ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 722/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 722/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul

C.N.S.A.S. a solicitat să se constate că pârâtul M.C. a avut calitatea de

colaborator al Securității.

Prin Sentința civilă

nr. 6797 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond, după casare, a

respins ca neîntemeiată cererea introductivă de instanță formulată de

reclamantul C.N.S.A.S., în contradictoriu cu pârâtul M.C. și chemații în

garanție Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații

și Ministerul Apărării Naționale și a constatat nulitatea cererilor de chemare

în garanție.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că în rejudecare, pârâtul a depus la

data de 25 iunie 2012, la dosarul cauzei, o nouă întâmpinare, prin care a

invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția

lipsei calității procesuale pasive, excepții respinse în ședința publică din 23

noiembrie 2012.

La aceeași dată,

pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Administrației

și Internelor, Serviciului Român de Informații și Ministerului Apărării

Naționale, în calitatea lor de succesori în drepturi și obligații ai fostei

Securități, fără a preciza însă care este obligația ce se urmărește a fi

consfințită de instanță în sarcina chemaților în garanție.

Prin întâmpinările

depuse la dosarul cauzei, Serviciul Român de Informații și Ministerul Apărării

Naționale au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în ceea ce-i

privește, motivată, în esență, pe faptul că nu au calitatea de succesori ai

fostei Securități.

Prin întâmpinare,

Ministerul Administrației și Internelor a invocat, la rândul său, excepția

lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu este succesorul fostei

Securități și excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanție,

cât timp pârâtul nu precizează care ar fi obligația susceptibilă de angajare pe

calea chemării în garanție.

Instanța de fond a

constatat că din cuprinsul Deciziei de casare nr. 4987 din 27 octombrie 2011

rezultă că instanța de control judiciar a apreciat ca fiind insuficient și

neconcludent probatoriul administrat de reclamant în vederea constatării

calității de colaborator al Securității, în persoana pârâtului, conform dispozițiilor

art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008.

Prin aceeași decizie

de casare, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea

completării probatoriului, ori, deși instanța a pus în discuția părților

posibilitatea de a propune noi dovezi, reclamantul a arătat că nu are de propus

alte dovezi, în afara celor administrate în primul ciclu procesual.

Fiind evident, în

raport de particularitățile cauzei, că instanța nu poate dispune din oficiu

ordonarea unor alte dovezi, cât timp orice alte materiale relevante,

referitoare la informațiile furnizate de terțe persoane organelor de

Securitate, cât și la consecințele suferite de persoanele ce au făcut obiectul

urmăririi de către organele de Securitate se pot regăsi în arhivele fostei Securități,

astfel că în lipsa unor dovezi suplimentare și în contextul în care decizia de

casare stabilește că probatoriul administrat în primul ciclu procesual este

insuficient și neconcludent pentru stabilirea calității pârâtului, de

colaborator al Securității, curtea de apel a apreciat că soluția ce se impune

este aceea de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în constatare, promovată

de reclamant în prezenta cauză.

Referitor la cererile

de chemare în garanție, instanța, în ședința publică din 23 noiembrie 2012, a

invocat excepția nulității cererilor de chemare în garanție, în raport de

prevederile art. 112 pct. 3 și art. 133 C. proc. civ. și aceasta întrucât

pârâtul nu a precizat obiectul acestor cereri.

Rezultă din cuprinsul

dispozițiilor art. 60 C. proc. civ. că "partea poate să cheme în garanție

o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar

cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Ca atare, cererea de

chemare în garanție reflectă o veritabilă acțiune civilă, pusă la îndemâna

părții interesate, în scopul soluționării unei pretenții decurgând dintr-o

obligație de garanție, legală sau convențională, în același proces în care

partea este angajată.

Prin urmare, în

raport de aceste considerente, dar și de dispozițiile art. 61 C. proc. civ.,

partea care formulează cererea de chemare în garanție este datoare să formuleze

un petit concret, în cadrul căruia să precizeze explicit care este pretenția

formulată împotriva persoanei chemate în garanție, cerință ce se subsumează

obligației de a indica obiectul cererii de chemare în judecată.

Or, simpla afirmație

a pârâtului, în sensul că persoanele chemate în garanție sunt succesorii, în

drepturi și obligații, ai fostei Securități, nu satisface exigențele

prevederilor art. 61 coroborate cu art. 112 pct. 3 C. proc. civ., în sensul

precizării obiectului cererii.

