ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2675/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2675/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 18 octombrie 2010 sub nr.
6186/105/2010 reclamanții C.V. și C.C.S. au chemat în judecată pârâții SC
F.F.E.E. "E.F.M.N." SA și SC F.F.E.E. "E.D.M.N. SA",
solicitând instanței obligarea solidară a pârâților la plata sumei de 459,676,8
RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor proprietatea
reclamanților pe ultimii trei ani, la plata unei redevențe lunare în cuantum de
12.768,8 RON, lipsa de folosință pe toată perioada existenței stâlpilor de
înaltă tensiune aflați pe terenul proprietatea reclamanților și obligarea
pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința nr. 166
din 11 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de
contencios administrativ, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității
procesual pasive a pârâtei SC F.F.E.E. - F.M.N. SA și s-a respins ca
neîntemeiată cererea având ca obiect "pretenții-lipsă de folosință"
formulată de reclamanții C.V. și C.C.S., în contradictoriu cu pârâții SC
F.F.E.E. "E.F.M.N. SA" și SC F.F.E.E. "E.D.M.N. SA".
Pentru a pronunța
această soluție, prima instanță a reținut că în ceea ce privește excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC F.F.E.E. E.F.M.N. SA, instanța
a observat că stabilirea faptului dacă această pârâtă datorează sau nu suma de
bani pretinsă de reclamanți reprezintă însuși fondul litigiului, deoarece
dreptul personal-patrimonial, dreptul de creanță, pretins de reclamanți
cuprinde în conținutul său nu numai obiectul, suma de bani, ci și subiecții
săi. Așadar din punct de vedere procesual, excepția este neîntemeiată deoarece
există identitate între subiectul pasiv al dreptului pretins de reclamanți și
pârâta SC F.F.E.E. E.F.M.N. SA, însă existența, realitatea acestui drept
pretins este inclusă în analiza fondului cauzei și deci toate argumentele
părților vizavi de această problematică vor fi analizate odată cu fondul.
S-a reținut prin
sentință că, terenul identificat prin raportul de expertiză topo G.E. efectuat
în cauză, prin conturul x respectiv conturul y, în suprafață totală de 2682 mp,
este situat în extravilanul com. Bănești, jud. Prahova și are amplasat asupra
sa rețele electrice rețele identificate prin raportul de expertiză electroenergetic
C.N.-C., ce constau în stații de înaltă și medie tensiune și circuite aeriene,
aceste rețele electrice sunt de suprafață, vizibile liber, niciunul din experți
nu a poziționat pe schița de plan instalațiile electrice.
S-a arătat prin
sentință că, terenul este stăpânit de către reclamanți, fiind dobândit în
proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 decembrie
2009 de BNP S.V. - Câmpina, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat
în 18 ianuarie 2000 de BNP S.V. - Câmpina, prin contractul de vânzare-cumpărare
autentificat în 25 octombrie 2000 de BNP I.M. - Câmpina, prin contractul de
vânzare-cumpărare autentificat în 25 ianuarie 2001 de BNP S.V. - Câmpina, prin
contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 6 iunie 2002 de BMP M.M. -
Câmpina și prin actul de adjudecare emis de BEJ F.M. din 5 iunie 2002.
S-a mai reținut prin
sentință că, instalațiile au fost realizate în anii 1904, 1969, 1972 și 1974,
astfel cum a precizat raportul de expertiză electroenergetică, iar reclamanții
nu contestă acest fapt.
S-a arătat că,
reclamanții susțin că izvorul obligației este "lipsa de folosință" și
invocă ca temei de drept art. 480 C. civ., adică dreptul de proprietate și
prerogativele acestuia, prin urmare invocă o răspundere civilă delictuală a
pârâților care în mod ilicit le-ar fi încălcat dreptul de proprietate (limitând
prerogativele) asupra terenurilor menționate. Pârâții se apără invocând în
esență o servitute legală și gratuită, deci practic invocând caracterul licit
al faptei la care se referă reclamanții că este cauza prejudiciului. Desigur
niciuna din părți nu caracterizează juridic servitutea la care se referă, ci o
invocă în mod general.
Motivându-și cererea
este clar că reclamanții pretind de fapt o chirie, deci un beneficiu
nerealizat, iar nu o pagubă efectiv produsă, de altfel reclamanții nici nu
descriu o altfel de pagubă efectiv produsă patrimoniului lor, o pierdere
efectiv suferită, reclamanții susțin doar că nu au putut beneficia de terenul
lor, fără să arate cum anume și în ce măsură nu au putut folosi terenul, ce
scos de utilizare nu a putut fi atins raportat la natura și starea extravilană
a terenului, cum au încercat să utilizeze terenul și ce piedici au întâmpinat.
Așadar, s-a reținut
prin sentință, reclamanții pretind un beneficiu nerealizat din cauza existenței
unei servituți care apasă asupra proprietății lor în favoarea pârâtelor,
servitute pretins a fi cu titlu oneros, această pretenție este atât
contradictorie în ea însăși față de regimul general al servituților chiar cu
titlu oneros, dar și profund inechitabilă, în realitate reclamanții pretind o
chirie al cărei cuantum este raportat la întreg terenul întreaga suprafață,
deși nu au dovedit că instalațiile pârâtelor împreună cu drumul de acces către
acestea ocupă întreaga suprafață iar nu doar o parte. Acest fapt este important
deoarece în modalitatea în care reclamanții pretind a fi calculate
despăgubirile raportat la chiria unui mp ar fi trebui să dovedească precis
numărul de mp afectați efectiv de instalații.
S-a reținut prin
sentință că, servitutea de care se bucură pârâtele este o servitute de trecere
conform art. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 13/2007 și ea se exercită cu
titlu gratuit conform art. 16 alin. (4) din aceeași lege, exercitarea cu titlu
gratuit tocmai acest lucru vizează adică lipsa unor constrângeri la plăți
periodice pentru exercitarea servituții.
