ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1781/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, reclamanta SC C. SRL București a chemat în judecată pe pârâtul Spitalul Clinic C. București, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii în lei a sumei de 19.534,70 euro reprezentând contravaloarea profitului nerealizat ca urmare a neexecutării de către Spital a Contractului de furnizare nr. 10 din 21 octombrie 2001. Pârâtul la termenul din 15 septembrie 2009 a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, arătând că acțiunea a fost introdusă după expirarea termenului de prescripție și a solicitat respingerea acțiunii pe acest temei.

Prin Sentința arbitrală nr. 222 din 9 octombrie 2009, a fost admisă în parte excepția prescripției dreptului la acțiune. A fost admisă în parte acțiunea reclamantei și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 6.635,93 euro reprezentând profit nerealizat pentru perioada în care dreptul la acțiune nu este prescris, respectiv octombrie 2005 precum și la plata sumei de 1.494 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul arbitral a reținut că părțile au încheiat contractul numit „de furnizare” nr. 10 din data de 21 decembrie 2001, modificat prin două acte adiționale, contract la care se face referire în cererea de chemare în judecată și pe care se întemeiază pretenția reclamantei și în temeiul căruia reclamanta s-a obligat să amenajeze și să doteze cu aparatura necesară o secție de dializă la Spitalul Clinic C., iar pârâta s-a obligat, ca după darea în folosință a secției, să procure de la reclamantă consumabile specifice activității de dializă, respectiv un număr de 30.000 de seturi pentru tratamente de hemodializă. Reclamanta și-a îndeplinit obligația de amenajare și dotare a secției de dializă și a predat-o pârâtei conform proceselor verbale din 30 octombrie 2002, data predării fiind stabilită de părți, prin Actul adițional nr. 2 ca fiind și data începerii contractului de furnizare a materialelor consumabile.

Conform art. 8 din contract, acesta a fost încheiat pentru o perioadă de 36 de luni (3 ani) de la prima livrare, care a avut loc la data de 20 octombrie 2002, ulterior, prin act adițional stabilindu-se ca dată a începerii contractului de livrare, data de 30 octombrie 2002, conform celor arătate mai sus.

Conform art. 5 din contract, beneficiarul se obliga să comande periodic consumabilele necesare, cu 15 zile înainte de termenul de livrare solicitat, cu excepția unor cazuri urgente, iar reclamanta furnizoare s-a obligat să confirme comenzile și „să le livreze … pe măsura consumului și respectiv a comenzilor transmise” (art. 4 din contract ). Interpretând aceste clauze contractuale în acord cu regula înscrisă în art. 982 C. civ., care prevede că „toate clauzele contractului se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg”, tribunalul arbitral a reținut că ne aflăm în prezența unui contract cu prestații succesive, clauzele sale, în special cele formulate sub art. 4 și 5, caracterizând contractul de furnizare încheiat de părți ca pe un contract cu executare succesivă.

Această calificare a contractului este importantă pentru soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, astfel cum a arătat în cele ce urmează. În considerarea acestor împrejurări de fapt reține prin expertiza efectuată în cauză, precum și a celor de drept, reținând că media lunară a seturilor ce ar fi trebuit să fie comandate conform specificului și necesităților proprii activităților de hemodializă ale unui spital și contractului cu executare succesivă, tribunalul arbitral a admis acțiunea în limitele beneficiului nerealizat pentru o singură lună de livrare, respectiv octombrie 2005, suma datorată pentru aceasta fiind de 846,42 seturi, înmulțit cu 7,84 euro, care reprezintă profitul pentru fiecare set livrabil, astfel că suma datorată cu titlu de profit nerealizat pentru luna pentru care pretenția nu este prescrisă, este de 6.635,93 euro.

