ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6102/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6102/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1737 din 17

decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

Dosarul nr. 26743/3/2010y.a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamanții D.D. și D.E. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, au fost

obligați pârâții în solidar să plătească reclamanților 40.602 RON reprezentând

prețul actualizat al imobilului din București, str. E., sector 1, preț achitat

de reclamanți conform contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996, a

fost respinsă ca neîntemeiată excepției lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au fost obligați pârâții

să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON.

Pentru a hotărî în

acest sens, prima instanță a reținut, cu referire la excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată

de pârât prin întâmpinare, că aceasta este neîntemeiată, în raport de

conținutul art. 25 din Decretul nr. 31/1954, de faptul că vânzarea imobilelor

preluate de stat s-a făcut de către acesta și că în raport de conținutul art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu se poate deduce decât concluzia că în cauză

are calitate procesuală pasivă Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că prin Decizia nr. 2567/A din 6 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de

Apel București a fost constatată nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 270/1996 încheiat între Municipiul București și

reclamanți cu privire la apartamentul nr. 9 din București, str. E.,

reținându-se în considerentele acestei hotărâri că această vânzare-cumpărare

s-a realizat în condițiile în care succesorul fostului proprietar formulase

cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu fusese

încă soluționată, și că dobânditorii imobilului nu au efectuat minime diligente

pentru a lămuri situația juridică a bunului anterior cumpărării.

Față de această

situație de fapt, prima instanță a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți

la a obține restituirea prețului de piață al imobilului ce le-a aparținut, dat

fiind că ipoteza textului legal ce consacră acest drept are în vedere situațiile

în care actul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Prima instanță a reținut însă că în virtutea

prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru situația în care

ei se află, reclamanții sunt îndreptățiți să primească prețul actualizat plătit

la cumpărare care, s-a stabilit pe baza expertizei administrate, că este în

sumă de 40.602 RON, în valoare actualizată la nivelul lunii ianuarie 2010.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel toate părțile.

Prin Decizia civilă

nr. 744A din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel București , secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca inadmisibilă,

cererea de chemare în garanție a C.-D. formulată de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice; a respins, ca neîntemeiată, excepția de

inadmisibilitate a motivului de apel privitor la lipsa calității procesuale

pasive a Municipiului București, invocată de reclamanți; a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de apelanții-reclamanți D.D. și D.E. și de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1737

din 17 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A admis apelul declarat

de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, împotriva aceleiași

sentințe; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea

introdusă împotriva pârâtului Municipiul București, pentru lipsa calității

procesuale pasive și a înlăturat obligația de plată a prețului actualizat și

cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa; a menținut celelalte

dispoziții ale acesteia.

Cu referire la

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice direct prin cererea de apel, Curtea de Apel a

apreciat că modalitatea de formulare a cererii de chemare în garanție ridică cu

prioritate problema admisibilității sale față de dispozițiile art. 61 alin. (1)

C. proc. civ. și de cele ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit

art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție făcută de pârât

se va depune odată cu întâmpinarea, iar când aceasta nu e obligatorie, cererea

se va depune cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Pe cale de

consecință, instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în

garanție a C.-D. formulată de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Curtea de Apel a

apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București este neîntemeiată dat fiind caracterul absolut al excepției lipsei

calității procesuale pasive, și care permite invocarea ei în orice stare a

pricinii și în orice fază procesuală, astfel încât a respins ca neîntemeiată excepția

inadmisibilității acestui motiv de apel.

Pe fondul apelului,

instanța de apel a reținut că nu poate fi primită critica reclamanților de

minus petita, respectiv de nepronunțare a primei instanțe asupra unuia din

capetele cererii lor, de obligare a pârâților în solidar la plata prețului de

piață a imobilului ce a generat acest litigiu.

Instanța de apel a

considerat că admiterea în parte a cererii, în sensul recunoașterii dreptului

reclamanților la restituirea prețului din contract al bunului, în valoare

actualizată, însoțită de argumentarea din considerentele hotărârii pronunțate a

motivelor pentru care reclamanților nu le-ar putea fi recunoscut un drept mai

întins la despăgubiri, până la nivelul valorii de piață a imobilului,

reprezintă o soluționare completă a cererii de chemare în judecată cu care

tribunalul a fost învestit, nejustificându-se o aplicare în cauză a

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în varianta nemodificată prin

Legea nr. 202/2010, astfel cum reclamanții au solicitat prin apelul declarat.

