ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1781/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1781/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului comercial de față, reține următoarele:

Prin sentința comercială nr. 171 din 20

noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 6186/2/2009, Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității

acțiunii în anulare, invocată de pârâtă, respingând, totodată, ca neîntemeiată

acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC PROIECT BUCUREȘTI SA în

contradictoriu cu pârâta SC K.K.B.G. SRL (fostă H.C.C.A.).

În considerentele

sentinței, judecătorul fondului a reținut că prin sentința arbitrală nr. 86 din

22 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul arbitral al Curții de Arbitraj

Comercial Internațional în Dosarul nr. 39/2008 s-a respins ca neîntemeiată

acțiunea arbitrală formulată de SC P.B. SA împotriva pârâtei SC K.K.B.G. SRL (fostă

H.C.C.A.). Tribunalul arbitral a reținut, în esență, că între părți s-a

încheiat un contract de parteneriat în baza căruia s-a stabilit raportul

juridic dintre ele, tribunalul arbitral statuând că natura acestui contract

este aceea a unui contract de asociere în participațiune. S-a avut în vedere

intenția comună a părților, termenii folosiți în stabilirea clauzelor

contractuale, din care rezultă fără echivoc că partenerii au înțeles să împartă

între ei profiturile și pierderile, să execute împreună serviciile ce fac

obiectul Proiectului ce stă la baza asocierii, servicii constând în efectuarea

de studii de prefezabilitate și fezabilitate pentru construirea unui număr de

28 de spitale în România, pârâta fiind considerată lider al asocierii, iar

reclamanta asociat. În consecință, singura persoană ce urma să apară în relația

cu terțul, respectiv cocontractantul din contractul din 21 decembrie 2006,

încheiat cu MSP era pârâta. S-a concluzionat, în consecință, că părțile au

urmat voința lor exprimată în contractul de parteneriat și anume pârâta a emis

facturi către beneficiar - M.S.P. și a încasat de la acesta contravaloarea

serviciilor prestate, fără TVA.

Plata către bugetul

statului a TVA a fost efectuată de către beneficiar - M.S.P., respectiv de cele

5 spitale și centre de sănătate cu care s-au încheiat contractele de prestări servicii,

aceste mecanism de plată fiind admis de către autoritățile contractante din

toate cele șase contracte de prestări servicii în cauză.

Pe fondul cauzei,

tribunalul arbitral a reținut că raporturile juridice dintre părți au la bază

două grupuri de contracte: un prim raport juridic este reprezentat de

contractul de parteneriat încheiat de pârâtă, alături de alte două societăți de

naționalitate austriacă - parteneri austrieci, și reclamantă, denumită partener

român, scopul contractului fiind acela ca părțile să presteze împreună

servicii, respectiv studii de prefezabilitate pentru construirea unui număr de

28 de spitale în România, ca urmare a câștigării acestui proiect în urma unei

licitații publice organizate de M.S.P. Scopul principal al contractului de

asociere a fost acela ca părțile (reclamanta și pârâta, aceasta din urmă ca

lider al asocierii) să presteze serviciile care fac obiectul Contractului de

prestare servicii încheiat cu M.S.P. - (în calitate de autoritate contractantă

și achizitor). Se reține că prestatorul în acest ultim contract este format din

pârâtă, în calitate de lider al asocierii și reclamantă, în calitate de

asociat. În temeiul acestui contract, pârâta a emis facturi în care a înscris

separat valoarea contractului și valoarea reprezentând TVA.

Al doilea grup de

raporturi juridice are la bază un număr de 5 contracte de prestare servicii

încheiate de pârâtă, ca lider al asocierii și reclamantă, ca asociat, ambele

având calitatea de prestator, cu spitale și centre de sănătate din România. Din

modul în care au fost redactate clauzele contractuale rezultă intenția părților

ca și cele cinci contracte să fie derulate în baza aceluiași contract de

parteneriat. Și pentru aceste cinci contracte pârâta a emis facturi fiscale în

care a indicat separat valoarea contractelor precum și valoarea TVA.