Mai mult, acest drept
de servitute a fost constituit la data realizării instalațiilor, anume 1904,
1969, 1972 și 1974, iar nu după 2007, data Legii nr. 13/2007. Deci reclamanții
au cumpărat terenurile deja afectate de această servitute, deci au convenit o
valoare proporțională cu valoarea bunului așa cum este diminuată de valoarea
servituții. Rezultă că reclamanții, dacă ar obține și despăgubiri pentru
existența servituților invocate, ar obține o dublă despăgubire pentru că
inițial au obținut un preț mai bun datorită servituților (așa cum am arătat
acestea sunt vizibile, deci reclamanții nu se pot apăra că nu au cunoscut că pe
terenuri sunt instalații electrice). Rezultă, că ar fi și profund inechitabil
ca reclamanții să beneficieze de o plată lunară (o veritabilă chirie) pentru
instalațiile electrice ale pârâtelor.
S-a mai reținut prin
sentință că, reclamanții și expertul topo au apreciat cu destulă lejeritate și
folosind niște criterii pur orientative la cât s-ar ridica lipsa de folosință a
respectivului teren, aceasta tocmai pentru că nu există niciun criteriu legal,
dar și niciun indiciu cu privire la cuantumul unei chirii pentru un astfel de
teren, reclamanții au calculat practic o chirie, dar nu au făcut dovada că ar
fi avut măcar intenția și posibilitatea de a obține un atare beneficiu
(rezultând din închirierea bunului) sau măcar că ar exista cerere de închiriere
terenuri virane situate în extravilan în zona respectivă, concluzia fiind că
reclamanții pretind un prejudiciu prezumtiv, dar nu un prejudiciu efectiv.
Beneficiul nerealizat trebuie să fi fost neperceput datorită intervenției
faptei pârâților, iar nu pentru că obiectiv nu putea fi obținut.
Deci nu este
suficient, s-a arătat în sentință, ca o persoană să fie lipsită de un teren
pentru a obține beneficiu nerealizat, ci trebuie dovedit că, dacă ar fi avut
stăpânirea terenului negrevată de servitutea de trecere respectivă, reclamanții
aveau posibilitatea minimală, dar reală, de a obține un beneficiu, adică faptul
că chiria putea în concret a fi obținută. Altfel ar însemna că este mai
"profitabil" pentru proprietar ca terenul lui să fie grevat de o
servitute decât ca terenul să se afle în stăpânirea sa liber de servituți,
aspect nelegal și neechitabil pentru că s-ar încuraja exercitarea abuzivă și
neeconomică a dreptului de proprietate (a atributului jus fruendi) în dauna
siguranței circuitului civil prin neutilizarea bunurilor în mod corect și
stabil din punct de vedere juridic, proprietarii pretinzând de la beneficiarii
servituților beneficii pe care altfel nu le-ar fi putut obține niciodată.
S-a arătat că,
stabilirea unei servituți reprezintă o limitare a dreptului de proprietate,
însă nu orice îngrădire a dreptului de proprietate reprezintă o încălcare a
art. 1 Protocol 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel
servituțile reprezintă o îngrădire legală a dreptului de proprietate, în
general servituțile de trecere au ca scop asigurarea funcționalității
terenurilor învecinate, iar în cazul de față scopul special urmărit este unul
legitim și de interes public, asigurarea circuitelor electrice în vederea
furnizării energiei electrice către populație.
Îngrădirea adusă
proprietății reclamanților este în speța dedusă judecății una proporțională
scopului urmărit, raportul de proporționalitate decurgând din faptul că
reclamanții au cumpărat terenurile pe care se aflau amplasate instalațiile
negociind liber prețul în funcție de toate caracteristicile bunului, îngrădirea
este anterioară cumpărării bunului.
Împotriva sentinței
au declarat apel reclamanții C.V. și C.C.S.
Prin Decizia nr. 92
din 17 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul
declarat de reclamanții C.V. și C.C.S. împotriva Sentinței nr. 166 din 11
aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de
contencios administrativ.
În motivarea acestei
decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:
S-a constatat că
primul motiv de apel, prin care apelanții susțin că instanța de fond nu a dat
dovada de rol activ în aflarea adevărului și că a analizat în mod superficial
înscrisurile aflate la dosarul cauzei, este nefondat.
În considerentele
sentinței apelate, instanța de fond a reținut faptul că reclamanții pretind o
chirie al cărui cuantum este raportat la întreg terenul și nu cum greșit susțin
apelanții că ei nu au dovedit ce suprafață este acoperită de instalațiile
intimatelor și drumul de acces către acestea, apelanții nedovedind că
instalațiile pârâtelor împreună cu drumul de acces către acestea ocupă întreaga
suprafață, iar nu doar o parte, aspect ce a fost confirmat atât prin raportul
de expertiză topo, efectuat în cauză de expert G.E., cât și prin raportul de
expertiză electroenergetică C.C.
Nici unul dintre
experți nu a poziționat pe schița de plan instalațiile electrice, însă așa cum
reiese din raportul de expertiză topo, a fost identificată suprafața de teren
care are asupra sa rețelele electrice, rețele identificate prin raportul de
expertiză electroenergetică, respectiv suprafața de 2682 mp (902 mp) conturul x
+ 1780 mp conturul y, aceste suprafețe reprezentând culoarul de trecere al
rețelelor electrice și a fost stabilită prin trasarea proiecției conductoarelor
pe suprafața solului.
Pentru toate aceste
considerente, rezultă că instanța de fond a dat dovada de rol activ și a
stabilit corect situația de fapt în cauza dedusă judecății, critica adusă sentinței
în acest sens, este nefondată.
De asemenea, s-a
constatat că cel de-al doilea motiv de apel, în sensul că motivarea primei
instanțe este confuză, este nefondat.