Curtea de Apel a

reținut că prima instanță a pronunțat o soluție legală și corectă. Astfel, atât

prin cererea de chemare în judecată, dar și prin criticile de apel îndreptate

împotriva soluției primei instanțe, reclamanții au susținut că ei au acționat

cu bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. N270 din 3

decembrie 1996 și că acest act a respectat întru totul dispozițiile Legii nr.

112/1995, ei nefiind notificați anterior cumpărării și necunoscând demersurile

moștenitorului fostului proprietar de a-și recupera bunul, fiind și fără

relevanță formularea de către acesta a unei cereri de restituire în temeiul

Legii nr. 112/1995, cerere care urma să fie respinsă ca inadmisibilă față de

împrejurarea că reclamanții erau cei ce ocupau apartamentul în discuție; s-au

prevalat chiar și de conținutul adresei nr. 1513 din 9 decembrie 2002 a C. în

justificarea poziției lor.

S-a reținut că toate

aceste susțineri ale reclamanților au fost deja contrazise și infirmate

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv Decizia

nr. 2567/A din 6 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie

1996 pentru motivul neefectuării de către cumpărători a unor minime diligente

cu privire la situația juridică a bunului și pentru motivul cumpărării acestuia

la o dată la care moștenitorul fostului proprietar solicitase, în condițiile

Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a bunului confiscat, iar cererea lui

nu fusese încă soluționată.

Aceste dezlegări

irevocabile ale instanțelor judecătorești se impun reclamanților cu autoritate

de lucru judecat, ca părți ale litigiului astfel soluționat, lor nemaifiindu-le

permis ca, în urma pronunțării acestor hotărâri, să susțină contrariul.

Atât pentru acest

motiv, dar și pentru cel decurgând din aplicarea dispozițiilor art. 45 alin.

ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, instanța de apel a arătat că

reanalizarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3

decembrie 1996 nu mai este posibilă nici chiar pe cale incidentală, așa după

cum își doresc reclamanții.

Se opune la aceasta

atât autoritatea de lucru judecat a amintitei hotărâri judecătorești, cât și

regula de drept potrivit căreia ceea ce nu se poate pe cale de acțiune, nu este

permis nici pe cale de excepțiune, cu referire la imposibilitatea de ordin

procedural generată de aplicarea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

republicată, față de solicitarea reanalizării pe cale incidentală a legalității

actului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel a

constatat că soluția primei instanțe nu poate fi criticată pentru greșita interpretare

și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, republicată și modificată, ci

dimpotrivă, aceasta a stabilit în mod corect că reclamanților nu le sunt

aplicabile prevederile art. 50

1

introduse prin Legea nr. 1/2009,

întrucât în cazul lor s-a stabilit în mod irevocabil că actul de

vânzare-cumpărare a apartamentului s-a realizat cu încălcarea Legii nr.

112/1995. Așadar, ei nu pot fi îndreptățiți la recunoașterea dreptului de a fi

despăgubiți cu valoarea de piață a apartamentului cumpărat și a cărui proprietate

au pierdut-o, ci doar la restituirea prețului din contract, actualizat cu rata

inflației, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

republicată și modificată.

Instanța de apel a

reținut însă că ceea ce a greșit în judecata sa prima instanță a fost faptul

stabilirii unor raporturi juridice obligaționale față de ambii pârâți chemați

în judecată și, implicit nelămurirea cadrului procesual pasiv în conformitate

cu aceleași norme ale Legii nr. 10/2001, republicată și modificată, pe care

le-a aplicat atunci când a stabilit drepturile ce se cuvin reclamanților.

Raporturile juridice

obligaționale create prin soluția primei instanțe au fost greșit stabilite atât

între reclamanți și pârâți, dar și între înșiși pârâții, pe care instanța i-a

obligat în solidar la plata drepturilor recunoscute în favoarea reclamanților,

deși temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost indicat ca fiind

atât cel dat de art. 50 alin. (2) și alin. (2

1

), art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, cât și cel al evicțiunii de drept comun, iar prima

instanță nu a indicat în hotărârea sa care ar fi temeiul legal al solidarității

pasive a celor doi pârâți chemați în judecată într-o acțiune care, chiar cu

normele speciale ale Legii nr. 10/2001, rămâne totuși una în răspundere

contractuală.

Analizând această

parte a hotărârii de primă instanță, Curtea a mai reținut că prin apelurile

declarate, ambii apelanți pârâți și-au invocat lipsa de calitate procesuală în

raport de pretențiile formulate de reclamanți prin cererea lor, criticând în

acest fel hotărârea primei instanțe pentru motivul obligării lor la plata

drepturilor recunoscute reclamanților.

