ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6102/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1737 din 17 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 26743/3/2010y.a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții D.D. și D.E. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, au fost obligați pârâții în solidar să plătească reclamanților 40.602 RON reprezentând prețul actualizat al imobilului din București, str. E., sector 1, preț achitat de reclamanți conform contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996, a fost respinsă ca neîntemeiată excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au fost obligați pârâții să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut, cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de pârât prin întâmpinare, că aceasta este neîntemeiată, în raport de conținutul art. 25 din Decretul nr. 31/1954, de faptul că vânzarea imobilelor preluate de stat s-a făcut de către acesta și că în raport de conținutul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu se poate deduce decât concluzia că în cauză are calitate procesuală pasivă Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin Decizia nr. 2567/A din 6 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 270/1996 încheiat între Municipiul București și reclamanți cu privire la apartamentul nr. 9 din București, str. E., reținându-se în considerentele acestei hotărâri că această vânzare-cumpărare s-a realizat în condițiile în care succesorul fostului proprietar formulase cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu fusese încă soluționată, și că dobânditorii imobilului nu au efectuat minime diligente pentru a lămuri situația juridică a bunului anterior cumpărării.

Față de această situație de fapt, prima instanță a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la a obține restituirea prețului de piață al imobilului ce le-a aparținut, dat fiind că ipoteza textului legal ce consacră acest drept are în vedere situațiile în care actul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Prima instanță a reținut însă că în virtutea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru situația în care ei se află, reclamanții sunt îndreptățiți să primească prețul actualizat plătit la cumpărare care, s-a stabilit pe baza expertizei administrate, că este în sumă de 40.602 RON, în valoare actualizată la nivelul lunii ianuarie 2010. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel toate părțile.

Prin Decizia civilă nr. 744A din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel București , secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a C.-D. formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins, ca neîntemeiată, excepția de inadmisibilitate a motivului de apel privitor la lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, invocată de reclamanți; a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-reclamanți D.D. și D.E. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1737 din 17 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea introdusă împotriva pârâtului Municipiul București, pentru lipsa calității procesuale pasive și a înlăturat obligația de plată a prețului actualizat și cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa; a menținut celelalte dispoziții ale acesteia. Cu referire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice direct prin cererea de apel, Curtea de Apel a apreciat că modalitatea de formulare a cererii de chemare în garanție ridică cu prioritate problema admisibilității sale față de dispozițiile art. 61 alin. (1) C. proc.

civ. și de cele ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 61 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanție făcută de pârât se va depune odată cu întâmpinarea, iar când aceasta nu e obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Pe cale de consecință, instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a C.-D. formulată de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Curtea de Apel a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București este neîntemeiată dat fiind caracterul absolut al excepției lipsei calității procesuale pasive, și care permite invocarea ei în orice stare a pricinii și în orice fază procesuală, astfel încât a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acestui motiv de apel.

Pe fondul apelului, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită critica reclamanților de minus petita, respectiv de nepronunțare a primei instanțe asupra unuia din capetele cererii lor, de obligare a pârâților în solidar la plata prețului de piață a imobilului ce a generat acest litigiu. Instanța de apel a considerat că admiterea în parte a cererii, în sensul recunoașterii dreptului reclamanților la restituirea prețului din contract al bunului, în valoare actualizată, însoțită de argumentarea din considerentele hotărârii pronunțate a motivelor pentru care reclamanților nu le-ar putea fi recunoscut un drept mai întins la despăgubiri, până la nivelul valorii de piață a imobilului, reprezintă o soluționare completă a cererii de chemare în judecată cu care tribunalul a fost învestit, nejustificându-se o aplicare în cauză a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. în varianta nemodificată prin Legea nr. 202/2010, astfel cum reclamanții au solicitat prin apelul declarat. Curtea de Apel a reținut că prima instanță a pronunțat o soluție legală și corectă.

Astfel, atât prin cererea de chemare în judecată, dar și prin criticile de apel îndreptate împotriva soluției primei instanțe, reclamanții au susținut că ei au acționat cu bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. N270 din 3 decembrie 1996 și că acest act a respectat întru totul dispozițiile Legii nr. 112/1995, ei nefiind notificați anterior cumpărării și necunoscând demersurile moștenitorului fostului proprietar de a-și recupera bunul, fiind și fără relevanță formularea de către acesta a unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere care urma să fie respinsă ca inadmisibilă față de împrejurarea că reclamanții erau cei ce ocupau apartamentul în discuție; s-au prevalat chiar și de conținutul adresei nr. 1513 din 9 decembrie 2002 a C. în justificarea poziției lor.