Astfel, instanța de
fond a reținut că prin acțiune apelanții au solicitat lipsa de folosință a
terenului proprietatea lor, datorată existenței unei servituți ce apasă asupra
proprietății lor, în favoarea intimatelor pârâte, servitute ce consideră
apelanții că trebuie să fie cu titlu oneros întrucât le încalcă dreptul de
proprietate, consfințit de disp. art. 480 C. civ., însă servitutea de care se
bucură intimatele este o servitute de trecere, conform disp. art. 16 alin. (2)
lit. c) din Legea nr. 13/2006, legea energiei electrice și ea se exercită cu
titlul gratuit, conform disp. art. 16 alin. (4) din aceeași lege, drept de
servitute, ce a fost constituit la data realizării instalațiilor, anume în anii
1904, 1969, 1972 și 1974 și nu după anul 2007, data Legii nr. 13/2007, astfel
încât apelanții-reclamanți au cumpărat terenurile deja afectate de această
servitute.
Prin urmare, instanța
de fond, în considerentele hotărârii nu face nici o confuzie între cele două
instituții și anume lipsa de folosință și servitutea cu titlu gratuit pentru
instalațiile electrice ce traversează terenul proprietatea apelanților.
Instanța de apel a
reținut că și cel de-al treilea motiv de apel, privind faptul că instanța de
fond a schimbat natura juridică a cererilor de chemare în judecată, deși
textele de lege erau clare și justificau pretențiile lor, este nefondat.
Apelanții au susținut
că potrivit disp. art. 480 C. civ. ei au dreptul să dispună juridic de
terenurile lor și să le folosească, iar orice atingere adusă acestui drept,
trebuie să le aducă în patrimoniu o valoarea economică proporțională cu
atingerea suferită.
Liniile electrice
aeriene au fost amplasate cu mult înainte de data la care apelanții reclamanți
au devenit proprietari ai terenului (1904, 1969, 1972 și 1974), astfel că
terenul ocupat de aceste construcții era și este afectat de o sarcină stabilită
de lege în favoarea utilității publice, sarcină pe care reclamanții au
preluat-o odată cu dobândirea proprietății, prin încheierea contractelor de
vânzare-cumpărare, drepturile de uz și servitute fiind stabilite pentru a da
posibilitatea intimatelor să-și exercite drepturile și obligațiile stabilite de
lege și anume, asigurarea serviciilor de interes public, constituirea și
stabilirea expresă a conținutului acestor drepturi de uz și servitute în
temeiul unui act normativ cu caracter special, trebuie respectat.
S-a constatat că
aceste prevederi conțin într-adevăr o limitare a exercitării dreptului de
proprietate, însă pentru cauza de utilitate publică, ori potrivit disp. art.
480 din vechiul C. civ. și art. 555 din actualul C. civ., proprietatea este
dreptul de a dispune de un bun exclusiv și absolut, însă în limitele
determinate de lege, aceste limite au fost stabilite prin Legea energiei
electrice nr. 13/2007, (anterior prin Legea nr. 318/2003, O.U.G. nr. 63/1998,
Decretul nr. 76/1950), în concordanță cu disp. art. 44 alin. (7) din
Constituție, potrivit cărora dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și
la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Instanța de apel a
arătat că apelanții reclamanți, au devenit proprietarii unor terenuri, prin
încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare, în perioada 2000 - 2002, date
la care au avut cunoștință de situația de fapt existentă, respectiv de
instalațiile electrice aeriene, acceptând ca atare această situație de fapt,
astfel încât sunt obligați să respecte sarcinile existente pe aceste terenuri.
Instanța de fond a
reținut în mod corect că servitutea de care se bucură intimatele este o servitute
de trecere conform art. 16 alin. (2) din Legea energiei electrice nr. 13/2007,
servitute ce se exercită cu titlu gratuit conform art. 16 alin. (4) din aceeași
lege, exercitarea cu titlu gratuit vizează lipsa unor constrângeri la plăți
periodice pentru exercitarea servituții.
S-a reținut ca
nefondat și cel de-al patrulea motiv de apel invocat de reclamanți.
Contractul de
închiriere nr. z/1938, depus de apelanți, în dovedirea susținerilor din apel,
s-a constatat că nu poate fi luat în considerare întrucât nu face dovada unor
raporturi juridice între actuali proprietari, respectiv apelanții și intimatele
pârâte, acest contract a fost încheiat cu o societate din domeniul petrolului,
respectiv C., S.A.R.I.P., care avea în structura sa un departament de specialitate,
E., fiind încheiat pentru amplasarea unui stâlp care aparținea acestei
societăți, astfel încât acest contract nu poate fi opozabil intimatelor.
De asemenea, instanța
de apel a arătat că nici susținerea apelanților privind refacerea probatoriilor
și înlăturarea celor două rapoarte de expertiză și efectuarea unor noi
expertize tehnice topo și electroenergetică, nu este fondată.
Instanța de fond în
sentința apelantă, a analizat conținutul celor două rapoarte de expertiză
tehnică topo și electroenergetică, precum și obiecțiunile formulate de părți,
pe care le-a respins, apreciind că concluziile expertizelor sunt chestiuni de
fond, dar le-a avut în vedere la stabilirea situației de fapt și examinarea pe
fond a cauzei.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamanții C.V. și C.C.S., întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
Recurenții-reclamanți
arată că sunt proprietarii mai multor terenuri alăturate situate în comuna
Bănești, jud. Prahova, acestea, însă, sunt traversate de linii de înaltă
tensiune care aparțin SC F.F.E.E. "E.F.M.N." SA și SC F.F.E.E.
"E.D.M.N." SA și care îi pun în imposibilitatea de a folosi două
suprafețe de teren identificate în baza documentațiilor cadastrale cu numerele
cadastrale provizorii.
Față de această
situație, au solicitat obligarea solidară a pârâtelor la plata sumei de
459.676,8 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor
proprietatea lor pe ultimii 3 ani, 12.768,8 RON pe lună, conform raportului de
expertiză tehnică topografică extrajudiciară întocmită de expertul B.N.,
obligarea solidară a pârâtelor la plata unei redevențe lunare în cuantum de
12.768,8 RON, ce reprezintă lipsa de folosință pe toată perioada existenței
stâlpilor de înaltă tensiune.