Prin acțiunea

arbitrală, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând

contravaloarea TVA. Se reține, însă, că pentru întreaga operațiune TVA a fost

achitată de beneficiari, respectiv de M.S.P. și spitalele și centrele de

sănătate, astfel încât obligarea pârâtei ar reprezenta o nouă plată a acestei

taxe, fiind o plată nedatorată. S-a mai reținut că plata acestei sume ar

conduce la depășirea procentului de 61% care s-ar fi cuvenit reclamantei

conform contractului de parteneriat. În consecință, a fost apreciată ca

neîntemeiată acțiunea arbitrală sub aceste aspect.

S-a apreciat netemeinicia acțiunii

arbitrale și sub aspectul sumei solicitate cu titlu de dobândă legală, având în

vedere caracterul său accesoriu față de capătul principal de cerere vizând

obligarea la plata contravalorii TVA.

Împotriva acestei

sentințe arbitrale reclamanta SC P.B. SA a formulat acțiune în anulare,

susținând că această sentință încalcă ordinea publică și dispozițiile

imperative ale legii, invocând prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. Sub

aceste aspect, reclamanta critică modul în care tribunalul arbitral a

interpretat contractul dintre părți ca fiind o asociere în participațiune,

înlăturând apărările sale și neobservând că această interpretare a contractului

nu se supune prevederilor impuse de Codul fiscal pentru această asociere.

Pe fondul cauzei, în

măsura în care sentința arbitrală ar fi fost anulată, reclamanta susține

temeinicia pretențiilor sale cu privire la obligarea pârâtei la plata

contravalorii T.V.A., apreciind că relația dintre părți a fost una de tip

contractor - subcontractor.

Ulterior, reclamanta,

prin precizările depuse la dosar, a arătat că tribunalul arbitral a comis două

erori de raționament juridic al căror rezultat a fost încălcarea unor norme

imperative: a dat o accepție greșită T.V.A. colectat de SC P.B. SA, prin

raportare la T.V.A. achitat de beneficiar, neobservând că în cauză sunt două

tipuri de relații pentru care se datorează T.V.A., respectiv prestarea de

servicii de către consorțiu către M.S.P. și prestarea de servicii efectuată și

facturată de reclamantă către pârâtă; de asemenea, a dat o interpretare greșită

raportului juridic stabilit între părți.

Pârâta a invocat,

prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ., criticile

reclamantei vizând o rejudecare a fondului cauzei și o verificare a temeiniciei

sentinței arbitrale. Pârâta a mai susținut corecta interpretare a legii de

către tribunalul arbitral, apreciind sentința pronunțată de acesta ca fiind

legală și temeinică.

Prin sentința

comercială nr. 171 din 20 noiembrie 2009 judecătorul din cadrul Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii în anulare, invocată de pârâtă, respingând, totodată, ca neîntemeiată

acțiunea în anulare.

Sub aspectul

excepției, judecătorul a reținut că pârâta invocă apărări ce duc la

soluționarea pe fondul cauzei, altele decât cele care să vizeze numai

dispozițiile art. 464 lit. i) și 137 C. proc. civ., astfel încât a apreciat

netemeinicia acesteia.

Pe fondul cauzei,

judecătorul a reținut corecta calificare de către tribunalul arbitral a naturii

juridice a contractului încheiat între părți, apreciind, de asemenea, că este

vorba de un contract de asociere în participațiune. S-a apreciat, de asemenea,

corecta aplicare a prevederilor legale în materia T.V.A., fiind reținută

aplicabilitatea în cauză a legislației în materia achizițiilor publice.

A fost înlăturată

susținerea reclamantei în sensul încasării T.V.A. de către pârâtă, probele

administrate nedovedind o asemenea susținere. Totodată, a fost apreciată ca

eronată facturarea de către reclamantă către pârâtă, în condițiile stabilirii unor

raporturi de tipul asocierii în participațiune, fiind înlăturată

aplicabilitatea prevederilor art. 129 alin. (6) din C. fisc.

