ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 722/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul C.N.S.A.S. a solicitat să se constate că pârâtul M.C. a avut calitatea de colaborator al Securității. Prin Sentința civilă nr. 6797 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond, după casare, a respins ca neîntemeiată cererea introductivă de instanță formulată de reclamantul C.N.S.A.S., în contradictoriu cu pârâtul M.C. și chemații în garanție Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații și Ministerul Apărării Naționale și a constatat nulitatea cererilor de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că în rejudecare, pârâtul a depus la data de 25 iunie 2012, la dosarul cauzei, o nouă întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei calității procesuale pasive, excepții respinse în ședința publică din 23 noiembrie 2012. La aceeași dată, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Administrației și Internelor, Serviciului Român de Informații și Ministerului Apărării Naționale, în calitatea lor de succesori în drepturi și obligații ai fostei Securități, fără a preciza însă care este obligația ce se urmărește a fi consfințită de instanță în sarcina chemaților în garanție.

Prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei, Serviciul Român de Informații și Ministerul Apărării Naționale au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în ceea ce-i privește, motivată, în esență, pe faptul că nu au calitatea de succesori ai fostei Securități. Prin întâmpinare, Ministerul Administrației și Internelor a invocat, la rândul său, excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu este succesorul fostei Securități și excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanție, cât timp pârâtul nu precizează care ar fi obligația susceptibilă de angajare pe calea chemării în garanție.

Instanța de fond a constatat că din cuprinsul Deciziei de casare nr. 4987 din 27 octombrie 2011 rezultă că instanța de control judiciar a apreciat ca fiind insuficient și neconcludent probatoriul administrat de reclamant în vederea constatării calității de colaborator al Securității, în persoana pârâtului, conform dispozițiilor art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008. Prin aceeași decizie de casare, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului, ori, deși instanța a pus în discuția părților posibilitatea de a propune noi dovezi, reclamantul a arătat că nu are de propus alte dovezi, în afara celor administrate în primul ciclu procesual.

Fiind evident, în raport de particularitățile cauzei, că instanța nu poate dispune din oficiu ordonarea unor alte dovezi, cât timp orice alte materiale relevante, referitoare la informațiile furnizate de terțe persoane organelor de Securitate, cât și la consecințele suferite de persoanele ce au făcut obiectul urmăririi de către organele de Securitate se pot regăsi în arhivele fostei Securități, astfel că în lipsa unor dovezi suplimentare și în contextul în care decizia de casare stabilește că probatoriul administrat în primul ciclu procesual este insuficient și neconcludent pentru stabilirea calității pârâtului, de colaborator al Securității, curtea de apel a apreciat că soluția ce se impune este aceea de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în constatare, promovată de reclamant în prezenta cauză.

Referitor la cererile de chemare în garanție, instanța, în ședința publică din 23 noiembrie 2012, a invocat excepția nulității cererilor de chemare în garanție, în raport de prevederile art. 112 pct. 3 și art. 133 C. proc. civ. și aceasta întrucât pârâtul nu a precizat obiectul acestor cereri. Rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 60 C. proc. civ. că "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire". Ca atare, cererea de chemare în garanție reflectă o veritabilă acțiune civilă, pusă la îndemâna părții interesate, în scopul soluționării unei pretenții decurgând dintr-o obligație de garanție, legală sau convențională, în același proces în care partea este angajată.

Prin urmare, în raport de aceste considerente, dar și de dispozițiile art. 61 C. proc. civ., partea care formulează cererea de chemare în garanție este datoare să formuleze un petit concret, în cadrul căruia să precizeze explicit care este pretenția formulată împotriva persoanei chemate în garanție, cerință ce se subsumează obligației de a indica obiectul cererii de chemare în judecată. Or, simpla afirmație a pârâtului, în sensul că persoanele chemate în garanție sunt succesorii, în drepturi și obligații, ai fostei Securități, nu satisface exigențele prevederilor art. 61 coroborate cu art. 112 pct. 3 C. proc. civ., în sensul precizării obiectului cererii.

Ca atare, apreciind că dezlegarea excepției nulității cererilor de chemare în garanție primează în fața excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de chemații în garanție, pentru că legitimarea procesuală pasivă nu poate fi cercetată decât prin raportare la o pretenție dedusă împotriva celui chemat în garanție, și văzând dispozițiile art. 133 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă, curtea de apel a admis excepția invocată, din oficiu, și a constatat nulitatea cererilor de chemare în garanție a Ministerului Administrației și Internelor, Serviciului Român de Informații și Ministerului Apărării Naționale.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul C.N.S.A.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că prima instanță a respins acțiunea, pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică. Sentința atacată a urmat Deciziei nr. 4987 din 27 octombrie 2011, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a casat Sentința nr. 2838 din 11 iunie 2010 a Curții de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare.

Prin decizia amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "în cauză, materialul probator este insuficient și neconcludent întrucât se referă doar la o singură notă de constatare (nr. S/DI/1/3312 din 11 noiembrie 2008), "restul materialelor nu denotă calitatea de colaborator al Securității a reclamantului cât timp nu se referă efectiv la activități și atitudini potrivnice regimului totalitar". De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că "referitor la condiția privind îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale, instanța de fond nu reține, în concret, care ar putea fi drepturile și libertățile încălcate de către pârât și consecințele negative rezultate din această încălcare". În opinia recurentului, în rejudecare, curtea de apel a dat o interpretare deosebit de restrictivă deciziei date de Înalta Curte de Casație și Justiție.

O astfel de aplicare este de natură a schimba sensul considerentelor deciziei date de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind chiar contrară acesteia. Într-adevăr, sentința casată prin hotărârea Înaltei Curți a reținut că o singură notă furnizată Securității de intimat ar fi în măsură să ducă la reținerea calității de colaborator al Securității. De asemenea, sentința casată a reținut că "restul materialelor nu denotă calitatea de colaborator al Securității a reclamantului cât timp nu se referă efectiv la activități și atitudini potrivnice regimului totalitar". Recurentul consideră că, prin decizia sa, Înalta Curte a dispus verificarea, din perspectiva definiției legale a noțiunii de colaborator al Securității, a tuturor notelor menționate în acțiune și nu numai a notei din 27 ianuarie 1984, care a fost avută în vedere de considerentele sentinței casate.

Este evident că Înalta Curte nu ar fi putut casa prima sentință "întrucât se referă doar la o singură notă de constatare", ci pentru că se baza pe o singură notă informativă furnizată de intimat Securității (nota din 27 ianuarie 1984). Procedura prevăzută de O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, prevede emiterea unei singure note de constatare în decursul verificării unei persoane, neputând fi emise mai multe astfel de note de constatare într-un singur caz. Prin urmare, în considerentele deciziei pronunțate de Înalta Curte s-a strecurat o evidentă eroare de dactilografiere. Această eroare nu era însă în măsură să schimbe sensul considerentelor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție din care rezulta că sentința casată nu trebuia se analizeze doar nota furnizată de intimat Securității la 27 ianuarie 1984, ci toate notele menționate în acțiune.

Prin urmare, considerăm că instanța de rejudecare ar fi trebuit ca, în sensul deciziei Înaltei Curți, să analizeze, din perspectiva definiției legale a noțiunii de colaborator al Securității, toate notele furnizate de intimat Securității și care au fost descrise în acțiune. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că "referitor la condiția privind îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale, instanța de fond nu reține, în concret, care ar putea fi drepturile și libertățile încălcate de către pârât și consecințele negative rezultate din această încălcare". Or, și cu privire la acest aspect, Înalta Curte a observat motivarea insuficientă a sentinței casate.

Se observă că Înalta Curte a reținut că "instanța de fond nu reține, în concret, care ar putea fi drepturile și libertățile încălcate de către pârât și consecințele negative rezultate din această încălcare". Înalta Curte nu arată că nu ar fi existat drepturi și libertăți încălcate de intimat, ci doar că sentința casată nu a motivat temeinic îndeplinirea acestei condiții. Prin urmare, îi revenea instanței de rejudecare sarcina unei analize temeinice cu privire la vizarea încălcării unor drepturi fundamentale (și nu neapărat încălcarea propriu-zisă a acestor drepturi) - în sensul că intimatul putea și trebuia să conștientizeze posibilele urmări ale informațiilor furnizate.

De asemenea, instanța de rejudecare putea, în urma acestei analize, să observe nu doar îndeplinirea acestei condiții, ci, mai mult, depășirea ei, câtă vreme date referitoare la situația familială delicată a unor colegi (cum este cazul notei din 21 august 1984) erau aduse la cunoștința autorităților, fără consimțământul și fără știrea acestor persoane. În consecință, considerăm că instanța de rejudecare nu a procedat conform art. 315 C. proc. civ. și nu a respectat decizia Înaltei Curți de Casați și Justiție, care dispunea, în esență, ca instanța de rejudecare să analizeze riguros toate notele menționate în acțiunea noastră și nu doar nota furnizată de intimat Securității la 21 august 1984, cum procedase instanța care a pronunțat sentința casată.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Conform art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008 lit. a), lucrător al Securității este orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Lit. b) a aceluiași articol definește colaboratorul Securității prin persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Persoana care a furnizat informații cuprinse în declarații, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții, iar actele și documentele care consemnau aceste informații sunt considerate parte a propriului dosar.

Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiție, în măsura în care se coroborează cu alte probe. Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de rezidenți ai Securității, coordonau activitatea informatorilor. Înalta Curte apreciază că potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru ca o persoană să fie considerată ca fiind colaborator al Securității trebuia să furnizeze informații prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Notele furnizate de reclamant nu relevă că acesta ar fi denunțat atitudini sau activități potrivnice regimului totalitar comunist, fiind simple înșiruiri de evenimente din viața unor persoane, fără niciun fel de conotație politică. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că în acest caz nu este îndeplinită prima condiție cerută de art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G.nr. 24/2008. Trebuie precizat că legiuitorul face referire în art. 2 alin. (1) lit. b) din.O.U.G.nr. 24/2003 și la relatările verbale consemnate de lucrătorii de Securitate, ca fiind acte probante ale colaborării cu Securitatea. Însă în analiza forței probante a unor astfel de relatări trebuie avut în vedere și modul în care ofițerii de Securitate trebuiau să-și îndeplinească obligațiile de serviciu.

Din amplele materiale documentare publicate după anul 1989, care au căpătat forța unor documente istorice, cu notorietate, rezultă că ofițerii de Securitate aveau un plan de racolări, un plan de informații etc., context în care informația putea să nu aparțină persoanei la care se face referire. În aceste condiții relatările consemnate în rapoartele informative ale ofițerilor nu pot beneficia de o prezumție legală absolută de veridicitate, acestea urmând a fi analizate prin coroborare cu ansamblul probator al cauzei. A considera că în mod cert relatările cuprinse în rapoartele lucrătorilor de Securitate reprezintă adevărul ar însemna că tocmai ceea ce se condamnă, Securitatea ca poliție politică, să fie reabilitată printr-o credibilizare absolută.

În cauza de față, probele administrate în susținerea acțiunii, pentru a se dovedi calitatea de colaborator al Securității, așa cum au fost analizate în precedent demonstrează că pârâtul nu a furnizat informații prin care să fi denunțat activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond în mod corect a constatat acțiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.N.S.A.S. împotriva Sentinței civile nr. 6797 din 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