de război și al văduvelor de război de a călători cu mijloacele de transport auto doar pe traseele județene ar fi precizat expres acest lucru.".

Deopotrivă, Înalta Curte și-a întemeiat raționamentul pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 580/1995 (act administrativ normativ emis în executarea Legii nr. 44/1994), text legal potrivit căruia cheltuielile care se decontează de la bugetul de stat de către Ministerul Finanțelor direct Ministerului Transporturilor la cap. 54-1 "Asistență socială" cuprind tarifele de transport pe calea ferată, căile fluviale și auto județene și art. 1 și art. 4 din Ordinul nr. 266/2013 din 22.02.2005 emis în baza dispozițiilor art. 2 din H.G. nr. 580/1995 care reglementează tipărirea biletelor speciale de călătorie gratuită pe calea ferată, pe căile fluviale și pe căile auto județene de către Ministerul Transporturilor și modalitatea de formulare a cererilor pentru tipărirea biletelor speciale de călătorie gratuită pe calea ferată, pe căile fluviale și pe căile auto județene și prevederile art. 3 alin. (1) pct. 47 din O.U.G. nr. 109/2005 care definesc transportul rutier județean ca fiind transportul rutier care se efectuează între două localități situate pe teritoriul aceluiași județ.

A mai reținut instanța supremă că referirea tuturor acestor dispoziții legale la căile auto județene determină concluzia că intenția legiuitorului a fost în sensul decontării exclusiv a cheltuielilor de transport cu mijloace auto efectuate în interiorul aceluiași județ.

Astfel, instanța de control judiciar este îndreptățită în a aprecia că, în contextul expus, este fără putere de tăgadă că, în contra susținerilor revizuentei din prezentul dosar, ceea ce a avut în vedere Înalta Curte, în pronunțarea deciziei a cărei retractare se solicită, nu a fost sub nicio formă consecința directă a unei interpretări eronate a dispozițiilor legale anterior antamate care să creeze "discriminări între diferitele categorii de opratori de transport și, împlicit, o distorsiune a concurenței pe piața transportului de persoane"., cu atât mai mult care să susțină încălcarea dispozițiilor Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene, respectiv a dispozițiilor art. 107 alin. (1) și (2) și art. 96 alin. (1) sau a jurisprudenței comunitare invocate.

Așadar, potrivit prevederilor comunitare invocate, cu caracter obligatoriu în raport de dreptul național al statelor membre, sunt compatibile cu piața internă, ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, fiind interzisă aplicarea de către un stat membru a unor tarife și condiții care includ orice element de sprijin sau de protecție în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii.

În acest sens, este de precizat că din obiectul de reglementare al Legii nr. 44/1994 reiese cu evidență că beneficiarii facilităților reglementate de acest act normativ sunt veteranii de război, invalizii și văduvele de război. Destinatarii legii anterior citate nu sunt operatorii de transport, intenția legiutorului nefiind una care să susțină crearea unei situații mai favorabilă în beneficiul unei întreprinderi sau industrii anume prin palicarea unor tarife și condiții care includ orice element de sprijin sau de protecție în beneficiul acestora.

Dimpotrivă, legiuitorul a creat un sistem unitar și previzibil de acordarea a facilităților în domeniul transportului, care nu face loc discriminării și care nu intră în conflict cu normele de drept european.

Facilitatea prevăzută la art. 16 lit. a) alin. (3) din Legea nr. 44/1994 are un caracter social, fiind circumscrisă dispozițiilor art. 107 alin. (2) lit. a) din Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene.

În ceea ce privește criticile revizuentei ce vizeză o posibilă discriminare între operatorii economici din sectorul feroviar și cei din sectorul rutier instituită prin Legea nr. 44/1994, este evident faptul că fiecare din aceste două modalități de transport se circumscriu unor piețe relevante diferite, respectiv piața transportului feroviar și piața transportului rutier, fiecare dintre aceste două piețe relevante având condiții diferite una față de cealaltă, condiții care țin de rutele pe care se desfășoară transportul, tarifele practicate, durată a transportului, condiții de transport.

Pe cale de consecință, nu se poate reține că ajutoarele cu caracter social prevăzute de Legea nr. 44/1994 instituie o discriminare în funcție de originea produselor, în raport de tipul de transportatori, respectiv feroviari sau rutieri, având în vedere că cele două tipuri de transport se circumscriu unor piețe relevante diferite.

În ceea ce privește criticile revizuentei prin prisma încălcării dreptului la un proces echitabil prevăzut de dispozițiile art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în contextul unei jurisprudențe neunitară în soluționare aceleiași chestiuni de drept prin raportare la hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în intervalul 2012 - 2015 în spețe identice, acestea exced motivului de revizuire întemeiat pe art. 21 în sensul dispozițiilor pe larg enunțate și vor fi respinse ca neîntemeiate. În egală măsură, nici practica judiciară invocată în cuprinsul cererii de revizuire, nu poate fi valorificată aceasta vizând aspecte distincte de speța de față.

În raport de motivele invocate în cererea de revizuire, având în vedere toate argumentele expuse, întrucât cererea nu se încadrează în prevederile art. art. 21 din Legea nr. 554/2004 și nu atrage incidența acestui motiv de revizuire, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 513 C. proc. civ., raportat la art. 21 din Legea nr. 554/2004, urmează a o respinge, ca fiind nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenta S.C. A. S.R.L., ca inadmisibilă.

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2653 din 17 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 aprilie 2021.