Reclamanta SC P.B. SA

a formulat recurs împotriva sentinței pronunțate de judecătorul din cadrul Curții

de Apel București, secția a VI-a comercială, invocând prevederile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

Punctual, recurenta a

criticat sentința pronunțată în cauză sub următoarele aspecte:

- greșit a fost

reținută natura relației dintre părți ca fiind de asociere în participațiune,

nefiind luate în considerație interdicția pentru o persoană nerezidentă de a

conduce o asemenea asociere precum și faptul că între părți au circulat

facturi, iar nu deconturi; în același sens, se critică reținerea naturii juridice

a relației dintre părți prin raportare la contractul încheiat cu un terț,

aspectul referitor la emiterea facturilor fără TVA, precum și greșita reținere

a faptului că însăși consorțiul ar fi încasat contravaloarea serviciilor, fără

a se observa că atât recurenta cât și intimata au prestat servicii, calificarea

corectă a contractului fiind aceea de subantrepriză; totodată, recurenta

critică, din același considerent al calificării greșite a relației dintre părți

reținerea de către judecător a aplicabilității în speță a dispozițiilor legale

din materia achizițiilor publice, dar și considerarea ca fiind greșită a

operațiunii de facturare de către reclamanta recurentă față de pârâta intimată

(se susține că aceasta ar fi fost impusă de normele fiscale, care impuneau

raporturi de subantrepriză);

- greșita

interpretare a aplicabilității în speță a Directivei a 8-a 79/1072/EEC din 06

decembrie 1979, judecătorul neobservând că aceasta este pe deplin implementată

în prevederile Codului fiscal;

- greșita reținere a

intenției părților de a împărți beneficiile și pierderile, iar nu veniturile,

prin aceea că se confundă onorariile încasate în temeiul contractelor de

prestări servicii cu profitul consorțiului

;

- greșita reținere că

obligarea pârâtei intimate la plată ar reprezenta o îmbogățire fără justă

cauză, fără a se ține cont de existența a două operațiuni distincte, facturate

o dată de intimată către autoritățile contractante, iar a doua dată, de către

recurentă față de intimată, prin raportare la natura juridică a relației dintre

părți, ca fiind acea a unui contract de subantrepriză.

Recurenta mai invoca

aspecte de ordine publică ce susține că ar fi fost încălcate prin sentința

arbitrală, cu referire la incidența unor prevederi ale Codului fiscal care ar

impune obligarea intimatei la plata sumei solicitate prin acțiunea

introductivă.

Prin concluziile

scrise, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că

dispozițiile legale invocate de recurentă nu permit verificarea modului în care

tribunalul arbitral a interpretat dispoziții legale ori contractuale privind

fondului litigiului. Pe fond, a apreciat ca fiind temeinice și legale

sentințele pronunțate în cauză de tribunalul arbitral și judecătorul Curții de

Apel București.

Nu au fost

administrate probe noi în această fază procesuală.

Analizându-se actele

și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de apărările

invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.

Se observă, în primul

rând, că prin dezvoltarea mai multor critici de către recurentă, se susține

incidența prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ce are în vedere

interpretarea greșită a actului dedus judecății, schimbarea naturii ori

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Or, această

dispoziție legală nu are în vedere interpretarea clauzelor contractuale în

vederea stabilirii voinței părților tocmai pentru a determina natura juridică a

actului dedus judecății. O asemenea interpretarea este pe deplin legală și este

chiar obligatorie, interpretarea urmând a fi făcută prin raportare la

prevederile art. 977 - 985 C. civ.

Doar în măsura în

care interpretarea dată actului dedus judecății a determinat schimbarea naturii

actului sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ar deveni

incident motivul invocat de recurentă.

În speță, însă, nu

poate fi reținută o schimbare a naturii actului sau al înțelesului vădit și

neîndoielnic al acestuia, câtă vreme una din problemele ridicate de părți a

vizat tocmai lămurirea intenției părților la încheierea actului pentru a-i

determina natura juridică.

Al doilea set de

critici formulate de recurentă, ce se regăsesc și în acțiunea în anulare, are

în vedere încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Se observă și în

acest caz că motivele avute în vedere de recurentă sunt similare atât în

recurs, cât și în acțiunea în anulare; ceea ce diferă este temeiul de drept

invocat, în cadrul acțiunii în anulare fiind invocată prevederea art. 364 lit.

i) C. proc. civ., iar în recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Această similitudine

implică a o analiză a incidenței prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. Se

reține că, deși temeinică în fond, soluția pronunțată de judecătorul Curții de

Apel București nu a observa lipsa de incidență a prevederii invocate în cauză.

Astfel, dispoziția art. 364 lit. i) C. proc. civ. conduce la admiterea acțiunii

în anulare în măsura în care prin sentința arbitrală pronunțată în cauză,

judecătorii tribunalului arbitral ar fi încălcat ordinea publică ori normele

imperative ale legii. Or, motivele invocate de parte în cadrul acțiunii în

anulare nu vizează practic încălcarea unor norme imperative ale legii de către

tribunalul arbitral, ci modul în care acesta a interpretat dispozițiile legale

invocate de parte pentru a determina calificarea juridică a actului dedus

judecății.

