ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1341/2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, sub nr. x/2013, din data de 6 decembrie 2013, reclamanta S.C. A. S.A. Bârlad a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 207.772,41 USD sau a echivalentului în RON de la data plății efective, reprezentând suma asigurată prin polița de asigurare de bunuri pe timpul transportului, seria x nr. x din 18 octombrie 2011 și la plata daunelor moratorii care se cuvin reclamantei pentru neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligației de despăgubire, calculate, în absența convenției părților, la nivelul dobânzii legale.

Prin sentința civilă nr. 1183 din 19 noiembrie 2014 Tribunalul Vaslui, secția Civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 207.772,41 USD, în echivalent în RON la data achitării, cu titlu de despăgubiri, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume, începând cu data de 12 decembrie 2012 până la plata efectivă a debitului principal, a respins ca neîntemeiate restul pretențiilor și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.661 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., prin S.C. C. S.A. - Regiunea Iași.

Prin decizia civilă nr. 764 din 6 noiembrie 2017 Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A. prin C. S.A. - Regiunea Iași, criticând-o pentru nelegalitate, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curtea de Casație și Justiție a admis recursul prin decizia nr. 1126 din 21 mai 2019, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Pentru a pronunța astfel, instanța de recurs a apreciat că în baza rolului activ consacrat prin dispozițiile art. 22 C. proc. civ. și față de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel trebuia să verifice incidența cazului de excludere a răspunderii asigurătorului prevăzut de art. 3.1 paragraful (x) Condiții de Asigurare "A"/terestru, invocat prin motivele de apel de către apelanta-pârâtă.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția Civilă sub nr. x/2013*.

Prin decizia civilă nr. 702 din 2 decembrie 2019 Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul formulat de către pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1183/2014, pronunțată de Tribunalul Vaslui la data de 19 noiembrie 2014, pe care a schimbat-o în tot, respingând cererea de chemare în judecată introdusă de către reclamanta S.C. A. S.A. și a obligat reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 11.798 RON, suportate în apel și în recurs.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că sentința nr. 1183 din 19 noiembrie 2014 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, sens în care a constatat că la art. 3.1 lit. (x) din Condiția de Asigurare "A"/terestru s-a prevăzut că asigurarea nu acoperă lipsurile de bunuri din mijlocul de transport/container cu sigiliu sau alte mijloace de închidere/securizare intacte.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A. Bârlad, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că deși Înalta Curte a trimis cauza în rejudecare pentru cercetarea motivelor de apel, instanța de apel a făcut o analiză superficială, fără a interpreta în profunzime situația de fapt și de drept dedusă judecății, admițând cu lejeritate modul de interpretare, personal și de rea-credință al pârâtei C. S.A. relativ la chestiunea litigantă a scoaterii bunurilor din proprietatea recurentei-reclamante.

A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța penală nu a putut aplica o condamnare pentru furt întrucât reclamanta și-a dat consimțământul pe cale convențională pentru transportul bunurilor în port și a reținut că fapta săvârșită se încadrează la infracțiunea de înșelăciune, dar, totodată, a reținut și o complexitate a faptei mai presus de cea a furtului, însușirea pe nedrept a bunurilor de către făptuitori fiind o certitudine.

Așadar, a arătat recurenta-reclamantă, nu încadrarea la săvârșirea uneia dintre aceste infracțiuni ține de fundamentul pretențiilor reclamantei la plata despăgubirilor, ci urmarea imediată, constând în deposedarea de cele 17 tone de rulmenți, care reprezintă chiar riscul asigurat prin contract, și faptul că operarea asupra ușilor, atâta timp cât a permis sustragerea unei cantități atât de mari de bunuri, face ca respectivul container să nu se califice, conform condițiilor de la clauza 3.1 lit. (x), ca "mijloc de închidere/securizare intact".

Recurenta-reclamantă a mai subliniat faptul că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că ne aflăm în prezența unui contract de asigurare care este un contract de adeziune, astfel încât posibilitatea recurentei de negociere a clauzelor în acest contract a fost nulă, asigurătorul dorind să își limiteze răspunderea.

În acest sens, susține recurenta-reclamantă, interpretarea clauzei echivoce trebuie să se facă în favoarea asiguratului.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a dat dovadă de lipsă de imparțialitate atunci când, potrivit încheierii din 21 octombrie 2019, data la care au avut loc dezbaterile care au stat la baza pronunțării instanței de apel, instanța, dând cuvântul reprezentantului reclamantei, a întrerupt apărările acestuia referitoare la furtul bunurilor din container, ținând să precizeze că nu este vorba despre furt și nemaipermițând continuare ideii.

