ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 141/2022

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, a solicitat anularea Deciziei nr. 76/16.04.2019 prin care s-a soluționat contestația împotriva Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 81084B/27.09.2018 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, cu consecința exonerării sale de plata sumei de 114.386.662 RON.

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 194 din 16 octombrie 2019, a respins excepția inadmisibilității ca nefondată și, totodată, a respins acțiunea reclamantei A. formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați, ca nefondată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că prin sentința civilă pronunțată, instanța de fond a reținut faptul că în mod corect contestația a fost respinsă ca tardivă de către organul fiscal, că dintr-o eroare materială organul fiscal a precizat că mama reclamantei ar fi primit dovada de comunicare, când de fapt în cuprinsul dovezii de comunicare este menționat "dest. A.".

Cu privire la mențiunile din cuprinsul sentinței civile, în sensul că și dacă această contestație nu ar fi fost tardivă, aceasta ar fi fost respinsă ca nemotivată, întrucât nu a formulat în cuprinsul contestației la organul fiscal motivele pe care se sprijină, recurenta apreciază că acestea nu pot fi reținute ca temeinice.

Astfel, recurenta precizează că a solicitat comunicarea actului administrativ, urmând să își completeze motivele după comunicarea acestuia.

În opinia sa, o comunicare a actului administrativ conform art. 47 alin. (3) din Codul de procedură fiscală nu a fost niciodată efectuată de către organul fiscal.

Prin cererea completatoare, comunicată organului fiscal, a arătat că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispozițiile legale incidente, în sensul că nu arată argumentele concrete pentru care s-a apreciat că a acționat cu rea credință în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat starea de insolvabilitate a societății.

În individualizarea angajării răspunderii, un rol foarte important îl reprezintă stabilirea relei credințe a persoanelor vizate.

Expresia de "rea-credință" nu a fost definită de dispozițiile Codului de procedură fiscală, revenind instanțelor judecătorești, în cazul contestării, atributul de a califica aceasta noțiune și de a aprecia dacă este ori nu aplicabilă în cauză.

Reaua-credință nu se prezumă, ci trebuie probată.

De asemenea, trebuie probată relația de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoane căreia i se angajează răspunderea și declararea insolvabilității persoanei juridice.

De asemenea, simpla constatare a stării de insolvabilitate nu reprezintă o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii, având în vedere că dispozițiile art. 25 din Codul de procedură fiscală nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului, ci impune probarea relei-credințe.

Angajarea răspunderii solidare printr-un act administrativ, cum este cazul procedurii instituite de art. 25-26 din Codul de procedură fiscală, prezintă neajunsuri din punct de vedere constituțional, din perspectiva asigurării dreptului la apărare, reglementat de art. 24 din Constituția României.

Angajarea răspunderii personale ar trebui să fie atributul exclusiv al instanțelor judecătorești, care să decidă asupra litigiului în condiții de imparțialitate și contradictorialitate.

Astfel, simpla constatare a stării de insolvabilitate nu este o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii, având în vedere că prevederea legală incidentă nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului, ci impune probarea relei credințe.

Organul fiscal s-a limitat la a susține, în decizia contestată, incidența unor texte de lege fără raportare la situația de fapt și o prezumție simplă, aceea că fapta de a nu declara sau nu achita la scadență obligațiile fiscale în primul rând ar fi constituit o obligație pentru sine și, în al doilea rând, a presupus un management defectuos, exercitat cu rea-credință în condițiile în care pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului, se impunea a fi întrunite cumulativ cele patru elemente specifice răspunderii patrimoniale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția persoanei fizice în discuție.

Reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor.

Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt precise și certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a recurentei cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimata Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că AJFP Constanța a emis decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 81084B/27.09.2018 în sarcina reclamantei, pentru suma de 114.386.394 RON, datorată de către societatea debitoare B. S.R.L..

Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 81084B/27.09.2018 a fost comunicată recurentei la data de 09.10.2018, cum corect a reținut organul de soluționare a contestației.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă a formulat contestație administrativă în procedura administrativă care a fost respinsă prin Decizia nr. 76/16.04.2019 ca nedepusă în termenul legal.

Decizia nr. 81084B/27.09.2018 emisă pe numele recurentei-reclamante a fost expediată prin poștă cu scrisoare recomandată și confirmată de primire de mama debitoarei în data de 09.10.2018 la domiciliul fiscal al recurentei-reclamante.

Potrivit prevederilor art. 47 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 actul administrativ fiscal emis pe suport de hârtie se comunică contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului sau curatorului la domiciliul fiscal prin poștă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

În raport de data comunicării, respectiv 09.10.2018 termenul de 45 zile de depunere a contestației a început să curgă de la data de 10.10.2018 și s-a împlinit în data de 23.11.2018, astfel încât ultima zi de depunere a contestației a fost 26.11.2018.

Recurenta-reclamantă a depus contestație administrativă la organul fiscal emitent a actului administrativ atacat în afara termenului, respectiv în data de 04.03.21019 deci peste termenul de 45 zile prevăzut de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015.

Din analiza actului administrativ fiscal contestat s-a reținut că aceasta cuprinde mențiunea privind posibilitatea de contestare și termenul de depunere al contestației, respectiv 45 zile de la data comunicării.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că instanța de fond în mod corect a reținut că organul de soluționare contestații - Direcția Generala Regională a Finanțelor publice Galați - prin Decizia nr. 76/16.04.2019 a respins contestația administrativă ca nedepusă în termenul legal, în deplină concordanță cu prevederile legale în vigoare.

Potrivit art. 276 din Legea nr. 207/2015:

"(6) Organul de soluționare competent se pronunță mai întâi asupra excepțiile de procedură și asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate nu se mai procedează la analiza pe fond a cauzei.

9.3. Organul de soluționare competent va verifica existența excepțiilor de procedură și mai apoi a celor de fond înainte de a proceda la soluționarea pe fond a contestației.

9.4. În soluționarea contestațiilor, excepțiile de procedură și de fond pot următoarele: excepția de nerespectare a termenului de depunere a contestației (...)."

Conform art. 280 "contestația se respinge pentru neîndeplinirea condițiilor procedurale.

Dacă organul de soluționare competent constată neîndeplinirea unei condiții procedurale, contestația se respinge fără a se proceda la analiza pe fond a cauzei.

12.1. Contestația poate fi respinsă ca:

230) nedepusă în termen, în situația în care aceasta a fost depusă peste termenul prevăzut de lege".

Organul de soluționare a contestațiilor s-a raportat corect la obligația de a analiza cu precădere excepțiile de procedură, respectiv verificarea termenului în care a fost învestit cu soluționarea contestației administrative.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că nu poate analiza, pe fond, legalitatea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 81084B/27.09.2018 decât în contextul în care ar fi desființat decizia de soluționare a contestației și, în plus, contestația administrativ - fiscală ar fi fost motivată.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 194 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2022.