ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 907/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 907/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 iunie

2000 pe rolul Tribunalului București, repartizată spre soluționare secției a

V-a civile, reclamanții Ș.M. și S.J. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul

Local al Municipiului București, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce va

pronunța, să oblige pârâtul să le lase în deplină proprietate și posesie

terenul situat în București, str. Ș. - fostă șos. O., liber de construcții, ai

cărui proprietari sunt reclamanții, precum și construcția de pe teren, care a

fost demolată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentic nr.

711/1953, părinții lor, Ș.M. și Ș.M.E., au cumpărat de la S.G., o parcelă de

teren, loc de casă în suprafață de 433,87 mp. situat în șos. O., cu

vecinătățile existente în contract, stradă denumită ulterior Ș.

S-a arătat că prin

certificatul de moștenitor din 15 martie 1988, reclamanții au devenit

moștenitori legali ai autorilor lor.

Au arătat că pe

terenul în discuție, părinții reclamanților au ridicat o locuință care a fost

demolată, iar înainte de demolare exista autorizație de construire, așa cum

rezultă din procesul verbal din 04 februarie 1953, proces-verbal transcris în

Registrul de Transcripțiuni al Tribunalului Popular al Raionului "Nicolae

Bălcescu".

Au mai arătat că

acest imobil figura înscris la Administrația Financiară - șos. O., cu o valoare

de impunere de 13.248 RON, plus teren în suprafață de 433 mp, așa cum

stipulează clar certificatul din 1958 al Secțiunii Financiare a Raionului

"Nicolae Bălcescu".

Reclamanții au arătat

și că, după demolarea imobilului, aceștia nu au primit nicio despăgubire pentru

acest teren, așa cum rezultă de altfel din cererea înregistrată cu nr. 6365 din

07 mai 1991.

Au arătat că, deși au

făcut demersuri pentru restituirea terenului și a despăgubirilor pentru locuință,

răspunsul a fost negativ, afirmându-se, contrar realității, că terenul este

afectat de construcții, așa cum rezultă din adresa din 01 iunie 1999, petiția

reclamanților datată 14 martie 2000 rămânând, de asemenea, fără răspuns.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, art. 483 și următoarele C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 2399 din 21 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București reprezentat prin Primarul General, a respins cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanții M.Ș. și M.J. în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, reprezentat prin Primarul General ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins atât

excepția inadmisibilității cererii formulată în contradictoriu cu

intervenientul în interes propriu, SC S.I.C. SRL, cât și cererea de chemare în

judecată formulată de către reclamanții M.Ș. și M.J. în contradictoriu cu intervenientul

în interes propriu SC S.I.C. SRL ca neîntemeiate și, pe cale de consecință, a

dispus restituirea către reclamant a taxei de timbru în cuantum de 186 RON,

achitată cu titlu de taxă de timbru în cauză, taxă ce nu a fost folosită și a

luat act că intervenientul în interes propriu și-a rezervat dreptul de a cere

cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În conformitate cu

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul s-a pronunțat mai întâi asupra

excepțiilor de fond și de procedură care fac de prisos, în tot sau în parte,

cercetarea pe fond a pricinii.

Deliberând cu privire

la excepția lipsei calității procesual-pasive a pârâtului Municipiul București,

reprezentat prin Primar General, tribunalul a reținut următoarele:

procesuală pasivă, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, presupune

existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este

subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, aceasta aparținând celui

față de care se poate realiza interesul reclamantului, cel care trebuie să

justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă

a persoanei pe care a chemat-o în judecată.

Acțiunea în

revendicare, de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este

acțiunea prin care proprietarul neposesor pretinde, de la posesorul

neproprietar, respectarea dreptului său de proprietate și asigurarea

exercițiului deplin al acestui drept.

În cazul acestei

acțiuni, calitatea procesuală este determinată, cea activă nu poate să aparțină

decât persoanei care se pretinde proprietar al imobilului, dar fără să exercite

posesia acesteia, pe când calitatea procesuală pasivă poate să aparțină doar

celui care stăpânește efectiv bunul, fie în fapt, fie în baza unui titlu de

proprietate.

În situația în care

ambele părți în litigiu invocă un drept de proprietate asupra imobilului, în

doctrină și jurisprudență s-a statuat, de-a lungul timpului, că urmează a se

proceda la compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părți

pentru a se determina, în funcție de vechimea titlului, de proveniența sa sau

de realizarea operațiunilor de publicitate imobiliară, în ce măsură unul dintre

ele este preferabil și, prin raportare la acest aspect, cine este îndreptățit

să exercite toate prerogativele dreptului de proprietate.