Ca atare, apreciind

că dezlegarea excepției nulității cererilor de chemare în garanție primează în

fața excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de chemații în

garanție, pentru că legitimarea procesuală pasivă nu poate fi cercetată decât

prin raportare la o pretenție dedusă împotriva celui chemat în garanție, și

văzând dispozițiile art. 133 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare

în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei

sau semnătura, va fi declarată nulă, curtea de apel a admis excepția invocată,

din oficiu, și a constatat nulitatea cererilor de chemare în garanție a

Ministerului Administrației și Internelor, Serviciului Român de Informații și

Ministerului Apărării Naționale.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamantul C.N.S.A.S. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că prima instanță a respins acțiunea, pronunțând o hotărâre

nelegală și netemeinică.

Sentința atacată a

urmat Deciziei nr. 4987 din 27 octombrie 2011, prin care Înalta Curte de

Casație și Justiție a casat Sentința nr. 2838 din 11 iunie 2010 a Curții de

Apel București și a trimis cauza spre rejudecare.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "în cauză,

materialul probator este insuficient și neconcludent întrucât se referă doar la

o singură notă de constatare (nr. S/DI/1/3312 din 11 noiembrie 2008),

"restul materialelor nu denotă calitatea de colaborator al Securității a

reclamantului cât timp nu se referă efectiv la activități și atitudini

potrivnice regimului totalitar".

De asemenea, Înalta

Curte de Casație și Justiție a arătat că "referitor la condiția privind

îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale, instanța de fond nu

reține, în concret, care ar putea fi drepturile și libertățile încălcate de

către pârât și consecințele negative rezultate din această încălcare".

În opinia recurentului,

în rejudecare, curtea de apel a dat o interpretare deosebit de restrictivă

deciziei date de Înalta Curte de Casație și Justiție. O astfel de aplicare este

de natură a schimba sensul considerentelor deciziei date de Înalta Curte de

Casație și Justiție, fiind chiar contrară acesteia.

Într-adevăr, sentința

casată prin hotărârea Înaltei Curți a reținut că o singură notă furnizată

Securității de intimat ar fi în măsură să ducă la reținerea calității de

colaborator al Securității. De asemenea, sentința casată a reținut că

"restul materialelor nu denotă calitatea de colaborator al Securității a

reclamantului cât timp nu se referă efectiv la activități și atitudini

potrivnice regimului totalitar".

Recurentul consideră

că, prin decizia sa, Înalta Curte a dispus verificarea, din perspectiva

definiției legale a noțiunii de colaborator al Securității, a tuturor notelor

menționate în acțiune și nu numai a notei din 27 ianuarie 1984, care a fost

avută în vedere de considerentele sentinței casate. Este evident că Înalta

Curte nu ar fi putut casa prima sentință "întrucât se referă doar la o

singură notă de constatare", ci pentru că se baza pe o singură notă

informativă furnizată de intimat Securității (nota din 27 ianuarie 1984).

Procedura prevăzută de O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și

deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

293/2008, prevede emiterea unei singure note de constatare în decursul

verificării unei persoane, neputând fi emise mai multe astfel de note de

constatare într-un singur caz. Prin urmare, în considerentele deciziei

pronunțate de Înalta Curte s-a strecurat o evidentă eroare de dactilografiere.

Această eroare nu era însă în măsură să schimbe sensul considerentelor deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție din care rezulta că sentința casată nu

trebuia se analizeze doar nota furnizată de intimat Securității la 27 ianuarie

1984, ci toate notele menționate în acțiune.

Prin urmare,

considerăm că instanța de rejudecare ar fi trebuit ca, în sensul deciziei

Înaltei Curți, să analizeze, din perspectiva definiției legale a noțiunii de

colaborator al Securității, toate notele furnizate de intimat Securității și

care au fost descrise în acțiune.

De asemenea, Înalta

Curte de Casație și Justiție a arătat că "referitor la condiția privind

îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale, instanța de fond nu

reține, în concret, care ar putea fi drepturile și libertățile încălcate de

către pârât și consecințele negative rezultate din această încălcare".

Or, și cu privire la

acest aspect, Înalta Curte a observat motivarea insuficientă a sentinței

casate.