Se subliniază că

acțiunea arbitrală a avut ca obiect obligarea pârâtei la intimată la plata

contravalorii T.V.A., calculat în baza raportului juridic stabilit între părți.

Analiza efectuată de tribunalul arbitral, în raport de voința exprimată de

părți în clauzele actului pe care recurenta reclamantă își întemeiază pretenția

a condus la stabilirea naturii juridice ca fiind aceea a unui contract de

asociere în participațiune.

Susținerile

recurentei reclamante în ce privește încălcarea unor norme imperative ale legii

se pot rezuma în următoarele: deși actul dintre părți ar fi o asociere în

participațiune, el nu poate fi considerat astfel pentru că ar încălca prevederi

ale legislației fiscale, astfel că ar trebui înlăturată voința exprimată a

părților, iar actului ar trebui să i se dea o altă calificare, cea de contract

de subantrepriză, iar în baza contractului astfel calificat, intimata pârâtă să

fie obligată la plata contravalorii T.V.A.

Or, nu se poate

reține o încălcare a unor prevederi imperative ale legii, prin raportare la

anumite prevederi legale care ar determina schimbarea naturii juridice a

actului juridic dedus judecății. Cel mult, invocarea unor asemenea prevederi

legale ar putea conduce la desființarea actului juridic, ca urmare a

nerespectării dispozițiilor legale, dar nu poate conduce la schimbarea naturii

juridice a actului.

Concluzia ce rezultă

este aceea că criticile formulate în cadrul acțiunii în anulare nu se încadrează

în ipoteza enunțată de textul legal invocat, cel al art. 364 lit. i) C. proc.

civ. Este adevărat că aceste apărări au fost invocate de intimata pe calea

excepției de inadmisibilitate. Se observă, însă, că excepția de

inadmisibilitate vizează aspecte ce țin de inexistența unui element esențial

(cum ar fi de exemplu inexistența căii de atac). Aspectele privind neîncadrarea

motivelor invocate în textul de lege vizează netemeinicia, iar nu

inadmisibilitatea acțiunii. Din această perspectivă, sentința pronunțată de

judecătorul Curții de Apel, secția a VI-a comercială, este legală, judecătorul,

însă, intrând nepermis în analiza criticilor vizând modul în care tribunalul

arbitral a interpretat anumite prevederi legale. Or, analiza sa în ce privește

netemeinicia acțiunii în anulare trebuia să vizeze, în primul rând, încadrarea

criticilor în cazurile expres și limitativ reglementate de lege.

Totuși, având în

vedere faptul că, soluția pronunțată este legală, greșite fiind doar o parte

din considerentele care au format convingerea judecătorului, se apreciază că nu

se impune soluția de casare a sentinței pronunțate în cauză, doar pentru a fi

corectate aceste considerente, corecție ce s-a efectuat în cadrul recursului.

Din această

perspectivă, criticile recurentei vizând interpretarea greșită a legii sunt

înlăturate, recursul urmând a fi respins ca nefondat, în conformitate cu

prevederile art. 312 C. proc. civ.

În temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată

efectuate și dovedite de intimată, constând în onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta SC P.B. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 171 din

20 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta să

plătească intimatei SC K.K.B.G. SA Austria - 12.500 euro, cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică azi, 18 mai 2010.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare, apreciez

că soluția care se impune este de admitere a recursului, de casare a sentinței

atacate și trimitere a cauzei pentru judecarea acțiunii în anulare la aceeași

instanță.

Curtea de Apel a fost investită

învestită de reclamanta SC P.B. SA București cu o acțiune în anularea unei

hotărâri arbitrale în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Potrivit art. 364 C. proc. civ., hotărârea

arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul din

motivele limitativ prevăzute de acest text de lege iar potrivit art. 365 C.

proc. civ. competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine

instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în

circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

Din interpretarea sintagmei „a judeca

în primă instanță” acțiunea în anulare rezultă că în concepția legiuitorului

acțiunea în anulare este o acțiune similară cererii de chemare în judecată, al

cărui obiect îl formează unul sau mai multe din motivele limitativ prevăzute de

art. 364 care atrag desființarea hotărârii arbitrale, cu consecințe asupra

compunerii completului de judecată și timbrajului, iar nu o cale de atac cum

rezulta din art. 365 C. proc. civ. nemodificat a cărei interpretare unitară în

acest sens a fost dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, nr. V/2001, astăzi căzută în desuetudine.