S-a reținut că toate aceste susțineri ale reclamanților au fost deja contrazise și infirmate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv Decizia nr. 2567/A din 6 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996 pentru motivul neefectuării de către cumpărători a unor minime diligente cu privire la situația juridică a bunului și pentru motivul cumpărării acestuia la o dată la care moștenitorul fostului proprietar solicitase, în condițiile Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a bunului confiscat, iar cererea lui nu fusese încă soluționată.

Aceste dezlegări irevocabile ale instanțelor judecătorești se impun reclamanților cu autoritate de lucru judecat, ca părți ale litigiului astfel soluționat, lor nemaifiindu-le permis ca, în urma pronunțării acestor hotărâri, să susțină contrariul. Atât pentru acest motiv, dar și pentru cel decurgând din aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, instanța de apel a arătat că reanalizarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996 nu mai este posibilă nici chiar pe cale incidentală, așa după cum își doresc reclamanții.

Se opune la aceasta atât autoritatea de lucru judecat a amintitei hotărâri judecătorești, cât și regula de drept potrivit căreia ceea ce nu se poate pe cale de acțiune, nu este permis nici pe cale de excepțiune, cu referire la imposibilitatea de ordin procedural generată de aplicarea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, față de solicitarea reanalizării pe cale incidentală a legalității actului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Curtea de Apel a constatat că soluția primei instanțe nu poate fi criticată pentru greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, republicată și modificată, ci dimpotrivă, aceasta a stabilit în mod corect că reclamanților nu le sunt aplicabile prevederile art. 50 1 introduse prin Legea nr. 1/2009, întrucât în cazul lor s-a stabilit în mod irevocabil că actul de vânzare-cumpărare a apartamentului s-a realizat cu încălcarea Legii nr. 112/1995.

Așadar, ei nu pot fi îndreptățiți la recunoașterea dreptului de a fi despăgubiți cu valoarea de piață a apartamentului cumpărat și a cărui proprietate au pierdut-o, ci doar la restituirea prețului din contract, actualizat cu rata inflației, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată. Instanța de apel a reținut însă că ceea ce a greșit în judecata sa prima instanță a fost faptul stabilirii unor raporturi juridice obligaționale față de ambii pârâți chemați în judecată și, implicit nelămurirea cadrului procesual pasiv în conformitate cu aceleași norme ale Legii nr. 10/2001, republicată și modificată, pe care le-a aplicat atunci când a stabilit drepturile ce se cuvin reclamanților.

Raporturile juridice obligaționale create prin soluția primei instanțe au fost greșit stabilite atât între reclamanți și pârâți, dar și între înșiși pârâții, pe care instanța i-a obligat în solidar la plata drepturilor recunoscute în favoarea reclamanților, deși temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost indicat ca fiind atât cel dat de art. 50 alin. (2) și alin. (2 1 ), art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, cât și cel al evicțiunii de drept comun, iar prima instanță nu a indicat în hotărârea sa care ar fi temeiul legal al solidarității pasive a celor doi pârâți chemați în judecată într-o acțiune care, chiar cu normele speciale ale Legii nr. 10/2001, rămâne totuși una în răspundere contractuală.

Analizând această parte a hotărârii de primă instanță, Curtea a mai reținut că prin apelurile declarate, ambii apelanți pârâți și-au invocat lipsa de calitate procesuală în raport de pretențiile formulate de reclamanți prin cererea lor, criticând în acest fel hotărârea primei instanțe pentru motivul obligării lor la plata drepturilor recunoscute reclamanților.

Curtea de Apel a reținut că, deși constituie o acțiune în răspundere contractuală și că, deși reclamanții au invocat ca temei al acesteia atât normele din materia evicțiunii de drept comun, cât și cele ale Legii nr. 10/2001, prezenta acțiune se judecă în raport de normele speciale ale acestei din urmă legi, edictate anume pentru reglementarea raporturilor juridice generate prin încheierea de acte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterioara lor desființare ori pierdere a proprietăților dobândite de chiriași în temeiul acestora, chiar în ipoteza menținerii contractelor (ca efect al admiterii acțiunilor în revendicare).