În cauza de față, din

relațiile furnizate de către Primăria Municipiului București, dar și din

înscrisurile depuse de către intervenientă în susținerea apărării sale, precum

și din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de către expertul

B.D., tribunalul a reținut că imobilul revendicat nu se mai află în

proprietatea pârâtului, fiind astăzi întabulat ca fiind în proprietatea

intervenientei SC S.I.C. SRL.

Astfel, în adresa

emisă de către Direcția Patrimoniu - Serviciul Evidență Domeniu Public și

Privat din cadrul Primăriei Municipiului București, s-a arătat că imobilul

revendicat, în suprafață de 433,87 m.p., situat în Șoseaua O. este ocupat de o

construcție de tip A (P + 2) reprezentând Complex C.M., trotuar de protecție și

trotuar pietonal.

În aceeași adresă se

arată că terenul revendicat de către reclamanți face parte dintr-o suprafață

mai mare, ce a fost dobândită de către SC L. SA în baza certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria B, nr. 0042 din 18

mai 1999, emis în baza prevederilor H.G. nr. 834/1991.

Complexul Comercial

C.M., împreună cu terenul pe care acesta este situat, aparține intervenientei

SC S.I.C. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

1869 din 09 septembrie 2011 de către Societatea Civilă Notarială A., acesta

făcând de-a lungul timpului obiectul mai multor contracte de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că

imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni nu se mai află în patrimoniul

pârâtei Municipiul București, reprezentat prin Primar General, acesta

neexercitând niciun drept asupra acestuia și nici posesia, tribunalul a admis

excepția lipsei calității procesual-pasive a acestui pârât și a respins

acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

privește excepția inadmisibilității acțiunii formulate în contradictoriu cu

intervenienta SC S.I.C. SRL, tribunalul a constatat caracterul nefondat al

acesteia.

Potrivit art. 57

alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă

persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

Prin reglementarea

acestei forme de intervenție forțată a terților într-un litigiu s-a încercat

acoperirea situației în care hotărârea ce urma a se pronunța va fi opozabilă și

altei persoane decât celei ce era deja atrasă într-un litigiu, și care ar fi

putut să pretindă pentru sine obiectul cererii de chemare în judecată.

În legătură cu

această formă de lărgire a cadrului procesual, în doctrină s-a arătat că este

inadmisibil ca pe această cale să se ajungă la lărgirea cadrului procesual

pasiv, în sensul de a se introduce în cauză alți pârâți, cu nesocotirea

dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

În cauza de față,

reclamantul, care a aflat pe parcursul derulării litigiului cine este

proprietarul actual al imobilului revendicat, a solicitat introducerea acestuia

în cauză, urmând ca operațiunea de comparare a titlurilor, specifică acțiunii

în revendicare, să se realizeze și față de acesta.

Cum prin acest demers

judiciar a urmărit recunoașterea dreptului său de proprietate, cu efect de

opozabilitate, față de toate persoanele care ar putea, la rândul lor, pretinde

drepturi asupra imobilului, tribunalul a constatat că cererea este admisibilă

din punct de vedere al normelor de drept procesual civil.

Pentru considerentele

de fapt și de drept expuse a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității

cererii de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu intervenienta SC

S.I.C. SRL.

privește fondul acțiunii în revendicare ce face obiectul cauzei de față,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., tribunalul, din analiza înscrisurilor

administrate în cauză, a reținut că reclamanții invocă drept izvor al

pretinsului lor drept de proprietate asupra imobilului-teren situat în

București, Șoseaua O., sector 4, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

1952 între autorii lor, M.Ș. și M.Ș.E., în calitate de cumpărători, și S.G., în

calitate de vânzătoare, iar intervenienta invocă drept izvor al dreptului său

de proprietate contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1869 din

09 septembrie 2011 de către Societatea Civilă Notarială A.

Acțiunea în

revendicare, de drept comun, este acțiunea prin care proprietarul neposesor

pretinde, de la posesorul neproprietar, respectarea dreptului său de

proprietate și asigurarea exercițiului deplin al acestui drept.

În situația în care ambele

părți în litigiu invocă un drept de proprietate asupra imobilului, în doctrină

și jurisprudență s-a statuat, de-a lungul timpului, că urmează a se proceda la

compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părți pentru a

se determina, în funcție de vechimea titlului, de proveniența sa sau de

realizarea operațiunilor de publicitate imobiliară, în ce măsură unul dintre

ele este preferabil.

În cauza de față,

pentru a se proceda la compararea titlurilor de proprietate, trebuie verificat

în ce măsură reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar,

deposedat de către stat, mai pot pretinde că au un drept de proprietate cu

privire la imobilul în litigiu.

