ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2675/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 18 octombrie 2010 sub nr. 6186/105/2010 reclamanții C.V. și C.C.S. au chemat în judecată pârâții SC F.F.E.E. "E.F.M.N." SA și SC F.F.E.E. "E.D.M.N. SA", solicitând instanței obligarea solidară a pârâților la plata sumei de 459,676,8 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor proprietatea reclamanților pe ultimii trei ani, la plata unei redevențe lunare în cuantum de 12.768,8 RON, lipsa de folosință pe toată perioada existenței stâlpilor de înaltă tensiune aflați pe terenul proprietatea reclamanților și obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 166 din 11 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC F.F.E.E. - F.M.N. SA și s-a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect "pretenții-lipsă de folosință" formulată de reclamanții C.V. și C.C.S., în contradictoriu cu pârâții SC F.F.E.E. "E.F.M.N. SA" și SC F.F.E.E. "E.D.M.N. SA". Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC F.F.E.E. E.F.M.N. SA, instanța a observat că stabilirea faptului dacă această pârâtă datorează sau nu suma de bani pretinsă de reclamanți reprezintă însuși fondul litigiului, deoarece dreptul personal-patrimonial, dreptul de creanță, pretins de reclamanți cuprinde în conținutul său nu numai obiectul, suma de bani, ci și subiecții săi.

Așadar din punct de vedere procesual, excepția este neîntemeiată deoarece există identitate între subiectul pasiv al dreptului pretins de reclamanți și pârâta SC F.F.E.E. E.F.M.N. SA, însă existența, realitatea acestui drept pretins este inclusă în analiza fondului cauzei și deci toate argumentele părților vizavi de această problematică vor fi analizate odată cu fondul. S-a reținut prin sentință că, terenul identificat prin raportul de expertiză topo G.E. efectuat în cauză, prin conturul x respectiv conturul y, în suprafață totală de 2682 mp, este situat în extravilanul com. Bănești, jud. Prahova și are amplasat asupra sa rețele electrice rețele identificate prin raportul de expertiză electroenergetic C.N.-C., ce constau în stații de înaltă și medie tensiune și circuite aeriene, aceste rețele electrice sunt de suprafață, vizibile liber, niciunul din experți nu a poziționat pe schița de plan instalațiile electrice.

S-a arătat prin sentință că, terenul este stăpânit de către reclamanți, fiind dobândit în proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 decembrie 2009 de BNP S.V. - Câmpina, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 18 ianuarie 2000 de BNP S.V. - Câmpina, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 25 octombrie 2000 de BNP I.M. - Câmpina, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 25 ianuarie 2001 de BNP S.V. - Câmpina, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 6 iunie 2002 de BMP M.M. - Câmpina și prin actul de adjudecare emis de BEJ F.M. din 5 iunie 2002. S-a mai reținut prin sentință că, instalațiile au fost realizate în anii 1904, 1969, 1972 și 1974, astfel cum a precizat raportul de expertiză electroenergetică, iar reclamanții nu contestă acest fapt.

S-a arătat că, reclamanții susțin că izvorul obligației este "lipsa de folosință" și invocă ca temei de drept art. 480 C. civ., adică dreptul de proprietate și prerogativele acestuia, prin urmare invocă o răspundere civilă delictuală a pârâților care în mod ilicit le-ar fi încălcat dreptul de proprietate (limitând prerogativele) asupra terenurilor menționate. Pârâții se apără invocând în esență o servitute legală și gratuită, deci practic invocând caracterul licit al faptei la care se referă reclamanții că este cauza prejudiciului. Desigur niciuna din părți nu caracterizează juridic servitutea la care se referă, ci o invocă în mod general.

Motivându-și cererea este clar că reclamanții pretind de fapt o chirie, deci un beneficiu nerealizat, iar nu o pagubă efectiv produsă, de altfel reclamanții nici nu descriu o altfel de pagubă efectiv produsă patrimoniului lor, o pierdere efectiv suferită, reclamanții susțin doar că nu au putut beneficia de terenul lor, fără să arate cum anume și în ce măsură nu au putut folosi terenul, ce scos de utilizare nu a putut fi atins raportat la natura și starea extravilană a terenului, cum au încercat să utilizeze terenul și ce piedici au întâmpinat.

Așadar, s-a reținut prin sentință, reclamanții pretind un beneficiu nerealizat din cauza existenței unei servituți care apasă asupra proprietății lor în favoarea pârâtelor, servitute pretins a fi cu titlu oneros, această pretenție este atât contradictorie în ea însăși față de regimul general al servituților chiar cu titlu oneros, dar și profund inechitabilă, în realitate reclamanții pretind o chirie al cărei cuantum este raportat la întreg terenul întreaga suprafață, deși nu au dovedit că instalațiile pârâtelor împreună cu drumul de acces către acestea ocupă întreaga suprafață iar nu doar o parte. Acest fapt este important deoarece în modalitatea în care reclamanții pretind a fi calculate despăgubirile raportat la chiria unui mp ar fi trebui să dovedească precis numărul de mp afectați efectiv de instalații.