Curtea de Apel a

reținut că, deși constituie o acțiune în răspundere contractuală și că, deși

reclamanții au invocat ca temei al acesteia atât normele din materia evicțiunii

de drept comun, cât și cele ale Legii nr. 10/2001, prezenta acțiune se judecă

în raport de normele speciale ale acestei din urmă legi, edictate anume pentru

reglementarea raporturilor juridice generate prin încheierea de acte de

vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterioara lor desființare

ori pierdere a proprietăților dobândite de chiriași în temeiul acestora, chiar

în ipoteza menținerii contractelor (ca efect al admiterii acțiunilor în revendicare).

Aceste norme

speciale, aplicabile cu prioritate, conțin atât reglementări de drept material,

cât și de drept procesual, stabilind, spre exemplu, prin dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

1/2009, că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) -

adică atât a celui din contract, în valoare actualizată, cât și a celui de

piață - se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor.

Așadar, prin derogare

de la regulile de drept comun care stabilesc în sarcina vânzătorului obligația

de dezdăunare a cumpărătorului pentru cazul desființării contractului ori a

evingerii sale, normele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și

modificată, stabilesc că această obligație, pentru oricare dintre cele două

ipoteze, aparține Ministerului Finanțelor Publice.

Instanța de apel a

statuat că, nefăcând aplicarea în cauză și acestor dispoziții cu caracter

special ale Legii nr. 10/2001, tribunalul a pronunțat o soluție greșită prin

aceea că a obligat în solidar la plata drepturilor recunoscute reclamanților pe

ambii pârâți chemați în judecată, așadar în contra dispozițiilor art. 50 alin.

(3) din lege.

Pentru aceste motive

și în aceste limite s-a impus admiterea apelului declarat de pârâtul Municipiul

București și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii

acțiunii introduse împotriva acestuia, pentru lipsa calității sale procesuale

pasive și înlăturarea din dispozitivul hotărârii de primă instanță atât a

obligației de plată a prețului actualizat, dar și a cheltuielilor de judecată

stabilită în sarcina sa.

Pentru aceleași

considerente prezentate anterior, s-a impus respingerea apelului declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a pledat în

motivarea sa pentru stabilirea obligației de dezdăunare a reclamanților în

sarcina unității administrativ-teritoriale vânzătoare a bunului imobil, ca

parte în contractul de vânzare-cumpărare constatat nul și titular al obligației

de garanție pentru evicțiune, în virtutea prevederilor art. 1337 C. civ.,

argumente înlăturate de Curte prin reținerea aplicabilității în cauză a

prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel nu a

putut primi nici susținerea pârâtului în sensul că dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 nu conțin norme cu caracter procesual și că, prin

edictarea lor, s-ar fi urmărit doar determinarea sursei din care vor fi

restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanți. Argumentul este

doar unul artificial și oricum, lipsit de eficiență, de vreme ce, chiar și

apelantul acceptă, susținând acestea, că tot el este cel care va plăti final

sumele determinate în acțiuni de genul celor de față.

Dezlegarea asupra

problemei calității procesuale pasive, în sensul arătat, îi este și benefică

acestui pârât care îi permite îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina sa

prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din lege pe baza unor hotărâri

judecătorești pronunțate la finalul unor litigii în care a avut deplina

posibilitate a exercitării dreptului la apărare și a participării în acest mod

la stabilirea adevărului judiciar cu concursul său.

Cât privește

distincția Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Finanțelor Publice, acesta din urmă fiind indicat prin textul de lege analizat

ca plătitor al sumelor prevăzute la alin. (2) și alin. (2

1

) din art.

50, iar nu pârâtul chemat în judecată prin cererea reclamanților, Curtea de

Apel - deși a recunoscut și acceptat ca existentă din punct de vedere

conceptual și la nivel teoretic - totuși nu îi va face aplicare în cazul de

față, dat fiind că atât la originea reglementării art. 9 din Legea nr. 112/1995

(dreptul chiriașilor la cumpărarea imobilelor preluate de stat), cât și a celei

consacrate prin dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată și modificată, a stat voința politică a statului de a vinde aceste

bunuri către chiriași iar ulterior, de a le oferi despăgubiri acestora pentru

consecințele decurgând din adoptarea unei legi reparatorii (Legea nr. 10/2001)

ce nu le-a oferit garanții de conservare și păstrare a drepturilor transmise.

Atât în îndeplinirea

obligațiilor și realizarea atribuțiilor menționate la art. 13 din Legea nr.