Aceste norme speciale, aplicabile cu prioritate, conțin atât reglementări de drept material, cât și de drept procesual, stabilind, spre exemplu, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) - adică atât a celui din contract, în valoare actualizată, cât și a celui de piață - se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor. Așadar, prin derogare de la regulile de drept comun care stabilesc în sarcina vânzătorului obligația de dezdăunare a cumpărătorului pentru cazul desființării contractului ori a evingerii sale, normele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, stabilesc că această obligație, pentru oricare dintre cele două ipoteze, aparține Ministerului Finanțelor Publice.

Instanța de apel a statuat că, nefăcând aplicarea în cauză și acestor dispoziții cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, tribunalul a pronunțat o soluție greșită prin aceea că a obligat în solidar la plata drepturilor recunoscute reclamanților pe ambii pârâți chemați în judecată, așadar în contra dispozițiilor art. 50 alin. (3) din lege. Pentru aceste motive și în aceste limite s-a impus admiterea apelului declarat de pârâtul Municipiul București și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii introduse împotriva acestuia, pentru lipsa calității sale procesuale pasive și înlăturarea din dispozitivul hotărârii de primă instanță atât a obligației de plată a prețului actualizat, dar și a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina sa.

Pentru aceleași considerente prezentate anterior, s-a impus respingerea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a pledat în motivarea sa pentru stabilirea obligației de dezdăunare a reclamanților în sarcina unității administrativ-teritoriale vânzătoare a bunului imobil, ca parte în contractul de vânzare-cumpărare constatat nul și titular al obligației de garanție pentru evicțiune, în virtutea prevederilor art. 1337 C. civ., argumente înlăturate de Curte prin reținerea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Curtea de Apel nu a putut primi nici susținerea pârâtului în sensul că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu conțin norme cu caracter procesual și că, prin edictarea lor, s-ar fi urmărit doar determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanți.

Argumentul este doar unul artificial și oricum, lipsit de eficiență, de vreme ce, chiar și apelantul acceptă, susținând acestea, că tot el este cel care va plăti final sumele determinate în acțiuni de genul celor de față. Dezlegarea asupra problemei calității procesuale pasive, în sensul arătat, îi este și benefică acestui pârât care îi permite îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din lege pe baza unor hotărâri judecătorești pronunțate la finalul unor litigii în care a avut deplina posibilitate a exercitării dreptului la apărare și a participării în acest mod la stabilirea adevărului judiciar cu concursul său.

Cât privește distincția Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, acesta din urmă fiind indicat prin textul de lege analizat ca plătitor al sumelor prevăzute la alin. (2) și alin. (2 1 ) din art. 50, iar nu pârâtul chemat în judecată prin cererea reclamanților, Curtea de Apel - deși a recunoscut și acceptat ca existentă din punct de vedere conceptual și la nivel teoretic - totuși nu îi va face aplicare în cazul de față, dat fiind că atât la originea reglementării art. 9 din Legea nr. 112/1995 (dreptul chiriașilor la cumpărarea imobilelor preluate de stat), cât și a celei consacrate prin dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, a stat voința politică a statului de a vinde aceste bunuri către chiriași iar ulterior, de a le oferi despăgubiri acestora pentru consecințele decurgând din adoptarea unei legi reparatorii (Legea nr. 10/2001) ce nu le-a oferit garanții de conservare și păstrare a drepturilor transmise.

Atât în îndeplinirea obligațiilor și realizarea atribuțiilor menționate la art. 13 din Legea nr. 112/1995, cât și a celor enunțate de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, Ministerul Finanțelor Publice acționează ca organism desemnat pentru realizarea acestei voințe politice a statului transpusă astfel legislativ, așadar în reprezentarea acestuia, chiar dacă o specificare în acest sens nu există. Nefiind vorba în cauză despre disputarea unor drepturi proprii, care să îl privească direct pe Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică și subiect de drept, instanța de apel nu a putut primi nici această justificare a excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de acest apelant pârât.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a avut în vedere că această distincție de ordin conceptual și care nu se regăsește în substanța realității juridice, i-ar expune pe reclamanți unei proceduri inechitabile din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, căci i-ar obliga la inițierea unei noi proceduri judiciare pentru recunoașterea drepturilor cuvenite lor, fără a exista o justificare temeinică și substanțială în acest sens. S-a stabilit că exclusiv pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice îi revine obligația plății drepturilor recunoscute prin hotărârea primei instanțe în favoarea reclamanților, de bună seamă că, în virtutea art. 274 C. proc. civ., tot această parte trebuie să suporte și costurile procedurii judiciare la promovarea căreia reclamanții au fost nevoiți pentru stabilirea drepturilor lor și care nu izvorăsc ex lege.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții D.D. și D.E. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanții D.D. și D.E. au arătat următoarele: 1. Nulitatea deciziei recurate precum și a sentinței de fond - ambele instanțe au soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului - motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor ce a intrat în vigoare la data de 26 noiembrie 2010 art. 312 C. proc.

