ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 55/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 55/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de

11 ianuarie 2010, pe rolul Tribunalului Călărași, sub nr. 101/116/2010,

reclamanta SC C.R. SRL l-a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Orășenesc

Lehliu Gară, solicitând ca, prin hotărârea judecătorească, să fie obligat

pârâtul la plata sumei de 267.440,57 lei actualizată la data plății efective cu

rata inflației, reprezentând daune contractuale.

Pârâtul a

solicitat, prin întâmpinare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a formulat

cerere reconvențională împotriva reclamantei prin care a solicitat să se

constate nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la litera d din

capitolul VIII ce privește penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, deoarece

nu și-a exprimat consimțământul valabil în sensul includerii acestei clauze, să

se dispună rezilierea contractului de asociere în participațiune din 14

decembrie 2007, ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligațiilor asumate

prin contract de către reclamantă, să se dispună obligarea reclamantei la plata

de daune interese, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de

judecată.

Instanța

a pus în vedere pârâtului-reclamant la termenul din 18 februarie 2010 să

precizeze cuantumul daunelor solicitate la punctul trei din cererea

reconvențională iar la următorul termen de judecată acesta Ie-a cuantificat la

suma de 97.914,045 lei (fila 146 a vol. I) menționând că ele reprezintă

dobânzile legale și actualizate cu rata inflației la facturile emise de Spital

către SC C.R. SRL, depunându-se și o notă de calcul a acestora.

Prin

întâmpinarea depusă reclamanta-pârâtă SC C.R. SRL a solicitat respingerea

cererii reconvenționale ca inadmisibilă și netemeinică.

La

termenul din 22 aprilie 2010 pârâtul și-a micșorat câtimea valorii daunelor

interese solicitate inițial la suma de 8.138,17 lei, valoare avută în vedere și

la calcularea taxei judiciare de timbru aferentă capătului de cerere privind

rezilierea.

Prin sentința

comercială nr. 2060 din data de 9 iulie 2010 Tribunalul Călărași a admis

acțiunea formulată de reclamanta SC C.R. SRL București împotriva pârâtului Spitalul

Orășenesc Lehliu Gară, a admis, în parte, cererea reconvențională formulată de

pârâtul Spitalul Orășenesc Lehliu Gară împotriva reclamantei SC C.R. SRL

București, a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 267.440,57 lei

ce va fi actualizată în raport de rata inflației la data efectuării plății,

reprezentând daune interese contractuale, a constatat nulitatea absolută a

clauzei de penalități inserată în cap. VIII

lit. d) din contractul de asociere în participațiune

din 14 decembrie 2007 încheiat între părți, a respins capătul de cerere privind

rezilierea aceluiași contract și a obligat reclamanta către pârât la plata

sumei de 17.602,38 lei cu titlu de daune interese. Totodată au fost compensate,

în parte, cheltuielile de judecată ale părților și a fost obligat pârâtul către

reclamantă la 1686 iei cu acest titlu.

Pentru a

hotărî astfel,  prima instanță a reținut următoarele:

Intre

reclamanta SC C.R. SRL și pârâtul Spitalul Orășenesc Lehliu Gară a fost

încheiat, în baza art. 251-256 C. com. și art. 19 alin. (4) lit. c) din Legea

nr. 95/2006, un contract de asociere în participațiune din 14 decembrie 2007

având ca obiect desfășurarea activității de medicină de laborator, durata

contractului fiind convenită la 5 ani, începând cu data de 14 decembrie 2007 și

până la 14 decembrie 2012.

S-a reținut,

în privința art. 9.2 din contractul menționat, că deși la o primă vedere

această clauză pare să cuprindă o interdicție de denunțare unilaterală a

contractului, totuși modul de formulare și conținutul concret al articolului

respectiv presupune existența posibilității denunțării unilaterale a

contractului de către oricare dintre părți, acest fapt atrăgând, însă,

angajarea răspunderii celui ce denunță contractul, prin posibilitatea urmăririi

acestuia pentru daunele precizate.

În cazul

contractului cu executare succesivă denunțarea unilaterală este posibilă dacă

este prevăzută de lege sau a fost stipulată de părți în contract și reprezintă

exercitarea dreptului acestora de a pune capăt contractului, drept ce nu le

poate fi îngrădit și care presupune - eventual - respectarea unor formalități

prevăzute de lege sau în convenția părților, însă această posibilitate este

independentă de ideea de neexecutare (faptă ilicită) și de ideea de culpă.

În speță,

reclamanta a susținut, prin acțiunea formulată, că pârâtul a procedat la o

astfel de denunțare unilaterală a contractului de asociere în participațiune,

în timp ce pârâtul, prin întâmpinarea și cererea reconvențională formulată, a

susținut faptul că întreruperea relației contractuale, la inițiativa sa, cu

reclamanta, s-a datorat neexecutării culpabile a unor obligații contractuale

asumate de reclamantă, solicitând rezilierea acestui contract și obligarea

acesteia la daune.

