ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2709/2012

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 15 din 08 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., a fost condamnată inculpata B.M.A., la 2 ani închisoare.

În baza art. 9 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, pe o durată de 4 ani, pedeapsă ce s-a dispus a fi executată după ce pedeapsa închisorii se consideră executată. În baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnată aceeași inculpată la 1 an închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite, în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pe o durată de 4 ani. În baza art. 81 și 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii pe un termen de încercare de 4 ani. În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii. În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. În baza art. 348 C. proc.

pen., s-a dispus anularea următoarelor acte false: factura fiscală din 20 aprilie 2003; factura fiscală din 30 aprilie 2003; factura fiscală din 01 decembrie 2003; factura fiscală din 01 decembrie 2003; factura fiscală din 05 ianuarie 2004; factura fiscală din 27 februarie 2004; factura fiscală din 05 martie 2004; factura fiscală din 31 mai 2004; factura fiscală din 26 aprilie 2004; factura fiscală din 05 mai 2004; factura fiscală din 13 mai 2004; factura fiscală din 08 mai 2004; factura fiscală din 13 mai 2004; factura fiscală din 14 iunie 2004; factura fiscală din 23 iunie 2004; factura fiscală din 17 iunie 2005; factura fiscală din 25 iunie 2005; factura fiscală din 15 iunie 2005; factura fiscală din 10 iunie 2005; factura fiscală din 20 iunie 2005. În baza art. 14 C. proc.

pen., a fost obligată inculpata la plata sumei de 181.261 RON, cu titlu de despăgubiri civile față de Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, precum și a majorărilor de întârziere până la achitarea integrală a sumei datorate. În baza art. 353 C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, s-a menținut sechestrul asigurător dispus de procuror prin ordonanța din 10 martie 2011, dată în Dosarul nr. 712/P/2008, instituit asupra bunurilor proprietatea inculpatei, respectiv asupra unui teren în suprafață de 590,18 m.p. situat în Voineasa, județul Vâlcea, dobândit prin sentința civilă nr. 851 din 15 noiembrie 2003, contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 2008 și sentința civilă nr. 879 din 04 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brezoi, până la achitarea debitului către Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea dispozitivului hotărârii după rămânerea definitivă, către Oficiul Național al Registrului Comerțului Vâlcea, în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare în registru comerțului precum și Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea. În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligată inculpata la 1.200 RON cheltuieli judiciare față de stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul înregistrat sub nr. 2639/90/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, a fost trimisă în judecată inculpata B.M.A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 și 41 alin. (2) C. pen.

și art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. Din actul de sesizare, în esență, în fapt, inculpata a fost administrator și asociat al SC M. SRL Voineasa. Activitatea societății s-a desfășurat în punctul de lucru C.F. din Voineasa, în baza contractului de închiriere încheiat cu SC H. SA. În perioada 2003-2005 societatea a desfășurat activitate de exploatare forestieră, tăierea și rindeluirea lemnului și comercializare material lemnos.

În această perioadă, inculpata a achiziționat din surse ilegale tipizate de documente contabile, facturi fiscale, pe care le-a completat total sau parțial (în acest caz cu sprijinul altor persoane rămase neidentificate) cu date neconforme cu realitatea, atât în ceea ce privește furnizorii, cât și operațiunile consemnate și a dispus înregistrarea acestora în contabilitatea societății pe care o conducea, în scopul de a-și diminua veniturile impozabile și de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale față de stat, cauzând un prejudiciu statului în sumă de 59.926 RON, reprezentând TVA și impozit pe profit, sumă pe care Parchetul a actualizat-o la valoarea de 132.235 RON.

În urma probelor administrate, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul judecății, și anume declarații de martori, raport de constatare grafică, raport de expertiză contabilă și altele, prima instanță a reținut următoarele: SC M. SRL a fost constituită în baza Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, fiind înregistrată în Registru Oficiului Comerțului, atribuit fiscal RO de la 01 iulie 1997. Activitatea principală a societății a fost exploatarea forestieră, cod CAEN 0201, societatea fiind înființată de cei doi asociați, B.A. și B.M.A. Prin sentința civilă nr. 415 din 29 martie 2001 pronunțată de Judecătoria Brezoi, în Dosarul nr. 597/2001, s-a dispus desfacerea căsătorie prin divorț a celor doi soți, aceștia fiind asociați ai societății comerciale menționate.

La data de 21 septembrie 2007 inculpata B.M.A. a solicitat efectuarea unui control de fond la societatea pe care o administra, deoarece avea de încasat TVA. Direcția Generală a Finanțelor Publice a efectuat controlul în urma căruia a stabilit aspectele care formează obiectul prezentului dosar și care a formulat plângere penală pentru ca inculpata să fie trasă la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Urmărirea penală a fost începută față de învinuita B.M.A. în data de 15 septembrie 2010 și în aceeași zi rezoluția de începere a urmăririi penale a fost confirmată de procuror, acțiunea penală fiind pusă în mișcare prin rechizitoriu.

Existând suspiciuni privind valabilitatea unui număr de 20 de facturi înregistrate în contabilitate și pentru care s-a solicitat restituire de TVA, organele de cercetare penală au dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice, a unei expertize contabile, precum și emiterea unei adrese către firmele autorizate conform legii pentru emiterea și repartizarea formularelor tipizate a facturilor. Expertizarea tehnică a facturilor a avut loc pe baza unor copii ale acestora deoarece inculpata „nu a binevoit” să le prezinte experților în original, aceste măsuri de siguranță din partea inculpatei având ca scop sustragerea acesteia de la răspunderea penală. S-a precizat că, prin sentința nr. 840 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială, s-a dispus închiderea procedurii insolvenței și radierea societății administrate de inculpată din Registrul Comerțului Vâlcea.

Din conținutul concluziilor raportului de constatare tehnico-științifică a rezultat că cele două facturi din 2003 au fost completate de aceeași persoană, deși proveneau de la societăți diferite, cele din 2004 au fost completate de aceeași persoană și semnate de primire de aceeași persoană, deși proveneau de la societăți diferite, iar cele din 2005, două au fost completate de o persoană, două de alta și una de învinuită și toate din 2005 au fost semnate de primire de inculpată. Aceste facturi sunt prezentate de prima instanță, astfel:

SC M. SRL.

Faptul că inculpata administra și alte activități ale societății comerciale cum ar fi chioșcul alimentar și cazarea în pensiune, nu sunt de natură a absolvi pe inculpată de răspundere penală. Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, elementul material - arată Tribunalul - constă în fapta de a evidenția în acte contabile sau alte documente legale cheltuieli care nu au la bază operațiuni legale, ori de a evidenția alte operațiuni fictive. Din conținutul raportului de inspecție fiscală atașat la dosarul de urmărire penală rezultă că inculpata B.M.A. nu a făcut dovada existenței materiale a bunurilor achiziționate prin facturile menționate mai sus.

De astfel - arată Tribunalul - referitor la deducerea de TVA, Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2007 a decis că, î n raport de dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. f) și ale art. 145 alin. (8) lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și ale art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA.

În motivare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, prin art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2004, se prevede că „Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile”, precum și că „La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare”. În cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G.

nr. 44 din 22 ianuarie 2004, făcându-se referire la dispozițiile art. 19 din cod se precizează că „Veniturile și cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 C. fisc.”. În raport cu aceste reglementări legale, profitul impozabil constă, deci, în diferența dintre veniturile realizate din orice sursă și suma cheltuielilor deductibile.

Or, în accepțiunea prevederilor art. 21 alin. (1) C. fisc., a menționat Înalta Curte de Casație și Justiție în motivarea sa, „sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare”. În această privință, însă, este de observat că prin art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc. se subliniază că „nu sunt deductibile”, între altele, „cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor”.

Tot astfel, reglementându-se regimul deducerilor în cuprinsul art. 145 C. fisc., la alin. (8) din acest articol se prevede că exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiționată de justificarea dreptului respectiv, în funcție de felul operațiunii, cu unul dintre documentele specificate, diferențiat, la lit. a) și b) din acel alin. De asemenea, prin art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, se prevede, la alin. (1), că „Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”, iar la alin. (2) că „Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz”.

În același spirit, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, în vigoare de la 01 iunie 2002, s-a precizat că „Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată orice persoană impozabilă trebuie să justifice suma taxei”, menționându-se în continuarea aceluiași alineat, prin reglementările de la lit. a)-e), documentele necesare pentru fiecare caz de deducere prezentat.

Mai mult, în cuprinsul art. 29 din aceeași lege s-au instituit obligații pentru „persoanele impozabile care realizează operațiuni taxabile și/sau operațiuni scutite de drept de deducere”, specificându-se, la lit. a) și b) de la pct. B, modul cum ele trebuie să consemneze „livrările de bunuri și/sau prestările de servicii în facturi fiscale sau în alte documente legal aprobate și să completeze în mod obligatoriu” anumite date, precum și că „persoanele plătitoare de taxă pe valoarea adăugată sunt obligate să solicite de la furnizori/prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate și să verifice întocmirea corectă a acestora”, cu sancțiunea pierderii „dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente”, dacă nu au fost respectate cerințele de înregistrare în contabilitate „în cazul cumpărărilor cu o valoare a taxei pe valoarea adăugată mai mare de 50 milioane ROL inclusiv”.

Ca urmare, potrivit acestor reglementări lipsite de echivoc, taxa pe valoarea adăugată nu se poate deduce și nici nu poate fi diminuată baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit dacă documentele justificative nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată. O atare concluzie este impusă și de prevederile art. 89 alin. (1) C. proc. fisc., republicat, potrivit cărora „Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel”, acest termen de prescripție începând, potrivit alin. (2), „să curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”.

Din moment ce, potrivit acestor dispoziții, organele fiscale pot efectua controale pe o perioadă de 5 ani anteriori, adică și pentru raporturi juridice de drept fiscale născute înainte de intrarea în vigoare, la 01 ianuarie 2004, a C. fisc., este evident că stabilirea diferențelor de impozit sau a altor obligații fiscale datorate de operatorii economici trebuie efectuată în baza reglementărilor existente în momentul nașterii raportului juridic de drept fiscal, chiar dacă acțiunea de control se desfășoară în perioada în care sunt în vigoare dispozițiile C. fisc.

Sub acest aspect este de observat că dispozițiile C. fisc., intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2004, pot opera numai pentru viitor, toate actele supuse controlului ce se efectuează de către organele fiscale, în vederea examinării legalității deducerilor de taxă pe valoarea adăugată neputând fi astfel analizate, în conformitate cu principiul tempus regit actum, decât potrivit normelor legale aplicabile în momentul nașterii fiecărui raport juridic. Or, în toate actele normative, anterioare sau ulterioare adoptării C. fisc., în cazurile de efectuare de operațiuni de deducere a TVA este prevăzută obligativitatea prezentării de documente justificative întocmite „legal” sau „conform legii”, fără a se determina, însă, tipul de document necesar.

Dacă prevederile Legii contabilității nr. 82/1991 și cele ale regulamentului de aplicare a acesteia nu conțineau criterii de stabilire a mențiunilor sau informațiilor ce trebuie să le conțină documentele justificative, iar prin Legea nr. 345/2002, aplicabilă în perioada 01 iunie 2002 - 31 decembrie 2003, s-a înscris pentru prima dată obligativitatea prezentării de documente justificative, cu specificarea mențiunilor sau informațiilor pe care să le cuprindă, prin Legea nr. 571/2003 s-au reglementat, cu caracter unitar, atât obligativitatea prezentării documentelor justificative, cât și mențiunile sau informațiile care să rezulte din acestea. În acest sens, prin art. 145 C. fisc.

s-a prevăzut, la alin. (8), că „Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcție de felul operațiunii”, precizându-se în cadrul reglementărilor date, la lit. a) și b), documentele ce trebuie prezentate pentru dovedirea fiecărei situații specifice. Așa fiind, în aplicarea corectă a dispozițiilor înscrise în art. 21 alin. (4) lit. f) și în art. 145 alin. (8) lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., precum și în art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, se impune să se considere că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea acestei taxe.

Pe cale de consecință, inculpata nu a făcut dovada că bunurile ce se presupun a fi achiziționate prin facturi ar fi fost dobândite în mod real, ar exista s-au ar fi fost casate, neexistând înregistrării în evidențele contabile în acest sens. În ce privește urmarea imediată, prin infracțiunea comisă inculpata a creat o stare de pericol, respectiv posibilitatea diminuării obligațiilor fiscale către stat. Este evident - a menționat prima instanță - că sub aspectul laturii subiective, inculpata a acționat cu intenție directă calificată, prin scop, intenția a fost aceea de a obține restituirea de TVA, prin operațiuni fictive.

În aprecierea Tribunalului, faptele săvârșite de inculpată, așa cum au fost descrise mai sus, în raport și de motivarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii, consemnată mai înainte, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitatea prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., infracțiune pentru care instanța a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa închisorii. În continuare, Tribunalul a arătat, că, chiar în condițiile în care o parte din actele materiale ce intră în conținutul acestei infracțiuni au fost săvârșite sub incidența Legii nr. 87/1994, vor fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 241/2005 deoarece, în raport cu prevederile acestei din urmă legii, conțin dispoziții mai favorabile.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin admiterea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 8 din 21 ianuarie 2008. La individualizarea pedepsi pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen., Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv inculpata nu a mai fost condamnată la pedeapsa închisorii, are un comportament demn și civilizat în societate, s-a prezentat în faza urmăririi penale și la instanță oricând a fost chemată. În ce privește uzul de fals, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen., este indubitabil că inculpata a săvârșit această infracțiune știind că facturile în cauză sunt false.

Este evident că din probele administrate în cauză rezultă că inculpata a cunoscut că bunurile descrise în facturile menționate nu există, că aceste facturi au fost înregistrate în contabilitate și în baza acestora a solicitat deducerea de TVA, care nu se justifica. Nu s-a reținut în sarcina inculpatei săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată deoarece aceste facturi, conform constatării tehnico-științifice grafice, au fost întocmite și semnate de o altă persoană, pentru facturile ce formează obiectul cauzei. Fapta săvârșită de inculpată - a apreciat Tribunalul - întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de uz de fals, prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen.

și în baza acestui text de lege a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii. La individualizarea pedepsi, pentru această infracțiune, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv inculpata nu a mai fost condamnată la pedeapsa închisorii, are un comportament demn și civilizat în societate, s-a prezentat în faza urmăririi penale și la instanță oricând a fost chemată. Au fost contopite aceste pedepse pentru cele două infracțiuni prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dispunându-se a se executa pedeapsa cea mai grea, în condițiile art. 81 C. pen., Tribunalul apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia.

Pe latura civilă a cauzei, Tribunalul, în baza art. 348 C. proc.

pen., a dispus anularea următoarelor acte false: factura fiscală din 20 aprilie 2003; factura fiscală din 30 aprilie 2003; factura fiscală din 01 decembrie 2003; factura fiscală din 01 decembrie 2003; factura fiscală din 05 ianuarie 2004; factura fiscală din 27 februarie 2004; factura fiscală din 05 martie 2004; factura fiscală din 31 mai 2004; factura fiscală din 26 aprilie 2004; factura fiscală din 05 mai 2004; factura fiscală din 13 mai 2004; factura fiscală din 08 mai 2004; factura fiscală din 13 mai 2004; factura fiscală din 14 iunie 2004; factura fiscală din 23 iunie 2004; factura fiscală din 17 iunie 2005; factura fiscală din 25 iunie 2005; factura fiscală din 15 iunie 2005; factura fiscală din 10 iunie 2005; factura fiscală din 20 iunie 2005. În ce privește cererea formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea prin care s-a constituit parte civilă, Tribunalul a apreciat că prin fapta săvârșită de inculpată s-a creat bugetului consolidat al statului un prejudiciu în sumă de 181,261 RON reprezentând impozit pe profit și TVA neachitat, o atare valoare rezultând atât din raportul de inspecție fiscală, cât și din procesul-verbal de lichidare judiciară.

Pe cale de consecință și conform art. 14 C. proc. pen., Tribunalul a obligat pe inculpată la plata sumei de 181.261 RON cu titlu de despăgubiri civile față de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, precum și a majorărilor de întârziere până la achitarea integrală a sumei datorate. În baza art. 353 C. proc. pen., raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005, Tribunalul a menținut sechestrul asigurător dispus de procuror prin ordonanța din 10 martie 2011 dată în Dosarul nr. 712/P/2008, instituit asupra bunurilor proprietatea inculpatei, respectiv asupra unui teren în suprafață de 590,18 m.p. situat în Voineasa, județul Vâlcea, dobândit prin sentința civilă nr. 851 din 15 noiembrie 2003, contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 2008 și sentința civilă nr. 879 din 04 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brezoi, până la achitarea debitului către Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea dispozitivului hotărârii după rămânerea definitivă, către Oficiul Național al Registrului Comerțului Vâlcea în vederea efectuării mențiunilor corespunzătoare în Registrul Comerțului, precum și Direcției Generale a Finanțelor Publice Vâlcea. Împotriva sentinței a declarat apel inculpata, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, următoarele: I. În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală: - nu ea este persoana care a derulat operațiunile de exploatare forestieră și comercializare a materialului lemnos, ci fostul ei soț, B.A., de care s-a despărțit și care a plecat în Statele Unite în iunie 2005, inculpatei revenindu-i sarcina de a se ocupa numai de chioșcul alimentar și cazările în pensiunea firmei.

- cartea de muncă, statele de plată, extrasele de registru control și altele, sunt probe care infirmă calitatea de subiect activ cu atribuții de administrare a societății de exploatare forestieră, B.A., fostul ei soț, cedând prin procură autentificată la data de 31 august 2005, dreptul de administrare a firmei în favoarea sa, după plecarea acestuia și emiterea procurării notariale, nemaidesfășurându-se nicio activitate în firmă. - expertiza efectuată în anul 2010, nu a stabilit în mod concret de către cine au fost efectuate activitățile de facturare - false, pretins nereale, cu intenție infracțională - vizând aprovizionarea și desfacerea derulate în firmă, răspunsul expertizei având un caracter formal general, așa cum rezultă și din actul de control al reprezentanților Direcției Generale a Finanțelor Publice.

- susținerea că ar fi achiziționat din surse ilegale și tipizate de documente contabile, facturi fiscale pe care le-a completat total sau parțial, nu are suport probatoriu, întrucât în cauză nu s-a făcut o percheziție, nu s-a găsit în domiciliul său formulare tipizate contrafăcute sau ștampile contrafăcute; - expertiza tehnică făcută de către un expert autorizat al Ministerului Justiției exclude categoric suspiciunile privind redactarea vreunei facturi, atrăgând atenția că o singură xerocopie a unei facturi a fost în mod voit copiată pentru a se evita scrisul său, toate aceste împrejurări care deși nu fac obiectul cauzei creează dubiu asupra vinovăției sale, întărind convingerea că fostul său soț este persoana care trebuia verificată pentru operațiunile contabile pe care le înregistra.

- evaluarea realității plăților făcute prin societatea comercială, dar și a realizării operațiunilor comerciale înregistrate a fost făcută prin expertiza contabilă efectuată de către organul de urmărire penală, expertiză contabilă care concluzionează că operațiunile comerciale și plățile efectuate numerar privesc o realitate, astfel că nu s-a produs un prejudiciu bugetului consolidat al statului. - chiar dacă facturile fiscale nu au caracter justificativ prin lipsa unor date ori fictivitate, urma aprecierea de către organul fiscal a faptului că acestea sunt nedeductibile, ceea ce nu duce la concluzia că s-a făcut dovada vinovăției sale penale. - singurele fapte juridice și situații probate prin acte vizează operațiunile comerciale exercitate de inculpată în anul 2008, când a strâns utilajele descompletate, abandonate de fostul ei soț, din parchetele de exploatare forestieră și pe care le-a predat la Remat.

În concluzie, inculpata a solicitat achitarea, în baza art. 11 alin. (2) lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 13 și art. 41 alin. (2) C. pen., motivat de faptul că nu aceasta a comis faptele descrise în actul de inculpare, incidente acestei infracțiuni, fapte despre care susține, implicit, că autorul acestora ar putea fi nu ea, ci fostul ei soț, B.A. II.

Cu referire la infracțiunea de uz de fals: - momentul comiterii uzului de fals, în situația infracțiunii de evaziune nu este lăsată la apreciere, art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cerând expres ca înscrisul care privește operațiuni nereale să fie înregistrat în contabilitate, pentru a se produce urmarea imediată, în acest sens având în vedere și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 82/1991 și Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 870/2005, care obligă la evidențierea fiecărei operațiuni economice în contabilitatea societății.

- în mod greșit prima instanță a considerat că nu a intervenit prescripția răspunderii penale, cu privire la fapta de uz de fals, arătând că în opinia sa epuizarea infracțiunii coincide cu data depunerii ultimului bilanț contabil, și anume la sfârșitul anului 2005, deoarece bilanțul contabil este o imagine analitică a exercițiului financiar anual al firmei, nu privește evidențierea operațiunilor comerciale în ordinea lor cronologică, și cum ultima factură a fost emisă la data de 25 iunie 2005, de la acest moment s-au împlinit cei 5 ani prevăzuți de lege, privind prescrierea infracțiunii de uz de fals, astfel că fapta este prescrisă. III.

Sub aspectul laturii civile: - conform deciziei de impunere din 06 mai 2010 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală Vâlcea, s-a stabilit pentru societatea în cauză, ca obligație fiscală, suma de 118.702 RON (55.228 TVA, diferență majorări de întârziere aferente), dar la data de 12 mai 2010, această societate a fost radiată, astfel că în mod nejustificat s-a stabilit plata unei obligații fiscale de 181.261 RON către Agenția Națională de Administrare Fiscală Vâlcea, sumă ce include și majorări pentru întârzieri aferente perioadei de după radierea firmei, ceea ce nu este legal. Prin decizia penală nr. 34/A din 06 aprilie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de inculpata B.M.A.