civ. a fost completat cu un nou alineat, respectiv alin. (6 1 ), potrivit căruia, "Casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată pentru cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului" Astfel, instanța de apel a soluționat procesul omițând a se pronunța asupra cererii reclamanților de obligare a pârâților la plata în solidar a sumei de 1.288,402 RON reprezentând prețul de piață/valoarea de circulație a imobilului, stabilit conform raportului de expertiză efectuat de expert B.N. - punctul VIII. Susțin că instanța de apel nu s-a pronunțat nici asupra excepțiilor nulității și tardivității cererii de chemare în garanție formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepții invocate de reclamanți prin întâmpinare.

Pentru motivele expuse, recurenții-reclamanți apreciază că se impune casarea hotărârilor pronunțate de Tribunalul București și de Curtea de Apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți susțin că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 969, 1337 C. civ. și Legii nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată și completată de prevederile Legii nr. 1/2009. Apreciază că în mod nelegal a reținut instanța de apel lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar General.

Totodată, consideră că în mod nelegal Curtea de Apel a apreciat că instanța de fond a procedat greșit când a stabilit raporturi obligaționale față de ambii pârâți chemați în judecată. Consideră că atâta vreme cât Municipiul București a avut calitatea de vânzător al unui bun ce nu îi aparținea, motiv pentru care reclamanții au fost nevoiți să suporte pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, (cauza Raicu versus România; - cauza Pincova și Pina versus Republica Cehă), acesta justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă în cauză. Invocând dispozițiile art. 969 alin. (1) C. civ.

și pe cele ale Codului civil privind novația de debitori (art. 1128 pct. 2 C. civ.), recurenții-reclamanți consideră că aceeași situație apare și în cazul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în care rolul de simplu executant al unei hotărâri judecătorești, iar nu de responsabil/răspunzător pentru evicțiune apare mai pregnant folosindu-se sintagma "restituirea prețului". Legea nu spune în contradictoriu cu cine se stabilește dacă trebuie sau nu restituit prețul actualizat, astfel încât prevederile contractuale rămân valabile iar obligat la plata prețului rămâne vânzătorul. Dacă aceasta obligație va fi executată de Ministerul Finanțelor, ori de vânzător, aceasta nu mai este o chestiune opozabilă celui evins.

O soluție contrară, respectiv soluția de admitere a apelului și constatarea lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București încalcă - în opinia reclamanților - prevederile art. 969 alin. (1) C. civ., intervenind în legea contractului. Având în vedere că Municipiul București a fost parte contractantă în contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, încheiat cu reclamanții, încasând prețul vânzării, consideră că se justifică, pe lângă calitatea sa procesuală pasivă și obligarea acestuia, în solidar cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor la restituirea prețului de piață și/sau a prețului actualizat. Conform dispozițiilor art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat a răspunde către cumpărători de evicțiune totală sau parțială a lucrului vândut.

Astfel, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii apelului Municipiului București prin Primar, admiterii apelului reclamanților cu consecința schimbării în parte a sentinței, în sensul admiterii primului capăt de cerere privind obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 1.288.402 RON reprezentând prețul de piață/valoarea de circulație a imobilului, stabilit conform raportului de expertiză efectuat de expert B.N. - punctul VIII. 3. Recurenții-reclamanți apreciază că în mod nelegal instanța de apel a reținut că nu au dreptul de a beneficia de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, arată că ambele instanțe au interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată și completată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, apreciind că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din lege, întrucât actul nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Susțin că au fost de bună-credință la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 03 decembrie 1996, necunoscând faptul că moștenitorii fostului proprietar efectuau demersuri în vederea recuperării imobilului (deși au efectuat verificări și demersuri, nu au fost notificați și nu au fost informați în vreun alt fel nici de către fostul proprietar, nici de către primărie, cu privire la intenția proprietarului de a-și redobândi bunul); altfel spus, nu s-a făcut dovada relei-credințe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nefiind, așadar, răsturnată prezumția instituita de dispozițiile art. 1899 C. civ.