112/1995, cât și a celor enunțate de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată și modificată, Ministerul Finanțelor Publice

acționează ca organism desemnat pentru realizarea acestei voințe politice a

statului transpusă astfel legislativ, așadar în reprezentarea acestuia, chiar

dacă o specificare în acest sens nu există.

Nefiind vorba în

cauză despre disputarea unor drepturi proprii, care să îl privească direct pe

Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică și subiect de drept,

instanța de apel nu a putut primi nici această justificare a excepției lipsei

calității procesuale pasive invocate de acest apelant pârât.

Nu în ultimul rând,

instanța de apel a avut în vedere că această distincție de ordin conceptual și

care nu se regăsește în substanța realității juridice, i-ar expune pe

reclamanți unei proceduri inechitabile din perspectiva art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, căci i-ar obliga la inițierea unei noi

proceduri judiciare pentru recunoașterea drepturilor cuvenite lor, fără a

exista o justificare temeinică și substanțială în acest sens.

S-a stabilit că

exclusiv pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice îi revine

obligația plății drepturilor recunoscute prin hotărârea primei instanțe în

favoarea reclamanților, de bună seamă că, în virtutea art. 274 C. proc. civ., tot

această parte trebuie să suporte și costurile procedurii judiciare la

promovarea căreia reclamanții au fost nevoiți pentru stabilirea drepturilor lor

și care nu izvorăsc ex lege.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții D.D. și D.E. și

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice București, întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, reclamanții D.D. și D.E. au arătat următoarele:

recurate precum și a sentinței de fond - ambele instanțe au soluționat procesul

fără a intra în cercetarea fondului - motiv de casare prevăzut de dispozițiile

art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor ce a intrat în

vigoare la data de 26 noiembrie 2010 art. 312 C. proc. civ. a fost completat cu

un nou alineat, respectiv alin. (6

1

), potrivit căruia, "Casarea

cu trimitere poate fi dispusă o singură dată pentru cazul în care instanța a

cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea

fondului"

Astfel, instanța de

apel a soluționat procesul omițând a se pronunța asupra cererii reclamanților

de obligare a pârâților la plata în solidar a sumei de 1.288,402 RON

reprezentând prețul de piață/valoarea de circulație a imobilului, stabilit

conform raportului de expertiză efectuat de expert B.N. - punctul VIII.

Susțin că instanța de

apel nu s-a pronunțat nici asupra excepțiilor nulității și tardivității cererii

de chemare în garanție formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, excepții invocate de reclamanți prin întâmpinare.

Pentru motivele

expuse, recurenții-reclamanți apreciază că se impune casarea hotărârilor

pronunțate de Tribunalul București și de Curtea de Apel și trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de fond.

Hotărârea atacată a

fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii - motiv de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți

susțin că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu

greșita aplicare a dispozițiilor art. 969, 1337 C. civ. și Legii nr. 10/2001

astfel cum aceasta a fost modificată și completată de prevederile Legii nr.

1/2009.

Apreciază că în mod

nelegal a reținut instanța de apel lipsa calității procesuale pasive a

Municipiului București prin Primar General.

Totodată, consideră

că în mod nelegal Curtea de Apel a apreciat că instanța de fond a procedat

greșit când a stabilit raporturi obligaționale față de ambii pârâți chemați în

judecată.

Consideră că atâta

vreme cât Municipiul București a avut calitatea de vânzător al unui bun ce nu

îi aparținea, motiv pentru care reclamanții au fost nevoiți să suporte pierderea

responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, (cauza

Raicu versus România; - cauza Pincova și Pina versus Republica Cehă), acesta

justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă în cauză.

Invocând dispozițiile

art. 969 alin. (1) C. civ. și pe cele ale Codului civil privind novația de

debitori (art. 1128 pct. 2 C. civ.), recurenții-reclamanți consideră că aceeași

situație apare și în cazul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în care

rolul de simplu executant al unei hotărâri judecătorești, iar nu de

responsabil/răspunzător pentru evicțiune apare mai pregnant folosindu-se

sintagma "restituirea prețului". Legea nu spune în contradictoriu cu

cine se stabilește dacă trebuie sau nu restituit prețul actualizat, astfel încât

prevederile contractuale rămân valabile iar obligat la plata prețului rămâne

vânzătorul. Dacă aceasta obligație va fi executată de Ministerul Finanțelor,

ori de vânzător, aceasta nu mai este o chestiune opozabilă celui evins.