Împotriva sentinței arbitrale a formulat acțiune în anulare petenta SC C. SRL înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V - a comercială, criticând-o sub următoarele aspecte: În temeiul dispozițiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ.

se apreciază că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, în sensul că: Așa cum s-a reținut și în cuprinsul hotărârii arbitrale atacate, la termenul de judecată din data de 15 septembrie 2009, pârâtul Spitalul Clinic C. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, motivat de faptul că acțiunea a fost introdusă după expirarea termenului de prescripție, respectiv la data de 30 octombrie 2008. Pârâtul a motivat excepția în sensul că, deoarece Contractul de furnizare nr. 10/2001 încheiat între părți a încetat la data de 30 octombrie 2005, atunci termenul de prescripție de 3 ani pentru introducerea cererii de chemare în judecată se împlinise deja la data de 30 octombrie 2008, când reclamanta a depus cererea de chemare în judecată.

Față de această excepție, astfel cum a fost motivată, reclamanta SC C. SRL s-a apărat indicând faptul că cererea de arbitrare a fost înaintată tribunalului la data de 28 octombrie 2008 și că din eroare pe cererea de chemare în judecată aflată la dosarul cauzei este înscrisă data de primire 30 octombrie 2008. În raport de aceste susțineri ale parților, tribunalul a dispus în mod corect verificarea registrului general de intrări al Curții de Arbitraj, ocazie cu care s-a constatat, așa cum arată și referatul oficial întocmit în acest sens și depus la dosarul cauzei, că data depunerii cererii de arbitrare a fost 28 și nu 30 octombrie 2008. Deși susținerile pârâtului referitoare la prescripția dreptului la acțiune au vizat (așa cum se poate vedea din cuprinsul hotărârii atacate și a actelor aflate la dosarul cauzei) doar împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani - referitor la întreaga cerere de chemare în judecată - înaintea datei de 30 octombrie 2008, tribunalul arbitral s-a pronunțat din oficiu (fără ca cineva să fi invocat) asupra prescripției dreptului la acțiune din perspectiva faptului că,

Contractul de furnizare nr. 10/2001 încheiat între părți ar fi fost unul cu executare succesivă și că ar fi prescrise de fapt prestațiile anterioare lunii octombrie 2005. La termenul de judecată din data de 15 septembrie 2009 nu s-a discutat decât cu privire la data depunerii cererii de chemare în judecată, dacă a fost 28 octombrie 2008 sau 30 octombrie 2008, fără a se pune în discuția părților vreun alt aspect referitor la prescripția dreptului la acțiune. Abia în motivarea hotărârii arbitrale s-a putut constata faptul că tribunalul a avut în vedere un aspect cu totul nou, pe care pârâta nu l-a invocat. În temeiul dispozițiilor art. 364 lit. g) C. proc.

civ., se apreciază că hotărârea arbitrală nu cuprinde motivele pe care se sprijină, astfel: Prin Hotărârea arbitrală nr. 222 din 9 octombrie 2009 a cărei anulare se solicită, tribunalul a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune fără însă a motiva în niciun fel nelegalitatea și netemeinicia argumentelor reclamantei referitoare la respingerea acestei excepții. Deși reclamanta a formulat și a depus la dosarul cauzei nu mai puțin de 8 pagini de concluzii scrise, în motivarea hotărârii pronunțate de tribunalul arbitral nu se regăsesc decât argumentele instanței de judecată, fără niciun fel de referire la susținerile reclamantei (sau ale pârâtei). În cuprinsul hotărârii arbitrale nu se regăsesc nici enunțate apărările reclamantei și nici opinia tribunalului cu privire la aceste apărări.

În hotărârea atacată nu se consemnează nici măcar poziția reclamantei cu privire la excepția invocată de către pârât. Nu se reține nici măcar solicitarea reclamantei de respingere a excepției, cu atât mai puțin argumentele juridice aduse de reclamantă în susținerea respingerii excepției. În mod firesc, hotărârea arbitrală, la fel ca și o hotărâre judecătorească de drept comun, ar trebui să cuprindă indicarea și discutarea temeiului legal al fiecărei susțineri și apărări, precum și argumentarea în drept a acesteia. Cuprinsul hotărârii arbitrale este stabilit de art. 361 C. proc. civ.