Arată că decizia
recurată este lovită de nulitatea prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 5 C.
proc. civ., întrucât potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,
judecătorul în tot cursul procesului trebuie să manifeste un rol activ, iar
dacă probele nu erau îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului,
instanța trebuia să dispună ca părțile să completeze probele. De asemenea,
judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea
administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se
împotrivesc, instanța, în motivarea hotărârii pe care a pronunțat-o,
menționează că apelanții nu au dovedit ce suprafață este acoperită de
instalațiile pârâtelor și drumul de acces către acestea, deși era important să
se dovedească numărul de mp.
Arată că prin
motivele de apel au susținut lipsa rolului activ al judecătorului, însă această
susținere a fost cenzurată fără o analiză chiar și sumară, de către instanța de
apel.
Susțin recurenții că,
ei nu pot utiliza întreaga suprafață de teren pe care o au în proprietate
întrucât, după cum se observă din schița de plan aferentă raportului de
expertiză, întocmită de către expertul numit de instanță G.E., sunt două linii
de înaltă tensiune care împart proprietatea în trei părți și dacă instanța
aprecia că parte din teren poate fi totuși utilizat, era obligată să ceară
explicații suplimentare sau să facă o serie de demersuri pentru a stabili, cu
exactitate, care suprafețe sunt traversate de liniile de înaltă tensiune.
Or, aceasta s-a
limitat să susțină că ei nu au făcut dovada suprafeței ce nu poate fi folosită,
ceea ce înseamnă că nu a dorit aflarea adevărului pentru a pronunța o soluție
legală, temeinică, încălcând principiul rolului activ și a principiului aflării
adevărului.
De altfel, încălcarea
de către instanțe a principiului rolului activ și a principiului aflării
adevărului rezultă și din faptul că acestea au analizat superficial
înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Astfel, arată
recurenții, instanța de fond a reținut că terenul e extravilan deși, după cum
rezultă din raportul de expertiză, în prezent, acesta se găsește în
intravilanul comunei Bănești, reținând greșit că niciunul dintre experți nu a
poziționat pe schița de plan instalațiile electrice, însă, dacă cerceta cu
atenție schița de plan aferentă raportului de expertiză întocmit de exp. G.E.,
ar fi observat că liniile sunt trasate pe această schiță.
Tot în cadrul acestui
motiv de recurs arată că instanțele care s-au pronunțat în cauză au schimbat
temeiul juridic al cererii de chemare în judecată fără a pune acest aspect în
discuția părților, încălcând dreptul lor la apărare.
Judecătorul fondului
a considerat că, față de temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ.,
reclamanții deduc judecății o răspundere civilă delictuală a pârâților care
le-ar fi încălcat dreptul de proprietate, instanța de fond schimbând natura
juridică a cererii de chemare în judecată deși textele de lege invocate erau
clare și justificau pretențiile lor.
Recurenții arată că
ei nu au susținut niciodată că societățile pârâte sunt în culpă pentru
prejudiciul pe care îl sufereau ca urmare a faptului că nu pot exploata
terenul, ei nu și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 C. civ., care
reglementează răspunderea civilă delictuală, ci pe dispozițiile art. 480 din
același act normativ, care vizează dreptul de proprietate, obligația pârâtelor
de a le acorda despăgubiri derivă din caracterele dreptului de proprietate, în
condițiile art. 480 C. civ., astfel că, instanțele au schimbat temeiul juridic
al pretențiilor lor, fără a le da posibilitatea să formuleze apărări ceea ce
încalcă principiul procesual al dreptului la apărare.
Prin urmare,
încălcarea principiilor procesuale arătate atrage nulitatea hotărârii recurate
în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu consecința casării
acesteia și trimiterii cauzei la instanța de apel pentru rejudecare.
În dezvoltarea
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
recurenții-reclamanți susțin că instanțele, prin soluțiile pronunțate au încălcat
dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din
Protocolul 1 al Convenției Europene a Dreptului Omului.
Susțin că terenul
proprietatea lor, situat în intravilanul comunei Bănești, nu poate fi folosit
potrivit scopului său din cauza a două linii de înaltă tensiune care aparțin
pârâtelor și care îl străbat, împărțindu-l în trei suprafețe mai mici,
obligația pârâtelor de a le acorda despăgubiri derivă din caracterele dreptului
de proprietate. În condițiile art. 480 C. civ., având dreptul de a dispune
juridic de bunul lor și de a-l folosi și orice atingere adusă acestui drept
trebuie să le aducă în patrimoniu o valoare economică proporțională cu
atingerea suferită.
Recurenții arată că
dispozițiile art. 44 alin. (5) din Constituție stabilesc cu valoare de
principiu acest drept, în ipoteza în care daunele sunt determinate de lucrările
de interes general, obligația de dezdăunare aparținând, după caz, societății
sau autorității publice, atunci când statul cedează dreptul său unui particular,
cum este cazul în speță, transmite corelativ și obligațiile care derivă din
folosința imobilului unui terț pentru un interes public.
În acest mod se
interpretează și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, care dau dreptul
statului de a limita exercițiul dreptului de proprietate privată atunci când
limitarea este justificată de un interes general, dar cu condiția acordării
unei indemnizații pentru prejudiciul adus proprietarului, în scopul menținerii
unui just echilibru între interesul general și cel particular (cauza Sporrong
et Lonnroth c. Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, cauza James c. Marii
Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986).
Recurenții susțin că,
nu au dreptul, potrivit art. 20 din Legea nr. 13/2007, de a înființa plantații
sau ridica construcții pe o mare parte din teren întrucât face parte din zona
de protecție și siguranță, terenul are regimul juridic intravilan, se află
într-o zonă construibilă, prin urmare atributul folosinței bunului potrivit
destinației sale este afectat, fiind obligați să folosească restul de teren ca
pe unul cu destinație agricolă, ca urmare, pentru acest motiv, putând pretinde
plata unei despăgubiri.
