ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4584/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4584/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1661/2006 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 185/85/2005 (nr. în

format vechi 3085/2005, format ca urmare a disjungerii acțiunii precizatoare

din dosar nr. 5131/2004) a fost respinsă acțiunea civilă formulată și

completată de reclamanta D.A.W. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Municipiul Mediaș, prin primar.

Prima instanță a

reținut, în esență, că reclamanta a solicitat ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate că imobilul înscris în CF2287 nr. top. 1006/5/1,

1006/5/2, 1006/5/3, 1006/5/4, 1006/5/5, 1006/5/6, 1006/5/7, 1006/5/8, 1006/5/9,

1006/10, 1006/5/11, 1006/5/13, 1006/5/14, 1006/5/15, 1006/5/16, 1006/5/17,

1006/5/18, 1006/5/19, 1006/5/20, 1006/5/21, 1006/5/22, 1006/5/23, 1006/5/24,

1006/5/25, 5113/6/1/1, 5113/6/1/2, 5113/6/1/3, 5113/6/1/4, 5113/6/1/5, situat

administrativ în Mediaș, a fost preluat în mod abuziv în baza Legii nr. 119/1948

și, pe cale de consecință, să se dispună restituirea imobilului în deplină

proprietate și posesie, liber de orice sarcini. Acțiunea a fost apreciată ca

inadmisibilă deoarece, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege

specială de reparație, în privința imobilelor preluate abuziv de Statul Român

înainte de 1989 nu mai sunt admisibile acțiunile întemeiate pe dreptul comun,

privind constatarea nevalabilității titlului statului și restabilirea situației

anterioare de carte funciară.

Reclamanta a formulat

apel împotriva acestei sentințe, admis prin decizia civilă nr. 125/A/2007 a

Curții de Apel Alba Iulia, care a desființat sentința civilă nr. 1661/2006 și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că prima instanță nu

s-a pronunțat în contradictoriu cu toate părțile.

În rejudecare,

reclamanta a formulat o nouă precizare de acțiune prin care a solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și

SC I. SA Mediaș:

- să se constate

nevalabilitatea titlului Statului Român asupra uzinelor „I.F.S. „S.A.”,

actualmente SC I. SA;

- să fie obligați

pârâții la restituirea în natură a imobilelor înscrise în C.F. 2287 Mediaș nr. top.

977/2 și 978/2;1006/5; 1007/2; 1008/2; 1009/2; 1034/2; 1035/2 și 1036/2 și la

restituirea bunurilor mobile naționalizate sau contravaloarea acestora;

- să se dispună

rectificarea cărții funciare nr. 2287 Mediaș în sensul radierii dreptului de

proprietate al SC I. SA și a Statului Român și înscrierea dreptului de

proprietate pe numele reclamantei.

Pârâții s-au opus

admiterii acțiunii, invocând și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr.

142/2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu a fost respinsă acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii, că raportul juridic dedus judecății este

reglementat de dispozițiile Legii 10/2001, act normativ cu caracter special

față de dispozițiile art. 480 C. civ., respectiv art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Conflictul temporal dintre două legi se rezolvă în favoarea celei speciale,

aceasta excluzând-o pe cea generală. O astfel de interpretare exclude posibilitatea

aplicării a două reglementări diferite aceluiași raport juridic, deoarece s-ar

putea crea insecuritate în plan general. S-a apreciat că cererile formulate de

reclamantă sunt reglementate de normele speciale, capătul de cerere referitor

la constatarea nevalabilității titlului statului constituind o chestiune

prejudicială în cererile formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, potrivit art.

1 din această lege.

Cererile formulate în

contradictoriu și cu SC E.M.V. SRL au fost respinse deoarece, pe de o parte nu

s-a mai insistat asupra lor, iar pe de altă parte, ele sunt formulate pe cale

separată, ca de altfel și celelalte capete de cerere.

Prin decizia nr. 112/A/2008,

Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanta D.A.W., a

desființat sentința civilă nr. 142/2008 a Tribunalului Sibiu și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a arătat că, după casarea cu trimitere, reclamanta a

precizat acțiunea în sensul că a chemat în judecată toate persoanele

interesate, iar capătul principal al cererii a fost acela de a se constata

nevalabilitatea titlului statului asupra uzinelor Ideal și obligarea pârâtului

la restituirea imobilului. Acest capăt este de competența instanțelor de drept

comun și trebuia soluționat pe această cale, deci în mod greșit tribunalul a

considerat că în speță sunt aplicabile numai dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

că nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/1998 și art. 480 C. civ. și

nu s-a pronunțat asupra acestei cereri.

Recursul împotriva

acestei decizii a fost respins prin decizia nr. 445/2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală.

În rejudecare,

dosarul a fost înregistrat sub nr. 1704/85/2009, iar reclamanta a precizat din

nou acțiunea, solicitând, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și SC I. SA, prin lichidator SC C. SRL, să se

constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra Uzinelor I.F.S., actual

SC I. SA Mediaș și să fie obligați pârâții la restituirea în natură a

imobilelor naționalizate sau a contravalorii acestora. S-a mai solicitat

rectificarea CF nr. 2287 Mediaș și CF nr. 13589 Mediaș, în sensul radierii

dreptului de proprietate al SC I. SA, înscris asupra imobilelor de sub A+15 la

A+39 și a radierii dreptului de proprietate al Statului Român, înscris asupra

terenului nr. top 1006/5/12 din CF 13589 Mediaș, cu intabularea dreptului de

proprietate în favoarea reclamantei.

Pârâtul Statul Român

a invocat prescripția dreptului la acțiune, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

susținând că termenul de prescripție a început să curgă de la 22 decembrie 1989,

când a încetat cauza care a împiedicat-o pe reclamantă să conteste măsura

preluării bunului de către stat.

Prin sentința civilă nr.