împotriva sentinței penale nr. 15 din 08 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. 2639/90/2011. A casat în parte sentința, în sensul că a înlăturat obligarea inculpatei de la plata sumei de 181.261 RON cu titlu de despăgubiri civile față de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea și a dispus obligarea inculpatei către aceeași parte civilă la plata sumei de 55.228 RON TVA și 2.051 RON impozit pe profit stabilit prin decizia de impunere din 30 aprilie 2008 a Direcției Generale a Finanțelor Publice, precum și la plata penalităților și a majorărilor de întârziere aferente, calculate potrivit legii, până la data achitării integrale a debitului.

A menținut, în rest, dispozițiile sentinței atacate. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a apreciat că infracțiunile reținute în sarcina inculpatei sunt dovedite în cauză, iar pe latură civilă se impune obligarea inculpatei la plata sumei de 181.261 RON, așa cum s-a stabilit prin decizia de impunere din 30 aprilie 2008 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Vâlcea. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, și inculpata B.M.A. Prin recursul declarat, inculpata a invocat cazurile de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 și 15 C. proc.

pen. și a solicitat admiterea recursului, astfel cum s-a reținut pe larg în practicaua prezentei decizii. Recurenta parte civilă nu a depus la dosar motivele de recurs, iar la data soluționării cauzei nu a fost prezentă pentru a susține recursul formulat. Criticile aduse nu sunt fondate. Analizând legalitatea și temeinicia deciziei recurate prin prisma cazurilor de casare invocate, conform art. 385 6 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul declarat de inculpată nu este fondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte apreciază că situația de fapt a fost bine stabilită de instanța de fond în urma coroborării tuturor probelor administrate atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, încadrarea juridică dată faptelor este justă, fiind corespunzătoare situației de fapt reținută, în mod corect reținând instanța de fond că în cauză sunt întrunite condițiile tragerii la răspundere penală a inculpaților sub aspectul comiterii infracțiunilor prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. și de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Cu privire la solicitarea inculpatei de achitare pentru infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Astfel, susținerile inculpatei că nu este vinovată de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, vinovăția sa este dovedită de probele administrate în cauză, și anume raportul de constatare grafică, declarații de martori, aspectele constatate în urma controlului efectuat de organele de inspecție fiscală, din care rezultă că fapta săvârșită de inculpată întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 și constă în evidențierea în actele contabile a unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale sau care sunt urmarea unor operațiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

În speța dedusă judecății rezultă că la SC M. SRL Voineasa, punctul de lucru C.F., au fost identificate de organele fiscale, cu ocazia controlului efectuat, un număr de 20 de facturi fiscale, în perioada 2003-2005, din care unele fictive, altele falsificate în parte neavând la bază operațiuni reale și înregistrate în contabilitatea societății pe care o conducea, existând și facturi care nu erau întocmite în condițiile legii, eludându-se prevederile C. fisc., în scopul deducerii taxei pe valoarea adăugată, cauzându-se, astfel, prejudicii bugetului consolidat al statului. Actele și operațiunile comerciale identificate și de raportul de expertiză contabilă nu pot fi considerate documente justificative care să atragă calcularea de cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri impozabile și, implicit, obținerea dreptului de a deduce TVA.

Din cele sus-menționate rezultă intenția infracțională a inculpatei de a frauda prin acte repetate bugetul de stat prin micșorarea semnificativă a plății sumelor datorate ca impozit pe profit și taxă pe valoare adăugată. Deși inculpata afirmă că fostul ei soț, B.A., ar fi vinovat de faptele de evaziune fiscală întrucât el s-a ocupat de exploatarea forestieră și comercializarea materialului lemnos, susținerile acesteia sunt contrazise prin faptul că, la 21 septembrie 2007, ea a fost cea care a solicitat controlul de fond la această societate pentru a încasa TVA. Or, această împrejurare dovedește că inculpata administra, de fapt și de drept, societatea după plecarea fostului soț în străinătate și care, la 31 august 2005, a cedat prin procură autentificată dreptul de administrare a firmei către inculpată.

Referitor la infracțiunea de uz de fals prev. de art. 291 C. pen., Înalta Curte constată că în mod corect în cauză s-a dispus condamnarea inculpatei pentru săvârșirea acestei infracțiuni întrucât a folosit