Prima instanță

a constatat că intenția reală a pârâtului Spitalul Orășenesc Lehliu Gară a fost

de denunțare unilaterală a contractului și că această intenție a fost

manifestată explicit, rezultând din conținutul adresei din 21 august 2009, în

care deși se precizează că se dorește încetarea de comun acord a raporturilor

contractuale, se specifică totodată faptul că acestea se vor întrerupe de la 1

septembrie 2009, reafirmată prin adresa din 14 septembrie 2009 și consemnată

neîndoielnic și în procesul verbal de predare-primire din 28 septembrie 2009

semnat de ambele părți. De asemenea, aceeași intenție rezultă și din faptul că

managerul pârâtului a dispus personalului de laborator, anterior emiterii

primei adrese din 21 august 2009, prin care-și manifesta intenția de reziliere

a contractului, începând cu data de 1 septembrie 2009, interdicția de folosire

a aparaturii asociațiunii dar și prelungirea detașării acestora după aceeași

dată, fapte materiale ce aveau drept scop punerea reclamantei în

imposibilitatea de a derula pe viitor contractul de asociere, pentru a o forța

să accepte rezilierea convențională a acestuia.

În raport de conținutul înscrisurilor

menționate și de cele consemnate în procesul verbal întocmit la 11 august 2009

în Adunarea Consiliului director al celor doi asociați din care rezultă

îndeplinirea obligațiilor asumate de ambii asociați, aspectele legate de plata

utilităților și a consumabilelor reglându-se din punct de vedere financiar,

prin acest proces verbal, în sensul asumării exprese de către reclamantă a

obligației de plată a sumei de 7.000 lei reprezentând contravaloarea

utilităților și a 50% din suma achitată pentru reactivii achiziționați de

Spital, s-a reținut că pârâtul nu avea, la data respectivă, nici un motiv să

solicite rezilierea contractului încheiat cu reclamanta, din moment ce nu a

făcut să se consemneze în procesul verbal menționat vreo astfel de poziție,

astfel că inițiativa sa ulterioară, din 21 august 2009, la numai 10 zile după

respectiva Adunare, nu poate fi privită decât ca o manifestare a intenției de

denunțare unilaterală a contractului, acesta cunoscând și faptul că în caz de

dezacord al părților, rezilierea nu se putea obține decât pe cale judiciară,

demers pe care nu a înțeles să-l efectueze decât foarte târziu, după

introducerea acțiunii reclamantei, prin depunerea cererii reconvenționale în prezentul

dosar, ce are drept scop doar paralizarea pretențiilor reclamantei decurgând

din solicitarea aplicării clauzei penale cuprinse în art. 9.2 din contract.

Prima instanță

a înlăturat, parțial, depozițiile martorelor audiate cât și celelalte

înscrisuri depuse de pârât, prin care acesta a încercat să probeze

neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă, deoarece sunt

evidente micile sincope în aprovizionarea cu materiale și reactivi sau

întârzierea plății facturilor cu salariile personalului medical detașat, în

condițiile în care Spitalul, la rândul său, datora sume mult mai mari

reclamantei, astfel încât acestea nu au reprezentat motive grave care să poată

fi apreciate apte a determina rezilierea contractului, din moment ce aceste disfuncționalități

nici măcar nu au fost menționate ca atare în procesul verbal din 11 august

2009.

Pentru aceste

motive, prima instanță a apreciat întemeiată solicitarea reclamantei de

obligare a pârâtului la plata daunelor interese prevăzute în art.9.2 din contract,

întrucât pârâtul a procedat la o denunțare unilaterală a contractului de

asociere în participațiune, solicitarea sa din cererea reconvențională privind

rezilierea contractului fiind neîntemeiată în raport de situația că, la data

formulării acțiunii reclamantei, contractul respectiv încetase deja în această

modalitate prevăzută, implicit, în contractul părților.

Analizând

capătul din cererea reconvențională care privește nulitatea clauzei de

penalitate cuprinsă în art. VIII lit. d) partea finală, prima instanță a

înlăturat apărarea reclamantei în sensul că aceasta ar fi caducă datorită

încetării raporturilor contractuale dintre părți, deoarece clauza respectivă,

chiar și în aceste condiții expuse, poate genera consecințe juridice în sensul

că pot fi și chiar sunt solicitate astfel de penalități în baza acesteia chiar

în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Călărași și atașat prezentei cauze, ce

poartă nr. 2633/116/2009, dosar suspendat conform art. 155

1

C. proc.

civ., datorită faptului că reclamanta nu s-a conformat dispozițiilor instanței

de a face precizări cu privire la obiectul somației de plată și nu a depus

protocolul de conciliere în original.

Procedând la analizarea înscrisurilor

depuse de părți, respectiv exemplarele contractului de asociere depuse atât în

prezentul dosar cât și în cel atașat, prima instanță a constatat că susținerile

pârâtului-reclamant sunt dovedite, întrucât s-a făcut dovada existenței a cel

puțin două variante de contract de asociere în participațiune, unul ștampilat

pe toate paginile de către Spital și altul ștampilat numai pe ultima pagină din

acesta. Reclamanta a negat existența primei variante, iar clauza de penalitate

a fost contestată de pârât în sensul nerecunoașterii sale, iar aceste

inadvertențe pe care reclamanta nu a putut să le clarifice, coroborate cu cele

declarate de martora I.E. demonstrează că pârâtul nu și-a exprimat

consimțământul valabil cu privire la includerea acestei clauze în contract la

data încheierii lui, situație în care, nefiind îndeplinite, în privința sa, una

din condițiile de valabilitate prevăzute de art. 948 C. civ., respectiv un

consimțământ valabil, această clauză este lovită de nulitate absolută.

Instanța a

apreciat ca fiind întemeiat, în parte, și capătul de cerere privind obligarea

reclamantei la daunele interese contractuale solicitate de pârâtul-reclamant,

atât cele moratorii dar și cele compensatorii, reprezentate de actualizarea,

ulterior, în funcție de rata inflației, însă numai în limita sumei de 17.602,38

lei (6753,27 lei +10849,11 lei) ce reprezintă dobânda legală și actualizarea

sumelor cuprinse în facturile emise de pârât reclamantei, pentru salariile

personalului, întrucât este evident că această procedură aleasă de pârât a fost

agreată de ambele părți pe parcursul derulării contractului de asociere și

acceptată ca modalitate de lucru de reclamantă, inclusiv prin procesul verbal

din 11 august 2009 dar și prin protocolul de compensare din 23 decembrie 2009.

Faptul că reclamanta a achitat cu întârziere facturile respective a produs prejudicii

pârâtului, care impun obligarea sa la repararea integrală a acestuia conform

dispozițiilor art. 1073 C. civ.

Au fost

respinse pretențiile pârâtului privind obligarea reclamantei la plata

diferenței de daune datorită mențiunii din procesul verbal din 11 august 2009

în sensul că sumele de 7.000 lei și 9.326 lei vor fi achitate prin compensare

din facturile ce urmează a se emite de reclamantă în următoarele 4 luni prin

evidențierea acestei compensări separate, lucru care s-a și realizat la 24

decembrie 2009, deci în interiorul termenului de 4 luni menționat, sumele

respective nedevenind exigibile anterior acestei date, la 3 septembrie 2009,

cum greșit a apreciat pârâtul, întrucât s-a convenit acordarea unui termen de

grație pentru plata acestora ce a fost respectat de reclamantă.

Conform

principiului consacrat de art. 1084 C. civ., care prevede repararea integrală a

prejudiciului cauzat creditorului prin îndeplinirea cu întârziere a unei

obligații de plată a unei sume de bani și având în vedere și dispozițiile art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ. ce prevede posibilitatea actualizării creanței

principale, prima instanță a dispus ca daunele acordate atât reclamantei cât și

pârâtului să fie actualizate în funcție de rata inflației până la data plății

efective a acestora.

Împotriva acestei

soluții, în termen legal, a declarat apel pârâtul-reclamant S.O.L.G.,

solicitând admiterea apelului și, pe cale de consecință, admiterea cererii

reconvenționale privitor la desființarea asocierii.

În motivare

s-a arătat că există mai multe motive care, fiecare în mod separat, tinde la

exonerarea de daunele interese prevăzute de art. 9.2 din Asociere.

În apel

a fost administrată proba cu înscrisuri.

Prin decizia

comercială nr. 421 din 5 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât

împotriva sentinței primei instanțe.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor

la critica în sensul că în mod greșit ar fi constatat prima instanță că

Spitalul Lehliu Gară ar fi denunțat unilateral contractul dintre părți,

instanța de apel a constatat că aceasta nu este fondată. Astfel, intenția reală

a pârâtului, Spitalul Orășenesc Lehliu Gară, a fost de denunțare unilaterală a

contractului, intenție manifestată, explicit, prin conținutul adreselor din 21

august 2009 coroborată cu răspunsul intimatei prin adresa din 27 august 2009

(filele 25 și 27 dosar fond voi. I), adresa din 25 august 2009 (fila 26 dosar

fond vol. I) și din 14 septembrie 2009, coroborată, de asemenea, cu răspunsul

intimatei din 15 septembrie 2009 (filele 31 și 32 dosar fond vol. I) și

consemnată neîndoielnic și în procesul verbal de predare-primire din 28

septembrie 2009 (filele 17-19 dosar fond voi. I) semnat de ambele părți.

Susținerea

apelantului că textul art. 9.2 din contract ar fi contradictoriu și în

consecință teza a doua a acestuia ar trebui ignorată, nu a fost reținută.

Instanța de apel a constatat în acest sens că interdicția de denunțare

unilaterală a contractului enunțată în cuprinsul art.9.2 din contractul

încheiat între părți nu reprezintă decât o reluare a principiului formulat de

art.969 alin.2 Cod civil care, referindu-se la convenții, arată că „ele se pot

revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Necesitatea consimțământului părților pentru încetarea contractului încheiat

inițial apare însă numai ca o prevedere de principiu. De la acest principiu nu

sunt excluse unele excepții, când este posibilă denunțarea unilaterală a contractului,

cum este cazul în speță, art.9.2 teza a doua din contractul părților

reglementând tocmai această ipoteză.

Instanța de apel a mai reținut că în

susținerea faptului că nu ar fi denunțat unilateral contractul, apelanta invocă

nerespectarea unor obligații contractuale chiar de către ea, ori nimănui nu îi

este permis să-și invoce propria culpă.

În privința

susținerilor referitoare la teoria asociatului captiv, instanța de apel a

apreciat că în speță acestea nu sunt aplicabile, câtă vreme s-a reținut, deja,

că potrivit prevederilor contractuale, denunțarea unilaterală a contractului

era posibilă, lucru pe care, de altfel, apelantul I-a și făcut.

S-a considerat că este lipsită de

temei juridic pretenția apelantului de a fi exonerat de plata penalităților

prevăzute în mod expres în contractul dintre părți în cazul denunțării

unilaterale a acestuia. De esența contractului de asociere în participațiune

este împărțirea între asociați atât a câștigurilor, cât și a eventualelor

pierderi. împrejurarea că apelantul s-a simțit la un moment dat „captiv” într-o

asociere pe care a considerat-o ineficientă, nu este de natură a-l exonera de

obligația de plată a despăgubirilor stabilite printr-o clauză penală, pentru

denunțarea unilaterală a contractului.