Instanțele au reținut
în mod greșit că interesele particulare ale unor subiecte de drept pot coexista
cu interesul public, în dreptul român nu se prevede ca un bun să fie
proprietate privată și proprietate publică, în același timp, iar limitarea
dreptului de proprietate privată prevăzută de Constituție și Convenția
Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă în mod automat și o folosire
gratuită a proprietății private.
Instanțele au
apreciat că servitutea de care se bucură pârâtele este o servitute legală cu
titlu gratuit conform art. 16 alin. (4) din Legea energiei electrice nr.
13/2007, însă instalațiile electrice sunt anterioare, adică din anii 1904,
1969, 1972 și 1974, deci dreptul de proprietate asupra terenurilor era
dezmembrat și anterior intrării în vigoare a actului normativ mai sus
menționat.
În aceste condiții,
recurenții apreciază că Legea nr. 13/2007 nu are aplicabilitate în cauză,
întrucât nu produce efecte retroactive adică pentru situații născute anterior
intrării sale în vigoare.
Actele normative
anterioare nu cuprindeau nicio reglementare cu privire la caracterul gratuit a
unei astfel de servituți ceea ce a determinat instanțele de judecată să
coreleze dispozițiile legii speciale cu normele generale referitoare la
proprietate și să acorde despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate.
Mai
susțin recurenții că, din dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007,
legea energiei electrice, rezultă că, asupra zonelor de siguranță și protecție
se stabilește un drept de servitute legală, această dispoziție legala corelată
cu dispozițiile art. 44 din Constituție, care reglementează dreptul la
proprietate privată, duc la concluzia că lipsa de folosință asupra terenurilor
trebuie să fie compensată cu o remunerație lunară care să acopere prejudiciul
celui care, deși deține în proprietate terenuri, este lipsit de atributul
folosinței lor.
Susțin recurenții că
nu se aplică art. 16 din Legea nr. 13/2007 întrucât acesta vizează lucrările de
realizare și retehnologizare ale capacităților energetice, ceea ce nu este
cazul în speța dedusă judecății.
Însă, chiar și în
această situație, legea impune despăgubirea proprietarilor prejudiciați în
considerarea dispozițiilor art. 16 pct. 9 și 10 din același act normativ.
Învederează instanței
faptul că, pe perioada derulării acestui proces, din cauza multiplelor
situațiilor identice cu a reclamanților, apărute în practică, legiuitorul a
intervenit prin adoptarea H.G. nr. 135/2011 pentru aprobarea regulilor
procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și
limitele de exercitare a drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților private
afectate de capacitățile energetice, a convenției-cadru, precum și a regulilor
procedurale pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor
și a modului de plată a acestora.
Potrivit art. 6 din
acest act normativ "Proprietarii terenurilor afectate de exercitarea de
către titularii de licențe și autorizații a drepturilor de uz și servitute vor
fi despăgubiți pentru prejudiciile cauzate acestora în condițiile prevăzute la
art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007, cu modificările și completările
ulterioare."
Recurenții arată că
se impunea obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosință a
bunurilor imobile pe care le dețin în proprietate dar care nu pot fi folosite
din cauza liniilor de înaltă tensiune, dreptul de servitute legală nu este cu
titlu gratuit ci cu titlu oneros.
Aceasta deoarece,
prin plasarea rețelei electrice pe terenul lor se aduce atingere dreptului lor
de proprietate, consfințit de prevederile art. 44 alin. (3) și art. 136 alin.
(2) și (4) din Constituție în acord cu jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului, care a statuat că o expropriere de fapt, este incompatibilă
cu dreptul la respect pentru bunurile personale și o violare a art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenție (Hotărârea din 24 iunie 1993 - Paparuichalopoulas
și alții contra Greciei.
Arată că în cauza
Sporrong și Lonnroth contra Suediei, Curtea a reținut că nu a operat o
expropriere de fapt a proprietarilor, cât timp aceștia puteau să-și folosească
bunurile, să le vândă, să le lase moștenire, să le doneze sau să le ipotecheze.
Cu toate acestea, interdicțiile de construire, pierderea posibilității de a
vinde imobilele în condiții normale de piață, deși lasă intact, din punct de
vedere juridic, dreptul celor interesați de a dispune de bunurile lor și de a
le folosi, sunt totuși în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică
a acestora de a-1 exercita. în consecință, dreptul de proprietate devine
precar, fiind afectat în însăși substanța sa, așa încât interdicțiile arătate
se constituie într-o povară specială și excesivă pe care ar putea-o face
legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei interdicției sau
aceea de a cere reparații.
În cauza Mellacher și
alții contra Austriei sau în cauza James și alții contra Marii Britanii, Curtea
recunoaște competența statului de a reglementa folosința unor bunuri
proprietate privată atunci când se urmărește un scop de interes general dar, în
aceeași măsură, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a
interesului individual iar păstrarea raportului de proporționalitate implică
acordarea unei despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv
al dreptului de proprietate.
În cazul
recurenților, stâlpii se găsesc la o distanță de 50 m față de locuința noastră,
ceea ce ne afectează sănătatea din cauza câmpului magnetic și a radiațiilor pe
care le emană.
Mai mult, au
interdicția de a construi, în considerarea dispozițiilor Normei tehnice din 9
martie 2007 privind delimitarea zonelor de protecție și de siguranța aferente
capacităților energetice.
Or, această
imposibilitate de a-și folosi bunul poate fi compensată doar prin despăgubire
pentru prejudiciul ce li s-a adus (a se vedea în acest sens Decizia nr. 123 din
19 ianuarie 2010, Decizia nr. 146 din 3 aprilie 2009, Decizia nr. 2202 din 18
iunie 2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
comercială).