S-a reținut prin sentință că, servitutea de care se bucură pârâtele este o servitute de trecere conform art. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 13/2007 și ea se exercită cu titlu gratuit conform art. 16 alin. (4) din aceeași lege, exercitarea cu titlu gratuit tocmai acest lucru vizează adică lipsa unor constrângeri la plăți periodice pentru exercitarea servituții. Mai mult, acest drept de servitute a fost constituit la data realizării instalațiilor, anume 1904, 1969, 1972 și 1974, iar nu după 2007, data Legii nr. 13/2007. Deci reclamanții au cumpărat terenurile deja afectate de această servitute, deci au convenit o valoare proporțională cu valoarea bunului așa cum este diminuată de valoarea servituții.

Rezultă că reclamanții, dacă ar obține și despăgubiri pentru existența servituților invocate, ar obține o dublă despăgubire pentru că inițial au obținut un preț mai bun datorită servituților (așa cum am arătat acestea sunt vizibile, deci reclamanții nu se pot apăra că nu au cunoscut că pe terenuri sunt instalații electrice). Rezultă, că ar fi și profund inechitabil ca reclamanții să beneficieze de o plată lunară (o veritabilă chirie) pentru instalațiile electrice ale pârâtelor.

S-a mai reținut prin sentință că, reclamanții și expertul topo au apreciat cu destulă lejeritate și folosind niște criterii pur orientative la cât s-ar ridica lipsa de folosință a respectivului teren, aceasta tocmai pentru că nu există niciun criteriu legal, dar și niciun indiciu cu privire la cuantumul unei chirii pentru un astfel de teren, reclamanții au calculat practic o chirie, dar nu au făcut dovada că ar fi avut măcar intenția și posibilitatea de a obține un atare beneficiu (rezultând din închirierea bunului) sau măcar că ar exista cerere de închiriere terenuri virane situate în extravilan în zona respectivă, concluzia fiind că reclamanții pretind un prejudiciu prezumtiv, dar nu un prejudiciu efectiv.

Beneficiul nerealizat trebuie să fi fost neperceput datorită intervenției faptei pârâților, iar nu pentru că obiectiv nu putea fi obținut. Deci nu este suficient, s-a arătat în sentință, ca o persoană să fie lipsită de un teren pentru a obține beneficiu nerealizat, ci trebuie dovedit că, dacă ar fi avut stăpânirea terenului negrevată de servitutea de trecere respectivă, reclamanții aveau posibilitatea minimală, dar reală, de a obține un beneficiu, adică faptul că chiria putea în concret a fi obținută.

Altfel ar însemna că este mai "profitabil" pentru proprietar ca terenul lui să fie grevat de o servitute decât ca terenul să se afle în stăpânirea sa liber de servituți, aspect nelegal și neechitabil pentru că s-ar încuraja exercitarea abuzivă și neeconomică a dreptului de proprietate (a atributului jus fruendi) în dauna siguranței circuitului civil prin neutilizarea bunurilor în mod corect și stabil din punct de vedere juridic, proprietarii pretinzând de la beneficiarii servituților beneficii pe care altfel nu le-ar fi putut obține niciodată.

S-a arătat că, stabilirea unei servituți reprezintă o limitare a dreptului de proprietate, însă nu orice îngrădire a dreptului de proprietate reprezintă o încălcare a art. 1 Protocol 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel servituțile reprezintă o îngrădire legală a dreptului de proprietate, în general servituțile de trecere au ca scop asigurarea funcționalității terenurilor învecinate, iar în cazul de față scopul special urmărit este unul legitim și de interes public, asigurarea circuitelor electrice în vederea furnizării energiei electrice către populație. Îngrădirea adusă proprietății reclamanților este în speța dedusă judecății una proporțională scopului urmărit, raportul de proporționalitate decurgând din faptul că reclamanții au cumpărat terenurile pe care se aflau amplasate instalațiile negociind liber prețul în funcție de toate caracteristicile bunului, îngrădirea este anterioară cumpărării bunului.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții C.V. și C.C.S. Prin Decizia nr. 92 din 17 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.V. și C.C.S. împotriva Sentinței nr. 166 din 11 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente: S-a constatat că primul motiv de apel, prin care apelanții susțin că instanța de fond nu a dat dovada de rol activ în aflarea adevărului și că a analizat în mod superficial înscrisurile aflate la dosarul cauzei, este nefondat.

În considerentele sentinței apelate, instanța de fond a reținut faptul că reclamanții pretind o chirie al cărui cuantum este raportat la întreg terenul și nu cum greșit susțin apelanții că ei nu au dovedit ce suprafață este acoperită de instalațiile intimatelor și drumul de acces către acestea, apelanții nedovedind că instalațiile pârâtelor împreună cu drumul de acces către acestea ocupă întreaga suprafață, iar nu doar o parte, aspect ce a fost confirmat atât prin raportul de expertiză topo, efectuat în cauză de expert G.E., cât și prin raportul de expertiză electroenergetică C.C.

Nici unul dintre experți nu a poziționat pe schița de plan instalațiile electrice, însă așa cum reiese din raportul de expertiză topo, a fost identificată suprafața de teren care are asupra sa rețelele electrice, rețele identificate prin raportul de expertiză electroenergetică, respectiv suprafața de 2682 mp (902 mp) conturul x + 1780 mp conturul y, aceste suprafețe reprezentând culoarul de trecere al rețelelor electrice și a fost stabilită prin trasarea proiecției conductoarelor pe suprafața solului. Pentru toate aceste considerente, rezultă că instanța de fond a dat dovada de rol activ și a stabilit corect situația de fapt în cauza dedusă judecății, critica adusă sentinței în acest sens, este nefondată.