În privința

excepției de neexecutare a contractului, instanța de apel a constatat că nici

aceasta nu poate fi invocată de către apelant. Acesta susține, din nou, faptul

că nu a denunțat unilateral contractul ci, în realitate, nu au fost respectate

obligațiile contractuale.

S-a arătat că

excepția de neexecutare a contractului este, de fapt, un mijloc de apărare

aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în

care i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea care

pretinde această executare să-și execute propriile obligații. Prin invocarea

acestei excepții, partea care o invocă obține, fără intervenția instanței

judecătorești, o suspendare a executării propriilor obligații, până în momentul

în care cealaltă parte își va îndeplini obligațiile ce-i revin.

În cauză însă,

contractul a fost denunțat unilateral, astfel încât nu se mai pune problema

executării obligațiilor, iar obligația de plată a clauzei penale în situația

denunțării unilaterale subzistă, contractul încetând prin voința uneia dintre

părți și nu din cauza neîndeplinirii culpabile a obligațiilor contractuale.

Instanța

de apel a apreciat că nu poate fi primită nici teza susținută de apelant în

sensul că ar fi fost nevoit să denunțe unilateral contractul datorită numeroaselor

neexecutări culpabile a obligațiilor contractuale de către intimată, având în

vedere conținutul expres al procesului-verbal întocmit la 11 august 2009 în

Adunarea Consiliului director a celor doi asociați, din care rezultă

îndeplinirea obligațiilor asumate de ambii asociați precum și faptul că

apelantul pârât nu avea, la data respectivă, nici un motiv să solicite

rezilierea contractului încheiat cu intimata reclamantă, din moment ce nu a

făcut să se consemneze în procesul verbal menționat vreo astfel de poziție

(filele 13-18 dosar fond voi. I). Inițiativa sa ulterioară, din 21 august 2009,

la numai 10 zile după respectiva Adunare, nu poate fi privită decât ca o

manifestare a intenției de denunțare unilaterală a contractului, acesta

cunoscând și faptul că, în caz de dezacord al părților, rezilierea nu se putea

obține decât pe cale judiciară, demers pe care, însă, nu a înțeles să-l

efectueze.

În consecință,

dat fiind faptul că apelantul a denunțat unilateral contractul, instanța de

apel a reținut că nu mai poate analiza invocatele nerespectări ale obligațiilor

contractuale de către intimata SC C.R. SRL, și nici vreun eventual abuz de

drept al acesteia în executarea contractului, acestea fiind lipsite de

relevanță în contextul dat.

De asemenea,

instanța de apel a constatat că prima instanță a făcut o corectă interpretare a

dispozițiilor art. 9.2 din contract în privința clauzei penale, cuantumul

daunelor fiind stabilit la valorile facturate către clienți în ultimele șase

luni, indiferent dacă aceștia sunt interni sau externi. Susținerea apelantului

în sensul că ar fi trebuit reținută fie categoria clienților interni fie pe cea

a clienților externi este lipsită de temei juridic, câtă vreme precizarea „interni

sau externi” este consemnată în cuprinsul contractului în paranteză (fila 11

dosar fond voi. I), având, astfel, menirea de a explicita noțiunea de „clienți”,

și nu de a limita valoarea penalităților la valoarea facturilor emise numai

către una dintre cele două categorii de clienți.

Nici criticile

referitoare la greșita respingere a cererii reconvenționale nu au fost primite,

cu motivarea că prima instanță a reținut, în mod corect, faptul denunțării

unilaterale a contractului de către apelantă, context în care nu se mai poate

dispune rezilierea acestuia din culpa intimatei.

Împotriva

deciziei Curții de apel a declarat recurs pârâtul S.O.L.G., întemeindu-se pe dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului și, în

principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate și, rejudecând

cauza, respingerea acțiunii reclamantei și admiterea cererii reconvenționale în

integralitate, cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de proces.

În motivarea

recursului, în esență, a susținut că ambele instanțe de fond au interpretat

greșit actele juridice deduse judecății, au reținut o situație de fapt eronată,

contrară probelor administrate în cauză, probe pe care le-au analizat

necorespunzător.

A arătat că a

invocat excepția neexecutării contractului din culpa exclusivă a reclamantei,

dar și cauzele de forță majoră rezultate din adresele depuse la dosar,

solicitând daune interese la nivelul sumei de 8.239,34 lei, cerere motivată și

dovedită cu înscrisuri, însă ambele instanțe au înlăturat această probă,

nejustificat, ca de altfel și depozițiile martorilor pârâtei și actele care au

probat neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă.

A mai invocat

faptul că instanțele au apreciat greșit că pârâta a denunțat unilateral

contractul de asociere și că este datoare la plata daunelor interese la nivelul

sumei cerute de reclamantă, pentru că din corespondența și adresele emise între

părți rezultă că reclamanta a cerut încetarea/ rezilierea contractului de comun

acord, invocând forța majoră, respectiv lipsa disponibilităților bănești pentru

continuarea asocierii; de asemenea, dacă ambele părți au încheiat un protocol

de predare-primire și și-au recunoscut datoriile reciproce, nu există denunțare

unilaterală din partea pârâtei și nici temei legal să plătească daune interese;

mai mult, conform art. 9.2 din contract, daunele interese pot fi în cuantum

minim egal cu valorile facturate către clienți de către reclamantă în ultimele

6 luni. Daunele interese prevăzute în contractul de asociere au în vedere

valorile facturate către clienți și nu către părți, astfel că facturile în

valoare de 267.440,57 lei, fiind emise către spital, nu pot face obiectul art. 9.2

din contract, pentru că pârâta nu este client. Reclamanta nu a dovedit

cuantumul daunelor solicitate în condițiile art. 9.2 din contract, instanțele

de fond apreciind greșit asupra lor, prin admiterea acestui capăt de cerere.

Recurentul

pârât a arătat că, în recurs, cu înscrisuri, respectiv facturile

individualizate în anexa 1 la procesul verbal încheiat la 11 august 2009, în

valoare de 267.440,57 lei, dovedește că acestea au fost achitate, ca și

datoriile evidențiate în sarcina pârâtei.

În consecință,

a considerat că se impune reanalizarea, în recurs, a soluțiilor pronunțate de

prima instanță și instanța de apel, cu privire la greșita respingere a cererii

reconvenționale, a capătului de cerere privind rezilierea/încetarea

contractului de asociere în participațiune și de admiterea a acțiunii

principale. De asemenea, a susținut că s-a determinat greșit cuantumul daunelor

interese, luându-se în calcul facturi emise către părți și nu către clienți, nu

s-a avut în vedere că trebuia să se aleagă între cele două categorii de clienți

„interni sau externi” și s-au luat în calcul facturi privind cheltuieli, deși

art.9.2 privește doar venituri. A depus o expertiză extrajudiciară care

confirmă și argumentează în detaliu eroarea de calcul.

Prin decizia

nr. 4820 din 5 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a

II-a civilă, a

fost respinsă excepția tardivității formulării recursului și a fost admis

recursul declarat de S.O.L.G. împotriva Deciziei comerciale nr. 421 din 5

octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a

fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut, în primul rând, că nu este

întemeiată excepția tardivității recursului formulat de către pârât, reținând

că acesta a fost declarat în termenul legal, cu respectarea dispozițiilor art. 301

C. proc. civ.

A

constatat însă că sunt întemeiate criticile formulate de pârât referitoare la

soluționarea fondului litigiului dedus judecății.

A arătat

că, potrivit dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează

hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt

ce au fost pe deplin stabilite.

A

constatat că, în speță, din examinarea actelor dosarului, în raport de

criticile exprimate de recurentul pârât, de hotărârile pronunțate și de

dispozițiile legale aplicabile, nu rezultă că împrejurările de fapt au fost pe

deplin stabilite.

A observat, în

primul rând, că instanța de apel nu a stabilit, mai presus de orice tăgadă,

dacă ne aflăm în prezența unei denunțări a contractului de asociere sau a

rezilierii acestuia, de comun acord. Sub acest aspect, sunt invocate

dispozițiile art. 312 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care

instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în

cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre

rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată.

S-a mai

constatat că instanța de apel a ignorat susținerile pârâtului conținute în

cererea reconvențională, privind neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor

asumate prin contract de către reclamantă, aceasta reținând în această privință

doar că în contextul în care prima instanță a apreciat, corect, faptul

denunțării unilaterale a contractului de către apelantul-pârât, nu se mai

justifică a se analiza și dispune rezilierea acestuia din culpa reclamantei.

Instanța

de recurs a mai reținut că trebuie să se aibă în vedere și că, în recurs, a

fost admisă proba cu înscrisuri, în temeiul dispozițiilor art. 305 C. proc.

civ., înscrisuri care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel,

respectiv anexe la facturi, facturi și o expertiză extrajudiciară, prin

prezentarea cărora recurentul susține că intimata a depus la dosar o listă cu

facturi, fără a depune și anexa reprezentând serviciile facturate și, prin

urmare, nu există temei legal în sensul celor solicitate de reclamantă, suma

datorată fiind achitată și, de asemenea, că, potrivit expertizei, calculul

daunelor acordate reclamantei conține o serie de erori.

În consecință,

Înalta Curte a apreciat că se impune aprofundarea probatoriului administrat în

cauză și prin efectuarea unei expertize contabile, probă care nu a fost dispusă

de către nici una dintre instanțe, deși a fost solicitată, pentru a se stabili,

cu certitudine, cuantumul despăgubirilor care fac obiectul prezentei cauze,

despăgubiri solicitate de către ambele părți și, dacă, în ce o privește pe

reclamantă, în speță, este vorba despre înregistrarea unui prejudiciu sau o

îmbogățire fără justă cauză.

Prin Decizia civilă

nr. 535 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă,

a fost admis apelul declarat de apelantul pârât-reclamant S.O.L.G. împotriva

sentinței comerciale nr. 2060 din 9 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul

Călărași în Dosarul nr. 101/116/2010, în contradictoriu cu intimata

reclamantă-pârâtă SC C.R. SRL.

A fost

schimbată, în parte, sentința atacată în sensul că a fost admisă, în parte,

acțiunea formulată de reclamanta SC C.R. SRL împotriva Spitalului Orășenesc

Lehliu Gară.

A fost

obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 197.837,93 lei daune interese,

sumă ce va fi actualizată în raport de rata inflației la data efectuării

plății.

Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a

se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Încetarea contractului

este reglementată de părți în contractul de asociere dintre părți din 14

decembrie 2007, la capitolul IX, art. 1 enumerând cauzele posibile de încetare

a asocierii părților: hotărârea comună a membrilor asociați, expirarea duratei

pentru care s-a încheiat contractul de asociere, neîndeplinirea sau îndeplinirea

necorespunzătoare a obiectului de activitate și a altor clauze ale contractului

de asociațiune constatată de autoritățile competente, lichidarea unei persoane

juridice coasociate (faliment, divizare, comasare etc.), care va fi notificată

în scris, în termen de 5 zile de la data declarării stării respective de către

instanța judecătorească, hotărârea definitivă și irevocabilă a unei instanțe

judecătorești.

Dintre aceste

cauze de încetare a contractului de asociere, cea care privește hotărârea comună

a membrilor asociați se referă la „mutuus disensus”, încetarea contractului ca

urmare a acordului de voințe al părților în acest sens, ceea ce nu poate fi

reținut în cauză, deoarece intimata-reclamantă s-a opus intenției

apelantului-pârât de încetare a asocierii, așa cum reiese din corespondența

acestora potrivit adreselor: nr. 1335 din 27 august 2009 și nr. 375 din 15

septembrie 2009.

Deși

apelantul-pârât a invocat încetarea contractului ca urmare a rezilierii

acestuia pentru neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor asumate în cadrul

asocierii de către SC C.R. SRL, invocând o serie de nereguli în derularea

contractului de asociere, se constată că în cadrul clauzelor contractului de

asociere dintre părți nu este inclus vreun pact comisoriu de gradul III sau IV

care să dea dreptul Spitalului să constate rezilierea de drept a contractului,

fără intervenția instanței judecătorești.

Cu privire la cererea

apelantului-pârât de reziliere a contractului de asociere în participațiune pe

motivul îndeplinirii necorespunzătoare și culpabile a obligațiilor de către

intimata-reclamantă, se constată că, deși apelantul a invocat o serie de

nereguli în derularea contractului de asociere, nereguli pe care Ie-a

considerat că ar fi imputabile intimatei reclamante, acesta nu a probat

existența unor neîndepliniri a obligațiilor contractuale din partea SC C.R. SRL,

a căror gravitate să fie de natură a afecta continuarea asocierii. Aceasta, cu

atât mai mult cu cât prin procesul-verbal din data de 11 august 2009, încheiat

între părți, s-a analizat modul de îndeplinire a obligațiilor părților în

cadrul asocierii și s-a reținut că: activitatea de service și întreținere a

fost permanent asigurată, informatizarea laboratorului este realizată integral,

materialele asigurate au respectat cele mai înalte standarde calitative,

reactivii folosiți sunt de cea mai bună calitate, au fost achiziționate o serie

de aparate denumite analizatoare, activitatea de service este asigurată de două

companii de service, procedura de implementare a standardelor I.S.O. este

aproape finalizată, costurile de implementare fiind suportate de către Clinică,

aprovizionarea cu materiale a decurs conform standardelor asumate, iar

materialele au respectat cele mai înalte standarde de calitate, cheltuielile cu

aprovizionarea fiind suportate de Clinică, părțile au analizat stadiul

achitării datoriilor reciproce, stabilind sumele pe care fiecare parte și le

datorează una celeilalte.

Deși

între părți mai există o serie de adrese privind unele disfuncționalități ale

derulării asocierii, din conținutul acestui proces-verbal reiese că acestea nu

erau atât de grave încât să ducă la întreruperea colaborării în cadrul

asocierii, apelantul-pârât nereclamând, în cadrul procesului verbal menționat,

vreo neîndeplinire/îndeplinire defectuoasă a obligațiilor contractuale, de

către intimata-reclamantă, de natură să conducă la rezilierea contractului, ca

sancțiune pentru nerespectarea culpabilă a obligațiilor asumate.

Ca urmare, se

apreciază că, în mod întemeiat, nu s-a reținut de către prima instanță

intervenirea rezilierii contractului de asociere datorată nerespectării

culpabile a obligațiilor asumate de către intimata-reclamantă, nefiind astfel

aplicabile prevederile art. 1020-1021 C. civ.

Prima instanță

a interpretat și reținut corect prevederile art. 9.2 din contractul de asociere

în participațiune în sensul încetării contractului prin denunțarea unilaterală

a acestuia de către apelantul pârât.

Art. 9.2

din contract dispune că: „prezentul contract de asociațiune în participațiune

nu se poate denunța în mod unilateral, în caz contrar, partea care îl denunță

fiind obligată la daune interese în cuantum minim egal cu valorile facturate

către clienți (interni sau externi) în ultimele 6 luni

”

.

Aparent

aceste prevederi contractuale redau principiul privind forța obligatorie a

contractelor, respectiv potrivit art. 969 C. civ. „contractele legal făcute au

putere de lege între părțile contractante”.

În realitate,

ele instituie și o excepție de la acest principiu, excepție constând în

posibilitatea denunțării unilaterale a contractului de asociere, denunțare care

este sancționată cu plata de daune-interese în cuantum minim egal cu valorile

facturate către clienți (interni sau externi) în ultimele 6 luni”.

Faptul că

apelantul-pârât a aplicat excepția prevăzută de art. 9.2 din contract,

denunțând unilateral contractul de asociere reiese, astfel cum s-a arătat de

către prima instanță, dintr-o serie de adrese trimise de către acesta

intimatei-reclamante, respectiv adresa nr. 1310/21 august 2009 coroborată cu

răspunsul intimatei prin adresa nr. 1335/27 august 2009 (filele 25 și 27 dosar

fond voi. I), adresa nr. 1326 din 25 august 2009 (fila 26 dosar fond vol. I) și

nr. 1465 din 14 septembrie 2009, coroborată de asemenea cu răspunsul intimatei

nr. 375 din 15 septembrie 2009 (filele 31 și 32 dosar fond vol. I). Denunțarea

unilaterală a contractului a fost consemnată neîndoielnic în procesul-verbal de

predare-primire din 28 septembrie 2009 (filele 17-19 dosar fond vol. I) semnat

de ambele părți, în care se menționează expres „decizia asociatului prim de a

denunța unilateral contractul de asociere”, decizie asumată de apelanta pârâtă

prin semnarea procesului-verbal.

În această fază procesuală a

rejudecării apelului, instanța de apel, având în vedere dispozițiile art.315 C.

proc. civ., a dispus efectuarea unei expertize contabile cu obiectivele:

calculul valorilor facturate de către SC C.R. SRL către clienții interni și

către clienții externi pe ultimele 6 luni anterioare datei de 1 septembrie 2009

(1 martie 2009 - 1 septembrie 2009) și calculul dobânzilor solicitate la

facturile emise de S.O.L.G. către SC C.R. SRL, având în vedere facturile

menționate și, separat, actualizarea acestora cu rata inflației.

În raportul de

expertiză contabilă se arată că, în perioada 1 martie 2009 - 1 septembrie 2009,

SC R. SRL a emis spre decontare, către Spital, următoarele facturi: nr. 10605

din 4 martie 2009 în valoare de 44849,42 lei, nr. 10706 din 6 aprilie 2009 în valoare

de 44913 lei, nr. 10802 din 6 mai 2009 în valoare de 45260,37 lei, nr. 10902

din 3 iunie 2009 în valoare de 44143,68 lei, nr. 11012 din 2 iulie 2009 în

valoare de 45886,35 lei, nr.11120/5 august 2009 în valoare de 46200 lei, nr.

11121 din 2 septembrie 2009 în valoare de 41.037,17 lei, în total 312289,99

lei.

Obligația

apelantei pârâte de decontare este stipulată la art. VIII intitulat „Drepturile

și obligațiile asociaților” care, la lit. d), prevede că asociatul prim, adică

Spitalul, „are obligația de a achita contravaloarea investigaților paraclinice

de laborator realizate de asociatul secund în beneficiul pacienților săi, la un

tarif ce va fi negociat anual de către părți, fără a putea depăși tariful

prevăzut în Contractul Cadru aprobat de Ministerul Sănătății - C.N.A.S. și

Colegiul Medicilor pentru acordarea asistenței medicale din ambulatoriu pentru

servicii paraclinice, conform Anexei la contract, în termen de 10 zile de la

data eliberării facturii”.

Expertul

arată că facturile expuse au fost întocmite și decontate eronat, în sensul că „SC

R. SRL a solicitat spre încasare la capitolul cheltuieli la fel ca la capitolul

venituri procentul de 67% și nu de 33% cât prevedea contractul de asociere

pentru cheltuieli”. „Datorită acestui procedeu, SC C.R. SRL a încasat necuvenit

de la Spitalul Lehliu Gară suma de 82.136,40 lei, prin compensare cu debitele

reciproce, conform protocolului din 23 decembrie 2009”. „Dar în suma de

267.440,57 lei, în favoarea reclamantului, se regăsesc aceleași facturi - cu

excepția facturii din 4 martie 2009, în sumă de 44.849,42 lei”.

S-a mai arătat

de către expert că SC R. SRL a mai prestat servicii medicale de natura

medicinii muncii, dar că acestea nu reprezintă clienți externi în sensul avut

în vedere de contractul de asociere, deci nu au fost luate în considerare.

S-a expus că,

datorită modului greșit de facturare, respectiv aplicarea aceluiași procent de

67% atât la venituri cât și la cheltuieli, din suma de 267.440,57 lei

(312.289,99 - 44.849,42 lei) ce se compune din șase facturi întocmite eronat,

suma de 69.602,64 lei reprezintă încasări necuvenite.

În cadrul

expertizei contabile s-a efectuat și calculul dobânzilor legale datorate de R. în

sumă de 3.762,13 lei, precum și actualizarea acestora cu rata inflației,

rezultând suma de 6.856,92 lei.

Față de

concluziile raportului de expertiză contabilă și de cele arătate, se constată

că daunele pe care apelantul-pârât le datorează intimatei-reclamante, ca urmare

a denunțării unilaterale a contractului de asociere și a aplicării clauzei

contractuale prevăzute la art. 9.2, este de 197.837,93 lei (267.440,57 -

69.602,64).

A fost găsită,

astfel, întemeiată critica apelantului în sensul nerespectării clauzei

prevăzute la art. 7.1 din contract referitoare la procentele de repartizare a

beneficiilor sau pierderilor obținute din activitățile desfășurate în comun,

respectiv asociatul SC C.R. SRL - 67% și asociatul Spitalul Orășenesc Lehliu Gară

- 33%, deoarece s-au facturat greșit cheltuieli în sarcina apelantei prin

aplicarea procentului de 67%, în loc de cel de 33%, cum prevede contractul.

Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, respectiv cele privind

admiterea, în parte, a cererii reconvenționale și, în consecință, cele

privind constatarea nulității absolute a clauzei de penalități inserată în cap.

VIII lit. d) din contractul de asociere în participațiune din 14 decembrie 2007

încheiat între părți, respingerea capătului de cerere privind rezilierea

aceluiași contract și obligarea reclamantei către pârât la plata sumei de

17.602,38 lei cu titlu de daune interese, sumă avută în vedere față de suma

stabilită prin raportul de expertiză contabilă efectuat în apel în raport de

aplicarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, potrivit

art. 296 teza a II-a C. proc. civ., precum și cele referitoare la compensarea

cheltuielilor de judecată efectuate de părți.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă reclamantă S.O.L.G.

aducându-i următoarele critici:

Instanța

de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând regula irevocabilității

unilaterale a contractelor bilateral sinalagmatice.

Instanța de

apel a apreciat, în mod greșit, natura contractului litigios, considerându-l un

contract cu executare succesivă, în realitate acesta fiind un contract cu

executare imediată.

Esența

contractului litigios este aceea că prevede împărțirea profitului în cotele

stabilite, însă profitul se evaluează la sfârșitul contractului, pe baza

balanței de venituri și cheltuieli.

Sub acest

aspect, instanța a interpretat greșit și a schimbat înțelesul actului dedus

judecății, neputând fi acceptată ideea ca un contract sinalagmatic să poată fi

desființat unilateral.

Simplul fapt

al prevederii, într-un astfel de contract, a dispoziției de revocare

unilaterală, nu constituie, în sine, un certificat de validitate a acelei

clauze.

Hotărârea

instanței de apel încalcă principiul „accesoriul urmează principalul”, în ce

privește interpretarea prevederilor art.9.2 din contractul de asociere.

În

opinia recurentului, dispoziția principală este aceea care prevede că

respectiva convenție nu se poate desființa unilateral, iar dispoziția accesorie

este aceea care prevede că acela care va desființa unilateral convenția, va

plăti o penalitate, situație în care trebuia să se dea eficiență dispoziției

principale iar nu celei accesorii.

S-a mai

susținut de către recurent că hotărârea instanței de apel este nelegală și sub

aspectul că, deși a reținut încălcarea gravă a obligațiilor contractuale de

către reclamantă, prin aceea că a facturat o cotă de 67% din profit, în loc de

33%, nu a reținut excepția de neexecutare invocată de către recurent.

Analizând

decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, constată

că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța

de apel a pronunțat o hotărâre legală, cu corecta aplicare a dispozițiilor

legale privind interpretarea clauzelor contractelor.

Teza I din

cuprinsul art. 9.2 din contract nu face decât să redea principiul forței

obligatorii a contractelor, cât și principiul simetriei contractelor

sinalagmatice, în sensul că un astfel de contract nu poate fi revocat decât

prin acordul comun de voință al părților.

Cu toate

acestea, în teza a ll-a a acestui articol, se prevede o excepție de la acest

principiu, în sensul că o parte îl poate denunța, însă, în această situație,

aceasta va fi obligată la plata de daune-interese, în articolul din contract

fiind prevăzut și cuantumul acestor daune-interese.

Ca atare, atât

prima instanță cât și instanța de apel au interpretat, în mod corect,

dispozițiile acestui articol din contract, teza a ll-a a acestuia derogând de

la teza l-a, aceasta tot în baza art.969 Cod civil -1864, conform căruia

convențiile între părțile contractante au putere de lege.

În realitate

acest articol din contract nu cuprinde o dispoziție principală și una

accesorie, ci o dispoziție generală și una specială, dispoziția specială

derogând de la cea generală.

De asemenea,

este greșită susținerea recurentei-pârâte în sensul că acest contract ar fi

unul cu executare dintr-o dată, nu unul cu executare succesivă, în realitate

contractul fiind unul cu executare succesivă, acest lucru rezultând atât din

Capitolul III, art. 3.1 și 3.2, care reglementează durata asociațiunii și

posibilitatea de prelungire a acesteia, cât mai ales din capitolul VII, art. 7.1,

din care rezultă că repartizarea beneficiilor sau pierderilor se va efectua

periodic, respectiv săptămânal, lunar, trimestrial etc., proporțional cu cota

de participare a fiecărui asociat.

Pe

starea de fapt, ambele instanțe de fond au reținut că recurenta-pârâtă și-a

manifestat intenția de denunțare unilaterală a contractului, acest fapt aducând

incidența dispozițiilor art. 9.2 teza a II-a din contractul de asociere în

participațiune.

Recurenta-pârâtă

face o confuzie între neexecutarea contractului și greșita aplicare a clauzelor

contractuale, atunci când se referă la faptul că reclamanta nu și-ar fi onorat

obligațiile contractuale, pe motiv că a calculat o cotă de 67% din profit în

loc de 33%, acest fapt având relevanță doar asupra cuantumului daunelor

interese ce i se cuvin reclamantei, nu asupra îndeplinirii sau nu a

obligațiilor sale contractuale.

Având în

vedere cele de mai sus, în baza art.312 alin.(1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de pârâtul S.O.L.G. împotriva deciziei nr.535/13

decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul

declarat de pârâtul S.O.L.G. împotriva Deciziei nr.535/2013 din 13 decembrie

2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 15 ianuarie 2015.