Recurenții-reclamanți arată că și-au format convingerea legală conform căreia, orice eventuală cerere de restituire în natură a imobilului în care domiciliau urma să fie respinsă ca inadmisibilă, raportat la dispozițiile art. 5 din lege, din interpretarea cărora reieșea în mod evident faptul că singura posibilitate ca imobilul să fie restituit în natură, ar fi fost în situația în care fostul proprietar sau moștenitorii săi ar fi locuit la data de 22 decembrie 1989 în imobil, motiv pentru care au procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În concluzie vânzarea apartamentului nr. 9, et. 4, situat în Str. E. către titularul de contract de închiriere a fost făcută cu respectarea prevederilor legale.

Drept urmare, recurenții-reclamanți susțin au încheiat contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului nr. 9 în care locuiau, cu respectarea prevederilor legale, motiv pentru care apreciază că în cauză devin incidente prevederile ar. 50 din Legea nr. 10/2001, fiind pe deplin îndreptățiți la restituirea prețului imobilului la valoarea de piață/de circulație a acestuia în suma de 1.288.402 RON. În cauză a fost administrată proba cu expertiza evaluatorie, din concluziile de la punctul VIII.3 din raportul de expertiză efectuat în cauză de către ing. B.N., reieșind o valoare de piață/circulație totală a imobilului în cuantum de 1.288.402 RON. Susțin că în cauză sunt incidente și dispozițiile cu caracter de normă generală ale art. 1344 C. civ., dispoziții legale care îndreptățesc cumpărătorul să primească, pe lângă prețul vânzării și excedentul valorii acestuia.

Or, având în vedere că valoarea bunurilor imobile a crescut considerabil de la data încheierii contractului și până la momentul la care recurenții au pierdut proprietatea asupra imobilului, este evident ca o reparație echitabilă nu se poate face decât în condițiile art. 1344 C. civ., prin restituirea către cumpărător a valorii de circulație a bunului. Acest text de lege precizează în mod expres că motivul din care derivă excedentul de valoare nu are relevanță cu privire la stabilirea în sarcina vânzătorului a acestei obligații. Recurenții arată că suma ce urmează a le fi acordată, respectiv 40.602 RON este derizorie pentru asigurarea necesitaților locative ale familiei lor compusă din 4 membri, în prezent neavând altă posibilitate decât de a locui cu chirie într-un imobil social.

Solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei atacate cu consecința admiterii apelului, desființării hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond și, în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului Municipiului București prin Primar General și admiterii apelului reclamanților, cu consecința schimbării în parte a sentinței, în sensul admiterii primului capăt de cerere și obligării pârâților la plata în solidar a sumei de 1.288.402 RON reprezentând prețul de piață/valoarea de circulație a imobilului, stabilit conform raportului de expertiză efectuat de expert B.N. - punctul VIII.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București a arătat următoarele: 1. Prima critică adusă hotărârii pronunțate de instanța de apel privește menținerea obligării Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului plătit actualizat conform contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996 al imobilului situat în București, str. E., sector 1 către reclamanți. În acest sens, pârâtul reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în mod greșit instanța de fond a legitimat procesual Statul Român considerând că acesta este una și aceeași persoană cu Ministerul Finanțelor Publice făcând o gravă confuzie între cele două instituții, obligând la plata în nume propriu Statul Român pentru obligațiile personale ale reprezentantului.

Recurentul-pârât consideră că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului intimatei-reclamante la obținerea despăgubirii, și cel care a stat în judecată în calitate de pârât, și anume Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Statul Român este un subiect de drept distinct care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pe de altă parte Ministerul Finanțelor Publice este, de asemenea, un subiect de drept distinct, care poate acționa în nume propriu, sau în calitatea de reprezentant al Statului Român. De asemenea, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț față de acest contract. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Recurentul-pârât invocă dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, la o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." Arată că dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la achitarea prețului la valoarea de circulație al imobilului întrucât este evident că instituția Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi vreodată confundate.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, poate fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Prin urmare, consideră că, cel care poate fi obligat eventual la restituirea prețului actualizat numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 este Ministerul Finanțelor Publice și nicidecum Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de fond, în momentul în care a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului la valoarea de piață a imobilului, a încălcat aceste dispoziții legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ această ipoteză, iar instanța, prin pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege. Or, având în vedere că în speță reclamanții au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și nu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, recurentul-pârât consideră că nu sunt aplicabile dispozițiile menționate mai sus.

Susține că în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Municipiul București), nicidecum Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul, juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, Ministerul Finanțelor Publice este instituția care trebuie să facă plata prețului cu privire la chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, aceste norme neputând constitui temei legal pentru o hotărâre prin care să fie obligată la plată o altă persoană juridică, respectiv Statul Român. Apreciază că, în cauză, Ministerul Finanțelor Publice asigură numai reprezentarea Statului Român, situație în care nu poate fi obligat în nume propriu și de asemenea nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale reprezentantului, și în consecință apreciază că hotărârea instanței de fond este nelegală.

De altfel, instanța de fond, obligând Statul Român la plata prețului la valoarea de circulație, încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care se fac plăți pentru obligațiile Statului Român nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Întrucât reclamanții nu au reușit să probeze legitimitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia în ceea ce privește restituirea prețului actualizat cu privire la imobilul situat în București, str. E., sector 1. Solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

2. Recurentul-pârât apreciază că în mod greșit instanța de apel a menținut obligația de plată a prețului actualizat în sarcina sa având în vedere dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, mai ales în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză. Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa instituției noastre.

Recurentul-pârât invocă și dispozițiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Primăria Municipiului București) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." 3. Criticabilă este hotărârea din apel și în ceea ce privește menținerea obligației plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice. Recurentul-pârât apreciază că Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, chiar dacă va fi obligat la plata prețului actualizat, deoarece culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București prin mandatar D. - parte contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1996, iar în lipsa textului art. 5 alin. (3) O.U.G.

nr. 184/2002, Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. Arată că dacă se va trece peste argumentul de mai sus este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului București, prin mandatarul său - D. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Susține că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată, Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc.

civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analiza instanței de recurs: Recursul formulat de reclamanți este nefondat pentru următoarele considerente: Prin demersul judiciar reclamanții au învestit instanțele cu o cerere prin care au solicitat restituirea prețului de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, urmare a Deciziei civile nr. 2567/A din 06 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996. Astfel, Înalta Curte reține că prin Decizia civilă nr. 2567/A din 06 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996, încheiat între C.G.M.B - D.A.F.L și reclamanți.

Constatarea făcută de instanțele anterioare prin hotărârea judecătorească menționată în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 270 din 3 decembrie 1996 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată, în caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect. Contrar celor susținute de recurenți, restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 50 1 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor acesteia.

Astfel, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1996, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la restituirea prețului actualizat, pe când în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, proprietarii au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Art. 20 alin. (2 1 ) din aceeași lege prevede că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul (...)." Acest din urmă text, introdus prin Legea nr. 1/2009, explicitează, așadar, termenul de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare, prevăzând în mod expres că "desființarea" poate fi urmarea atât a unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.

Prin urmare, interpretarea sistematică a normelor legale enunțate impune concluzia că termenul de "desființare" a contractelor de vânzare-cumpărare", folosit în cuprinsul art. 50 al Legii nr. 10/2001, are în vedere lipsirea de efecte juridice a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei acțiuni în revendicare. Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și următ. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale Codului civil, conform principiului de drept specialia generalibus derogant.

Or, în cauză, stabilindu-se cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, nu pot fi aplicate dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cum corect au stabilit instanțele fondului. Pe de altă parte, susținerea recurenților cu privire la existența bunei-credințe ca temei de înlăturare a sancțiunii de neacordare a despăgubirilor reprezentând prețul de piață al imobilului, este nereală.

Noțiunea de bună-credință nu poate fi luată în discuție în situația în care instanța a fost învestită cu o cerere prin care se solicită constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, deoarece motivele de nulitate sunt strict prevăzute de lege, mai ales că legea în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în cauza pendinte, are dispoziții exprese, cu caracter special, care sancționează cu nulitatea actul juridic încheiat cu eludarea lor.

Astfel, Legea nr. 10/2001, ce reprezintă temeiul de drept al acțiunii reclamanților și care conține dispoziții cu caracter de normă specială, a prevăzut strict și limitativ situațiile în care buna-credință poate fi invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desființării actului de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc potrivit art. 50 și 50 1 din lege în funcție de buna-credință, ci în funcție de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cum corect au stabilit instanțele fondului.