care arată că hotărârea arbitrală se redactează în scris și trebuie să cuprindă, printre altele, obiectul litigiului si susținerile pe scurt ale părților: susținerile pe scurt ale părților nu înseamnă numai a menționa că reclamantul și-a susținut acțiunea iar pârâtul a cerut respingerea ei ca neîntemeiată, ci înseamnă a reda sintetic punctele de vedere formulate de părți, în legătură cu faptele litigiului și cu dispozițiile legale aplicabile pentru ca în motivare să se răspundă la ele; motivele de fapt si de drept ale hotărârii: motivarea este de esența hotărârilor, constituie garanția pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar; când se admite sau se respinge un capăt de cerere, un mijloc de apărare, o probă, un incident procedural, trebuie să se arate temeiurile de fapt și de drept ale admiterii sau respingerii, precum și motivul pentru care argumentele părților au fost admise sau respinse; insuficiența motivării echivalează cu nemotivarea.

În aceste împrejurări, față de maniera în care tribunalul arbitral a înțeles să redacteze hotărârea atacată, petenta se consideră îndreptățită să susțină că nu a beneficiat de un proces echitabil, așa cum cere art. 6 paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat care sunt garanțiile unui proces echitabil, iar cu relevanță pentru cauza recurentei sunt cele referitoare la "motivarea hotărârilor”. Cu referire la aceste garanții, jurisprudența CEDO a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1. din Convenție include, între altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico c. Italiei din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p.16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez c. Franței - Cerere nr. 27287/1999, paragraful 80, CEDH 2004 - 1 și Hotărârea Vander Hurk c. Olandei din 19 aprilie 1994 seria A, p.19, paragraful 59); din perspectiva garanției privind motivarea hotărârii, dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor.

Justițiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat probele administrate. Este adevărat că judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de către părți, dar cu toate acestea, argumentele decisive pentru soluționarea cauzei vor trebui, totuși, să-și găsească reflectare în hotărâre. Față de aceste aprecieri, în condițiile în care hotărârea atacată nu cuprinde niciunul dintre argumentele invocate de către reclamanta SC C. SRL în apărare, se consideră că în cauză tribunalul arbitral a motivat insuficient hotărârea pronunțată, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Chiar dacă în cauză este vorba despre o hotărâre arbitrală și nu de una pronunțată de instanțele de drept comun (hotărâre arbitrală care poate fi atacat numai în cazul unor motive ce par a ține de natura jurisdicțională a arbitrajului), nu se poate face abstracție de faptul că părțile au voit și au înțeles să obțină o hotărâre care să respecte principiile fundamentale ale procedurii civile și cu deosebire dreptul la apărare și garanțiile procedurale. În aceste împrejurări, se apreciază că în cauză au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la motivarea hotărârii, având în vedere faptul că hotărârea nu cuprinde nicio referire cu privire la susținerile și apărările reclamantei. Se apreciază că în cauză tribunalul trebuia să evidențieze susținerile societății reclamante și să justifice respingerea acestora.

În temeiul dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., se învederează instanței de judecată faptul că hotărârea arbitrală nu cuprinde semnăturile tuturor arbitrilor, încălcându-se în acest fel dispozițiile art. 361 lit. g) C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., se apreciază că hotărârea arbitrală a încălcat ordinea publică, bunele moravuri și dispoziții imperative ale legii, astfel: a) sfera motivului prevăzut la lit. i) a art. 364 C. proc. civ. este circumscrisă la încălcarea principiilor fundamentale ale litigiului arbitral astfel cum sunt enunțate de art. 358 C. proc. civ. „în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părților, sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, egalitate de tratament, respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității”.

Din această perspectivă, se apreciază că în cauză reclamanta nu a beneficiat de egalitate de tratament. b) tribunalul arbitral a încălcat dispoziții imperative ale legii prin hotărârea pronunțată în sensul că a adus atingere forței obligatorii a contractului. Acest principiu, de o importanță fundamentală, este consacrat de art. 969 C. civ., articol potrivit căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante" (pacta sunt servanda). S-a remarcat de către specialiști că sensul propriu al prevederilor legale citate este acela că orice contract se impune părților ca și când obligația de a-l respecta este identică cu cea de a respecta legea însăși. Fundamentul forței obligatorii a contractelor se află în teoria autonomiei de voință.

Un contract valabil încheiat este obligatoriu nu numai pentru părți, dar și pentru instanțele de judecată care sunt datoare să asigure, la nevoie, executarea lui în raport de voința părților. În acest caz, judecătorul trebuie să fie extrem de prudent, pentru ca nu cumva să altereze voința părților. Astfel, când judecătorul (arbitrul) dorește să sustragă un caz excepțional de la o regulă generală, el nu trebuie să o facă decât dacă se poate sprijini pe alte texte sau pe spiritul general al legii sau cel puțin pe un motiv evident și necesar de echitate. El nu poate niciodată să sustragă în mod arbitrar un caz de la regulile legale sau convenționale, deoarece el nu are în general dreptul să transforme legea, introducând distincții acolo unde legiuitorul (sau părțile convenției) nu a dorit să distingă: Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În raport de aceste precizări, trebuie avut în vedere „faptul că, încălcând dispozițiile art. 969 C. civ. și voința părților, tribunalul arbitral a apreciat în mod greșit Contractul de furnizare nr. 10/2001 ca fiind unul cu executare succesivă, deși acesta are în mod evident natura unui contract de vânzare cumpărare cu executare dintr-o dată”. Prin hotărârea pronunțată, tribunalul a încălcat prevederile contractuale (care au în cazul nostru putere de lege) și a calificat contractul (din proprie inițiativă) ca fiind unul cu executare succesivă deși nicio clauză a acestuia nu indica un asemenea lucru. Ca și hotărârea arbitrală, acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale are o natură juridică mixtă - jurisdicțională și contractuală, ea nu este o simplă acțiune în anularea unei convenții, dar nici cale de atac împotriva unui act exclusiv jurisdicțional.

Este un mijloc procedural specific de desființare a unei hotărâri arbitrale prin care s-a încălcat, în principal, convenția arbitrală. c) tribunalul arbitral a încălcat dispoziții imperative ale legii prin hotărârea pronunțată în sensul că a adus atingere prevederilor art. 274 C. proc. civ., care arată că: „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Față de aceste dispoziții legale, deși cererea reclamantei a fost admisă (chiar și în parte), acesteia nu i-au fost încuviințate integral cheltuielile reprezentând onorariu de avocat. În acest sens, art. 359 C. proc. civ. prevede faptul că în cazul admiterii în parte a acțiunii reclamantului, vor fi admise în parte și cheltuielile arbitrale, însă nu și onorariul pentru avocat.

Onorariul avocatului nu a fost stabilit procentual în raport de valoarea litigiului și nici prestația avocatului nu a fost mai mică dacă tribunalul a admis cererea de arbitrare numai în parte. În aceste împrejurări, se apreciază nelegală reducerea onorariului avocatului în raport de admiterea în parte a acțiunii. Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea a constat că acțiunea în anulare nu este fondată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 364 C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul sau mai multe din motivele limitativ prevăzute de text . Procedând la examenul de legalitate a hotărârii arbitrale din perspectiva articolului 364 C. proc.

civ., Curtea a reținut că motivele de desființare nu se justifică. Primul motiv invocat este cel prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ., în sensul că tribunalul s-ar fi pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut atunci când a apreciat, fără ca pârâtul să invoce și fără a se pune în discuția părților acest aspect, că prestațiile anterioare lunii octombrie 2005 ar fi prescrise în condițiile în care contractul este unul cu executare succesivă. În încheierea de ședință de la 15 septembrie 2009 s-a consemnat că pârâtul a invocat excepția prescripției, arătând că acțiunea a fost introdusă după 3 ani și subliniind că termenul curge de la fiecare prestație în parte.