De asemenea, s-a constatat că cel de-al doilea motiv de apel, în sensul că motivarea primei instanțe este confuză, este nefondat. Astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiune apelanții au solicitat lipsa de folosință a terenului proprietatea lor, datorată existenței unei servituți ce apasă asupra proprietății lor, în favoarea intimatelor pârâte, servitute ce consideră apelanții că trebuie să fie cu titlu oneros întrucât le încalcă dreptul de proprietate, consfințit de disp. art. 480 C. civ., însă servitutea de care se bucură intimatele este o servitute de trecere, conform disp. art. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 13/2006, legea energiei electrice și ea se exercită cu titlul gratuit, conform disp.

art. 16 alin. (4) din aceeași lege, drept de servitute, ce a fost constituit la data realizării instalațiilor, anume în anii 1904, 1969, 1972 și 1974 și nu după anul 2007, data Legii nr. 13/2007, astfel încât apelanții-reclamanți au cumpărat terenurile deja afectate de această servitute. Prin urmare, instanța de fond, în considerentele hotărârii nu face nici o confuzie între cele două instituții și anume lipsa de folosință și servitutea cu titlu gratuit pentru instalațiile electrice ce traversează terenul proprietatea apelanților. Instanța de apel a reținut că și cel de-al treilea motiv de apel, privind faptul că instanța de fond a schimbat natura juridică a cererilor de chemare în judecată, deși textele de lege erau clare și justificau pretențiile lor, este nefondat.

Apelanții au susținut că potrivit disp. art. 480 C. civ. ei au dreptul să dispună juridic de terenurile lor și să le folosească, iar orice atingere adusă acestui drept, trebuie să le aducă în patrimoniu o valoarea economică proporțională cu atingerea suferită.

Liniile electrice aeriene au fost amplasate cu mult înainte de data la care apelanții reclamanți au devenit proprietari ai terenului (1904, 1969, 1972 și 1974), astfel că terenul ocupat de aceste construcții era și este afectat de o sarcină stabilită de lege în favoarea utilității publice, sarcină pe care reclamanții au preluat-o odată cu dobândirea proprietății, prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, drepturile de uz și servitute fiind stabilite pentru a da posibilitatea intimatelor să-și exercite drepturile și obligațiile stabilite de lege și anume, asigurarea serviciilor de interes public, constituirea și stabilirea expresă a conținutului acestor drepturi de uz și servitute în temeiul unui act normativ cu caracter special, trebuie respectat.

S-a constatat că aceste prevederi conțin într-adevăr o limitare a exercitării dreptului de proprietate, însă pentru cauza de utilitate publică, ori potrivit disp. art. 480 din vechiul C. civ. și art. 555 din actualul C. civ., proprietatea este dreptul de a dispune de un bun exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege, aceste limite au fost stabilite prin Legea energiei electrice nr. 13/2007, (anterior prin Legea nr. 318/2003, O.U.G. nr. 63/1998, Decretul nr. 76/1950), în concordanță cu disp. art. 44 alin. (7) din Constituție, potrivit cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Instanța de apel a arătat că apelanții reclamanți, au devenit proprietarii unor terenuri, prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare, în perioada 2000 - 2002, date la care au avut cunoștință de situația de fapt existentă, respectiv de instalațiile electrice aeriene, acceptând ca atare această situație de fapt, astfel încât sunt obligați să respecte sarcinile existente pe aceste terenuri. Instanța de fond a reținut în mod corect că servitutea de care se bucură intimatele este o servitute de trecere conform art. 16 alin. (2) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, servitute ce se exercită cu titlu gratuit conform art. 16 alin. (4) din aceeași lege, exercitarea cu titlu gratuit vizează lipsa unor constrângeri la plăți periodice pentru exercitarea servituții.

S-a reținut ca nefondat și cel de-al patrulea motiv de apel invocat de reclamanți. Contractul de închiriere nr. z/1938, depus de apelanți, în dovedirea susținerilor din apel, s-a constatat că nu poate fi luat în considerare întrucât nu face dovada unor raporturi juridice între actuali proprietari, respectiv apelanții și intimatele pârâte, acest contract a fost încheiat cu o societate din domeniul petrolului, respectiv C., S.A.R.I.P., care avea în structura sa un departament de specialitate, E., fiind încheiat pentru amplasarea unui stâlp care aparținea acestei societăți, astfel încât acest contract nu poate fi opozabil intimatelor. De asemenea, instanța de apel a arătat că nici susținerea apelanților privind refacerea probatoriilor și înlăturarea celor două rapoarte de expertiză și efectuarea unor noi expertize tehnice topo și electroenergetică, nu este fondată.

Instanța de fond în sentința apelantă, a analizat conținutul celor două rapoarte de expertiză tehnică topo și electroenergetică, precum și obiecțiunile formulate de părți, pe care le-a respins, apreciind că concluziile expertizelor sunt chestiuni de fond, dar le-a avut în vedere la stabilirea situației de fapt și examinarea pe fond a cauzei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.V. și C.C.S., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți arată că sunt proprietarii mai multor terenuri alăturate situate în comuna Bănești, jud. Prahova, acestea, însă, sunt traversate de linii de înaltă tensiune care aparțin SC F.F.E.E. "E.F.M.N." SA și SC F.F.E.E.