În contextul celor expuse, critica privind nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de obligare a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, în solidar, la plata sumei de 1.288.402 RON reprezentând prețul de piață nu poate fi primită întrucât s-a argumentat, atât respingerea acțiunii introduse împotriva Municipiului București pentru lipsa calității sale procesuale pasive în prezenta cauză, precum și dreptul reclamanților la restituirea prețului actualizat al imobilului. Contrar susținerilor recurenților, potrivit cărora instanța a respins în mod eronat acțiunea introdusă împotriva pârâtului Municipiul București și a înlăturat obligarea acestuia la plata prețului actualizat, Înalta Curte constată că instanța de apel, schimbând în parte sentința pronunțată de tribunal, a stabilit în mod corect raporturile juridice obligaționale ale pârâților.

Astfel, raportat la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, s-a reținut cu justețe că prima instanță a pronunțat o soluție greșită prin aceea că a obligat în solidar la plata drepturilor recunoscute reclamanților pe ambii pârâți chemați în judecată, eludând dispozițiile art. 50 alin. (3) din lege. Totodată, nu pot fi reținute nici susținerile recurenților privind omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra excepțiilor nulității și tardivității cererii de chemare în garanție, invocate prin întâmpinare de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că, la termenul din 11 octombrie 2011, instanța a pus în dezbaterea părților excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, invocată, de asemenea prin întâmpinare, ce s-a impus a fi soluționată cu prioritate.

Fiind o excepție de fond, dirimantă, cu efect peremptoriu, celelalte excepții invocate nu s-a impus a fi analizate, indiferent de efectul pe care l-ar fi avut asupra cererii. Instanța nu a examinat celelalte excepții procesuale, deoarece admițând-o pe cea prioritară în soluționare s-a produs efectul dirimant al acesteia, cererea de chemare în garanție fiind respinsă ca inadmisibilă, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei recurate. În consecință, soluția instanței de apel de a obliga pârâtul la plata prețului actualizat al imobilului în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este corectă, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanți, ca nefondat. Recursul formulat de pârât este nefondat pentru următoarele considerente: Prima critică vizează greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, iar nu Statului Român reprezentat de acest minister.

Coroborând dispozițiile art. 3 pct. 81 din Hotărârea de Guvern nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, care dispune în sensul că acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ, cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că această critică este formală. Spiritul legii de reparație consacră obligația Statului Român de reparare a prejudiciilor suferite de persoane ca urmare a abuzurilor săvârșite de stat, prin instituțiile sale.

Obligația proprie a Ministerului Finanțelor Publice de restituire a prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită ca urmare a constituirii unui fond extrabugetar special la dispoziția acestui minister. Așadar, Ministerul Finanțelor Publice este obligat la restituirea prețului în considerarea calității sale de reprezentant general al Statului Român, iar executarea obligației revine acestei entități, independent de împrejurarea că a stat în judecată în nume propriu, ori în calitate de reprezentant. În același timp, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost corect soluționată de instanța de apel.

Deși susținerea acestuia că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1996, încheiat între reclamanți și Consiliul General al Municipiului București prin mandatar D., este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurenții le pretind. Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din lege, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice și obligația sa de plată rezultă, așadar, din poziția sa juridică de reprezentant legal al Statului și din dispozițiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă derogatorie de la dreptul comun, unde obligația de garanție se instituie în persoana vânzătorului. În condițiile în care, prin voința legiuitorului, s-a stabilit subiectul de drept care va face restituirea prețului în situațiile particulare ce intră în sfera de aplicare a normei juridice speciale anterior menționate, această normă dobândește prevalență față de regula de drept comun, astfel că în baza ei se justifică, în cauză, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat.

Astfel, prima critică formulată de pârât, în ceea ce privește lipsa calității sale procesuale pasive este nefondată având în vedere și faptul că Ministerul Finanțelor Publice este instituția obligată prin lege să restituie sumele avansate de foștii chiriași și tot ea va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanța consfințită prin hotărârea judecătorească. Nici cea de a doua critică nu este fondată. Deși contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de către reclamanți cu Consiliul General al Municipiului București, prin mandatar D., în temeiul Legii nr. 112/1995, adevăratul titular al dispoziției asupra imobilului a fost statul, având în vedere că vânzarea s-a realizat în contextul stabilit prin legea specială dată tocmai în realizarea politicilor sociale stabilite de stat.

În lipsa actului normativ menționat, unitatea administrativ-teritorială, prin intermediul regiei de administrare a fondului locativ de stat, nu ar fi putut dispune în mod legal de imobil. Împrejurarea că prin dis