Potrivit

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în

interpretarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, noțiunea de "bun" poate cuprinde atât

"bunurile existente", cât și valorile patrimoniale, respectiv

creanțele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o

"speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de

proprietate, neintrând în categoria "bunurilor actuale" speranța de a

obține recunoașterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare

efectivă este imposibilă sau creanțele condiționale, stinse ca urmare a

nerealizării condițiilor ( Hotărârea cauza Prințul Hans Adam II de Lichtenstein

contra Germania).

În ceea ce privește

noțiunea de "bun actual", jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, stabilită în hotărârile pronunțate împotriva României, a cunoscut

nuanțări, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

În Cauza Străin și

alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că

reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, deoarece, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că imobilul a fost

naționalizat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 pentru

naționalizarea unor imobile și a constatat că reclamanții erau proprietarii

legitimi ai acestuia.

S-a reținut că

respingerea prin aceeași decizie a cererii de restituire a unui apartament

înstrăinat terților a constituit o încălcare a dreptului de proprietate,

deoarece dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect

retroactiv, nu era revocabil.

O soluție identică a

pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Sebastian Taub

împotriva României și în Cauza Athanasiu Marshall împotriva României, în care

s-a constatat că reclamantul avea un "bun", în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece, prin hotărâri anterioare

definitive, s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naționalizării

imobilului.

S-a statuat în sensul

că prin constatarea nelegalității preluării imobilului s-a recunoscut indirect

și cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra

imobilului, drept care nu este revocabil și nu a fost contestat sau infirmat

până în prezent.

În ceea ce privește

noțiunea de "bun actual" în Cauza Czaran și Grofcsik împotriva

României, în care cererea reclamanților, prin care au solicitat anularea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2001 și restituirea

terenurilor, a fost respinsă irevocabil de instanțele interne, reținându-se că,

deși terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, restituirea în

natură nu este posibilă, pentru că au fost vândute unui terț de bună-credință,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că instanța supremă a

recunoscut indirect și retroactiv dreptul de proprietate al reclamanților,

chiar dacă în dispozitivul hotărârilor acest lucru nu este menționat în mod

expres.

În ceea ce privește

noțiunea de "speranță legitimă" Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a statuat că nu va fi considerată "bun", în sensul articolului

menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp ori o creanță condițională care a devenit caducă prin neîndeplinirea

condiției.

Astfel, în Cauza

Penția și Penția împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

reținut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995

privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de

locuințe, trecute în proprietatea statului, și acțiunea în revendicare subsecventă

nu priveau "bunuri existente" în patrimoniul reclamanților, iar

instanțele interne sesizate trebuiau să se pronunțe în legătură cu problema

legalității naționalizării imobilului. A mai constatat Curtea Europeană a

Drepturilor Omului că reclamanții nu beneficiau, în momentul introducerii

acțiunii în revendicare, de o dispoziție legală sau de un act juridic, precum o

decizie judiciară, susceptibile a constitui o "speranță legitimă".

De asemenea, în cauza

Ionescu și Mihăilă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

constatat că reclamantele puteau, eventual, să se prevaleze de o creanță

condiționată, deoarece problema îndeplinirii condițiilor legale pentru a li se

restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe

care o demaraseră. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

considerat că, în momentul sesizării instanțelor interne și autorităților

administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită

pentru a fi o "valoare patrimonială" care să necesite protecția art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În anul 2010, prin

hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noțiunile de "bun

actual" și "valoare patrimonială" și a statuat că existența unui

"bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește existența unui "bun

actual", a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă

anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci

trebuie să existe și o dispoziție, în sensul restituirii bunului către

reclamant, emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.

Cât privește

"valoarea patrimonială", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, atunci când "interesul

patrimonial", ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării, este condiționat de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect, s-a

menționat că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca

legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca

instituțiile competente, potrivit dreptului intern, să constate că reclamantul

îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Tribunalul a

constatat că, drept urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului (prin hotărârea din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați

un "bun", un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat

abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care

își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat prin care se

urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior

(paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Dacă în jurisprudența

anterioară anului 2010 Curtea a subliniat, în toate cauzele împotriva României,

că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și

că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării

reprezenta o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului

drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în

favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la

existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către

statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate

preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze

modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către

statul membru, respectiv de Legea nr. 10/2001.

Sintetizând

considerentele anterioare, tribunalul a reținut că, în urma deciziei din Cauza

Maria Atanasiu și alții contra României, existența unui "bun actual"

presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive

prin care să se recunoască, direct ori indirect, dreptul de proprietate al

reclamantului, iar "speranța legitimă" presupune ca o creanță să aibă

valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul

intern.

Raportând aceste

considerații desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

la situația din cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanții nu au în

patrimoniul lor un "bun actual", nicio autoritate judiciară sau

administrativă nepronunțându-se în sensul recunoașterii dreptului lor de

proprietate, drept ce a ieșit din patrimoniul lor ca urmare a demolării de

către stat, în anul 1988, a construcției existente pe teren și a aplicării

dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 556 din 17 mai 1990, potrivit cărora se

consideră trecute în proprietatea statului imobilele compuse din terenuri,

construcții și împrejmuirile acestora situate în București și Sectorul Agricol

Ilfov, care au fost demolate înainte de Revoluție pentru realizarea unor

obiective de investiții, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia și

reintrarea în patrimoniul foștilor proprietari, aceștia putând beneficia doar

de un drept la despăgubire, drept ce le este recunoscut chiar de către actul

normativ mai sus menționat.

S-a constatat de

către tribunal că imobilul în litigiu a fost trecut ulterior de către stat în

proprietatea unei societăți comerciale, dreptul acesteia fiind recunoscut

printr-un certificat de atestare a dreptului de proprietate, fiind ulterior

transferat prin mai multe acte de vânzare-cumpărare, ajungând în prezent în

proprietatea intervenientei SC S.I.C. SRL.

În condițiile în care

dreptul de proprietate al deținătorilor actuali și al autorilor lor a fost

recunoscut prin acte ce sunt valabile din punct de vedere juridic, nefiind

atacate sau desființate de-a lungul timpului, acesta s-a consolidat,

intervenienta deținând un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție ce se bucură de protecție juridică.

Având în vedere

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului anterior citată, astfel cum

ea a evoluat pe parcursul anilor, potrivit căreia constatarea naționalizării

abuzive a imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de

restituire a bunului, ci dă dreptul doar la despăgubire, precum și situația de

fapt din cauza de față, tribunalul a reținut inexistența în patrimoniul

reclamanților a unui drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat,

precum și existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în

patrimoniul intervenientei.

Față de aceste

considerente, tribunalul a constatat că nu mai este posibilă compararea titlurilor

exhibate de către părți, ca în cazul clasicei acțiuni în revendicare întemeiate

pe dispozițiile art. 480 C. civ., în care ambele părți erau în posesia unor

titluri, dar care proveneau de la autori diferiți, nefiind posibilă analiza

titlului mai bine caracterizat, atâta vreme cât reclamanții nu au un drept de

proprietate care să poată fi exercitat în mod efectiv și care să fi fost

recunoscut de vreo autoritate juridică sau administrativă cu privire la bunul

în litigiu, susținerile reclamanților privind preferabilitatea dreptului lor de

proprietate, care provine de la un veritabil proprietar, față de cel al

intervenientei, care provine de la un neproprietar, fiind astfel nefondate.

În plus, tribunalul a

constatat că, în mod constant, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului s-a statuat în sensul că repararea vechilor încălcări ale dreptului de

proprietate nu se poate realiza prin alte încălcări ale dreptului de

proprietate, al deținătorilor actuali de această dată (regulă consacrată în

cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe), persoanele care au dobândit

bunuri cu bună-credință neputând fi puse în situația de a suporta

responsabilitatea confiscării în trecut a acestor bunuri de către stat

(Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Raicu contra

România).

O soluție contrară ar

fi de natură a afecta securitatea circuitului civil, ce trebuie să guverneze

orice stat de drept.

Pentru considerentele

de fapt și de drept expuse, tribunalul a respins cererea de chemare în

judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 184A din 5 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantul M.Ș. împotriva menționatei hotărâri, reținându-se

următoarele:

Având în vedere că

obiectul prezentei cauze îl constituie acțiunea în revendicare a unui imobil

preluat din patrimoniul autorilor reclamanților în perioada regimului comunist,

în temeiul unui decret prezidențial ce urmărea demolarea unor imobile în

vederea sistematizării unei zone din capitală, curtea s-a raportat în analiza

sa la următoarele aspecte, de principiu:

Apreciind că nu

trebuie exclusă de plano verificarea valabilității titlurilor de proprietate de

care se prevalează părțile, în cadrul acțiunii în revendicare promovate, curtea

a reținut că soluționarea acțiunii în revendicare presupune cu necesitate

compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părți, ceea ce înseamnă

analiza cu preponderență a modalității de constituire, respectiv de dobândire a

dreptului de proprietate, titlurile părților fiind prezumate valide, în

condițiile în care admiterea unei astfel de acțiuni conduce la ineficacitatea

titlului de proprietate a celui care a pierdut procesul și nu la anularea acestuia.

Trebuie menționat faptul că, având în vedere că acțiunea în revendicare nu este

o acțiune în desființarea titlului de proprietate al pârâtului, instanța a

pornit în operațiunea de comparare de la această prezumție, acest lucru

neînsemnând că, examinând comparativ titlurile prezentate de părți, nu poate

verifica valabilitatea acestora și nu poate ajunge la concluzia că unul dintre

ele nu îndeplinește aceste cerințe. În ipoteza în care instanța ajunge la

concluzia că unul dintre titluri nu este valabil, va da câștig de cauză

celeilalte părți, iar în situația în care ambele sunt valabile, va da câștig de

cauză părții care a înfățișat titlul preferabil, potrivit criteriilor

consacrate de doctrină și jurisprudență, pornind de la principiile de drept.

Însă, maniera în care

se dă eficiență mecanismului de comparare a titlurilor exhibate de părți,

trebuie să ia în considerare particularitățile cauzei, care decurg din situația

juridică a imobilului revendicat. Astfel, din acțiunea introductivă, coroborat

cu înscrisurile depuse la dosar în probațiune, curtea a constatat, așa cum a

reținut și prima instanță, că autorii reclamanților au stăpânit imobilul în

litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în anul 1952, prin

care au cumpărat terenul în suprafață de 433,87 mp și pe care au edificat o

construcție. Așa cum rezultă din coroborarea relațiilor furnizate de Primăria

Municipiului București la nivelul anului 1997, cu cele comunicate organului

judiciar în anul 2012, curtea a constatat că terenul revendicat constituie de

fapt o secțiune din suprafața fostului imobil, situat administrativ, pe Șoseaua

O. și care actualmente este ocupat integral de Complexul C.M., de trotuarul de

protecție și de cel pietonal. Din relațiile anterior menționate, rezultă că la

nivelul anului 1986, în evidențele cadastrale figura un imobil situat pe

Șoseaua O., sector 4, compus din teren în suprafață de 465 mp, din care 40 mp

construiți, ca proprietate particulară, categoria de folosință

curți-construcții, cu posesor de parcelă autorii reclamanților M.Ș. și M.Ș.E.

În ceea ce privește modalitatea de preluare în proprietatea statului, se

evidențiază că imobilul-construcție a fost demolat, operațiune ce a avut loc în

baza Decretului nr. 251/1988, urmând ca în temeiul Hotărârii nr. 556/1990,

autorii reclamanților să fie înscriși la poziția 9 în tabelul foștilor

proprietari deposedați care aveau să primească despăgubiri, cu titlu de

compensație pentru imobilul preluat. În anexa hotărârii, autorii reclamanților

figurează cu imobil preluat format din teren în suprafață de 433 mp și 112,09

mp construcții. De asemenea, se specifică faptul că imobilul revendicat este

afectat de Complexul C.M., reprezentând o secțiune dintr-o suprafață de teren

mai mare, dobândită de SC L. SA în baza certificatului de atestare a dreptului

de proprietate emis în anul 1999. Din actele dosarului rezultă că

imobilul-teren, ce a format obiectul certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, a avut nr. 2 pe Șoseaua O. Această situație a ocupării terenului

revendicat de Complexul C.M. este confirmată de concluziile raportului de

expertiză efectuat după repunerea cauzei pe rol, la cererea reclamanților, în

condițiile în care judecata fusese suspendată în temeiul dispozițiilor art. 47

din Legea nr. 10/2001, care permitea foștilor proprietari, care aveau introduse

acțiuni în revendicare de drept comun, să opteze între această cale procedurală

și calea specială, creată de sistemul reparatoriu reglementat de Legea nr.

10/2001. Așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, reclamanții au

formulat notificare în temeiul legii speciale, prin care au solicitat

restituirea în natură a terenului, învederând, totodată, că a fost demolată

construcția existentă pe teren, pentru care nu au primit nicio despăgubire.

Examinând conținutul

Hotărârii nr. 556/1990, în art. 1, se prevede că imobilele formate din terenuri

cu construcții, demolate în perioada regimului comunist, sunt considerate

trecute în proprietatea statului, urmând ca foștii proprietari să primească

despăgubiri. Cu privire la acest aspect, curtea a reținut că reclamanții au

susținut și în fața instanței că nu au primit despăgubirile respective, fără să

producă niciun fel de dovezi în acest sens, deși autorii lor figurează înscriși

pe lista anexă a Hotărârii nr. 556/1990. Indiferent de plata efectivă a acestor

compensații bănești, este cert că reclamanții, în calitate de moștenitori ai

foștilor proprietari, sunt îndreptățiți la primirea unei compensații

echitabile, iar în ceea ce privește condițiile și modalitățile de acordare a

acestor compensații, curtea a constatat că problematica imobilelor preluate

abuziv sub imperiul vechiului regim comunist a făcut obiect de reglementare în

Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată ulterior, astfel că maniera de

acordare a compensației echitabile este cea stabilită de legea specială.

Din această

perspectivă, curtea a considerat necesar să examineze succint posibilitățile de

despăgubire pe care reclamanții le au în cadrul sistemului reparatoriu

instituit de Legea nr. 10/2001.

În egală măsură,

curtea a considerat necesar să sublinieze și faptul că nesoluționarea

notificării reclamanților până la acest moment de către unitatea deținătoare nu

mai constituie în prezent un motiv dirimant pentru persoanele îndreptățite să

obțină măsurile reparatorii care li se cuvin, având în vedere că sistemul

reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii

pronunțate în interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de Decizia

civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este

competentă să soluționeze, pe fond, nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul

judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum

și de Decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că

prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent sub forma

despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de

către Comisia Centrală. Evident, aplicarea celor statuate de instanța supremă

trebuie să se realizeze prin raportare la noile dispoziții ale Legii nr.

165/2013, ele găsindu-și pe deplin eficiența până la intrarea în vigoare a

acestui act normativ, curtea apreciind necesar să facă această precizare în

considerarea perioadei îndelungate de timp care a trecut de la depunerea

notificării și în care reclamanții au stat în pasivitate, nefăcând uz de

mijloacele legale pe care le aveau la dispoziție.

Pentru a stabili în

concret conținutul juridic al valorii patrimoniale de care ar fi fost în măsură

să se prevaleze reclamanții, în ipoteza în care ar fi urmat procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001, curtea a avut în vedere, pe de o parte,

faptul că trebuie stabilită în mod corect corelația dintre acțiunea în

revendicare dedusă judecății în prezenta cauză și prevederile Legii nr.

10/2001, în condițiile în care acțiunea în revendicare este văzută drept un

remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu

al Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, trebuie luat în considerare și

faptul că intimata-intervenientă este titularul actual al dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, drept recunoscut prin emiterea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate în anul 1999, alături de actele de

transmitere succesivă a proprietății.

Așa cum rezultă din

actele dosarului, reclamanta nu a cerut constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare și nici a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate în condițiile dispozițiilor art. 45 din Legea nr.

10/2001, astfel că, curtea a concluzionat în sensul că intervenienta se poate

prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul

de proprietate asupra terenului în litigiu.

Raportându-se la

prevederile Legii nr. 10/2001, curtea a reținut că dispozițiile art. 21 din

acest act normativ nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care societatea

deținătoare a imobilului a fost privatizată integral anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 sau chiar și parțial, dar valoarea imobilului este

inferioară valorii acțiunilor deținute de către stat, astfel că singura

alternativă prevăzută de legea specială este cea reglementată de dispozițiile

art. 29 din legea specială. Raportând aceste dispoziții legale la situația din

speță, curtea a reținut, din examinarea conținutului protocolului de

predare-primire încheiat în anul 2000, în baza proiectului de divizare, între

SC L. SA și SC P. SA, că la nivelul anului 2000, SC L. SA era integral

privatizată, întreg capitalul social fiind deținut în diferite procente de

I.C.R., R.E.H. SRL, B.A., M.C. SA și P.A.A.

Pe cale de

consecință, pentru rezolvarea cererii de retrocedare formulate în temeiul legii

speciale, entitatea competentă (ulterior verificării și constatării

îndeplinirii prealabile a cerințelor impuse de dispozițiile art. 3 și 4 din

Legea nr. 10/2001), are a stabili aplicabilitatea dispozițiilor art. 21,

respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu luarea în considerare, în ultimul

caz, a celor stabilite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 830/2008,

care fac distincție, sub aspectul măsurilor reparatorii, între imobilele

preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil (consacrând

reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005). În

situația în care se ajunge la concluzia că imobilul se impune a fi restituit în

natură, curtea, în acord cu cele explicitate în cele ce preced, a reținut că

decizia respectivă de restituire este de natură să confere reclamanților

calitatea de titulari ai dreptului de proprietate confirmat pe cale

administrativă și implicit calitatea de deținători ai unui bun (sub forma

dreptului de proprietate) în sensul Convenției, îndreptățiți, de-abia din acest

moment, să obțină retrocedarea imobilului. Ca o precizare suplimentară, curtea

a atras atenția asupra faptului că, având în vedere situația juridică concretă

a imobilului, în sensul că acesta a fost înstrăinat succesiv ulterior emiterii

certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea SC L. SA,

contractele de vânzare-cumpărare nefiind contestate de reclamanți sub aspectul

valabilității și pornind de la caracterul valid al acestora, prin raportare la

dispozițiile art. 45 din legea specială, soluția retrocedării în natură nu mai

e posibilă, în condițiile în care actualmente imobilul se află în deținerea

unui terț, care își justifică această calitate printr-un titlu de proprietate

valabil (aflat în deplină concordanță cu starea de fapt), astfel că, pentru

aceste rațiuni, s-ar fi impus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,

reprezentate de măsuri compensatorii, în terminologia Legii nr. 165/2013, care

trebuie stabilite în condițiile acestui act normativ. Curtea a constatat că

imposibilitatea retrocedării în natură a terenului notificat nu derivă doar din

situația juridică a imobilului, ci și din cea faptică, indiferent de

deținătorul actual al acestuia, având în vedere că, potrivit concluziilor

raportului de expertiză specialitatea topografie, terenul este ocupat integral

de Complexul C.M., de trotuarul de protecție, precum și de cel pietonal, astfel

că, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, soluția

legală pentru terenurile ocupate de construcții noi, autorizate, cea afectată

servituților legale și a altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale este cea a măsurilor compensatorii, ca o alternativă la

retrocedarea în natură, imposibil de realizat.

În ipoteza în care se

va ajunge la concluzia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr.

165/2013, curtea a constatat că, cel mai probabil, măsurile reparatorii vor

îmbrăca forma despăgubirilor bănești, care se acordau în condițiile Legii nr.

247/2005, titlul VII, la valoarea de piață a apartamentului, aceasta fiind

nivelul la care dispozițiile legale acordau o reparație echitabilă.

Pe cale de

consecință, curtea a reținut că, din perspectiva procedurii Legii nr. 10/2001,

reclamanții ar fi titularii unei creanțe condiționale, care, deși nu le conferă

dreptul la restituirea în natură a imobilului, potrivit celor stabilite de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Athanasiu contra

României, le dă posibilitatea obținerii unor măsuri reparatorii, pe calea legii

speciale.

Concluzionând, curtea

a reținut că eficientizarea sistemului de acordare a unei reparații reglementat

de Legea nr. 10/2001, s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea

sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în

perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană (astfel cum a fost

prelungită până la data de 12 aprilie 2013), în acest scop, prin hotărârea pilot

pronunțată în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel

o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de a obține o reparație

echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității, atât sub aspectul

cuantumului despăgubirii, cât și din punct de vedere al timpului de acordarea

acesteia.

De remarcat este

faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a

recunoscut, la acel moment, acest drept de creanță, având ca obiect

despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care

reprezenta, până la acel moment, un argument de bază în recunoașterea dreptului

la restituire.

Stabilirea obligației

statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și

eficace, reprezintă, în același timp, o validare a măsurilor reparatorii

reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în

cazul înstrăinării imobilului, pentru care s-a formulat notificare în temeiul

legii speciale.

Având în vedere că

hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește

procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a

despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, curtea a apreciat că nu poate

fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată,

pentru interpretarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe cale de

consecință, în speța de față, reclamanții nu au formulat notificare în temeiul

Legii nr. 112/1995, dar au o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001,

nesoluționată. În ipoteza în care, în sistemul reparatoriu reglementat de acest

act normativ, reclamanții ar fi îndreptățiți (sub rezerva îndeplinirii

cumulative a cerințelor legale) la măsuri reparatorii prin echivalent, care,

până la adoptarea Legii nr. 165/2013, se stabileau în condițiile titlului VII

al Legii nr. 247/2005, dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii

proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele

teoretice deja relevate anterior, curtea a constatat că reclamanții ar fi avut

un interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea

imobilului revendicat, acesta fiind nivelul la care legea specială înțelegea să

acorde o reparație echitabilă.

Examinând această

chestiune, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 165/2013, care, potrivit

prevederilor art. 4, se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal,

la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare

a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv,

aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene

a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie

2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data

intrării în vigoare a legii, curtea a constatat că, în situația în care nu este

posibilă restituirea în natură a imobilului, apelantul va fi beneficiarul

dispozițiilor acestui act normativ, în sensul că va fi beneficiarul măsurii de

compensare prin puncte, pe care le va putea valorifica prin achiziționarea de

imobile în cadrul licitațiilor publice naționale care se vor organiza în

aplicarea noilor dispoziții.

Pentru finalizarea

mecanismului de comparare a titlurilor înfățișate de părți, astfel cum au fost

identificate în cele ce preced, curtea a considerat necesar să analizeze în ce

măsură acestea conferă părților posibilitatea să se prevaleze de existența unui

bun în sensul Convenției, prin raportare la cele statuate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în această materie.

