ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1781/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1781/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față:
Din examinarea
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de
Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a
României, reclamanta SC C. SRL București a chemat în judecată pe pârâtul
Spitalul Clinic C. București, solicitând obligarea pârâtului la plata
contravalorii în lei a sumei de 19.534,70 euro reprezentând contravaloarea
profitului nerealizat ca urmare a neexecutării de către Spital a Contractului
de furnizare nr. 10 din 21 octombrie 2001.
Pârâtul la termenul
din 15 septembrie 2009 a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune,
arătând că acțiunea a fost introdusă după expirarea termenului de prescripție
și a solicitat respingerea acțiunii pe acest temei.
Prin Sentința
arbitrală nr. 222 din 9 octombrie 2009, a fost admisă în parte excepția
prescripției dreptului la acțiune. A fost admisă în parte acțiunea reclamantei
și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 6.635,93 euro reprezentând profit
nerealizat pentru perioada în care dreptul la acțiune nu este prescris,
respectiv octombrie 2005 precum și la plata sumei de 1.494 RON reprezentând
cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța
această soluție, tribunalul arbitral a reținut că părțile au încheiat
contractul numit „de furnizare” nr. 10 din data de 21 decembrie 2001, modificat
prin două acte adiționale, contract la care se face referire în cererea de
chemare în judecată și pe care se întemeiază pretenția reclamantei și în
temeiul căruia reclamanta s-a obligat să amenajeze și să doteze cu aparatura
necesară o secție de dializă la Spitalul Clinic C., iar pârâta s-a obligat, ca
după darea în folosință a secției, să procure de la reclamantă consumabile
specifice activității de dializă, respectiv un număr de 30.000 de seturi pentru
tratamente de hemodializă.
Reclamanta și-a
îndeplinit obligația de amenajare și dotare a secției de dializă și a predat-o
pârâtei conform proceselor verbale din 30 octombrie 2002, data predării fiind
stabilită de părți, prin Actul adițional nr. 2 ca fiind și data începerii
contractului de furnizare a materialelor consumabile.
Conform art. 8 din
contract, acesta a fost încheiat pentru o perioadă de 36 de luni (3 ani) de la
prima livrare, care a avut loc la data de 20 octombrie 2002, ulterior, prin act
adițional stabilindu-se ca dată a începerii contractului de livrare, data de 30
octombrie 2002, conform celor arătate mai sus.
Conform art. 5 din
contract, beneficiarul se obliga să comande periodic consumabilele necesare, cu
15 zile înainte de termenul de livrare solicitat, cu excepția unor cazuri
urgente, iar reclamanta furnizoare s-a obligat să confirme comenzile și „să le
livreze … pe măsura consumului și respectiv a comenzilor transmise” (art. 4 din
contract ).
Interpretând aceste
clauze contractuale în acord cu regula înscrisă în art. 982 C. civ., care
prevede că „toate clauzele contractului se interpretează unele prin altele,
dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg”, tribunalul arbitral
a reținut că ne aflăm în prezența unui contract cu prestații succesive,
clauzele sale, în special cele formulate sub art. 4 și 5, caracterizând
contractul de furnizare încheiat de părți ca pe un contract cu executare
succesivă. Această calificare a contractului este importantă pentru
soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, astfel cum a arătat
în cele ce urmează.
În considerarea
acestor împrejurări de fapt reține prin expertiza efectuată în cauză, precum și
a celor de drept, reținând că media lunară a seturilor ce ar fi trebuit să fie
comandate conform specificului și necesităților proprii activităților de
hemodializă ale unui spital și contractului cu executare succesivă, tribunalul
arbitral a admis acțiunea în limitele beneficiului nerealizat pentru o singură
lună de livrare, respectiv octombrie 2005, suma datorată pentru aceasta fiind
de 846,42 seturi, înmulțit cu 7,84 euro, care reprezintă profitul pentru
fiecare set livrabil, astfel că suma datorată cu titlu de profit nerealizat
pentru luna pentru care pretenția nu este prescrisă, este de 6.635,93 euro.
Împotriva sentinței
arbitrale a formulat acțiune în anulare petenta SC C. SRL înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, secția a V - a comercială, criticând-o sub
următoarele aspecte:
În temeiul
dispozițiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. se apreciază că tribunalul
arbitral s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, în sensul că:
Așa cum s-a reținut
și în cuprinsul hotărârii arbitrale atacate, la termenul de judecată din data
de 15 septembrie 2009, pârâtul Spitalul Clinic C. a invocat excepția
prescripției dreptului la acțiune, motivat de faptul că acțiunea a fost
introdusă după expirarea termenului de prescripție, respectiv la data de 30
octombrie 2008.
Pârâtul a motivat excepția
în sensul că, deoarece Contractul de furnizare nr. 10/2001 încheiat între părți
a încetat la data de 30 octombrie 2005, atunci termenul de prescripție de 3 ani
pentru introducerea cererii de chemare în judecată se împlinise deja la data de
30 octombrie 2008, când reclamanta a depus cererea de chemare în judecată.
Față de această
excepție, astfel cum a fost motivată, reclamanta SC C. SRL s-a apărat indicând
faptul că cererea de arbitrare a fost înaintată tribunalului la data de 28
octombrie 2008 și că din eroare pe cererea de chemare în judecată aflată la
dosarul cauzei este înscrisă data de primire 30 octombrie 2008.
În raport de aceste
susțineri ale parților, tribunalul a dispus în mod corect verificarea
registrului general de intrări al Curții de Arbitraj, ocazie cu care s-a
constatat, așa cum arată și referatul oficial întocmit în acest sens și depus
la dosarul cauzei, că data depunerii cererii de arbitrare a fost 28 și nu 30
octombrie 2008.
Deși susținerile
pârâtului referitoare la prescripția dreptului la acțiune au vizat (așa cum se
poate vedea din cuprinsul hotărârii atacate și a actelor aflate la dosarul
cauzei) doar împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani - referitor
la întreaga cerere de chemare în judecată - înaintea datei de 30 octombrie 2008,
tribunalul arbitral s-a pronunțat din oficiu (fără ca cineva să fi invocat)
asupra prescripției dreptului la acțiune din perspectiva faptului că, Contractul
de furnizare nr. 10/2001 încheiat între părți ar fi fost unul cu executare
succesivă și că ar fi prescrise de fapt prestațiile anterioare lunii octombrie
2005.
La termenul de
judecată din data de 15 septembrie 2009 nu s-a discutat decât cu privire la
data depunerii cererii de chemare în judecată, dacă a fost 28 octombrie 2008
sau 30 octombrie 2008, fără a se pune în discuția părților vreun alt aspect
referitor la prescripția dreptului la acțiune.
Abia în motivarea
hotărârii arbitrale s-a putut constata faptul că tribunalul a avut în vedere un
aspect cu totul nou, pe care pârâta nu l-a invocat.
În temeiul
dispozițiilor art. 364 lit. g) C. proc. civ., se apreciază că hotărârea
arbitrală nu cuprinde motivele pe care se sprijină, astfel:
Prin Hotărârea
arbitrală nr. 222 din 9 octombrie 2009 a cărei anulare se solicită, tribunalul
a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune fără însă a motiva
în niciun fel nelegalitatea și netemeinicia argumentelor reclamantei
referitoare la respingerea acestei excepții.
Deși reclamanta a
formulat și a depus la dosarul cauzei nu mai puțin de 8 pagini de concluzii
scrise, în motivarea hotărârii pronunțate de tribunalul arbitral nu se regăsesc
decât argumentele instanței de judecată, fără niciun fel de referire la
susținerile reclamantei (sau ale pârâtei).
În cuprinsul
hotărârii arbitrale nu se regăsesc nici enunțate apărările reclamantei și nici
opinia tribunalului cu privire la aceste apărări.
În hotărârea atacată
nu se consemnează nici măcar poziția reclamantei cu privire la excepția
invocată de către pârât. Nu se reține nici măcar solicitarea reclamantei de
respingere a excepției, cu atât mai puțin argumentele juridice aduse de
reclamantă în susținerea respingerii excepției.
În mod firesc,
hotărârea arbitrală, la fel ca și o hotărâre judecătorească de drept comun, ar
trebui să cuprindă indicarea și discutarea temeiului legal al fiecărei
susțineri și apărări, precum și argumentarea în drept a acesteia.
Cuprinsul hotărârii
arbitrale este stabilit de art. 361 C. proc. civ. care arată că hotărârea
arbitrală se redactează în scris și trebuie să cuprindă, printre altele,
obiectul litigiului si susținerile pe scurt ale părților: susținerile pe scurt
ale părților nu înseamnă numai a menționa că reclamantul și-a susținut acțiunea
iar pârâtul a cerut respingerea ei ca neîntemeiată, ci înseamnă a reda sintetic
punctele de vedere formulate de părți, în legătură cu faptele litigiului și cu
dispozițiile legale aplicabile pentru ca în motivare să se răspundă la ele;
motivele de fapt si de drept ale hotărârii: motivarea este de esența
hotărârilor, constituie garanția pentru părți că cererile lor au fost analizate
cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar; când se
admite sau se respinge un capăt de cerere, un mijloc de apărare, o probă, un
incident procedural, trebuie să se arate temeiurile de fapt și de drept ale
admiterii sau respingerii, precum și motivul pentru care argumentele părților
au fost admise sau respinse; insuficiența motivării echivalează cu nemotivarea.
În aceste
împrejurări, față de maniera în care tribunalul arbitral a înțeles să redacteze
hotărârea atacată, petenta se consideră îndreptățită să susțină că nu a
beneficiat de un proces echitabil, așa cum cere art. 6 paragraful 1 al
Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului a statuat care sunt garanțiile unui proces
echitabil, iar cu relevanță pentru cauza recurentei sunt cele referitoare la
"motivarea hotărârilor”.
Cu referire la aceste
garanții, jurisprudența CEDO a reținut că dreptul la un proces echitabil,
garantat de art. 6.1. din Convenție include, între altele, dreptul părților de
a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice și
iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico c. Italiei din 13
mai 1980, seria A, nr. 37, p.16, paragraful 33), acest drept nu poate fi
considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate",
adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6
implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen
efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel
puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez c. Franței - Cerere nr. 27287/1999,
paragraful 80, CEDH 2004 - 1 și Hotărârea Vander Hurk c. Olandei din 19 aprilie
1994 seria A, p.19, paragraful 59); din perspectiva garanției privind motivarea
hotărârii, dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea
hotărârilor. Justițiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că
judecătorul a examinat probele administrate. Este adevărat că judecătorul nu
trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de către părți, dar cu toate
acestea, argumentele decisive pentru soluționarea cauzei vor trebui, totuși,
să-și găsească reflectare în hotărâre.
Față de aceste
aprecieri, în condițiile în care hotărârea atacată nu cuprinde niciunul dintre
argumentele invocate de către reclamanta SC C. SRL în apărare, se consideră că
în cauză tribunalul arbitral a motivat insuficient hotărârea pronunțată, aspect
ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Chiar dacă în cauză
este vorba despre o hotărâre arbitrală și nu de una pronunțată de instanțele de
drept comun (hotărâre arbitrală care poate fi atacat numai în cazul unor motive
ce par a ține de natura jurisdicțională a arbitrajului), nu se poate face
abstracție de faptul că părțile au voit și au înțeles să obțină o hotărâre care
să respecte principiile fundamentale ale procedurii civile și cu deosebire
dreptul la apărare și garanțiile procedurale.
În aceste
împrejurări, se apreciază că în cauză au fost încălcate dispozițiile legale
referitoare la motivarea hotărârii, având în vedere faptul că hotărârea nu
cuprinde nicio referire cu privire la susținerile și apărările reclamantei. Se
apreciază că în cauză tribunalul trebuia să evidențieze susținerile societății
reclamante și să justifice respingerea acestora.
În temeiul
dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., se învederează instanței de
judecată faptul că hotărârea arbitrală nu cuprinde semnăturile tuturor
arbitrilor, încălcându-se în acest fel dispozițiile art. 361 lit. g) C. proc.
civ.
În temeiul
dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., se apreciază că hotărârea
arbitrală a încălcat ordinea publică, bunele moravuri și dispoziții imperative
ale legii, astfel:
a) sfera motivului
prevăzut la lit. i) a art. 364 C. proc. civ. este circumscrisă la încălcarea
principiilor fundamentale ale litigiului arbitral astfel cum sunt enunțate de art.
358 C. proc. civ. „în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure
părților, sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, egalitate de tratament,
respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității”.
Din această
perspectivă, se apreciază că în cauză reclamanta nu a beneficiat de egalitate
de tratament.
b) tribunalul
arbitral a încălcat dispoziții imperative ale legii prin hotărârea pronunțată
în sensul că a adus atingere forței obligatorii a contractului.