O soluție contrară,

respectiv soluția de admitere a apelului și constatarea lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului București încalcă - în opinia reclamanților -

prevederile art. 969 alin. (1) C. civ., intervenind în legea contractului.

Având în vedere că

Municipiul București a fost parte contractantă în contractul de

vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, încheiat cu reclamanții, încasând

prețul vânzării, consideră că se justifică, pe lângă calitatea sa procesuală

pasivă și obligarea acestuia, în solidar cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor la restituirea prețului de piață și/sau a prețului actualizat.

Conform dispozițiilor

art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat a răspunde către

cumpărători de evicțiune totală sau parțială a lucrului vândut.

Astfel,

recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea în parte a

deciziei în sensul respingerii apelului Municipiului București prin Primar,

admiterii apelului reclamanților cu consecința schimbării în parte a sentinței,

în sensul admiterii primului capăt de cerere privind obligarea pârâților la

plata în solidar a sumei de 1.288.402 RON reprezentând prețul de piață/valoarea

de circulație a imobilului, stabilit conform raportului de expertiză efectuat

de expert B.N. - punctul VIII.

3.

Recurenții-reclamanți apreciază că în mod nelegal instanța de apel a reținut că

nu au dreptul de a beneficia de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Totodată, arată că

ambele instanțe au interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum

aceasta a fost modificată și completată, în vigoare la data formulării cererii

de chemare în judecată, apreciind că în speță nu sunt incidente dispozițiile

art. 50

1

din lege, întrucât actul nu a fost încheiat cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Susțin că au fost de

bună-credință la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din

03 decembrie 1996, necunoscând faptul că moștenitorii fostului proprietar

efectuau demersuri în vederea recuperării imobilului (deși au efectuat

verificări și demersuri, nu au fost notificați și nu au fost informați în vreun

alt fel nici de către fostul proprietar, nici de către primărie, cu privire la

intenția proprietarului de a-și redobândi bunul); altfel spus, nu s-a făcut

dovada relei-credințe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

nefiind, așadar, răsturnată prezumția instituita de dispozițiile art. 1899 C.

civ.

Recurenții-reclamanți

arată că și-au format convingerea legală conform căreia, orice eventuală cerere

de restituire în natură a imobilului în care domiciliau urma să fie respinsă ca

inadmisibilă, raportat la dispozițiile art. 5 din lege, din interpretarea

cărora reieșea în mod evident faptul că singura posibilitate ca imobilul să fie

restituit în natură, ar fi fost în situația în care fostul proprietar sau

moștenitorii săi ar fi locuit la data de 22 decembrie 1989 în imobil, motiv

pentru care au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În concluzie vânzarea

apartamentului nr. 9, et. 4, situat în Str. E. către titularul de contract de

închiriere a fost făcută cu respectarea prevederilor legale.

Drept urmare,

recurenții-reclamanți susțin au încheiat contractul de vânzare-cumpărare al

apartamentului nr. 9 în care locuiau, cu respectarea prevederilor legale, motiv

pentru care apreciază că în cauză devin incidente prevederile ar. 50 din Legea

nr. 10/2001, fiind pe deplin îndreptățiți la restituirea prețului imobilului la

valoarea de piață/de circulație a acestuia în suma de 1.288.402 RON.

În cauză a fost

administrată proba cu expertiza evaluatorie, din concluziile de la punctul

VIII.3 din raportul de expertiză efectuat în cauză de către ing. B.N., reieșind

o valoare de piață/circulație totală a imobilului în cuantum de 1.288.402 RON.

Susțin că în cauză

sunt incidente și dispozițiile cu caracter de normă generală ale art. 1344 C.

civ., dispoziții legale care îndreptățesc cumpărătorul să primească, pe lângă

prețul vânzării și excedentul valorii acestuia. Or, având în vedere că valoarea

bunurilor imobile a crescut considerabil de la data încheierii contractului și

până la momentul la care recurenții au pierdut proprietatea asupra imobilului,

este evident ca o reparație echitabilă nu se poate face decât în condițiile

art. 1344 C. civ., prin restituirea către cumpărător a valorii de circulație a

bunului. Acest text de lege precizează în mod expres că motivul din care derivă

excedentul de valoare nu are relevanță cu privire la stabilirea în sarcina

vânzătorului a acestei obligații.

Recurenții arată că

suma ce urmează a le fi acordată, respectiv 40.602 RON este derizorie pentru

asigurarea necesitaților locative ale familiei lor compusă din 4 membri, în

prezent neavând altă posibilitate decât de a locui cu chirie într-un imobil

social.

Solicită admiterea

recursului, în principal casarea deciziei atacate cu consecința admiterii

apelului, desființării hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond și, în subsidiar, modificarea în parte a

deciziei recurate în sensul respingerii apelului Municipiului București prin

Primar General și admiterii apelului reclamanților, cu consecința schimbării în

parte a sentinței, în sensul admiterii primului capăt de cerere și obligării

pârâților la plata în solidar a sumei de 1.288.402 RON reprezentând prețul de

piață/valoarea de circulație a imobilului, stabilit conform raportului de

expertiză efectuat de expert B.N. - punctul VIII.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București a arătat următoarele:

adusă hotărârii pronunțate de instanța de apel privește menținerea obligării

Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului plătit

actualizat conform contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996 al

imobilului situat în București, str. E., sector 1 către reclamanți.

În acest sens,

pârâtul reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în mod greșit instanța

de fond a legitimat procesual Statul Român considerând că acesta este una și

aceeași persoană cu Ministerul Finanțelor Publice făcând o gravă confuzie între

cele două instituții, obligând la plata în nume propriu Statul Român pentru

obligațiile personale ale reprezentantului.

Recurentul-pârât

consideră că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare

procesuală întrucât nu există identitate între cel care este titularul

obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului

intimatei-reclamante la obținerea despăgubirii, și cel care a stat în judecată

în calitate de pârât, și anume Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Statul Român este un

subiect de drept distinct care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice,

iar pe de altă parte Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea, un

subiect de drept distinct, care poate acționa în nume propriu, sau în calitatea

de reprezentant al Statului Român.

De asemenea, potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre

Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț față de acest

contract.

În situația evingerii

cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în

baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de

garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în

conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Această dispoziție de

drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Recurentul-pârât

invocă dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul

vândut se afla, la epoca evicțiunii, la o valoare mai mare, din orice cauză,

vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării,

excedentele valorii în timpul evicțiunii."

Arată că dispozițiile

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice care a devenit

astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la achitarea

prețului la valoarea de circulație al imobilului întrucât este evident că

instituția Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu este una și

aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi

vreodată confundate.

Dispozițiile Legii

nr. 10/2001 reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor

Publice, iar nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, poate fi

obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prin urmare,

consideră că, cel care poate fi obligat eventual la restituirea prețului

actualizat numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile impuse de art.

50 din Legea nr. 10/2001 este Ministerul Finanțelor Publice și nicidecum Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de fond, în

momentul în care a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata prețului la valoarea de piață a imobilului, a încălcat aceste

dispoziții legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și

limitativ această ipoteză, iar instanța, prin pronunțarea acestei hotărâri, a

adăugat la lege.

Or, având în vedere

că în speță reclamanții au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și nu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu,

recurentul-pârât consideră că nu sunt aplicabile dispozițiile menționate mai

sus.

Susține că în

prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea,

într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare

(în speță Municipiul București), nicidecum Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte

contractantă în raportul, juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire

a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile

imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, Ministerul

Finanțelor Publice este instituția care trebuie să facă plata prețului cu

privire la chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate prin

hotărâri definitive și irevocabile, aceste norme neputând constitui temei legal

pentru o hotărâre prin care să fie obligată la plată o altă persoană juridică,

respectiv Statul Român.

Apreciază că, în

cauză, Ministerul Finanțelor Publice asigură numai reprezentarea Statului

Român, situație în care nu poate fi obligat în nume propriu și de asemenea nici

persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale

reprezentantului, și în consecință apreciază că hotărârea instanței de fond

este nelegală.

De altfel, instanța

de fond, obligând Statul Român la plata prețului la valoarea de circulație,

încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care

se fac plăți pentru obligațiile Statului Român nu este identic cu cel

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Întrucât reclamanții

nu au reușit să probeze legitimitatea procesuală a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a acestuia în ceea ce privește restituirea prețului

actualizat cu privire la imobilul situat în București, str. E., sector 1.

Solicită admiterea

apelului așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței atacate, în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

apreciază că în mod greșit instanța de apel a menținut obligația de plată a

prețului actualizat în sarcina sa având în vedere dispozițiile art. 1337 C.

civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau

parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de

drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales

în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Nici dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine

introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi

acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de

garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Deposedarea

reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț.

Această tulburare de

drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile

privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate

fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în

prezenta acțiune nu există culpa instituției noastre.

Recurentul-pârât

invocă și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul

vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză,

vânzătorul (Primăria Municipiului București) este dator să plătească

cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul

evicțiunii."

hotărârea din apel și în ceea ce privește menținerea obligației plată a

cheltuielilor de judecată în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și a Ministerului Finanțelor Publice.

Recurentul-pârât

apreciază că Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti

cheltuieli de judecată, chiar dacă va fi obligat la plata prețului actualizat,

deoarece culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului

București prin mandatar D. - parte contractul de vânzare-cumpărare din 03

decembrie 1996, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G. nr.  184/2002,

Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

Arată că dacă se va

trece peste argumentul de mai sus este necesar să se facă aplicabilitatea art.

1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în

vedere ca Primăria Municipiului București, prin mandatarul său - D. a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Susține că Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință,

neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu

poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de

judecată,

Neexistând culpa

procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc.

civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Solicită admiterea

recursului așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței atacate, în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și respingerii acțiunii, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analiza instanței de

recurs:

Recursul formulat de

reclamanți este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin demersul

judiciar reclamanții au învestit instanțele cu o cerere prin care au solicitat

restituirea prețului de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr.

112/1995, urmare a Deciziei civile nr. 2567/A din 06 decembrie 2004 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996.

Astfel, Înalta Curte

reține că prin Decizia civilă nr. 2567/A din 06 decembrie 2004 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3

decembrie 1996, încheiat între C.G.M.B - D.A.F.L și reclamanți.

Constatarea făcută de

instanțele anterioare prin hotărârea judecătorească menționată în sensul că

încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996 s-a

făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul

litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată, în caz contrar,

ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde

o dezlegare sub acest aspect.

Contrar celor

susținute de recurenți, restituirea prețului achitat în temeiul unui contract

de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul

care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului

este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 50

1

din Legea

nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu

eludarea dispozițiilor acesteia.

Astfel, în cazul

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1996, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în

temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la

restituirea prețului actualizat, pe când în cazul în care contractele de

vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 și au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, proprietarii au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Art. 20 alin. (2

1

)

din aceeași lege prevede că în cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei

acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul (...)." Acest din urmă

text, introdus prin Legea nr. 1/2009, explicitează, așadar, termenul de

"desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare, prevăzând în mod

expres că "desființarea" poate fi urmarea atât a unei acțiuni în

anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.

Prin urmare,

interpretarea sistematică a normelor legale enunțate impune concluzia că

termenul de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare",

folosit în cuprinsul art. 50 al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de

efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.

112/1995, atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei

acțiuni în revendicare.

Aceste dispoziții ale

Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în

materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și următ. C. civ. și, ca atare,

ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale

Codului civil, conform principiului de drept specialia generalibus derogant.

Or, în cauză,

stabilindu-se cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior că la încheierea

actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, nu

pot fi aplicate dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 care au

în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, ci dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, cum corect au stabilit instanțele fondului.

Pe de altă parte,

susținerea recurenților cu privire la existența bunei-credințe ca temei de

înlăturare a sancțiunii de neacordare a despăgubirilor reprezentând prețul de

piață al imobilului, este nereală.

Noțiunea de

bună-credință nu poate fi luată în discuție în situația în care instanța a fost

învestită cu o cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a

unui contract de vânzare-cumpărare, deoarece motivele de nulitate sunt strict

prevăzute de lege, mai ales că legea în baza căreia a fost încheiat contractul

de vânzare-cumpărare, în cauza pendinte, are dispoziții exprese, cu caracter

special, care sancționează cu nulitatea actul juridic încheiat cu eludarea lor.

Astfel, Legea nr.

10/2001, ce reprezintă temeiul de drept al acțiunii reclamanților și care

conține dispoziții cu caracter de normă specială, a prevăzut strict și

limitativ situațiile în care buna-credință poate fi invocată, iar despăgubirile

cuvenite ca urmare a desființării actului de vânzare-cumpărare pentru

nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc potrivit art. 50

și 50

1

din lege în funcție de buna-credință, ci în funcție de

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, cum corect au stabilit instanțele fondului.

În contextul celor

expuse, critica privind nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de

obligare a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, în

solidar, la plata sumei de 1.288.402 RON reprezentând prețul de piață nu poate

fi primită întrucât s-a argumentat, atât respingerea acțiunii introduse

împotriva Municipiului București pentru lipsa calității sale procesuale pasive

în prezenta cauză, precum și dreptul reclamanților la restituirea prețului

actualizat al imobilului.

Contrar susținerilor

recurenților, potrivit cărora instanța a respins în mod eronat acțiunea

introdusă împotriva pârâtului Municipiul București și a înlăturat obligarea

acestuia la plata prețului actualizat, Înalta Curte constată că instanța de

apel, schimbând în parte sentința pronunțată de tribunal, a stabilit în mod

corect raporturile juridice obligaționale ale pârâților. Astfel, raportat la dispozițiile

speciale ale Legii nr. 10/2001, s-a reținut cu justețe că prima instanță a

pronunțat o soluție greșită prin aceea că a obligat în solidar la plata

drepturilor recunoscute reclamanților pe ambii pârâți chemați în judecată,

eludând dispozițiile art. 50 alin. (3) din lege.

Totodată, nu pot fi

reținute nici susținerile recurenților privind omisiunea instanței de apel de a

se pronunța asupra excepțiilor nulității și tardivității cererii de chemare în

garanție, invocate prin întâmpinare de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, având în vedere că, la termenul din 11 octombrie 2011, instanța a pus

în dezbaterea părților excepția inadmisibilității cererii de chemare în

garanție, invocată, de asemenea prin întâmpinare, ce s-a impus a fi soluționată

cu prioritate. Fiind o excepție de fond, dirimantă, cu efect peremptoriu,

celelalte excepții invocate nu s-a impus a fi analizate, indiferent de efectul

pe care l-ar fi avut asupra cererii. Instanța nu a examinat celelalte excepții

procesuale, deoarece admițând-o pe cea prioritară în soluționare s-a produs

efectul dirimant al acesteia, cererea de chemare în garanție fiind respinsă ca

inadmisibilă, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei recurate.

În consecință,

soluția instanței de apel de a obliga pârâtul la plata prețului actualizat al

imobilului în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este corectă,

nefiind incident cazul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul formulat de reclamanți, ca nefondat.

Recursul formulat de

pârât este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică vizează

greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă Ministerului

Finanțelor Publice, iar nu Statului Român reprezentat de acest minister.

Coroborând dispozițiile

art. 3 pct. 81 din Hotărârea de Guvern nr. 34/2009 privind organizarea și

funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, care dispune în sensul că acesta

reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor,

precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume

propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt

organ, cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte

constată că această critică este formală. Spiritul legii de reparație consacră

obligația Statului Român de reparare a prejudiciilor suferite de persoane ca

urmare a abuzurilor săvârșite de stat, prin instituțiile sale. Obligația

proprie a Ministerului Finanțelor Publice de restituire a prețului prevăzut la

alin. (2) și (2

1

) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită

ca urmare a constituirii unui fond extrabugetar special la dispoziția acestui

minister. Așadar, Ministerul Finanțelor Publice este obligat la restituirea

prețului în considerarea calității sale de reprezentant general al Statului

Român, iar executarea obligației revine acestei entități, independent de

împrejurarea că a stat în judecată în nume propriu, ori în calitate de

reprezentant.

În același timp,

Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice a fost corect soluționată de instanța de apel.

Deși susținerea

acestuia că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie

1996, încheiat între reclamanți și Consiliul General al Municipiului București

prin mandatar D., este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care

recurenții le pretind.

Obligația de

restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate

nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din lege, restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de

către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice și obligația sa de plată rezultă,

așadar, din poziția sa juridică de reprezentant legal al Statului și din

dispozițiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă

derogatorie de la dreptul comun, unde obligația de garanție se instituie în

persoana vânzătorului.

În condițiile în

care, prin voința legiuitorului, s-a stabilit subiectul de drept care va face

restituirea prețului în situațiile particulare ce intră în sfera de aplicare a

normei juridice speciale anterior menționate, această normă dobândește

prevalență față de regula de drept comun, astfel că în baza ei se justifică, în

cauză, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat.

Astfel, prima critică

formulată de pârât, în ceea ce privește lipsa calității sale procesuale pasive

este nefondată având în vedere și faptul că Ministerul Finanțelor Publice este

instituția obligată prin lege să restituie sumele avansate de foștii chiriași

și tot ea va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface

creanța consfințită prin hotărârea judecătorească.

Nici cea de a doua

critică nu este fondată.

Deși contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat de către reclamanți cu Consiliul General al

Municipiului București, prin mandatar D., în temeiul Legii nr. 112/1995,

adevăratul titular al dispoziției asupra imobilului a fost statul, având în

vedere că vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea specială dată

tocmai în realizarea politicilor sociale stabilite de stat.

În lipsa actului

normativ menționat, unitatea administrativ-teritorială, prin intermediul regiei

de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal

de imobil.

Împrejurarea că prin

dis