1161/2011, Tribunalul Sibiu, Secția I civilă a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune, iar pe fond, a respins acțiunea reclamantei, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în primul rând, că excepția prescripției

dreptului la acțiune nu este întemeiată. Prin acțiunea formulată, reclamanta a

solicitat, în principal, să se constate nevalabilitatea titlului statului,

adică o cerere de constatare a unei nulități absolute a actului de preluare,

cerere care poate fi formulată oricând. Nu se poate reține susținerea pârâtului

că acțiunea este prescriptibilă în termenul general de 3 ani care curge de la

22 decembrie 1989. Acest moment al începerii curgerii termenului de prescripție

nu poate fi reținut nici dacă acțiunea ar fi prescriptibilă atât timp cât, după

această dată au existat legi speciale care au reglementat restituirea

proprietăților preluate de statul comunist, iar eșecul în procedurile

administrative poate fi urmat în anumite situații de acțiunea în revendicare.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că cererea de constatare a nevalabilității titlului statului este

neîntemeiată, având în vedere și puterea de lucru judecat a soluției de respingere

a unei cereri cu aceeași finalitate, prin sentința civilă nr. 1660/2006 a

Tribunalului Sibiu (definitivă prin decizia civilă nr. 131/A/2007 a Curții de

Apel Alba Iulia și irevocabilă prin decizia nr. 2837/2008 a ÎCCJ). În dosarul

în care s-au pronunțat aceste soluții, reclamanta din prezenta cauză a

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, SC I.

SA Mediaș și alți pârâți, să se constate că imobilele ce fac și obiectul

acțiunii de față au fost preluate abuziv de Statul Român și să se dispună

restituirea în deplină proprietate, libere de orice sarcini. În plus, s-a mai

solicitat obligarea pârâților să emită decizie de restituire în natură a

imobilului menționat, împreună cu toate utilajele existente în imobil, inclusiv

construcțiile cu destinație de locuință și terenul aferent tuturor

construcțiilor, de către pârâții îndreptățiți la a emite o astfel de decizie;

anularea tuturor actelor de privatizare făcute după 1989 și a tuturor

încheierilor de intabulare, de la data preluării de către stat și până în prezent

și anularea tuturor încheierilor notariale făcute în baza actelor de

înstrăinare; intabularea imobilului în cotă de 1/1 pe numele reclamantei.

Prin sentința civilă nr.

1660/2006, Tribunalul Sibiu a dispus doar obligarea AVAS și SC I. SA Mediaș să

emită decizie motivată de răspuns la notificare, iar celelalte cereri și

acțiunea formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți au fost respinse.

Instanța de fond a

apreciat că, deși nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a acestei

hotărâri judecătorești, având în vedere cadrul procesual sub aspectul părților,

al obiectului, dar și al cauzei juridice a acțiunii (cererea în care s-a

pronunțat sentința civilă nr. 1660/2006 fiind fundamentată pe preluarea abuzivă

raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și nu la cele ale art. 480 C. civ. și

ale Legii nr. 213/1998), parte din aceste considerente, intrate în puterea

lucrului judecat, fac ca acțiunea prezentă a reclamantei să fie respinsă.

Astfel, în privința

calității sale de moștenitor al fostului proprietar al fabricii, și în această

cauză, reclamanta a administrat un probatoriu insuficient, care nu a fost apt

să creeze convingerea instanței că tatăl reclamantei era singurul acționar la

data preluării imobilului și că ea este singura moștenitoare a acestuia.

Singurele documente oficiale depuse în copie la dosar sunt: un certificat emis

de Camera de Comerț și Industrie din 1947 care atestă că persoanele care pot

angaja societatea sunt D.N.T., S.W. născută R., F.D., F.S. și un certificat

emis de Primăria Mediaș la 16 octombrie 1940 prin care se atestă, de asemenea,

că F.S. era membru în Consiliul de administrație al fabricii Ideal. Celelalte

dovezi nu au caracter oficial.

Nicio lucrare

documentară sau fotografie nu este suficientă pentru a dovedi aceste aspecte,

în lipsa oricărui document care să ateste structura exactă a acționariatului la

data preluării sale de către Statul român.

S-a reținut că ceea

ce a intervenit nou de la data pronunțării hotărârii precedente este decizia nr.

33/2008 a ÎCCJ, decizie confirmată și de practica ulterioară a instanței

supreme și obligatorie pentru instanțe, întrucât a vizat un recurs în interesul

legii.

Tribunalul a

constatat că imobilele în litigiu au făcut obiectul legii speciale de

reparație, Legea nr. 10/2001, dovadă soluția din dosarul nr. 50/85/2008 al

Tribunalului Sibiu și faptul că mai există pe rolul tribunalului un dosar

întemeiat pe dispozițiile legii speciale, dosarul nr. 4181/85/2008, suspendat

până la soluționarea prezentei cauze. Ca urmare, s-a apreciat că devine

incidentă decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ. Această decizie impune ca admisibilitatea

acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun să fie analizată dintr-un

întreit punct de vedere, astfel că o acțiune ca cea de față, întemeiată pe

dreptul comun după adoptarea legii speciale, devine admisibilă dacă sunt

îndeplinite cumulativ următoarele condiții: în cazul concret, legea internă

intră în conflict cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului;

reclamantul are un bun în sensul Convenției și, prin admiterea acțiunii, nu se

aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, sau

securității raporturilor juridice.

Dacă prima condiție

pare a fi îndeplinită, pentru că, cel puțin în cazul reclamantei, procedura

specială s-a dovedit ineficientă, ea neavând până în prezent nici măcar un

răspuns negativ obținut pe calea prevăzută de legea specială, celelalte două

condiții nu sunt îndeplinite.