Acest principiu, de o
importanță fundamentală, este consacrat de art. 969 C. civ., articol potrivit
căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile
contractante" (pacta sunt servanda).
S-a remarcat de către
specialiști că sensul propriu al prevederilor legale citate este acela că orice
contract se impune părților ca și când obligația de a-l respecta este identică
cu cea de a respecta legea însăși. Fundamentul forței obligatorii a
contractelor se află în teoria autonomiei de voință.
Un contract valabil
încheiat este obligatoriu nu numai pentru părți, dar și pentru instanțele de
judecată care sunt datoare să asigure, la nevoie, executarea lui în raport de
voința părților.
În acest caz,
judecătorul trebuie să fie extrem de prudent, pentru ca nu cumva să altereze
voința părților.
Astfel, când
judecătorul (arbitrul) dorește să sustragă un caz excepțional de la o regulă
generală, el nu trebuie să o facă decât dacă se poate sprijini pe alte texte
sau pe spiritul general al legii sau cel puțin pe un motiv evident și necesar
de echitate. El nu poate niciodată să sustragă în mod arbitrar un caz de la regulile
legale sau convenționale, deoarece el nu are în general dreptul să transforme
legea, introducând distincții acolo unde legiuitorul (sau părțile convenției)
nu a dorit să distingă: Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
În raport de aceste
precizări, trebuie avut în vedere „faptul că, încălcând dispozițiile art. 969
C. civ. și voința părților, tribunalul arbitral a apreciat în mod greșit Contractul
de furnizare nr. 10/2001 ca fiind unul cu executare succesivă, deși acesta are
în mod evident natura unui contract de vânzare cumpărare cu executare dintr-o
dată”.
Prin hotărârea
pronunțată, tribunalul a încălcat prevederile contractuale (care au în cazul
nostru putere de lege) și a calificat contractul (din proprie inițiativă) ca
fiind unul cu executare succesivă deși nicio clauză a acestuia nu indica un
asemenea lucru.
Ca și hotărârea
arbitrală, acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale are o natură juridică
mixtă - jurisdicțională și contractuală, ea nu este o simplă acțiune în
anularea unei convenții, dar nici cale de atac împotriva unui act exclusiv
jurisdicțional.
Este un mijloc
procedural specific de desființare a unei hotărâri arbitrale prin care s-a
încălcat, în principal, convenția arbitrală.
c) tribunalul
arbitral a încălcat dispoziții imperative ale legii prin hotărârea pronunțată
în sensul că a adus atingere prevederilor art. 274 C. proc. civ., care arată
că: „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească
cheltuielile de judecată".
Față de aceste
dispoziții legale, deși cererea reclamantei a fost admisă (chiar și în parte),
acesteia nu i-au fost încuviințate integral cheltuielile reprezentând onorariu
de avocat.
În acest sens, art. 359
C. proc. civ. prevede faptul că în cazul admiterii în parte a acțiunii
reclamantului, vor fi admise în parte și cheltuielile arbitrale, însă nu și
onorariul pentru avocat.
Onorariul avocatului
nu a fost stabilit procentual în raport de valoarea litigiului și nici
prestația avocatului nu a fost mai mică dacă tribunalul a admis cererea de
arbitrare numai în parte.
În aceste
împrejurări, se apreciază nelegală reducerea onorariului avocatului în raport
de admiterea în parte a acțiunii.
Analizând hotărârea
atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea a constat că acțiunea în anulare
nu este fondată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 364 C.
proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în
anulare pentru unul sau mai multe din motivele limitativ prevăzute de text .
Procedând la examenul
de legalitate a hotărârii arbitrale din perspectiva articolului 364 C. proc.
civ., Curtea a reținut că motivele de desființare nu se justifică.
Primul motiv invocat
este cel prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ., în sensul că tribunalul
s-ar fi pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut atunci când a apreciat,
fără ca pârâtul să invoce și fără a se pune în discuția părților acest aspect,
că prestațiile anterioare lunii octombrie 2005 ar fi prescrise în condițiile în
care contractul este unul cu executare succesivă.
În încheierea de
ședință de la 15 septembrie 2009 s-a consemnat că pârâtul a invocat excepția
prescripției, arătând că acțiunea a fost introdusă după 3 ani și subliniind că
termenul curge de la fiecare prestație în parte.