Arată recurenții că,
cuantumul despăgubirilor trebuie determinat în raport de dispozițiile legale
generale în materie de proprietate în sensul că orice prejudiciu produs de
stâlpii de înaltă tensiune și stabilește că despăgubirile se vor stabili
avându-se în vedere suprafața de teren afectată cu ocazia efectuării
lucrărilor, acest text de lege a fost avut în vedere și de către exp. B.N. în
expertiza tehnică extrajudiciară pe care a întocmit-o.
După cum se arată în
jurisprudență, într-o speță similară, atributul din dreptul de proprietate,
care este afectat, este cel al folosinței terenului pentru construcții,
instanța apreciind că trebuie să se determine despăgubirile potrivit valorii de
circulație a terenului, această valoare fiind cea afectată, (Decizia nr. 147
din 1 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova).
De altfel, pârâtele
sunt societăți comerciale care desfășoară o activitate comercială aducătoare de
profit astfel încât interesul public nu este atât de manifest precum se
susține.
Or, prin soluția la
care s-au oprit instanțele, se strică echilibrul dintre cetățean și interesul
public, la care fac trimitere judecătorii.
De altfel, după cum
rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, N.Gh.F., care era proprietar
asupra unei suprafețe de teren care se găsește, în prezent, în patrimoniul
recurenților, a încheiat un contract de închiriere cu "C.",
S.A.R.I.P., D.E., pentru ca societatea să folosească parte din teren pentru
instalarea unui stâlp metalic, susținător al conductelor electrice Câmpina -
Florești, astfel, exploatarea terenului proprietate privată de către societatea
antecesoare pârâtelor s-a făcut cu titlu oneros iar nu gratuit, aspect care
trebuia avut în vedere de către instanțe.
De aceea, motivarea
judecătorilor care vizează paguba efectiv cauzată și beneficiul nerealizat nu
are suport legal, neavând nicio legătură cu prezenta cauză prin care au
solicitat aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. și a Legii nr. 13/2007, iar
nu ale art. 998 C. civ.
De altfel, după cum
au arătat anterior, instanța de fond nici nu a pus în discuția părților aceste
aspecte pentru a le da posibilitatea să-și formuleze apărările necesare și să
arate care este baza reală a pretențiilor lor, astfel că acțiunea lor era
fondată.
Cele două expertize
întocmite în cauză, sunt nelegale și se impunea refacerea lor, deoarece
expertul G.E. a folosit o formulă de calcul a lipsei de folosință inedită,
împărțind valoarea de piață a terenului la 25 de ani, fără a explica de ce a
procedat în acest sens, iar expertul tehnic C.N.C. a efectuat o expertiză ale
cărei concluzii sunt contradictorii și afectează drepturile lor, pretinzând că
terenurile în litigiu pot fi folosite cu titlu gratuit, iar pe de altă parte
susține că se pot acorda despăgubiri în conformitate cu prevederile art. 16 din
Legea nr. 13/2007.
Solicită în
principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei
la instanța de apel pentru rejudecare și pentru refacerea probatoriilor în
sensul efectuării a noi expertize tehnice specializarea topografie și
electroenergetică cu consecința obligării pârâtelor la plata despăgubirilor
stabilite de experți.
În subsidiar,
solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul
admiterii apelului și a acțiunii, așa cum a fost formulată, prin raportare la
concluziile expertizei extrajudiciare întocmite de exp. B.N..
Intimatele pârâte SC
F.D.E.E. - E.D.M.N. SA și SC F.F.E.E. - E.F.M.N. SA, au depus la dosar
întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca
legală și temeinică a deciziei pronunțate de instanța de apel.
Analizând decizia
recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate,
precum și susținerile din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este
nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
Prin primul motiv de
recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți
critică hotărârea pronunțată de instanța de apel sub aspectul lipsei de rol
activ al instanței, care trebuia să dispună completarea probatoriului în cazul
în care aceasta era necesar pentru justa soluționare a cauzei și să analizeze
toate înscrisurile aflate la dosar.
Este adevărat că,
potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie,
prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea
adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a
legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Nu se poate reține că
a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, deoarece au fost puse în
discuția părților toate excepțiile invocate, a fost respectat principiul
contradictorialității și al dreptului la apărare, au fost încuviințate proba cu
înscrisurile de la dosar, proba prin raport expertiză topo efectuat de expert
G.E. la care a participat și un expertul consilier parte B.N. pentru reclamanți
și raportul de expertiză electroenergetică efectuat de expert C.N.-C.
În acest sens, se
constată că instanțele nu aveau obligația, ci posibilitatea de a dispune
administrarea unor probe în cauză, conform dispozițiilor art. 295 alin. (2) C.
proc. civ. Nu poate fi interpretată și reținută ca o omisiune în exercitarea
rolului activ de către instanță, necompletarea probatoriului, rolul activ al
instanței presupunând doar aflarea adevărului judiciar, instanța de judecată
fiind singura îndreptățită la o astfel de apreciere, în raport de
circumstanțele concrete ale cauzei.
Rolul activ nu
înseamnă, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece
obligația de a-și proba pretențiile revine reclamantului, în condițiile art.
1169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul
fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură,
îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime.
Este o sarcină
excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în
administrarea probatoriului decât însăși partea care dorește realizarea unui
drept sau apărarea lui.
Judecătorul, în
exercițiul rolului activ, trebuie doar să atragă atenția părților asupra
drepturilor și obligațiilor lor procedurale, iar nu să se substituie acestora
în exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor, pentru că ar fi
încălcat un alt principiu fundamental al procesului civil - principiul
disponibilității.
Așadar, concluzia
este aceea că judecătorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, în
limitele prevăzute de lege, însă neexercitarea acestei facultăți nu reprezintă
un motiv pentru desființarea hotărârii.
Având în vedere
aceste aspecte teoretice, se constată că, pretinzând neexercitarea unui rol
activ de către instanța de apel, reclamanții se prevalează, în fapt, de propria
culpă în neîndeplinirea obligațiilor procedurale prevăzute de art. 129 alin.
(1) C. proc. civ., potrivit cărora părțile au obligația să urmărească
desfășurarea și finalizarea procesului, precum și de a-și proba pretențiile și
apărările.
În mod corect
instanța de apel a statuat că instanța de fond a dat dovadă de rol activ și a
stabilit corect situația de fapt reținând că reclamanții pretind o chirie al
cărei cuantum este raportat la întreg terenul, deși nu au dovedit că
instalațiile pârâtelor împreună cu drumul de acces către acestea ocupă întreaga
suprafață iar nu doar o parte. S-a stabilit cu justețe că acest fapt este
important deoarece în modalitatea în care reclamanții pretind a fi calculate
despăgubirile raportat la chiria unui mp ar fi trebuit să dovedească precis
numărul de mp afectați efectiv de instalații.
În aceste condiții,
este evidentă lipsa de diligentă a reclamanților care nu și-au probat
pretențiile, deși au fost prezenți, prin avocat, beneficiind astfel de
asistență juridică, în condițiile în care atât prin expertiza topo efectuată de
expert G.E., cât și prin raportul de expertiză electroenergetică întocmit de
C.C. a fost identificată suprafața de teren care are asupra sa rețelele electrice
și s-a confirmat faptul că instalațiile pârâtelor împreună cu drumul de acces
către acestea ocupă doar o parte din suprafața de teren.
Cât timp îndeplinirea
propriilor obligații procedurale era posibilă, nu poate fi acceptată invocarea
lipsei de rol activ al instanței, potrivit principiului, ce operează și în
procesul civil, potrivit căruia este inadmisibilă invocarea propriei culpe,
consacrat explicit de art. 108 alin. (4) C. proc. civ. în materia nulității
actelor de procedură.
Tot în cadrul acestui
motiv de recurs, recurenții invocă faptul că instanțele care s-au pronunțat în
cauză au schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată fără a pune
acest aspect în discuția părților, încălcând dreptul lor la apărare.
Contrar susținerilor
recurenților, analizând criticile referitoare la calificarea dată obiectului
cererii de chemare în judecată, ca fiind o acțiune în răspundere civilă
delictuală, deși reclamanții susțin că și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile
art. 480 C. civ., Înalta Curte constată că instanțele au examinat cauza pe baza
capetelor de cerere cu care au fost învestite prin acțiune și au analizat în
fond pretențiile reclamanților, astfel cum au fost formulate, nefiind încălcat
principiul procesual al dreptului la apărare care să atragă nulitatea hotărârii
recurate în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Acțiunea în
revendicare este o acțiune reală exercitată de proprietarul neposesor împotriva
posesorului neproprietar.
Prin acțiunea
pendinte reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de
459.676,8 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor
proprietatea lor pe ultimii trei ani, la plata unei redevențe lunare în cuantum
de 12.768,8 RON, lipsa de folosință pe toată perioada existenței stâlpilor de înaltă
tensiune aflați pe proprietatea reclamanților.
Astfel, litigiul ce
formează obiectul cauzei de față privește răspunderea pârâtelor pentru lipsa de
folosință a terenului (beneficiul nerealizat) ca urmare a existenței unei
servituți de trecere în favoarea acestora care afectează proprietatea
reclamanților, ce constituie într-adevăr o limitare a exercitării dreptului de
proprietate, însă pentru cauză de utilitate publică.
S-a reținut că
niciuna dintre părți nu a caracterizat juridic servitutea la care se referă,
însă au invocat-o în mod general, astfel că în mod corect au statuat instanțele
că, întrucât obiectul acțiunii formulată de reclamanți îl constituie un
beneficiu nerealizat din cauza existenței unei servituți care apasă asupra
proprietății lor, reclamanții nu pot invoca încălcarea dreptului lor de
proprietate și nu pot pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință în
condițiile în care terenul dobândit de aceștia prin încheierea unor contracte
de vânzare-cumpărare în perioada 2000 - 2002 era afectat de existența liniilor
electrice aeriene amplasate pe terenul în discuție, cu mult timp înainte.
În acest context nu
poate fi reținut nici motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurenții susțin că instanțele prin
soluțiile pronunțate au încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 din
Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a
Drepturilor Omului.
Este adevărat că,
dreptul de proprietate este protejat atât de legislația internă respectiv art.
44 din Constituția României și art. 480 C. civ. dar și de art. 1 Protocolul 1
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar este de necontestat că
dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar privarea de proprietate
este admisibilă atunci când sunt respectate trei condiții: legalitatea măsurii,
justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică și proporționalitatea
măsurii cu scopul vizat.
Privarea de
proprietate implică, în esență, pierderea de către titular a atributelor
dreptului de proprietate, în mod definitiv în urma unui act al puterii de stat,
dar în speța de față nu poate fi vorba de privare de proprietate în condițiile
în care, așa cum s-a arătat, bunul era afectat la data dobândirii de liniile
electrice aeriene, amplasate în anii 1904, 1969, 1972 și 1974, iar măsurile
dispuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 13/2007 au fost justificate de
cauze de utilitate publică.
Conform art. 41 alin.
(4) din Legea nr. 13/2007 terenurile pe care se situează rețelele electrice de
distribuție existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt și rămân în
proprietatea publică a statului.
În acest context, s-a
arătat că terenul în discuție nu este în proprietatea publică a statului, ci în
circuitul civil, reținându-se de plin drept că delimitarea făcută de legiuitor
a avut ca scop distincția între proprietatea distribuitorului de energie și
proprietatea publică a statului.
Potrivit
dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007, în vigoare la data
formulării acțiunii, asupra terenurilor aflate în proprietatea terților,
cuprinse în zonele de protecție și de siguranță, se stabilește un drept de
servitute legală.
Prin amplasarea
liniilor electrice aeriene, pârâtele au dobândit un drept de servitute legală
asupra terenului.
Totodată, exercitare
drepturilor de servitute asupra proprietăților afectate de capacități
energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora.