S-a apreciat astfel

că reclamanta nu are un bun în sensul Convenției. În această privință, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului și-a schimbat practica cu privire la dreptul

foștilor proprietari de a obține restituirea în natură a imobilelor confiscate

în perioada comunistă. Aceasta a fost ilustrată pentru prima dată în cauza

Maties împotriva României și a fost dezvoltată în cauza pilot Maria Atanasiu și

alții împotriva României. Potrivit jurisprudenței invocate, nu se mai

recunoaște automat foștilor proprietari deposedați un „bun”, respectiv o

speranță legitimă de a obține restituirea bunului. Înainte de anul 2010, Curtea

a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului

proprietar se afla un drept de proprietate și că hotărârile judecătorești prin

care se constata nelegalitatea trecerii bunului în proprietatea statului reprezentau

o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept. După

anul 2010, CEDO apreciază că foștii proprietari nu au un bun în sensul Convenției

dacă nu dețin o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască un drept

de proprietate. Mai mult, reclamanta nici nu poate dovedi că este moștenitorul

fostului proprietar.

Instanța de fond a

considerat că nici cea de a treia condiție nu este îndeplinită pentru că bunul

revendicat se află în proprietatea privată a unei persoane juridice (chiar dacă

este aflată în procedura lichidării judiciare), iar admiterea acestei acțiuni

ar aduce atingere atât drepturilor altei persoane, cât și securității

raporturilor juridice, pentru că ar impune anularea unor alte acte subsecvente

(acte de privatizare, încheieri de carte funciară etc.).

Ca urmare, acțiunea

în revendicare formulată de reclamantă a fost apreciată ca neîntemeiată.

Aceleași motive au

fost avute în vedere de prima instanță și la respingerea cererilor de

restituire în natură sau contravaloarea imobilelor și a bunurilor mobile

existente în fabrică la data preluării (acest ultim petit formulat în ultima

fază a cercetării judecătorești nici nu este foarte clar, fiind enunțat ca o

acțiune în constatare care ar fi inadmisibilă), de lăsare în liberă proprietate

(care este o reformulare a cererii de revendicare) și de rectificare a

înscrierilor în cartea funciară. Instanța a reținut că această ultimă cerere nu

poate fi admisă, întrucât titlurile în baza cărora au fost făcute înscrierile

sunt în vigoare, nefiind anulate, deci și încheierile de intabulare sunt

valabil făcute.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta D.A.W., care a criticat hotărârea ca

fiind netemeinică și nelegală.

În expunerea

motivelor, reclamanta a susținut că judecătorul a încălcat codul deontologic,

nu a stăruit în aflarea adevărului și nu a prezentat starea de fapt.

Aceasta a arătat că

instanța nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilelor în litigiu.

O altă critică pe

care a formulat-o reclamanta a vizat înțelegerea greșită de către instanță a

actului juridic dedus judecății și schimbarea naturii și înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia. Sub acest aspect s-a susținut că după ce

reclamanta a renunțat la mandatul avocatului și și-a desemnat mandatar fără

studii juridice, acesta din urmă a precizat acțiunea, condiții în care instanța

a comunicat această precizare, iar la termenul următor a lăsat cauza în

pronunțare.

Reclamanta a susținut

că instanța, în exercitarea rolului activ, trebuia să observe că în momentul

intervenției mandatarului s-a produs un dezechilibru procesual, astfel că

judecătorul trebuia să intervină și să medieze la aflarea adevărului.

Reclamanta a arătat că judecătorul nu a fost obiectiv și imparțial, existând

presiuni, influențe și imixtiuni.

S-a criticat de

asemenea reținerea instanței în sensul că hotărârile pronunțate în dosarul nr. 50/85/2004

ar avea o oarecare înrâurire asupra cauzei de față, reclamanta susținând că în

dosarul menționat, pârâții au fost obligați să emită în favoarea sa decizie

motivată de răspuns la notificarea înregistrată la BEJ T.V.P. sub nr. 114/2001.

O altă critică se

referă la împrejurarea că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de

apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii, respectiv asupra documentelor extrase din dosarul de privatizare

format la FPS referitoare la privatizarea SC I. SA. și asupra expertizei

efectuate în dosar. Reclamanta a susținut că imobilele revendicate nu intră în

sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece aceasta a ieșit din patrimoniul

statului prin înstrăinare – privatizare.

Reclamanta a arătat

că au fost încălcate prevederile art. 21 din Constituție și art. 6 din CEDO,

fiindu-i îngrădite accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil. În

acest sens, se susține că după intervenția în dosar a mandatarului, s-a scurtat

procesul, iar judecătorul nu a putut să-și formeze convingerea cu privire la

starea de fapt și nu a putut să dea o soluție pertinentă, legală și temeinică.

Reclamanta a apreciat că aceste garanții procesuale i-au fost încălcate în

condițiile în care procesul s-a judecat timp de 7 ani, atunci când partea a

avut avocat ales, iar după ce a intervenit mandatarul, procesul a mai durat

doar 12 zile.

O ultimă critică

vizează greșita calificare a căii de atac de către prima instanță, reclamanta

susținând că față de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, calea de atac împotriva

sentinței primei instanțe este recursul și nu apelul, așa cum a indicat

Tribunalul.

În cursul

soluționării căii de atac a intervenit decesul reclamantei, procesul fiind

continuat de moștenitorii acestei, respectiv P.C.D., G.O., R.H.R.

Prin decizia nr. 3

din

24

ianuarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantă și continuat de moștenitoarele

acesteia.

Cu privire la

calificarea căii de atac, curtea de apel a constatat că obiectul acțiunii de

față este revendicarea imobilelor în litigiu, întemeiată pe art. 480 din

vechiul C. civ., așa cum de altfel a susținut chiar mandatarul reclamantei

inițiale prin precizarea depusă la termenul de judecată din 08 septembrie 2011

(fila 459, vol. II fond).

Ca urmare, cu privire

la stabilirea căii de atac, sunt incidente prevederile art. 282, 282

1

C. proc. civ. și nu cele din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel

cum era în vigoare la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe. În aceste

circumstanțe, având în vedere că valoarea obiectului pricinii este mai mare de

100.000 lei, curtea a apreciat că prima instanță a indicat în mod corect calea

de atac ca fiind apelul, cauza fiind înregistrată pe rolul curții ca apel și

soluționată conform normelor procedurale ce reglementează această cale de atac.