"E.D.M.N." SA și care îi pun în imposibilitatea de a folosi două suprafețe de teren identificate în baza documentațiilor cadastrale cu numerele cadastrale provizorii. Față de această situație, au solicitat obligarea solidară a pârâtelor la plata sumei de 459.676,8 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor proprietatea lor pe ultimii 3 ani, 12.768,8 RON pe lună, conform raportului de expertiză tehnică topografică extrajudiciară întocmită de expertul B.N., obligarea solidară a pârâtelor la plata unei redevențe lunare în cuantum de 12.768,8 RON, ce reprezintă lipsa de folosință pe toată perioada existenței stâlpilor de înaltă tensiune. Arată că decizia recurată este lovită de nulitatea prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., întrucât potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul în tot cursul procesului trebuie să manifeste un rol activ, iar dacă probele nu erau îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța trebuia să dispună ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc, instanța, în motivarea hotărârii pe care a pronunțat-o, menționează că apelanții nu au dovedit ce suprafață este acoperită de instalațiile pârâtelor și drumul de acces către acestea, deși era important să se dovedească numărul de mp. Arată că prin motivele de apel au susținut lipsa rolului activ al judecătorului, însă această susținere a fost cenzurată fără o analiză chiar și sumară, de către instanța de apel.

Susțin recurenții că, ei nu pot utiliza întreaga suprafață de teren pe care o au în proprietate întrucât, după cum se observă din schița de plan aferentă raportului de expertiză, întocmită de către expertul numit de instanță G.E., sunt două linii de înaltă tensiune care împart proprietatea în trei părți și dacă instanța aprecia că parte din teren poate fi totuși utilizat, era obligată să ceară explicații suplimentare sau să facă o serie de demersuri pentru a stabili, cu exactitate, care suprafețe sunt traversate de liniile de înaltă tensiune. Or, aceasta s-a limitat să susțină că ei nu au făcut dovada suprafeței ce nu poate fi folosită, ceea ce înseamnă că nu a dorit aflarea adevărului pentru a pronunța o soluție legală, temeinică, încălcând principiul rolului activ și a principiului aflării adevărului.

De altfel, încălcarea de către instanțe a principiului rolului activ și a principiului aflării adevărului rezultă și din faptul că acestea au analizat superficial înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Astfel, arată recurenții, instanța de fond a reținut că terenul e extravilan deși, după cum rezultă din raportul de expertiză, în prezent, acesta se găsește în intravilanul comunei Bănești, reținând greșit că niciunul dintre experți nu a poziționat pe schița de plan instalațiile electrice, însă, dacă cerceta cu atenție schița de plan aferentă raportului de expertiză întocmit de exp. G.E., ar fi observat că liniile sunt trasate pe această schiță. Tot în cadrul acestui motiv de recurs arată că instanțele care s-au pronunțat în cauză au schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată fără a pune acest aspect în discuția părților, încălcând dreptul lor la apărare.

Judecătorul fondului a considerat că, față de temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ., reclamanții deduc judecății o răspundere civilă delictuală a pârâților care le-ar fi încălcat dreptul de proprietate, instanța de fond schimbând natura juridică a cererii de chemare în judecată deși textele de lege invocate erau clare și justificau pretențiile lor.

Recurenții arată că ei nu au susținut niciodată că societățile pârâte sunt în culpă pentru prejudiciul pe care îl sufereau ca urmare a faptului că nu pot exploata terenul, ei nu și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, ci pe dispozițiile art. 480 din același act normativ, care vizează dreptul de proprietate, obligația pârâtelor de a le acorda despăgubiri derivă din caracterele dreptului de proprietate, în condițiile art. 480 C. civ., astfel că, instanțele au schimbat temeiul juridic al pretențiilor lor, fără a le da posibilitatea să formuleze apărări ceea ce încalcă principiul procesual al dreptului la apărare. Prin urmare, încălcarea principiilor procesuale arătate atrage nulitatea hotărârii recurate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. cu consecința casării acesteia și trimiterii cauzei la instanța de apel pentru rejudecare. În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că instanțele, prin soluțiile pronunțate au încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Dreptului Omului. Susțin că terenul proprietatea lor, situat în intravilanul comunei Bănești, nu poate fi folosit potrivit scopului său din cauza a două linii de înaltă tensiune care aparțin pârâtelor și care îl străbat, împărțindu-l în trei suprafețe mai mici, obligația pârâtelor de a le acorda despăgubiri derivă din caracterele dreptului de proprietate.

În condițiile art. 480 C. civ., având dreptul de a dispune juridic de bunul lor și de a-l folosi și orice atingere adusă acestui drept trebuie să le aducă în patrimoniu o valoare economică proporțională cu atingerea suferită. Recurenții arată că dispozițiile art. 44 alin. (5) din Constituție stabilesc cu valoare de principiu acest drept, în ipoteza în care daunele sunt determinate de lucrările de interes general, obligația de dezdăunare aparținând, după caz, societății sau autorității publice, atunci când statul cedează dreptul său unui particular, cum este cazul în speță, transmite corelativ și obligațiile care derivă din folosința imobilului unui terț pentru un interes public.