În replică, reclamanta
a solicitat respingerea excepției, arătând că acțiunea arbitrală a fost
introdusă pe data de 28 octombrie 2008 și susținând că de la data de 30
octombrie 2005 (când a încetat contractul) s-a născut dreptul, pretenția
născându-se dintr-o prestație neefectuată de pârât, contractul fiind cu
prestație lunară (reclamanta se referă pe larg la aceste probleme și în
concluziile scrise depuse la 23 septembrie 2009).
Rezultă așadar că
tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra excepție prescripției, având în vedere
aspectele discutate de părți la termen.
Al doilea motiv de
anulare se referă la nemotivarea soluției de admitere în parte a excepție
prescripției dreptului la acțiune în sensul că în cuprinsul hotărârii nu sunt
enunțate apărările reclamantei și nici opinia tribunalului cu privire la aceste
apărări.
Articolul 364 lit. g)
C. proc. civ. prevede expres că hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă
nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării, nu
este semnată de arbitri. Deci numai lipsa acestor elemente duce la desființarea
hotărârii nu și a altor părți componente ale hotărârii, stipulate de art. 361
C. proc. civ., cum sunt susținerile pe scurt ale părților.
Hotărârea cuprinde
motivele care au stat la baza soluției date excepției prescripției, prin
acestea tribunalul înțelegând să răspundă implicit și susținerilor contrare ale
reclamantei. Chiar dacă o motivare implicită nu este în general satisfăcătoare
și nu este de natură a convinge partea de justețea măsurii pronunțate, așa cum
s-a reținut constant și în jurisprudența CEDO, deși în cauză e vorba de un
arbitraj care excede competenței Curții, totuși, din perspectiva art. 364 C.
proc. civ., nu se poate susține că hotărârea nu cuprinde motivele ei.
Originalul hotărârii
aflate la dosar este semnat de cei trei arbitri, copiile comunicate părților,
ca și în cazul hotărârilor judecătorești, netrebuind a fi semnate.
Petenta arată că nu a
beneficiat de egalitate de tratament, dar nu arată în ce a constatat
discriminarea.
În ceea ce privește
constatările tribunalului asupra naturii contractului analizat, modul de
apreciere și interpretare a probelor reprezintă probleme ce nu pot face
obiectul acțiunii în anulare întrucât s-ar ajunge implicit la o rejudecare a
cauzei ceea ce nu este permis decât în urma desființării hotărârii.
Pe de altă parte, nu
se invocă încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a unor dispoziții
imperative a legii, ci doar încălcarea prevederilor contractuale și a voinței
părților.
Referitor la
onorariul avocatului, art. 359 alin. (2) C. proc. civ. prevede că în lipsa unei
înțelegeri între părți, cheltuielile arbitrale (care cuprind și onorariile
avocaților) se suportă de partea care a pierdut litigiul proporțional cu ceea
ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte.
La ultimul termen de
judecată, petenta a invocat nulitatea hotărârii arbitrale datorată inexistenței
unei încheieri de amânare a pronunțării din 29 septembrie 2009 la 9 octombrie 2009,
care să respecte normele de legalitate.
Se constată că în
încheierea de amânare se menționează că tribunalul arbitral, în aceeași
componență, amână pronunțarea, iar în privința modificării datelor, nu rezultă
că încheierea ar fi fost redactată ulterior și nu ar fi fost o simplă eroare
materială, semnătura arbitrilor figurând în finalul actului.
Prin Sentința
comercială nr. 105 din 22 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a
V-a comercială, a respins ca nefondată acțiunea în anularea Sentinței arbitrale
nr. 222 din 9 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial
Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Reclamanta SC C. SRL
București a formulat recurs împotriva susmenționatei decizii, în temeiul
motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin prisma acestui
motiv de modificare recurenta a susținut următoarele :
Din punct de vedere
al încălcării art. 364 lit. g) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că
tribunalul arbitral a efectuat o motivare implicită, însă în opinia sa aceasta
nu este satisfăcătoare și nu este în măsură să convingă partea de justețea
măsurii adoptate, astfel cum s-a reținut în jurisprudența CEDO.
În aceste condiții,
Tribunalul arbitral este o instanță independentă și imparțială, care pronunță
hotărâri cu respectarea drepturilor procedurale fundamentale impuse de
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În consecință,
apreciază că deși instanța care a judecat acțiunea în anulare a reținut că
motivarea este nesatisfăcătoare, nu a găsit întemeiat motivul de nelegalitate
reprezentat de art. 364 lit. g) C. proc. civ.
Din acest punct de
vedere, arată că a fost interpretat și aplicat greșit art. 361 și art. 364 C.
proc. civ., referitor la motivarea hotărârii, iar în condițiile în care nu a
analizat argumentele reclamantei, acest lucru echivalează cu o nemotivare.
Dintr-un alt punct de
vedere, recurenta arată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției
nulității hotărârii arbitrale invocată de reclamantă la ultimul termen de
judecată.
De asemenea, instanța
de fond nu a reținut nulitatea hotărârii arbitrale datorată inexistenței
încheierii de amânare a pronunțării din data de 29 septembrie 2009 la 9
octombrie 2009.
De asemenea,
hotărârea nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină și care au stat la
baza pronunțării sentinței.
Recursul este
nefondat.
Acțiunea în anulare
este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra
hotărârii arbitrale calificată ca fiind un act de jurisdicție nestatală.
Controlul judecătoresc se declanșează însă prin mijloacele procedurale puse la
îndemână de art. 364 lit. a) - i) C. proc. civ.
Într-o primă etapă, a
exercitării controlului, instanța sesizată cu o acțiune în anulare trebuie să
se limiteze la motivele de desființare, caracterul restrictiv al acestei etape
rezultând din alin. 1 al art. 364 C. proc. civ. prin care se dispune că
hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pentru motivele prevăzute expres
la literele a) - i).
Cea de-a doua etapă a
judecării acțiunii în anulare după înlăturarea greșelilor de procedură pe care
le vizează art. 364 lit. a) - i) C. proc. civ. se desprinde din dispozițiile art.
366 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează judecata în fond în limitele
convenției arbitrale, ceea ce presupune conservarea cadrului procesual existent
la momentul pronunțării hotărârii arbitrale cu excepția art. 364 lit. a) și b),
caz în care aceste limite nu au suport.
Valorificând aceste
precizări, în raport de motivul de anulare invocat de recurentă, Înalta Curte
observă că acțiunea în anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 364 lit. g)
C. proc. civ.
Recurenta a pus în
discuție ipoteza art. 364 lit. g) C. proc. civ., prin trimiterea la art. 261 C.
proc. civ., din perspectiva acestei reglementări fiind pusă în valoare prin
argumentele prezentate nemotivarea hotărârii arbitrale.
Curtea de Apel, ca
instanță de anulare a stabilit că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 364 lit.
g), întrucât numai lipsa dispozitivului și motivelor, a datei și locului
pronunțării, și nesemnării acesteia de arbitri pot conduce la desființarea
hotărârii, și nu lipsa altor părți componente ale hotărârii, stipulate de art. 361
C. proc. civ.
Cu referire la
invocarea acestui motiv, Înalta Curte reține că această argumentație a
instanței care a soluționat acțiunea în anulare, nu reprezintă o admitere a
motivării nesatisfăcătoare a sentinței arbitrale. Cu privire la ipoteza
reglementată de art. 364 lit. g), Înalta Curte arată că motivarea hotărârii
arbitrale urmează în principiu regulile aplicabile hotărârilor judecătorești,
verificarea îndeplinirii cerinței motivării constând în verificarea existenței,
iar nu fondul motivării.
În consecință, critica
evocată nu va fi reținută.
Critica recurentei
privind nulitatea hotărârii arbitrale datorită inexistenței încheierii de
amânare a pronunțării din 29 septembrie 2009 la 9 octombrie 2009, a fost
examinată prin acțiunea în anulare, instanța reținând că încheierea nu a fost
redactată ulterior, semnătura arbitrilor figurând în finalul actului. De
asemenea, Înalta Curte constată că asupra acestei nelegalități instanța nu
trebuia să se pronunțe prin dispozitivul sentinței.
În ceea ce privește
nulitatea invocată de recurentă în raport de dispozițiile art. 261 pct. 5 C.
proc. civ., se constată că hotărârea atacată cuprinde motivele de drept pe care
se sprijină, raportat la motivele de desființare a acțiunii în anulare.
În raport de aceste
considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează
să respingă prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamanta SC C. SRL București împotriva Sentinței
comerciale nr. 105 din 22 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 mai 2011.