În ce privește

susținerile apelantelor în sensul că judecătorul fondului a încălcat codul

deontologic, că nu a stăruit în aflarea adevărului și nu a prezentat starea de

fapt, că nu și-a exercitat rolul activ și că a încălcat dreptul reclamantei

inițiale la un proces echitabil și accesul la justiție, curtea le-a considerat nefondate.

S-a reținut că

mandatarul reclamantei inițiale și a moștenitoarelor acesteia, domnul P.I.C.,

împuternicit cu procură specială, a avut calitate de reprezentant convențional

al reclamantei pe toată durata procesului, inclusiv la rejudecarea fondului.

Acesta a depus la dosar înscrisuri, a formulat cereri și a depus note cu

privire la expertizele efectuate în cauză, a depus precizare de acțiune (filele

388, 393, 444, 459 fond). Ca urmare, susținerile apelantei că în momentul

intervenirii mandatarului s-ar fi produs un dezechilibru procesual și că, după

acest moment, s-ar fi scurtat procesul, nu sunt reale. Acesta a reprezentat

partea de la început, astfel că nu se poate vorbi de „momentul intervenirii

mandatarului”. De altfel, este de observat că reclamanta a fost reprezentată

atât de mandatarul cu procură specială, cât și de avocat la toate termenele de

judecată la care s-au discutat și administrat probe, astfel că aceasta a

beneficiat de apărare calificată.

Împrejurarea că

reclamanta a fost asistată și reprezentată până în septembrie 2011 și de un

avocat, după care a renunțat la serviciile acestuia, nu este de natură să

impună instanței obligația de a „interveni și a media la aflarea adevărului”.

Dispozițiile art. 129 C. proc. civ. prevăd că judecătorul este obligat pe toată

durata procesului să stăruie pentru aflarea adevărului. În cauză judecătorul

fondului a respectat aceste prevederi, încuviințând cererea reclamantei de

amânare a cauzei în vederea precizării acțiunii în raport cu decizia de casare,

încuviințând probele solicitate de părți și administrând întregul probatoriu

apreciat ca util pentru lămurirea împrejurărilor de fapt și de drept ale

cauzei.

La termenul din 08

septembrie 2011 mandatarul reclamantei a depus o precizare de acțiune și a

învederat instanței că reclamanta nu mai este reprezentată de avocat (fila 516,

vol. II, fond). Prima instanță a amânat cauza pentru a comunica această

precizare, iar la termenul următor, reclamanta, prin mandatarul său, și pârâta

SC I. SRL, prin reprezentant, au învederat că nu mai au cereri de formulat,

astfel că nu mai exista niciun motiv de amânare a cauzei.

Față de cele

reținute, Curtea a constatat că instanța de fond și-a exercitat rolul activ și

că nu s-a îngrădit dreptul de acces al reclamantei la justiție și nici dreptul

la un proces echitabil, aceasta fiind reprezentată de mandatar și de avocat pe

toată durata administrării probațiunii.

În ce privește

susținerea apelantei inițiale în sensul că judecătorul fondului a încălcat

codul deontologic, este de observat în primul rând că aceasta nu arată în mod

concret care norme deontologice au fost încălcate în cauză, rezumându-se doar a

cita „moto-ul care trebuie să-l aibă în vedere fiecare magistrat din România”.

Pe de altă parte, dispozițiile procedurale oferă părților garanții pentru o

judecată obiectivă și imparțială a judecătorului.

Astfel, partea are la

îndemână instituția recuzării atunci când consideră că judecătorul nu este

obiectiv ori dacă apreciază că se exercită presiuni asupra lui. Reclamanta nu a

înțeles să exercite dreptul de a recuza judecătorul, deși pricina a parcurs o durată

consistentă în rejudecare (iunie 2009-septembrie 2011), iar principiul

continuității a fost respectat.

Ca urmare,

susținerile apelantei cu privire la cele examinate sunt simple afirmații,

nedovedite, urmând a fi respinse.

În ce privește

critica referitoare la nepronunțarea instanței cu privire la capătul de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilelor

în litigiu, Curtea a constatat următoarele:

Reclamanta a învestit

instanța cu o acțiune în revendicare ca urmare a nevalabilității titlului

statului. Prin sentința pronunțată, instanța de fond a reținut că imobilul face

obiectul Legii nr. 10/2001, reclamanta formulând notificare în temeiul legii

speciale. Prin sentința civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, A.V.A.S. și

SC I. SRL au fost obligate să emită dispoziții prin care să răspundă la această

notificare. Ca urmare, revendicarea de drept comun a fost apreciată ca

nefondată, nefiind incidente nici prevederile deciziei nr. 33/2008 a ICCJ,

situație în care nu se mai impunea analizarea valabilității titlului statului.

De altfel, este de

observat că prin sentința civilă nr. 1660/2006, instanța a reținut că preluarea

imobilelor în litigiu s-a făcut în temeiul Legii nr. 119/1948, așa încât la

data naționalizării exista un titlu. Valabilitatea acestuia este condiționată

de respectarea prevederilor legale la data preluării, instanța reținând că

reclamanta D.A.W. nu a făcut dovada că imobilele preluate nu îndeplineau

criteriile legale pentru a fi naționalizate. Rezultă așadar, că prin această

sentință, rămasă irevocabilă prin respingerea căilor de atac, s-a dezlegat

problema titlului cu care s-au preluat imobilele, în sensul că acest titlu a

fost valabil la momentul naționalizării.

Pentru aceleași

argumente, se constată că nu se impunea nici analizarea înscrisurilor vizând

privatizarea societății pârâte și nici expertizele de identificare a

imobilelor, revendicarea pe calea dreptului comun nefiind posibilă, câtă vreme

imobilele fac obiectul Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecință, nici aceste

critici nu sunt fondate.

Apelanta a criticat

și faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit, în opinia sa, că

hotărârile pronunțate în dosarul nr. 50/85/2004 ar avea o oarecare înrâurire

asupra cauzei de față.