În acest mod se interpretează și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, care dau dreptul statului de a limita exercițiul dreptului de proprietate privată atunci când limitarea este justificată de un interes general, dar cu condiția acordării unei indemnizații pentru prejudiciul adus proprietarului, în scopul menținerii unui just echilibru între interesul general și cel particular (cauza Sporrong et Lonnroth c. Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, cauza James c. Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986). Recurenții susțin că, nu au dreptul, potrivit art. 20 din Legea nr. 13/2007, de a înființa plantații sau ridica construcții pe o mare parte din teren întrucât face parte din zona de protecție și siguranță, terenul are regimul juridic intravilan, se află într-o zonă construibilă, prin urmare atributul folosinței bunului potrivit destinației sale este afectat, fiind obligați să folosească restul de teren ca pe unul cu destinație agricolă, ca urmare, pentru acest motiv, putând pretinde plata unei despăgubiri.

Instanțele au reținut în mod greșit că interesele particulare ale unor subiecte de drept pot coexista cu interesul public, în dreptul român nu se prevede ca un bun să fie proprietate privată și proprietate publică, în același timp, iar limitarea dreptului de proprietate privată prevăzută de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă în mod automat și o folosire gratuită a proprietății private. Instanțele au apreciat că servitutea de care se bucură pârâtele este o servitute legală cu titlu gratuit conform art. 16 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, însă instalațiile electrice sunt anterioare, adică din anii 1904, 1969, 1972 și 1974, deci dreptul de proprietate asupra terenurilor era dezmembrat și anterior intrării în vigoare a actului normativ mai sus menționat.

În aceste condiții, recurenții apreciază că Legea nr. 13/2007 nu are aplicabilitate în cauză, întrucât nu produce efecte retroactive adică pentru situații născute anterior intrării sale în vigoare. Actele normative anterioare nu cuprindeau nicio reglementare cu privire la caracterul gratuit a unei astfel de servituți ceea ce a determinat instanțele de judecată să coreleze dispozițiile legii speciale cu normele generale referitoare la proprietate și să acorde despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate.

Mai susțin recurenții că, din dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007, legea energiei electrice, rezultă că, asupra zonelor de siguranță și protecție se stabilește un drept de servitute legală, această dispoziție legala corelată cu dispozițiile art. 44 din Constituție, care reglementează dreptul la proprietate privată, duc la concluzia că lipsa de folosință asupra terenurilor trebuie să fie compensată cu o remunerație lunară care să acopere prejudiciul celui care, deși deține în proprietate terenuri, este lipsit de atributul folosinței lor. Susțin recurenții că nu se aplică art. 16 din Legea nr. 13/2007 întrucât acesta vizează lucrările de realizare și retehnologizare ale capacităților energetice, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.

Însă, chiar și în această situație, legea impune despăgubirea proprietarilor prejudiciați în considerarea dispozițiilor art. 16 pct. 9 și 10 din același act normativ. Învederează instanței faptul că, pe perioada derulării acestui proces, din cauza multiplelor situațiilor identice cu a reclamanților, apărute în practică, legiuitorul a intervenit prin adoptarea H.G. nr. 135/2011 pentru aprobarea regulilor procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților private afectate de capacitățile energetice, a convenției-cadru, precum și a regulilor procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor și a modului de plată a acestora.

Potrivit art. 6 din acest act normativ "Proprietarii terenurilor afectate de exercitarea de către titularii de licențe și autorizații a drepturilor de uz și servitute vor fi despăgubiți pentru prejudiciile cauzate acestora în condițiile prevăzute la art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007, cu modificările și completările ulterioare." Recurenții arată că se impunea obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosință a bunurilor imobile pe care le dețin în proprietate dar care nu pot fi folosite din cauza liniilor de înaltă tensiune, dreptul de servitute legală nu este cu titlu gratuit ci cu titlu oneros.

Aceasta deoarece, prin plasarea rețelei electrice pe terenul lor se aduce atingere dreptului lor de proprietate, consfințit de prevederile art. 44 alin. (3) și art. 136 alin. (2) și (4) din Constituție în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o expropriere de fapt, este incompatibilă cu dreptul la respect pentru bunurile personale și o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Hotărârea din 24 iunie 1993 - Paparuichalopoulas și alții contra Greciei. Arată că în cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei, Curtea a reținut că nu a operat o expropriere de fapt a proprietarilor, cât timp aceștia puteau să-și folosească bunurile, să le vândă, să le lase moștenire, să le doneze sau să le ipotecheze.

Cu toate acestea, interdicțiile de construire, pierderea posibilității de a vinde imobilele în condiții normale de piață, deși lasă intact, din punct de vedere juridic, dreptul celor interesați de a dispune de bunurile lor și de a le folosi, sunt totuși în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-1 exercita. în consecință, dreptul de proprietate devine precar, fiind afectat în însăși substanța sa, așa încât interdicțiile arătate se constituie într-o povară specială și excesivă pe care ar putea-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei interdicției sau aceea de a cere reparații.

În cauza Mellacher și alții contra Austriei sau în cauza James și alții contra Marii Britanii, Curtea recunoaște competența statului de a reglementa folosința unor bunuri proprietate privată atunci când se urmărește un scop de interes general dar, în aceeași măsură, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual iar păstrarea raportului de proporționalitate implică acordarea unei despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate. În cazul recurenților, stâlpii se găsesc la o distanță de 50 m față de locuința noastră, ceea ce ne afectează sănătatea din cauza câmpului magnetic și a radiațiilor pe care le emană. Mai mult, au interdicția de a construi, în considerarea dispozițiilor Normei tehnice din 9 martie 2007 privind delimitarea zonelor de protecție și de siguranța aferente capacităților energetice.