În ceea ce privește

chestiunea existenței unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în patrimoniul reclamanților, curtea a avut în vedere următoarele

aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului constituie un concept autonom, care poate rezulta din

existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a

admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă

fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența

acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de

recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost

preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al

dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele

statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o

astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului

proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în

acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța

de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reține

existența unui interes patrimonial, care, de asemenea, intră în sfera de

protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza în care imobilul este înstrăinat

anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la

această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea

patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate

identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor

notificări în temeiul legilor speciale de reparație, edictate de legiuitor în

perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea

măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr.

1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă, în

opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să

aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care

se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a

noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale

art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității

aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul

comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se

pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva

Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicarea acestui principiu în

continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea

Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de

"speranță legitimă" în favoarea fostului proprietar, în condițiile în

care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală, suficient

de bine stabilită în dreptul intern, susținută de o practică judiciară

constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor

linii directoare care se desprind din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri

în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii

nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii

nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers

judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o

hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatării

nevalabilității titlului statului, curtea a reținut că se poate recunoaște în

favoarea fostului proprietar cel mult o "speranță legitimă".

Făcând aplicarea

acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanții au

urmat procedura legilor speciale de reparație care s-au edictat după căderea

regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr.

10/2001, care nu a fost soluționată de unitatea deținătoare, curtea a reținut

că reclamanții s-ar putea prevala de un interes patrimonial, din perspectiva

Legii nr. 10/2001, care să intre în sfera de protecție a prevederilor art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Fără

a relua cele anterior expuse, curtea a reamintit că, în sistemul reparatoriu

reglementat de legea specială, reclamanții ar fi titularii unei drept de

creanță, care intră în conținutul noțiunii de bun consacrată de prevederile

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, însă, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, este

esențial ca reclamanții să beneficieze de recunoașterea actuală a dreptului de

proprietate pretins, de natură să le confere un drept de restituire. Din

această perspectivă, este evident că valoarea patrimonială, pe care procedura

legii speciale ar recunoaște-o în favoarea reclamanților, îmbracă forma unui

drept de creanță, care nu este suficient pentru a obține retrocedarea

imobilului. Reclamanții s-au prevalat de existența vechiului lor drept de

proprietate, dobândit de autorii lor în maniera arătată în cele ce preced, însă

trebuie luat în considerare faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului,

astfel că, din punct de vedere formal, vechiul drept real al autorilor

reclamanților și-a încetat existența în patrimoniul lor. Adoptarea unei

legislații reparatorii, (lucru s-a realizat prin edictarea Legii nr. 10/2001)

având drept scop retrocedarea proprietăților imobiliare preluate abuziv în

perioada regimului comunist, a fost interpretată de Curtea Europeană ca fiind

de natură să confere foștilor proprietari, și implicit moștenitorilor lor, un

nou drept de proprietate, cu aceeași fizionomie și natură juridică, dar care

poate fi exercitat în plenitudinea atributelor sale de către cei care au urmat

procedura specială și mai ales recunoscut ca aparținând foștilor titulari,

numai după obținerea unei confirmări pe cale administrativă sau judiciară în acest

sens. O astfel de confirmare poate constitui decizia sau dispoziția de

retrocedare emisă de entitatea deținătoare sau cea competentă să soluționeze

notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, hotărârea judecătorească

pronunțată în etapa judiciară a procedurii legii speciale, prin care instanța

stabilește posibilitatea restituirii în natură și dispune în consecință sau

hotărârea judecătorească prin care s-a admis, anterior adoptării Legii nr.

10/2001, acțiunea în revendicare a foștilor proprietari deposedați abuziv.

Făcând aplicarea în

cauză a tuturor acestor aspecte teoretice, curtea a constatat că reclamanții nu

se pot prevala de o astfel de recunoaștere, astfel că nu pot invoca un bun

actual sub forma dreptului de proprietate, în sensul Convenției și, implicit,

niciun drept la restituire, spre deosebire de intervenientă, care își

legitimează calitatea de proprietar actual al imobilului prin certificatul de

atestare a dreptului de proprietate coroborat cu actele succesive de

transmitere a proprietății și care este în măsură să se prevaleze de un bun în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe cale de

consecință, curtea a constatat că în mod corect a fost respinsă ca nefondată

acțiunea reclamanților de către prima instanță.

Apelantul a mai susținut,

în motivarea căii de atac promovate, faptul că preluarea imobilului constituie

o faptă ilicită ce aduce atingere caracterului exclusiv al dreptului său de

proprietate. Fără a susține că preluarea terenului s-a realizat în