Curtea a apreciat ca

neîntemeiate și aceste critici. Prin decizia nr. 33/2008, dată de ÎCCJ în

recurs în interesul legii, s-a tranșat modalitatea de soluționare a concursului

dintre legea generală, reprezentată de dispozițiile art. 480 din vechiul C.

civ., și legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001. Instanța supremă a

reținut în mod expres că între cele două acte normative există o suprapunere în

ceea ce privește câmpul lor de reglementare, statuând că pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se aplică

legea specială și nu dreptul comun.

Imobilele în litigiu

au fost preluate de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948. O astfel de

preluare este considerată, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, ca fiind abuzivă,

așa încât măsurile reparatorii, în natură sau prin echivalent, intră sub

incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Așa cum s-a reținut

atât prin decizia nr. 33/2008, cât și prin decizia nr. 53/2007 (ambele

pronunțate de ÎCCJ în recurs în interesul legii), „prin dispozițiile sale,

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul

comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului

reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de

procedură cu caracter special."

Ca urmare, în mod

corect a apreciat prima instanță că în cauză sunt aplicabile prevederile legii

speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Potrivit deciziei nr.

33/2008 a ÎCCJ, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula

electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în

jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României).

În speță, curtea de

apel a observat că apelanta reclamantă a parcurs procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001. Aceasta a formulat notificare în temeiul legii

speciale, înregistrată la BEJ T.V.P. sub nr. 114/2001 și a promovat acțiune

(înregistrată sub dosar nr. 50/85/2004) prin care a solicitat, între altele, ca

unitatea deținătoare să fie obligată să emită dispoziție în temeiul acestei

legi. Prin sentința civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă, opozabilă

reclamantei inițiale și implicit și moștenitoarelor acesteia, s-a stabilit că

imobilele în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar AVAS și SC I.

SRL au fost obligate să emită decizie de răspuns la notificarea reclamantei.

În aceste condiții,

în mod corect prima instanță a reținut că la soluționarea acțiunii de față nu

poate ignora cele statuate irevocabil prin sentința civilă nr. 1660/2006.

Pentru cele ce

preced, Curtea a constatat că criticile aduse sentinței primei instanțe sunt

nefondate, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul

declarat de reclamanta inițială și continuat de moștenitoarele acesteia.

Împotriva deciziei nr.

3 din

24

ianuarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția I civilă au declarat recurs reclamantele

P.C.D., G.O. și R.H.R.

În motivarea

recursului au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și

9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-au arătat următoarele:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.: decizia recurată ignoră îndrumările

Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin decizia civilă nr. 445 din 22

ianuarie 2009, a dispus a se verifica în primă instanță valabilitatea titlului

statului în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Recurenții arată, în

cuprinsul cererii de recurs, care sunt, în opinia acestora, greșelile de

judecată ale primei instanțe, preluate și păstrate de instanța de apel.

Astfel, se arată că Tribunalul

Sibiu consideră că nu sunt probe suficiente care să dovedească calitatea de

unic acționar al lui F.S. la data preluării imobilului de către stat, ceea ce

echivalează cu lipsa calității procesuale active a moștenitorilor acestuia

într-o acțiune în revendicare imobiliară. Recurenții arată că, la dosarul

cauzei au depus acte de stare civilă cu care au dovedit calitatea procesuală

activă. Recurenții mai susțin că au dovedit, cu adresa Ministerului Economiei

și Finanțelor nr. 213849 din 01 octombrie 2007, care era structura

acționariatului societății în anul 1945, iar la momentul naționalizării, 28

iulie 1948, toate acțiunile erau deținute de familia S. Acest lucru a fost

probat, susțin recurenții, cu lucrarea profesorului N.D., editată în anul 1957

"Dezvoltarea industriei în Mediaș între anii 1918- 1944", pag. 54, unde

se arată că societatea avea 10.000 acțiuni cu valoarea nominativă de 5000 lei,

totalul valoric al acțiunilor fiind 50.000.000 lei.

Chiar dacă nu există

un document oficial care să ateste cumpărarea și a celorlalte acțiuni, în

procent de 10% din capitalul social de către familia S., există acest început

de dovadă și sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

republicată, potrivit cărora de cotele moștenitorilor legali sau testamentari

care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori

ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Recurenții invocă, în

susținerea calității procesuale active, și prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001

republicată, potrivit cărora, în lipsa unor probe contrare, existența și

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a

pus în executare măsura preluării abuzive. Se susține de către recurenți că pârâții

nu au făcut proba contrarie, astfel că prezumția nu poate fi înlăturată.

Se mai arată în

motivarea recursului că, dacă recurentele-reclamante nu ar fi moștenitoarele

proprietarului deposedat de bunul său imobil de către statul român, atunci, în

lipsa calității procesuale active, nu s-ar mai justifica nici cercetarea pe

fond a petitului având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului,

pentru că, nefiind proprietarele imobilului, nu ar avea nici legitimare

procesuală activă să ceară invalidarea titlul statului. Cu toate acestea,

contrazicându-și concluzia de mai sus pe care o trage asupra insuficienței

dovediri dreptului de proprietate, tribunalul arată că va analiza pe fond acest

petit de constatare a nevalabilității titlului statului, însă în final nu oferă

nicio dezlegare concretă acestui petit, pronunțând o soluție de respingere

integrală a acțiunii, după ce, tot într-un mod distonant, apreciază că este

ținut de puterea de lucru judecat care se răsfrânge asupra acestui petit ca urmare

a soluționării în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 1660/2006 a

Tribunalului Sibiu a unui petit având aceeași finalitate, respectiv a aceluia

de a se constata preluarea abuzivă a imobilului de către statul român.

Mai afirmă tribunalul

că această sentință, definitivă prin decizia civilă nr. 131/A/2007 a Curții de

Apel Alba Iulia și irevocabilă prin decizia nr. 2837/2008 a I.C.C.J., nu se

opune cu autoritate de lucru judecat în cadrul acțiunii în revendicare

imobiliară, în constatarea nevalabilității titlului statului și în rectificare

de carte funciară, care formează obiectul dosarului de față, întrucât ar exista

pârâți diferiți și cauze diferite, în sensul că, în sentința precedentă,

instanța a analizat chestiunea preluării abuzive din perspectiva Legii nr. 10/2001,

pe când în prezentul dosar se cere constatarea nevalabilității titlului

statului în raport de prevederile Legii nr. 213/1998.

Cu alte cuvinte,

tribunalul își propune să analizeze pe fond nevalabilitatea titlului statului,

așa cum de altfel se stabilise în mod obligatoriu prin decizia de rejudecare nr.

112/A/2008 a Curții de Apel Alba Iulia, numai că, din lecturarea

considerentelor sentinței se poate observa că instanța fondului nu face niciun

fel de aserțiune pe fondul acestui petit, ci se consideră ținută de o parte din

considerentele sentinței nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, considerente care

ar împiedica dezlegarea nevalabilității titlului statului din pricina puterii

de lucru judecat.

Ca atare, în

rejudecare, tribunalul omite să procedeze la dezlegarea pe fond a petitului de

constatare a nevalabilității titlului statului, cu toate că decizia nr. 112/2008

a Curții de Apel Alba Iulia obligă la așa ceva, instanța de rejudecare

preferând să invoce puterea de lucru judecat a unei sentințe anterioare.

O asemenea putere de

lucru judecat, ca prezumție legală absolută care împiedică a se repune în

discuție ceea s-a judecat anterior, lipsește întru-totul, pentru că în acea

hotărâre judecătorească anterioară (sentința civilă nr. 1660/2008 a Tribunalului

Sibiu) instanța a afirmat că pentru a fi vorba de o preluare fără titlu valabil

ar fi trebuit să existe o situație în care întreprinderea să nu îndeplinească

criteriile cerute de Legea nr. 119/1948 pentru a putea fi naționalizată și cu

toate acestea actul normativ de naționalizare să-i fi fost aplicat.

Recurenții arată că,

pe calea prezentului litigiu, au invocat faptul că naționalizarea operată în

baza Legii nr. 119/1948 este una care nu creează un titlu valabil în folosul

statului, indiferent de încadrarea sau nu a întreprinderii în prevederile și

anexele Legii nr. 119/1948, titlul statului fiind nevalabil în primul rând

pentru motivul esențial că a fost obținut cu încălcarea unui act normativ cu

forță juridică superioară legii de naționalizare, respectiv cu încălcarea legii

fundamentale a statului din acea perioadă, Constituția Republicii Populare

Române din anul 1948 (art. 8, art. 10 și art. 11).

Așa fiind, susțin în

continuare recurenții, puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1660/2008

a Tribunalului Sibiu este inexistentă în raport cu ceea ce s-a invocat pe calea

acțiunii de față, instanța precedentă rezumându-se să considere că nu există

preluare nevalabilă pentru că Legea nr. 119/1948 în sine a fost corect aplicată

la situația faptică a întreprinderii Ideal Mediaș, așadar nicio instanță de

până acum nu a răspuns dacă, în raport de Constituția Republicii Populare

Române din anul 1948, preluarea imobilului a fost de natură să creeze un titlu

valabil de proprietate în beneficiul statului român, în condițiile în care

naționalizare nu a fost precedată sau urmată de o despăgubire stabilită pe cale

judecătorească, așa cum prevedea art. 10 din Constituția din 1948.

Recurenții mai arată

că acest petit de stabilire a nevalabilității titlului statului are natura unei

acțiunii în constatare, care odată soluționată nu generează o hotărâre

executorie, prin urmare hotărârea judecătorească dată asupra unei acțiuni în

constatare nu își conservă puterea și autoritatea de lucru judecat, decât atâta

timp cât situația de fapt și de drept rămâne neschimbată Or, în cauza de față,

s-a învederat că lipsa unui titlu valabil al statului provine nu doar din

aplicarea legii de naționalizare a unei întreprinderi care nu se încadra în

obiectul expres al legii și nici în anexele acesteia, ci și din faptul că legea

de naționalizare nesocotea Constituția din anul 1948, lege fundamentală care

condiționa valabilitatea trecerii în proprietatea statului a bunurilor

proprietate privată, de existența unor considerente de interes general și numai

cu o prealabilă despăgubire, proprietatea privată fiind recunoscută și ocrotită

în mod declarativ chiar și de acea Constituție. Ca atare, recurenții susțin că

au dedus judecății de față o cauză juridică nouă, în sprijinul nevalabilității

titlului statului, asupra căreia la fond și în apel nu au existat preocupări în

a fi cercetată.

Recurenții mai susțin

că, prin decizia recurată nu au fost respectate îndrumările obligatorii date

prin decizia civilă nr. 445 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, decizie prin care s-a dispus ca instanța de rejudecare să analizeze

petitul de constatare a nevalabilității titlului statului asupra „U.I.F.S.S.A.”

în raport de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Tribunalul Sibiu s-a

limitat în a reține că nevalabilitatea titlului statului reprezintă un petit

deja soluționat prin respingerea lui ca urmare a sentinței civile nr. 1660/2006

a aceluiași tribunal, astfel că ar exista putere de lucru judecat, numai că

tribunalul și curtea de apel nu au avut în vedere că precedenta sentință a

tratat chestiunea trecerii imobilului în proprietatea statului strict în raport

de dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care se referă la materia

generală a preluărilor abuzive. Ca atare, acea sentință nu a lămurit dacă

titlul statului este valabil și în raport de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

acest articol trasând cu totul alte coordonate între care se verifică valabilitatea

titlului statului.