Instanța de apel, a mai arătat recurenta-reclamantă, nu a respectat procedura în cazul dezbaterilor, având în vedere că instanța trebuie să asigure contradictorialitatea dezbaterilor, însă între părți, nu între una dintre părți și instanță.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus întâmpinare, solicitând anularea recursului ca nemotivat și, în măsura în care se va aprecia că recursul este motivat, respingerea recursului ca nefondat, susținând legalitatea hotărârii atacate, întrucât recurenta nu a invocat motive veritabile de recurs, ci apărări de fond care vizează temeinicia hotărârii, nu legalitatea acesteia.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului prevăzut de dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., acesta fiind întocmit și comunicat părților.

Prin încheierea din 18 martie 2021 Înalta Curte a respins excepția invocată de către intimata-pârâtă, a nulității recursului și a admis în principiu recursul.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondat.

În această ipoteză se încadrează și nerespectarea principiului contradictorialității, rezultată din respingerea susținerilor reclamantei de către instanța de apel care, potrivit aspectelor rezultate din analiza celor consemnate în ședința publică de la 21 octombrie 2019, cuprinse în încheierea redactată, a oprit cuvântul apărătorului reclamantei, suprimându-i susținerile pentru motivul că în hotărârile penale s-a reținut infracțiunea de "înșelăciune" și nu cea de "furt prin efracție", astfel încât, în opinia instanței de apel, reclamanta nu putea avea un alt punct de vedere care să îi susțină apărarea.

Înalta Curte amintește că principiul contradictorialității, reglementat de dispozițiile art. 14 C. proc. civ., este o componentă a dreptului la apărare, fără de care procesul echitabil ar fi un deziderat imposibil de atins.

În lumina acestor prevederi legale precitate, cu atât mai nelegală apare măsura instanței de apel de a întrerupe apărarea reprezentantului reclamantei referitoare la furtul bunurilor din container, cu motivația că în cauză nu este vorba despre furt, fără a-i mai permite acestuia continuarea susținerilor, cu atât mai mult cu cât partea adversă, pârâta apelantă C. S.A. a apreciat expres în motivarea apelului (F. x/dosar apel primul ciclu procesual) că:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevede casarea hotărârii atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, critică incorecta analiză și interpretare a voinței reale a părților din perspectiva forței obligatorii a contractelor și a regulilor de interpretare a clauzelor acestora reglementate de art. 1270, 1266, 1268 alin. (2) și art. 1269 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, conform clauzei stipulate la art. 2.1 din Condiția de Asigurare "A"/terestru, asigurarea încheiată "acoperă toate riscurile de pierdere sau de avariere a bunului asigurat", cu excepția cazurilor prevăzute la art. 3.1, pentru care și paragraful (x) care vizează "lipsurile de bunuri din mijlocul de transport/container cu sigiliu și/sau alte mijloace de închidere/securizare intacte.

Pentru lămurirea acestui obiectiv, astfel cum s-a dispus prin hotărârea de casare, nu era însă suficient ca instanța de apel să rețină doar că infracțiunea săvârșită, potrivit hotărârilor penale, era de "înșelăciune" și că instanța penală nu a făcut referire la "furtul prin efracție", ci să analizeze dacă modul de operare, de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune care a condus la păgubirea reclamantei prin sustragerea bunurilor nu era absorbit de conținutul acestei infracțiuni, în condițiile în care instanța penală a reținut că acesta "… denotă o periculozitate și o specializare deosebită …". (sentința penală nr. 111 din 11 noiembrie 2015 a Tribunalului Constanța).

Pe de altă parte, instanța de apel a ignorat faptul că ruperea unui sigiliu nu constituie efracție, pentru ca făptuitorul să ajungă la bunul vizat, deoarece sigiliul are numai menirea de a servi ca dovadă că nicio persoană nu a pătruns în acel loc, însă, în același timp, sigiliul nu reprezintă o piedică a cărei înlăturare necesită din partea făptuitorului un efort suplimentar. Fapta poate constitui însă infracțiunea de rupere de sigilii care nu face obiectul vreunei clauze de excludere a răspunderii asiguratului, clauza de la art. 3.1 paragraf (x) referindu-se la lipsurile de bunuri din container cu sigiliu.

În acest context, în care pârâta/apelantă C. S.A. se prevala de faptul că sigiliile nu au fost distruse, dar recunoștea că bunurile au fost sustrase, furate, fără a ne regăsi în prezența unei efracții, instanța de apel trebuia să lămurească legătura (existentă sau nu) dintre clauza care stipula răspunderea asiguratului numai pentru pierderea bunurilor prin furt săvârșit prin efracție și sustragerea bunurilor fără ruperea sigiliilor, după cum trebuia să lămurească și la ce anume se referea efracția, în înțelesul convenției părților, atâta timp cât efracția poate consta și în înlăturarea unor dispozitive de închidere exterioare și interioare fără comiterea unor distrugeri, degradări, cum ar fi, de exemplu, demontarea unei uși, ferestre, portiera de la autoturism pentru a sustrage bunuri.

Această lămurire se impunea cu atât mai mult cu cât instanța penală a reținut că "Din coroborarea datelor și a modului de apărare rezultă fără dubii că inculpații pe traseul până la predarea și aplicarea sigiliilor în portul Constanța au operat asupra ușilor containerului fără a afecta sigiliile aplicate până la acel moment și au înlocuit cei 28 de paleți cu rulmenți cu saci de nisip de o greutate aproximativ legală", aspect ce denotă tocmai "periculozitatea și specializarea deosebită" a inculpaților.

Instanța penală a mai reținut și săvârșirea de "înșelăciune" raportat la existența unei convenții între reclamantă și inculpați, aceștia fiind angajați ai firmei de transport care trebuia să transporte mărfurile în portul Constanța, în baza contractului de transport încheiat cu reclamanta, și un raportat strict la conținutul infracțiunii de înșelăciune, caz în care instanța de apel putea efectua o analiză în abstracto prin raportare la norma de încriminare și să constate dacă în infracțiunea de înșelăciune nu sunt întrunite și elemente constitutive de infracțiunea de furt prin efracție, întrucât persoana vătămată a pierdut proprietatea bunurilor prin transmiterea acestora către infractori în urma raporturilor contractuale de transport, infractorii însușindu-și bunurile fără consimțământul reclamantei, "…numai la adăpostul unor astfel de contracte de camionare …", după cum a reținut instanța penală.

S-a mai reținut de către instanța penală că scopul desfășurării activității infracționale a fost "însușirea (…) bunurilor transportate", iar inculpații D., E. și F. au fost condamnați nu numai pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune care antrena efectuarea unei pedepse de 8 ani închisoare, ci și pentru săvârșirea infracțiunii de constituire, aderare, coordonare, grup infracțional, furt calificat, contrabandă, spălare de bani, pedeapsa cea mai grea aplicată fiind cea pentru înșelăciune, urmare a contopirii pedepselor.

Prin urmare, instanța de trimitere nu a răspuns obiectivului trasat prin decizia de casare, în sensul efectuării unei reale verificări a incidenței cazului de excludere a răspunderii asiguratorului prevăzut de art. 3.1 paragraf (x) Condiția de Asigurare "A"/terestru, ci a îmbrățișat de plano susținerile pârâtei-apelante, constatând doar că instanța penală a reținut infracțiunea de înșelăciune și nu infracțiunea de furt, fără a săvârși o reală cercetare judecătorească în cadrul căii de atac devolutive a apelului cu privire la problematica complexă rezultată din cele mai sus învederate. Din motivarea mai puțin decât sumară a hotărârii nu rezultă, astfel cum arată recurenta-reclamantă, dacă înșelăciunea nu este o infracțiune care surclasează furtul ca gravitate (a se vedea și pedepsele aplicate) și care a absorbit elementele infracțiunii de furt prin efracție (instanța penală reținând și săvârșirea infracțiunii de furt calificat) și dacă, față de toate aceste elemente, fiind dovedită fără dubii producerea riscului asigurat, respectiv dauna totală, prin sustragerea frauduloasă a bunurilor, mai este sau nu incident cazul de limitare/excludere a răspunderii asiguratorului.

Susținerile recurentei-reclamante sunt astfel întemeiate și probează nelegalitatea hotărârii atacate, și incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cum prioritar este însă motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate, Înalta Curte consideră că în rejudecare instanța de apel trebuie să reexamineze cauza sub toate aspectele mai sus învederate pentru a putea da un răspuns logico-juridic, nedubitativ, la problema incidenței cauzei prevăzute de art. 3.1 paragraf (x) Condiția de Asigurare "A"/terestru în cauza pendinte.

Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., (astfel cum era în vigoare la data începerii procesului), Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de reclamanta-recurentă S.C. RxxULEMNȚI S.A. Bârlad împotriva deciziei nr. 702 din 2 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.