Se observă că Înalta

Curte a reținut că "instanța de fond nu reține, în concret, care ar putea

fi drepturile și libertățile încălcate de către pârât și consecințele negative

rezultate din această încălcare". Înalta Curte nu arată că nu ar fi

existat drepturi și libertăți încălcate de intimat, ci doar că sentința casată

nu a motivat temeinic îndeplinirea acestei condiții.

Prin urmare, îi

revenea instanței de rejudecare sarcina unei analize temeinice cu privire la

vizarea încălcării unor drepturi fundamentale (și nu neapărat încălcarea

propriu-zisă a acestor drepturi) - în sensul că intimatul putea și trebuia să

conștientizeze posibilele urmări ale informațiilor furnizate. De asemenea,

instanța de rejudecare putea, în urma acestei analize, să observe nu doar

îndeplinirea acestei condiții, ci, mai mult, depășirea ei, câtă vreme date

referitoare la situația familială delicată a unor colegi (cum este cazul notei din

21 august 1984) erau aduse la cunoștința autorităților, fără consimțământul și

fără știrea acestor persoane.

În consecință,

considerăm că instanța de rejudecare nu a procedat conform art. 315 C. proc.

civ. și nu a respectat decizia Înaltei Curți de Casați și Justiție, care

dispunea, în esență, ca instanța de rejudecare să analizeze riguros toate

notele menționate în acțiunea noastră și nu doar nota furnizată de intimat

Securității la 21 august 1984, cum procedase instanța care a pronunțat sentința

casată.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Conform art. 2 din

O.U.G. nr. 24/2008 lit. a), lucrător al Securității este orice persoană care,

având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu

atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 -

1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și

libertăți fundamentale ale omului.

Lit. b) a aceluiași

articol definește colaboratorul Securității prin persoana care a furnizat

informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări

verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau

activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au

vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Persoana care a

furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu

sau de confruntare, date în timpul anchetei și procesului, în stare de

libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza

pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este

considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții, iar

actele și documentele care consemnau aceste informații sunt considerate parte a

propriului dosar.

Persoanele care, la

data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere

de prezenta definiție, în măsura în care se coroborează cu alte probe.

Colaborator al

Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte

persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a

altui spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de

rezidenți ai Securității, coordonau activitatea informatorilor.

Înalta Curte

apreciază că potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru

ca o persoană să fie considerată ca fiind colaborator al Securității trebuia să

furnizeze informații prin care se denunțau activitățile sau atitudinile

potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului.

Notele furnizate de

reclamant nu relevă că acesta ar fi denunțat atitudini sau activități

potrivnice regimului totalitar comunist, fiind simple înșiruiri de evenimente

din viața unor persoane, fără niciun fel de conotație politică.

Prin urmare, instanța

de control judiciar constată că în acest caz nu este îndeplinită prima condiție

cerută de art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G.nr. 24/2008.

Trebuie precizat că legiuitorul

face referire în art. 2 alin. (1) lit. b) din.O.U.G.nr. 24/2003 și la

relatările verbale consemnate de lucrătorii de Securitate, ca fiind acte

probante ale colaborării cu Securitatea.

Însă în analiza

forței probante a unor astfel de relatări trebuie avut în vedere și modul în

care ofițerii de Securitate trebuiau să-și îndeplinească obligațiile de

serviciu.

Din amplele materiale

documentare publicate după anul 1989, care au căpătat forța unor documente

istorice, cu notorietate, rezultă că ofițerii de Securitate aveau un plan de

racolări, un plan de informații etc., context în care informația putea să nu

aparțină persoanei la care se face referire.

În aceste condiții

relatările consemnate în rapoartele informative ale ofițerilor nu pot beneficia

de o prezumție legală absolută de veridicitate, acestea urmând a fi analizate

prin coroborare cu ansamblul probator al cauzei.

A considera că în mod

cert relatările cuprinse în rapoartele lucrătorilor de Securitate reprezintă

adevărul ar însemna că tocmai ceea ce se condamnă, Securitatea ca poliție

politică, să fie reabilitată printr-o credibilizare absolută.

În cauza de față,

probele administrate în susținerea acțiunii, pentru a se dovedi calitatea de

colaborator al Securității, așa cum au fost analizate în precedent demonstrează

că pârâtul nu a furnizat informații prin care să fi denunțat activități sau

atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond în mod corect a constatat acțiunea

reclamantului ca fiind neîntemeiată.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul C.N.S.A.S. împotriva Sentinței civile nr. 6797 din 28

noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