Față de această dezlegare

dată apelului, pe calea căruia au reiterat chestiunea netratării în fond a

petitului de constatare a nevalabilității titlului statului în raport de art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998, recurenții susțin ca motiv de recurs prevederile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea formelor de procedură

reglementate de art. 129 alin. (6) și art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

respectiv a celor care obligă judecătorii fondului să se pronunțe exact asupra

obiectului cauzei, asupra cererilor cu care au fost învestiți, cu atât mai mult

cu cât însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cât se poate de

clar ce anume trebuie soluționat în rejudecare și pe ce temei.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: hotărârea din apel a fost pronunțată

cu interpretarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește puterea de

lucru judecat referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului, cât

și cu privire la prioritatea legii speciale în raport de acțiunea în

revendicare imobiliară, prioritate care nu își găsește aplicarea atunci când

legea specială intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții susțin că

teza primei instanțe este greșită, întrucât, așa cum însăși Înalta Curte de

Casație și Justiție a afirmat în unele decizii ale sale, odată cu hotărârea

pilot din cauza Maria Atanasiu și alții contra România, nu s-a produs un

reviriment de jurisprudență, cu alte cuvinte, nu s-a modificat jurisprudența

anterioară a Curții de la Strasbourg, ci în cauza Maria Atanasiu instanța de

contencios european a extins aplicabilitatea art. l din Protocolul nr. 1 la o

ipoteză nouă, neavută până atunci în vedere, și anume, la situația în care,

deși nu există o constatare a caracterului nelegal al naționalizării într-o

procedură judiciară referitoare la imobilul revendicat, art. l din Protocolul nr.

l este totuși aplicabil, existând o speranță legitimă de a beneficia de

despăgubiri conform legii speciale, în măsura în care condițiile cerute de această

legislație sunt îndeplinite.

Prin urmare, și după

pronunțarea de către Curtea de la Strasbourg a hotărârii pilot, principiul

enunțat de aceasta în cauzele Brumărescu și Străin se menține pe deplin, în

sensul că o constatare printr-o hotărâre judecătorească a preluării bunului de

către stat reprezintă o recunoaștere nerevocabilă, cu efect retroactiv, a

dreptului de proprietate, ceea ce face ca proprietarul naționalizat să aibă un

bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.

Recurenții solicită

Înaltei Curți să aibă în vedere durata procedurii judiciare, în sensul că de 9

ani de zile aceștia solicită pe toate căile să se constate nevalabilitatea

titlului statului și să li se restituie bunul imobil, instanțele de fond și

apel evitând cu îndârjire să constate nevalabilitatea titlului statului tocmai

din dorința de a nu le crea pe cale judecătorească un ”bun”.

Titlul statului de

preluare a imobilului nu este valabil pentru că încalcă Constituția din anul

1948 sub aspectul nedespăgubirii proprietarului naționalizat, iar acțiunea în

revendicare este pe deplin admisibilă împotriva societății privatizate SC I. SA

Mediaș, care deține imobilul, o atare acțiune fiind posibilă și în lumina

deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Legea specială nu

oferă nici cea mai mică speranță a unei despăgubiri rezonabile, Legea nr. 10/2001

este o lege iluzorie, A.V.A.S refuză să răspundă notificării, deși a fost

obligată pe cale judecătorească în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului stabilind deja că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un

mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a

unei compensații. Mai mult decât atât, nici Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005

de modificare a celei dintâi nu iau în seamă daunele rezultate din lipsa de compensare

prelungită - cauza Porțeanu contra România. Prin urmare, legea specială

instituie un mecanism ineficient de stabilire și plată a unor despăgubiri care

să acopere prejudiciul constând atât în privarea de proprietate, cât și în

absența prelungită a oricăror compensații, fiind un act normativ care se

găsește într-un dezacord evident cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

mai exact cu art. 1 din Protocolul nr. l, ceea ce dă dreptul reclamanților să

pretindă și să obțină respectarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului

nelegal naționalizat, unicul remediu juridic pentru a se îndepărta conflictul

dintre legea specială și Convenție fiind acțiunea în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, evident în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Din acest ultim punct

de vedere, recurenții arată că SC I. SA, fosta întreprindere de stat care

provine din naționalizarea din anul 1948, și-a apropriat imobilul cumpărând de

la F.P.S pachetul majoritar de acțiuni deținut de acesta, în însăși nota

privind propunerea de vânzare a acțiunilor gestionate de F.P.S . menționată în

adresa nr. 243/1200 din 13 noiembrie 1997 a F.P.S - Direcția Teritorială Sibiu

ca parte componentă a documentației de privatizare întocmită de această

direcție în colaborare cu SC I. SA, fiind cât se poate de clar specificată

împrejurarea că incinta nr. l a acestei societăți comerciale revendicată în

acest dosar, "provine din naționalizare și este posibil revendicabilă."

Mai mult, în

condițiile în care era notată cu încheierea de carte funciară nr. 1142/2003

notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă SC I. SA Mediaș și-a

intabulat dreptul de proprietate asupra terenurilor numai ulterior acestui

moment mai exact în cursul procedurii sale de faliment, respectiv prin

încheierea de carte funciară nr. 3372/2004, ca urmare a unui certificat de

atestare a dreptului de proprietate obținut în anul 2003 în baza H.G. nr. 834/1991,

ceea ce dovedește odată în plus reaua sa credință și voința sa fermă de a

ignora notificarea și de a zădărnici demersul reclamanților de recuperare a proprietății

naționalizate nelegal, drept pentru care este neîndoielnic că nu poate fi vorba

de stabilitatea circuitului civil sau de securitatea raporturilor juridice,

atâta timp cât aceste raporturi nu s-au cristalizat sub auspiciile bunei

credințe, respectiv a convingerii sincere că statul transmițător avea toate

calitățile cerute de lege pentru a putea ceda proprietatea terenurilor,

neputând fi ocrotit un așa-zis drept de proprietate pe care terțul caută să îl

dobândească în mod viclean.

SC I. SA nu putea

dobândi în mod valabil dreptul de proprietate asupra terenurilor, întrucât s-a

intabulat asupra acestora după începerea procedurilor administrative inițiate în

baza Legii nr. 10/2001. Or, art. 21 alin. (5) din această lege sancționează cu

nulitatea absolută orice înstrăinare de terenuri și construcții realizate după

depunerea notificării potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001. Prin urmare,

recurenții înțeleg să invoce ca și apărare de fond nulitatea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate și implicit neproducerea efectului

constitutiv al intabulării, nulitate care face ca titlul lor de proprietate să

fie mai puternic, mai bine caracterizat decât cel al societății privatizate,

care în mod fraudulos și-a înscris dreptul de proprietate asupra terenurilor.

În aceste condiții nu

pot prevala raporturile juridice dintre Fondul Proprietății de Stat și SC I. SA,

raporturi instaurate de la bun început într-un climat de nesiguranță juridică,

statul avertizând pe cumpărătorul acțiunilor că în capitalul social al

întreprinderii care se privatizează se găsesc bunuri naționalizate asupra

cărora oricând se poate introduce o acțiune în revendicare imobiliară.

A proteja pe un

cumpărător de rea credință și pe deplin conștient de precaritatea titlului

statului, înseamnă a concluziona că terțul subdobânditor de rea credință

trebuie preferat adevăratului proprietar, că terțul care a fost avertizat de

F.P.S. asupra iminenței revendicării imobiliare încă dinainte de

vânzarea-cumpărarea acțiunilor, este pe deplin acoperit în timp ce verus

dominus nu poate reintra vreodată în stăpânirea bunului său, ceea ce nu doar că

este nedrept, dar nu are fundament în niciuna dintre teoriile care, plecând de

la validitatea aparenței în drept, au încercat să pună la adăpost pe terțul

subdobânditor.

Orice îndoială asupra

valabilității titlului transmițătorului nu naște bună credință, nu creează eroare

comună, obștească și invincibilă asupra cocontractantului dobânditor, ci

subliniază caracterul pe deplin asumat și speculativ al unei vânzări-cumpărări

de acțiuni, titluri de valoare care reflectau inclusiv valoarea bunurilor

altuia.

Prin decizia nr. 1834

din 14 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că dacă imobilul

nu se mai afla în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, respectiv la 14 februarie 2001, așa cum este cazul imobilului în

litigiu, parcurgerea procedurii prevăzute de această lege nu este obligatorie,

neexistând niciun text de lege care să interzică exercitarea unei acțiuni în

revendicare, de drept comun, împotriva cumpărătorilor imobilelor. În cazul de

față, este vorba de cumpărătorii acțiunilor care oglindeau inclusiv valoarea

imobilelor, prin urmare, pentru aceeași rațiune, se poate afirma că, pentru

ocrotirea dreptul de proprietate asupra unui bun imobil pe care statul nu îl

mai deținea odată cu intrarea în vigoare a legii speciale, calea de urmat este

acțiunea în revendicare, aceasta nefiind de natură a vătăma dreptul altuia, câtă

vreme terțul a dobândit de la un neproprietar și în condițiile în care

naționalizarea bunului era notorie la nivelul unui mic municipiu, fiind făcută

cunoscută chiar prin documentația de privatizare.

În opinia recurenților,

constituie o puternică denegare de dreptate refuzul judecătorilor de a examina

temeinicia acțiunii în revendicare, raportându-se constant la conținutul Legii

nr. 10/2001, curtea de apel ignorând că de mai bine de 7 ani, deși obligată

prin hotărâre judecătorească, A.V.A.S refuză să soluționeze în vreun fel

notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și înregistrată la B.EJ T.V.P. sub

nr. 114/2001.

Invocarea de către

instanța de apel a regulii electa una via nu reprezintă decât un raționament

inconsistent și expeditiv, care nu ține cont de substanța faptelor, de

împrejurarea că de mai bine de 12 ani ne aflăm de abia la debutul procedurii

administrative generate de Legea nr. 10/2001, pentru că notificarea este încă

nesoluționată de A.V.A.S., în ciuda pronunțării unor hotărâri judecătorești

care au vrut sa sancționeze refuzul de soluționare.

Prin sentința civilă nr.

1660/2006 a Tribunalului Sibiu s-a hotărât că SC I. SA Mediaș a fost integral

privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că

potrivit acestei instanțe, în baza art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma în

vigoare la nivelul lunii decembrie 2006, cea care trebuie să soluționeze

notificarea propunând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, este

tocmai A.V.A.S, în calitate de instituție care a efectuat privatizarea. Or, această

instituție până în prezent nu a comunicat reclamanților o decizie de

soluționare a notificării .

Ca atare, rezolvarea

dată notificării de către SC I. SA este formală și neavenită, în condițiile în

care însuși tribunalul a indicat cine trebuie să soluționeze notificarea, adică

A.V.A.S. Cu toate acestea, prin dispozitivul sentinței a fost obligată și

unitatea deținătoare la soluționarea notificării, fără a exista o motivare

corespunzătoare care să susțină acest dispozitiv cu dublă valență, drept pentru

care SC I. SA s-a și "conformat " sentinței, emițând o dispoziție de

respingere în tot a notificării pe considerentul că este o societate legal

privatizată, o astfel de dispoziție fiind depusă în dosarul civil nr. 4181/85/2008

al Tribunalului Sibiu, dosar suspendat și în care reclamanții au solicitat

obligarea unității deținătoare și a A.V.A.S de a soluționa notificarea în

modalitatea restituirii bunului în natură.

Recurenții mai susțin

aplicarea greșită a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, deoarece sensul

acestei decizii este acela că, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 se dovedește a

fi una nefuncțională și inadecvată situației juridice în speță, perpetuând violarea

dreptului reclamanților la respectarea bunurilor și neînsoțind privarea de

proprietate de niște despăgubiri efective sau de garanții ferme asupra

încasării acestora, atunci art. l din Protocolul 1 la C.E.D.O nu poate fi

salvgardat decât prin examinarea pe fond a capătului de