Prin urmare, soluția asupra obiectului

acțiunii în anulare întemeiată pe unul din motivele art. 364 C. proc. civ.

poate fi de admitere sau respingere, după caz, ca întemeiată sau neîntemeiată,

motivele de desființare neputând forma, în acest context obiectul unei excepții

de inadmisibilitate a acțiunii în anulare care să fie invocată conform cu art. 137

C. proc. civ.

În acest sens este și art. 366 C.

proc. civ. care dispune ca instanța competentă, dacă admite acțiunea, iar nu

excepția, va anula hotărârea arbitrală și, subsecvent acestei soluții, după cum

este sau nu cazul administrării de noi probe, se va pronunța și pe fondul

litigiului obiect al clauzei compromisorii, prin aceeași hotărâre sau prin

hotărâre separată.

În cauza de față, pârâta - intimată a

invocat în fața instanței de fond excepția inadmisibilității acțiunii în

anulare întrucât în speță nu ar fi întrunite condițiile prevăzute de art. 364 lit.

i) C. proc. civ., excepție pe care instanța a pus-o în discuția părților, după

care, în lipsa altor cereri, a dat cuvântul părților pe fondul litigiului

arbitral.

Asupra excepției inadmisibilității,

prima instanță s-a pronunțat prin dispozitivul sentinței atacate în sensul

respingerii ei cu motivarea că argumentele aduse în susținerea acesteia

constituie apărări ce duc la soluționarea pe fond a cauzei altele decât cele

care să vizeze numai dispozițiile art. 364 lit. i) și 137 C. proc. civ.

Prin aceeași sentință s-a respins

acțiunea în anulare ca nefondată.

Din considerentele sentinței rezultă

și se constată că pentru a respinge acțiunea în anulare ca nefondată, prima

instanță a făcut analiza raportului de drept fundamental dedus judecății

tribunalului arbitral, analizând fondul acțiunii arbitrale iar nu al acțiunii

în anulare.

Prin urmare, prima instanță nu a

analizat acțiunea în anulare din perspectiva art. 364 lit. i) C. proc. civ. ci,

cu încălcarea art. 366 C. proc. civ., care nu permite analiza fondului

litigiului arbitral decât în cazul admiterii acțiunii în anulare a procedat la

o judecată a acțiunii arbitrale așa încât dispozitivul sentinței atacate nu are

corespondent în considerentele acesteia.

Dată fiind această situație, criticile

formulate de recurentă se constituie în primul rând, într-o contracarare a

argumentelor primei instanțe pe fondul acțiunii arbitrale nu al acțiunii în

anulare, cu privire la natura contractului pe care părțile l-au încheiat la

executarea obligațiilor și probelor administrate, și în al doilea rând, în

neanalizarea ipotezei art. 364 lit. i) C. proc. civ.: încălcarea ordinii

publice, a bunelor moravuri ori a dispozițiilor imperative ale legii.

Opinia majoritară răspunde și ea la

criticile formulate pe fondul litigiului arbitral, perspectivă din care

apreciază asupra temeiniciei și legalității sentinței atacate, deficiențele

procedurale fiind reduse și acoperite printr-un supliment de motivare.

Constatând că în cauză prima instanță

nu a respectat procedura de soluționare a acțiunii în anulare stabilită de art.

365 și 366 C. proc. civ. în sensul că nu a analizat și nu s-a raportat la

obiectul acesteia: motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., că ceea

ce a respins prin dispozitiv este în realitate acțiunea arbitrală pe fondul

litigiului, care nu putea fi examinată decât dacă se admitea acțiunea în

anulare pe motivul invocat art. 364 lit. i), apreciez că soluția este de

admitere a recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru

judecarea acțiunii în anulare, acțiune care nu a fost examinată în primă

instanță.

Respectarea procedurii este o garanție

a imparțialității instanței în soluționarea pricinii cu consecințe asupra

drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților care în pricina de față se

concretizează în dreptul convențional la un recurs efectiv.