În replică, reclamanta a solicitat respingerea excepției, arătând că acțiunea arbitrală a fost introdusă pe data de 28 octombrie 2008 și susținând că de la data de 30 octombrie 2005 (când a încetat contractul) s-a născut dreptul, pretenția născându-se dintr-o prestație neefectuată de pârât, contractul fiind cu prestație lunară (reclamanta se referă pe larg la aceste probleme și în concluziile scrise depuse la 23 septembrie 2009). Rezultă așadar că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra excepție prescripției, având în vedere aspectele discutate de părți la termen. Al doilea motiv de anulare se referă la nemotivarea soluției de admitere în parte a excepție prescripției dreptului la acțiune în sensul că în cuprinsul hotărârii nu sunt enunțate apărările reclamantei și nici opinia tribunalului cu privire la aceste apărări.

Articolul 364 lit. g) C. proc. civ. prevede expres că hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării, nu este semnată de arbitri. Deci numai lipsa acestor elemente duce la desființarea hotărârii nu și a altor părți componente ale hotărârii, stipulate de art. 361 C. proc. civ., cum sunt susținerile pe scurt ale părților. Hotărârea cuprinde motivele care au stat la baza soluției date excepției prescripției, prin acestea tribunalul înțelegând să răspundă implicit și susținerilor contrare ale reclamantei. Chiar dacă o motivare implicită nu este în general satisfăcătoare și nu este de natură a convinge partea de justețea măsurii pronunțate, așa cum s-a reținut constant și în jurisprudența CEDO, deși în cauză e vorba de un arbitraj care excede competenței Curții, totuși, din perspectiva art. 364 C. proc.

civ., nu se poate susține că hotărârea nu cuprinde motivele ei. Originalul hotărârii aflate la dosar este semnat de cei trei arbitri, copiile comunicate părților, ca și în cazul hotărârilor judecătorești, netrebuind a fi semnate. Petenta arată că nu a beneficiat de egalitate de tratament, dar nu arată în ce a constatat discriminarea. În ceea ce privește constatările tribunalului asupra naturii contractului analizat, modul de apreciere și interpretare a probelor reprezintă probleme ce nu pot face obiectul acțiunii în anulare întrucât s-ar ajunge implicit la o rejudecare a cauzei ceea ce nu este permis decât în urma desființării hotărârii. Pe de altă parte, nu se invocă încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a unor dispoziții imperative a legii, ci doar încălcarea prevederilor contractuale și a voinței părților.

Referitor la onorariul avocatului, art. 359 alin. (2) C. proc. civ. prevede că în lipsa unei înțelegeri între părți, cheltuielile arbitrale (care cuprind și onorariile avocaților) se suportă de partea care a pierdut litigiul proporțional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte. La ultimul termen de judecată, petenta a invocat nulitatea hotărârii arbitrale datorată inexistenței unei încheieri de amânare a pronunțării din 29 septembrie 2009 la 9 octombrie 2009, care să respecte normele de legalitate. Se constată că în încheierea de amânare se menționează că tribunalul arbitral, în aceeași componență, amână pronunțarea, iar în privința modificării datelor, nu rezultă că încheierea ar fi fost redactată ulterior și nu ar fi fost o simplă eroare materială, semnătura arbitrilor figurând în finalul actului.

Prin Sentința comercială nr. 105 din 22 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondată acțiunea în anularea Sentinței arbitrale nr. 222 din 9 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Reclamanta SC C. SRL București a formulat recurs împotriva susmenționatei decizii, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin prisma acestui motiv de modificare recurenta a susținut următoarele : Din punct de vedere al încălcării art. 364 lit. g) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că tribunalul arbitral a efectuat o motivare implicită, însă în opinia sa aceasta nu este satisfăcătoare și nu este în măsură să convingă partea de justețea măsurii adoptate, astfel cum s-a reținut în jurisprudența CEDO.