Prin urmare, dreptul
de proprietate al reclamanților, aflat sub protecția art. 480 C. civ. este
grevat de o servitute legală instituită de art. 16 și art. 18 din Legea nr.
318/2003, respectiv Legea nr. 13/2007, servitute care grevează dreptul de
proprietate al acestora, dar această ingerință este determinată de un interes
general, scopul urmărit fiind legitim.
Fără a reitera
considerentele anterior reținute, este de menționat că în cauză, în mod corect
au fost aplicate și interpretate dispozițiile Legii nr. 13/2007.
Conform art. 16 alin.
(4) din Legea nr. 13/2009, exercitarea dreptului de uz și servitute asupra
proprietăților statului și ale unităților administrative-teritoriale afectate
de capacitățile energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata
existenței acestora.
Prin urmare, ceea ce
s-a urmărit prin evidențierea acestor prevederi legale este modul în care Legea
energiei electrice nr. 13/2007 reglementează regimul juridic al terenurilor pe
care se situează rețele electrice de transport și distribuție existente la
intrarea în vigoare a legii, deci nu poate fi vorba de vreo interpretare sau
aplicare greșită a acestei legi.
Dreptul de uz și
dreptul de abitație au caracter legal, și se exercită pe toată durata
existenței capacității energetice.
Prejudiciul solicitat
de reclamanți izvorăște din afectarea terenului proprietatea acestora, însă cum
în mod corect a stabilit și instanța de apel, nu sunt îndeplinite condițiile
răspunderii civile delictuale, atât timp cât CEZ-ui beneficiază de un drept
legal de uz și servitute cu titlu gratuit, astfel încât aceștia nu pot beneficia
de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 13/2007.
Este adevărat că
proprietarul de teren al cărui exercițiu al dreptului de proprietate este
limitat (în speță, reclamanții), este îndreptățit să solicite despăgubiri de la
operatorii de distribuție în condițiile art. 16 alin. (8) din Legea nr. 13/2007
pentru eventuale prejudicii suferite cu ocazia unor intervenții (avarii,
modernizări etc.), dar astfel de împrejurări nu au fost dovedite.
Contrar susținerilor
recurenților-reclamanți, dispozițiile alin. (9) și (10) ale art. 16 din Legea
nr. 13/2007 nu pot fi interpretate în mod singular, ci prin raportare la
alineatele precedente ale textului legal menționat (2), (4) și (5), astfel că,
despăgubirea nu se acordă decât în cazul și pe perioada ocupării terenurilor proprietate
privată pentru realizarea de noi capacități energetice sau pentru
retehnologizarea celor existente, situație inexistentă în speță.
Referirile la
cazurile menționate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt
nerelevante în speță, întrucât s-a constatat că instanța de contencios a
drepturilor omului analizează exproprierile de facto din punctul de vedere al
tezei a II-a a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, subliniind în
mod constant că, pentru a califica o măsură luată de autoritățile naționale ca
fiind o privare de proprietate, instanțele naționale trebuie să analizeze nu
numai legislația internă în vigoare, ci și efectul real pe care asemenea măsură
îl produce asupra dreptului de proprietate, situație în care privarea de bun
poate fi asimilată unei exproprieri de fapt.
Pe considerentul
conform căruia Convenția vizează protejarea drepturilor "concrete și
efective", pentru a determina dacă a avut loc o privare de bun conform
celei de-a doua teze din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea
europeană examinează, în plângerile introduse de petenți cu privire la
nerespectarea art. 1 din Protocolului nr. 1, nu numai dacă s-a realizat o
deposedare sau expropriere formală, ci privește dincolo de aparențe și analizează
realitatea situației litigioase, pentru a vedea dacă situația din speță
echivalează cu o expropriere de fapt.
La situația de fapt
din speță, Înalta Curte constată că nu a existat nicio expropriere de fapt,
ceea ce ar presupune o preluare a bunului și punerea în posesie a unui
expropriator, fără să fie îndeplinite formalitățile legale în acest sens
(declararea utilității publice), în condițiile în care terenul este afectat de
o sarcină stabilită de lege în favoarea utilității publice, sarcină pe care
reclamanții au preluat-o odată cu dobândirea proprietății și, ca atare, nu a
existat o ingerință a pârâtelor în dreptul lor de a folosi terenul. Astfel,
îngrădirea adusă proprietății reclamanților este în speța dedusă judecății una
proporțională scopului urmărit, raportul de proporționalitate decurgând din
faptul că reclamanții au cumpărat terenurile pe care se aflau amplasate
instalațiile negociind liber prețul în funcție de toate caracteristicile
bunului, iar îngrădirea este anterioară cumpărării bunului.
În mod corect
instanța de apel a reținut că nu poate fi luat în considerare contractul de
închiriere depus de recurenți, întrucât nu face dovada unor raporturi juridice
între actualii proprietari, respectiv recurenții și intimatele-pârâte deoarece
a fost încheiat cu o societate din domeniul petrolului, respectiv C.,
S.A.R.I.P., care avea în structura sa un departament de specialitate, E., fiind
încheiat pentru amplasarea unui stâlp care aparținea acestei societăți, astfel
încât acest contract nu poate fi opozabil intimatelor.
Totodată, schimbarea
situației de fapt stabilită în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce
tind să obțină recurenții-reclamanți atunci când aduc în discuție reaprecierea
probelor (refacerea expertizelor) reținută de instanțele de apel, aceasta
nemaifiind posibilă odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin
O.U.G. nr. 138/2000 și pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin dispozițiile
Legii nr. 219/2005, motiv pentru care, se impune respingerea de plano a
criticilor de netemeinicie invocate.
Ca urmare, instanța
de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză,
fiind nefondate și criticile subsumate motivului de nelegalitate instituit de
pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Pentru toate
argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea
recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea
dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamanții C.V. și C.C.S. împotriva Deciziei nr. 92 din
17 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal, menținând decizia instanței de apel, ca
fiind legală.