Or, această imposibilitate de a-și folosi bunul poate fi compensată doar prin despăgubire pentru prejudiciul ce li s-a adus (a se vedea în acest sens Decizia nr. 123 din 19 ianuarie 2010, Decizia nr. 146 din 3 aprilie 2009, Decizia nr. 2202 din 18 iunie 2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială). Arată recurenții că, cuantumul despăgubirilor trebuie determinat în raport de dispozițiile legale generale în materie de proprietate în sensul că orice prejudiciu produs de stâlpii de înaltă tensiune și stabilește că despăgubirile se vor stabili avându-se în vedere suprafața de teren afectată cu ocazia efectuării lucrărilor, acest text de lege a fost avut în vedere și de către exp.

B.N. în expertiza tehnică extrajudiciară pe care a întocmit-o. După cum se arată în jurisprudență, într-o speță similară, atributul din dreptul de proprietate, care este afectat, este cel al folosinței terenului pentru construcții, instanța apreciind că trebuie să se determine despăgubirile potrivit valorii de circulație a terenului, această valoare fiind cea afectată, (Decizia nr. 147 din 1 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova). De altfel, pârâtele sunt societăți comerciale care desfășoară o activitate comercială aducătoare de profit astfel încât interesul public nu este atât de manifest precum se susține. Or, prin soluția la care s-au oprit instanțele, se strică echilibrul dintre cetățean și interesul public, la care fac trimitere judecătorii.

De altfel, după cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, N.Gh.F., care era proprietar asupra unei suprafețe de teren care se găsește, în prezent, în patrimoniul recurenților, a încheiat un contract de închiriere cu "C.", S.A.R.I.P., D.E., pentru ca societatea să folosească parte din teren pentru instalarea unui stâlp metalic, susținător al conductelor electrice Câmpina - Florești, astfel, exploatarea terenului proprietate privată de către societatea antecesoare pârâtelor s-a făcut cu titlu oneros iar nu gratuit, aspect care trebuia avut în vedere de către instanțe. De aceea, motivarea judecătorilor care vizează paguba efectiv cauzată și beneficiul nerealizat nu are suport legal, neavând nicio legătură cu prezenta cauză prin care au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ.

și a Legii nr. 13/2007, iar nu ale art. 998 C. civ. De altfel, după cum au arătat anterior, instanța de fond nici nu a pus în discuția părților aceste aspecte pentru a le da posibilitatea să-și formuleze apărările necesare și să arate care este baza reală a pretențiilor lor, astfel că acțiunea lor era fondată. Cele două expertize întocmite în cauză, sunt nelegale și se impunea refacerea lor, deoarece expertul G.E. a folosit o formulă de calcul a lipsei de folosință inedită, împărțind valoarea de piață a terenului la 25 de ani, fără a explica de ce a procedat în acest sens, iar expertul tehnic C.N.C. a efectuat o expertiză ale cărei concluzii sunt contradictorii și afectează drepturile lor, pretinzând că terenurile în litigiu pot fi folosite cu titlu gratuit, iar pe de altă parte susține că se pot acorda despăgubiri în conformitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 13/2007.

Solicită în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecare și pentru refacerea probatoriilor în sensul efectuării a noi expertize tehnice specializarea topografie și electroenergetică cu consecința obligării pârâtelor la plata despăgubirilor stabilite de experți. În subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și a acțiunii, așa cum a fost formulată, prin raportare la concluziile expertizei extrajudiciare întocmite de exp. B.N.. Intimatele pârâte SC F.D.E.E. - E.D.M.N. SA și SC F.F.E.E. - E.F.M.N. SA, au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei pronunțate de instanța de apel.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, precum și susținerile din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed. Prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți critică hotărârea pronunțată de instanța de apel sub aspectul lipsei de rol activ al instanței, care trebuia să dispună completarea probatoriului în cazul în care aceasta era necesar pentru justa soluționare a cauzei și să analizeze toate înscrisurile aflate la dosar. Este adevărat că, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Nu se poate reține că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în discuția părților toate excepțiile invocate, a fost respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, au fost încuviințate proba cu înscrisurile de la dosar, proba prin raport expertiză topo efectuat de expert G.E. la care a participat și un expertul consilier parte B.N. pentru reclamanți și raportul de expertiză electroenergetică efectuat de expert C.N.-C. În acest sens, se constată că instanțele nu aveau obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea unor probe în cauză, conform dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Nu poate fi interpretată și reținută ca o omisiune în exercitarea rolului activ de către instanță, necompletarea probatoriului, rolul activ al instanței presupunând doar aflarea adevărului judiciar, instanța de judecată fiind singura îndreptățită la o astfel de apreciere, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei. Rolul activ nu înseamnă, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba pretențiile revine reclamantului, în condițiile art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime.

Este o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăși partea care dorește realizarea unui drept sau apărarea lui. Judecătorul, în exercițiul rolului activ, trebuie doar să atragă atenția părților asupra drepturilor și obligațiilor lor procedurale, iar nu să se substituie acestora în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor, pentru că ar fi încălcat un alt principiu fundamental al procesului civil - principiul disponibilității. Așadar, concluzia este aceea că judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în limitele prevăzute de lege, însă neexercitarea acestei facultăți nu reprezintă un motiv pentru desființarea hotărârii.