În aceste condiții, Tribunalul arbitral este o instanță independentă și imparțială, care pronunță hotărâri cu respectarea drepturilor procedurale fundamentale impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. În consecință, apreciază că deși instanța care a judecat acțiunea în anulare a reținut că motivarea este nesatisfăcătoare, nu a găsit întemeiat motivul de nelegalitate reprezentat de art. 364 lit. g) C. proc. civ. Din acest punct de vedere, arată că a fost interpretat și aplicat greșit art. 361 și art. 364 C. proc. civ., referitor la motivarea hotărârii, iar în condițiile în care nu a analizat argumentele reclamantei, acest lucru echivalează cu o nemotivare. Dintr-un alt punct de vedere, recurenta arată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției nulității hotărârii arbitrale invocată de reclamantă la ultimul termen de judecată.

De asemenea, instanța de fond nu a reținut nulitatea hotărârii arbitrale datorată inexistenței încheierii de amânare a pronunțării din data de 29 septembrie 2009 la 9 octombrie 2009. De asemenea, hotărârea nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină și care au stat la baza pronunțării sentinței. Recursul este nefondat. Acțiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale calificată ca fiind un act de jurisdicție nestatală. Controlul judecătoresc se declanșează însă prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 364 lit. a) - i) C. proc. civ. Într-o primă etapă, a exercitării controlului, instanța sesizată cu o acțiune în anulare trebuie să se limiteze la motivele de desființare, caracterul restrictiv al acestei etape rezultând din alin. 1 al art. 364 C. proc.

civ. prin care se dispune că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pentru motivele prevăzute expres la literele a) - i). Cea de-a doua etapă a judecării acțiunii în anulare după înlăturarea greșelilor de procedură pe care le vizează art. 364 lit. a) - i) C. proc. civ. se desprinde din dispozițiile art. 366 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează judecata în fond în limitele convenției arbitrale, ceea ce presupune conservarea cadrului procesual existent la momentul pronunțării hotărârii arbitrale cu excepția art. 364 lit. a) și b), caz în care aceste limite nu au suport. Valorificând aceste precizări, în raport de motivul de anulare invocat de recurentă, Înalta Curte observă că acțiunea în anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 364 lit. g) C. proc.

civ. Recurenta a pus în discuție ipoteza art. 364 lit. g) C. proc. civ., prin trimiterea la art. 261 C. proc. civ., din perspectiva acestei reglementări fiind pusă în valoare prin argumentele prezentate nemotivarea hotărârii arbitrale. Curtea de Apel, ca instanță de anulare a stabilit că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 364 lit. g), întrucât numai lipsa dispozitivului și motivelor, a datei și locului pronunțării, și nesemnării acesteia de arbitri pot conduce la desființarea hotărârii, și nu lipsa altor părți componente ale hotărârii, stipulate de art. 361 C. proc. civ. Cu referire la invocarea acestui motiv, Înalta Curte reține că această argumentație a instanței care a soluționat acțiunea în anulare, nu reprezintă o admitere a motivării nesatisfăcătoare a sentinței arbitrale.

Cu privire la ipoteza reglementată de art. 364 lit. g), Înalta Curte arată că motivarea hotărârii arbitrale urmează în principiu regulile aplicabile hotărârilor judecătorești, verificarea îndeplinirii cerinței motivării constând în verificarea existenței, iar nu fondul motivării. În consecință, critica evocată nu va fi reținută. Critica recurentei privind nulitatea hotărârii arbitrale datorită inexistenței încheierii de amânare a pronunțării din 29 septembrie 2009 la 9 octombrie 2009, a fost examinată prin acțiunea în anulare, instanța reținând că încheierea nu a fost redactată ulterior, semnătura arbitrilor figurând în finalul actului. De asemenea, Înalta Curte constată că asupra acestei nelegalități instanța nu trebuia să se pronunțe prin dispozitivul sentinței.

În ceea ce privește nulitatea invocată de recurentă în raport de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se constată că hotărârea atacată cuprinde motivele de drept pe care se sprijină, raportat la motivele de desființare a acțiunii în anulare. În raport de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C. SRL București împotriva Sentinței comerciale nr. 105 din 22 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2011.