Având în vedere aceste aspecte teoretice, se constată că, pretinzând neexercitarea unui rol activ de către instanța de apel, reclamanții se prevalează, în fapt, de propria culpă în neîndeplinirea obligațiilor procedurale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora părțile au obligația să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, precum și de a-și proba pretențiile și apărările. În mod corect instanța de apel a statuat că instanța de fond a dat dovadă de rol activ și a stabilit corect situația de fapt reținând că reclamanții pretind o chirie al cărei cuantum este raportat la întreg terenul, deși nu au dovedit că instalațiile pârâtelor împreună cu drumul de acces către acestea ocupă întreaga suprafață iar nu doar o parte.

S-a stabilit cu justețe că acest fapt este important deoarece în modalitatea în care reclamanții pretind a fi calculate despăgubirile raportat la chiria unui mp ar fi trebuit să dovedească precis numărul de mp afectați efectiv de instalații. În aceste condiții, este evidentă lipsa de diligentă a reclamanților care nu și-au probat pretențiile, deși au fost prezenți, prin avocat, beneficiind astfel de asistență juridică, în condițiile în care atât prin expertiza topo efectuată de expert G.E., cât și prin raportul de expertiză electroenergetică întocmit de C.C. a fost identificată suprafața de teren care are asupra sa rețelele electrice și s-a confirmat faptul că instalațiile pârâtelor împreună cu drumul de acces către acestea ocupă doar o parte din suprafața de teren.

Cât timp îndeplinirea propriilor obligații procedurale era posibilă, nu poate fi acceptată invocarea lipsei de rol activ al instanței, potrivit principiului, ce operează și în procesul civil, potrivit căruia este inadmisibilă invocarea propriei culpe, consacrat explicit de art. 108 alin. (4) C. proc. civ. în materia nulității actelor de procedură. Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții invocă faptul că instanțele care s-au pronunțat în cauză au schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată fără a pune acest aspect în discuția părților, încălcând dreptul lor la apărare.

Contrar susținerilor recurenților, analizând criticile referitoare la calificarea dată obiectului cererii de chemare în judecată, ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, deși reclamanții susțin că și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., Înalta Curte constată că instanțele au examinat cauza pe baza capetelor de cerere cu care au fost învestite prin acțiune și au analizat în fond pretențiile reclamanților, astfel cum au fost formulate, nefiind încălcat principiul procesual al dreptului la apărare care să atragă nulitatea hotărârii recurate în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Acțiunea în revendicare este o acțiune reală exercitată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Prin acțiunea pendinte reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 459.676,8 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor proprietatea lor pe ultimii trei ani, la plata unei redevențe lunare în cuantum de 12.768,8 RON, lipsa de folosință pe toată perioada existenței stâlpilor de înaltă tensiune aflați pe proprietatea reclamanților. Astfel, litigiul ce formează obiectul cauzei de față privește răspunderea pârâtelor pentru lipsa de folosință a terenului (beneficiul nerealizat) ca urmare a existenței unei servituți de trecere în favoarea acestora care afectează proprietatea reclamanților, ce constituie într-adevăr o limitare a exercitării dreptului de proprietate, însă pentru cauză de utilitate publică.

S-a reținut că niciuna dintre părți nu a caracterizat juridic servitutea la care se referă, însă au invocat-o în mod general, astfel că în mod corect au statuat instanțele că, întrucât obiectul acțiunii formulată de reclamanți îl constituie un beneficiu nerealizat din cauza existenței unei servituți care apasă asupra proprietății lor, reclamanții nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate și nu pot pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință în condițiile în care terenul dobândit de aceștia prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare în perioada 2000 - 2002 era afectat de existența liniilor electrice aeriene amplasate pe terenul în discuție, cu mult timp înainte. În acest context nu poate fi reținut nici motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care recurenții susțin că instanțele prin soluțiile pronunțate au încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Este adevărat că, dreptul de proprietate este protejat atât de legislația internă respectiv art. 44 din Constituția României și art. 480 C. civ. dar și de art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar este de necontestat că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar privarea de proprietate este admisibilă atunci când sunt respectate trei condiții: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică și proporționalitatea măsurii cu scopul vizat.

Privarea de proprietate implică, în esență, pierderea de către titular a atributelor dreptului de proprietate, în mod definitiv în urma unui act al puterii de stat, dar în speța de față nu poate fi vorba de privare de proprietate în condițiile în care, așa cum s-a arătat, bunul era afectat la data dobândirii de liniile electrice aeriene, amplasate în anii 1904, 1969, 1972 și 1974, iar măsurile dispuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 au fost justificate de cauze de utilitate publică. Conform art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului.

În acest context, s-a arătat că terenul în discuție nu este în proprietatea publică a statului, ci în circuitul civil, reținându-se de plin drept că delimitarea făcută de legiuitor a avut ca scop distincția între proprietatea distribuitorului de energie și proprietatea publică a statului. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007, în vigoare la data formulării acțiunii, asupra terenurilor aflate în proprietatea terților, cuprinse în zonele de protecție și de siguranță, se stabilește un drept de servitute legală. Prin amplasarea liniilor electrice aeriene, pârâtele au dobândit un drept de servitute legală asupra terenului. Totodată, exercitare drepturilor de servitute asupra proprietăților afectate de capacități energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora.

Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamanților, aflat sub protecția art. 480 C. civ. este grevat de o servitute legală instituită de art. 16 și art. 18 din Legea nr. 318/2003, respectiv Legea nr. 13/2007, servitute care grevează dreptul de proprietate al acestora, dar această ingerință este determinată de un interes general, scopul urmărit fiind legitim. Fără a reitera considerentele anterior reținute, este de menționat că în cauză, în mod corect au fost aplicate și interpretate dispozițiile Legii nr. 13/2007. Conform art. 16 alin. (4) din Legea nr. 13/2009, exercitarea dreptului de uz și servitute asupra proprietăților statului și ale unităților administrative-teritoriale afectate de capacitățile energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora.

Prin urmare, ceea ce s-a urmărit prin evidențierea acestor prevederi legale este modul în care Legea energiei electrice nr. 13/2007 reglementează regimul juridic al terenurilor pe care se situează rețele electrice de transport și distribuție existente la intrarea în vigoare a legii, deci nu poate fi vorba de vreo interpretare sau aplicare greșită a acestei legi. Dreptul de uz și dreptul de abitație au caracter legal, și se exercită pe toată durata existenței capacității energetice. Prejudiciul solicitat de reclamanți izvorăște din afectarea terenului proprietatea acestora, însă cum în mod corect a stabilit și instanța de apel, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, atât timp cât CEZ-ui beneficiază de un drept legal de uz și servitute cu titlu gratuit, astfel încât aceștia nu pot beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 13/2007.

Este adevărat că proprietarul de teren al cărui exercițiu al dreptului de proprietate este limitat (în speță, reclamanții), este îndreptățit să solicite despăgubiri de la operatorii de distribuție în condițiile art. 16 alin. (8) din Legea nr. 13/2007 pentru eventuale prejudicii suferite cu ocazia unor intervenții (avarii, modernizări etc.), dar astfel de împrejurări nu au fost dovedite. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, dispozițiile alin. (9) și (10) ale art. 16 din Legea nr. 13/2007 nu pot fi interpretate în mod singular, ci prin raportare la alineatele precedente ale textului legal menționat (2), (4) și (5), astfel că, despăgubirea nu se acordă decât în cazul și pe perioada ocupării terenurilor proprietate privată pentru realizarea de noi capacități energetice sau pentru retehnologizarea celor existente, situație inexistentă în speță.

Referirile la cazurile menționate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt nerelevante în speță, întrucât s-a constatat că instanța de contencios a drepturilor omului analizează exproprierile de facto din punctul de vedere al tezei a II-a a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, subliniind în mod constant că, pentru a califica o măsură luată de autoritățile naționale ca fiind o privare de proprietate, instanțele naționale trebuie să analizeze nu numai legislația internă în vigoare, ci și efectul real pe care asemenea măsură îl produce asupra dreptului de proprietate, situație în care privarea de bun poate fi asimilată unei exproprieri de fapt.

Pe considerentul conform căruia Convenția vizează protejarea drepturilor "concrete și efective", pentru a determina dacă a avut loc o privare de bun conform celei de-a doua teze din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea europeană examinează, în plângerile introduse de petenți cu privire la nerespectarea art. 1 din Protocolului nr. 1, nu numai dacă s-a realizat o deposedare sau expropriere formală, ci privește dincolo de aparențe și analizează realitatea situației litigioase, pentru a vedea dacă situația din speță echivalează cu o expropriere de fapt.

La situația de fapt din speță, Înalta Curte constată că nu a existat nicio expropriere de fapt, ceea ce ar presupune o preluare a bunului și punerea în posesie a unui expropriator, fără să fie îndeplinite formalitățile legale în acest sens (declararea utilității publice), în condițiile în care terenul este afectat de o sarcină stabilită de lege în favoarea utilității publice, sarcină pe care reclamanții au preluat-o odată cu dobândirea proprietății și, ca atare, nu a existat o ingerință a pârâtelor în dreptul lor de a folosi terenul. Astfel, îngrădirea adusă proprietății reclamanților este în speța dedusă judecății una proporțională scopului urmărit, raportul de proporționalitate decurgând din faptul că reclamanții au cumpărat terenurile pe care se aflau amplasate instalațiile negociind liber prețul în funcție de toate caracteristicile bunului, iar îngrădirea este anterioară cumpărării bunului.

În mod corect instanța de apel a reținut că nu poate fi luat în considerare contractul de închiriere depus de recurenți, întrucât nu face dovada unor raporturi juridice între actualii proprietari, respectiv recurenții și intimatele-pârâte deoarece a fost încheiat cu o societate din domeniul petrolului, respectiv C., S.A.R.I.P., care avea în structura sa un departament de specialitate, E., fiind încheiat pentru amplasarea unui stâlp care aparținea acestei societăți, astfel încât acest contract nu poate fi opozabil intimatelor. Totodată, schimbarea situației de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tind să obțină recurenții-reclamanți atunci când aduc în discuție reaprecierea probelor (refacerea expertizelor) reținută de instanțele de apel, aceasta nemaifiind posibilă odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005, motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie invocate. Ca urmare, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, fiind nefondate și criticile subsumate motivului de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.V. și C.C.S. împotriva Deciziei nr. 92 din 17 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEG