ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4584/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1661/2006 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 185/85/2005 (nr. în format vechi 3085/2005, format ca urmare a disjungerii acțiunii precizatoare din dosar nr. 5131/2004) a fost respinsă acțiunea civilă formulată și completată de reclamanta D.A.W. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Municipiul Mediaș, prin primar. Prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul înscris în CF2287 nr. top.

1006/5/1, 1006/5/2, 1006/5/3, 1006/5/4, 1006/5/5, 1006/5/6, 1006/5/7, 1006/5/8, 1006/5/9, 1006/10, 1006/5/11, 1006/5/13, 1006/5/14, 1006/5/15, 1006/5/16, 1006/5/17, 1006/5/18, 1006/5/19, 1006/5/20, 1006/5/21, 1006/5/22, 1006/5/23, 1006/5/24, 1006/5/25, 5113/6/1/1, 5113/6/1/2, 5113/6/1/3, 5113/6/1/4, 5113/6/1/5, situat administrativ în Mediaș, a fost preluat în mod abuziv în baza Legii nr. 119/1948 și, pe cale de consecință, să se dispună restituirea imobilului în deplină proprietate și posesie, liber de orice sarcini. Acțiunea a fost apreciată ca inadmisibilă deoarece, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație, în privința imobilelor preluate abuziv de Statul Român înainte de 1989 nu mai sunt admisibile acțiunile întemeiate pe dreptul comun, privind constatarea nevalabilității titlului statului și restabilirea situației anterioare de carte funciară.

Reclamanta a formulat apel împotriva acestei sentințe, admis prin decizia civilă nr. 125/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia, care a desființat sentința civilă nr. 1661/2006 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că prima instanță nu s-a pronunțat în contradictoriu cu toate părțile. În rejudecare, reclamanta a formulat o nouă precizare de acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și SC I. SA Mediaș: - să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra uzinelor „I.F.S. „S.A.”, actualmente SC I. SA; - să fie obligați pârâții la restituirea în natură a imobilelor înscrise în C.F. 2287 Mediaș nr. top.

977/2 și 978/2;1006/5; 1007/2; 1008/2; 1009/2; 1034/2; 1035/2 și 1036/2 și la restituirea bunurilor mobile naționalizate sau contravaloarea acestora; - să se dispună rectificarea cărții funciare nr. 2287 Mediaș în sensul radierii dreptului de proprietate al SC I. SA și a Statului Român și înscrierea dreptului de proprietate pe numele reclamantei. Pârâții s-au opus admiterii acțiunii, invocând și excepția inadmisibilității acțiunii. Prin sentința civilă nr. 142/2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu a fost respinsă acțiunea reclamantei. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, că raportul juridic dedus judecății este reglementat de dispozițiile Legii 10/2001, act normativ cu caracter special față de dispozițiile art. 480 C. civ., respectiv art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Conflictul temporal dintre două legi se rezolvă în favoarea celei speciale, aceasta excluzând-o pe cea generală. O astfel de interpretare exclude posibilitatea aplicării a două reglementări diferite aceluiași raport juridic, deoarece s-ar putea crea insecuritate în plan general. S-a apreciat că cererile formulate de reclamantă sunt reglementate de normele speciale, capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului constituind o chestiune prejudicială în cererile formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, potrivit art. 1 din această lege. Cererile formulate în contradictoriu și cu SC E.M.V. SRL au fost respinse deoarece, pe de o parte nu s-a mai insistat asupra lor, iar pe de altă parte, ele sunt formulate pe cale separată, ca de altfel și celelalte capete de cerere.

Prin decizia nr. 112/A/2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanta D.A.W., a desființat sentința civilă nr. 142/2008 a Tribunalului Sibiu și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a arătat că, după casarea cu trimitere, reclamanta a precizat acțiunea în sensul că a chemat în judecată toate persoanele interesate, iar capătul principal al cererii a fost acela de a se constata nevalabilitatea titlului statului asupra uzinelor Ideal și obligarea pârâtului la restituirea imobilului. Acest capăt este de competența instanțelor de drept comun și trebuia soluționat pe această cale, deci în mod greșit tribunalul a considerat că în speță sunt aplicabile numai dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/1998 și art. 480 C. civ.

și nu s-a pronunțat asupra acestei cereri. Recursul împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia nr. 445/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. 1704/85/2009, iar reclamanta a precizat din nou acțiunea, solicitând, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și SC I. SA, prin lichidator SC C. SRL, să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra Uzinelor I.F.S., actual SC I. SA Mediaș și să fie obligați pârâții la restituirea în natură a imobilelor naționalizate sau a contravalorii acestora.

S-a mai solicitat rectificarea CF nr. 2287 Mediaș și CF nr. 13589 Mediaș, în sensul radierii dreptului de proprietate al SC I. SA, înscris asupra imobilelor de sub A+15 la A+39 și a radierii dreptului de proprietate al Statului Român, înscris asupra terenului nr. top 1006/5/12 din CF 13589 Mediaș, cu intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei. Pârâtul Statul Român a invocat prescripția dreptului la acțiune, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, susținând că termenul de prescripție a început să curgă de la 22 decembrie 1989, când a încetat cauza care a împiedicat-o pe reclamantă să conteste măsura preluării bunului de către stat. Prin sentința civilă nr. 1161/2011, Tribunalul Sibiu, Secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în primul rând, că excepția prescripției dreptului la acțiune nu este întemeiată. Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat, în principal, să se constate nevalabilitatea titlului statului, adică o cerere de constatare a unei nulități absolute a actului de preluare, cerere care poate fi formulată oricând. Nu se poate reține susținerea pârâtului că acțiunea este prescriptibilă în termenul general de 3 ani care curge de la 22 decembrie 1989. Acest moment al începerii curgerii termenului de prescripție nu poate fi reținut nici dacă acțiunea ar fi prescriptibilă atât timp cât, după această dată au existat legi speciale care au reglementat restituirea proprietăților preluate de statul comunist, iar eșecul în procedurile administrative poate fi urmat în anumite situații de acțiunea în revendicare.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că cererea de constatare a nevalabilității titlului statului este neîntemeiată, având în vedere și puterea de lucru judecat a soluției de respingere a unei cereri cu aceeași finalitate, prin sentința civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu (definitivă prin decizia civilă nr. 131/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia și irevocabilă prin decizia nr. 2837/2008 a ÎCCJ). În dosarul în care s-au pronunțat aceste soluții, reclamanta din prezenta cauză a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, SC I. SA Mediaș și alți pârâți, să se constate că imobilele ce fac și obiectul acțiunii de față au fost preluate abuziv de Statul Român și să se dispună restituirea în deplină proprietate, libere de orice sarcini.

În plus, s-a mai solicitat obligarea pârâților să emită decizie de restituire în natură a imobilului menționat, împreună cu toate utilajele existente în imobil, inclusiv construcțiile cu destinație de locuință și terenul aferent tuturor construcțiilor, de către pârâții îndreptățiți la a emite o astfel de decizie; anularea tuturor actelor de privatizare făcute după 1989 și a tuturor încheierilor de intabulare, de la data preluării de către stat și până în prezent și anularea tuturor încheierilor notariale făcute în baza actelor de înstrăinare; intabularea imobilului în cotă de 1/1 pe numele reclamantei. Prin sentința civilă nr. 1660/2006, Tribunalul Sibiu a dispus doar obligarea AVAS și SC I. SA Mediaș să emită decizie motivată de răspuns la notificare, iar celelalte cereri și acțiunea formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți au fost respinse.

Instanța de fond a apreciat că, deși nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești, având în vedere cadrul procesual sub aspectul părților, al obiectului, dar și al cauzei juridice a acțiunii (cererea în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1660/2006 fiind fundamentată pe preluarea abuzivă raportat la prevederile Legii nr. 10/2001 și nu la cele ale art. 480 C. civ. și ale Legii nr. 213/1998), parte din aceste considerente, intrate în puterea lucrului judecat, fac ca acțiunea prezentă a reclamantei să fie respinsă. Astfel, în privința calității sale de moștenitor al fostului proprietar al fabricii, și în această cauză, reclamanta a administrat un probatoriu insuficient, care nu a fost apt să creeze convingerea instanței că tatăl reclamantei era singurul acționar la data preluării imobilului și că ea este singura moștenitoare a acestuia.

Singurele documente oficiale depuse în copie la dosar sunt: un certificat emis de Camera de Comerț și Industrie din 1947 care atestă că persoanele care pot angaja societatea sunt D.N.T., S.W. născută R., F.D., F.S. și un certificat emis de Primăria Mediaș la 16 octombrie 1940 prin care se atestă, de asemenea, că F.S. era membru în Consiliul de administrație al fabricii Ideal. Celelalte dovezi nu au caracter oficial. Nicio lucrare documentară sau fotografie nu este suficientă pentru a dovedi aceste aspecte, în lipsa oricărui document care să ateste structura exactă a acționariatului la data preluării sale de către Statul român. S-a reținut că ceea ce a intervenit nou de la data pronunțării hotărârii precedente este decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ, decizie confirmată și de practica ulterioară a instanței supreme și obligatorie pentru instanțe, întrucât a vizat un recurs în interesul legii.

Tribunalul a constatat că imobilele în litigiu au făcut obiectul legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, dovadă soluția din dosarul nr. 50/85/2008 al Tribunalului Sibiu și faptul că mai există pe rolul tribunalului un dosar întemeiat pe dispozițiile legii speciale, dosarul nr. 4181/85/2008, suspendat până la soluționarea prezentei cauze. Ca urmare, s-a apreciat că devine incidentă decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ.

Această decizie impune ca admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun să fie analizată dintr-un întreit punct de vedere, astfel că o acțiune ca cea de față, întemeiată pe dreptul comun după adoptarea legii speciale, devine admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: în cazul concret, legea internă intră în conflict cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului; reclamantul are un bun în sensul Convenției și, prin admiterea acțiunii, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, sau securității raporturilor juridice. Dacă prima condiție pare a fi îndeplinită, pentru că, cel puțin în cazul reclamantei, procedura specială s-a dovedit ineficientă, ea neavând până în prezent nici măcar un răspuns negativ obținut pe calea prevăzută de legea specială, celelalte două condiții nu sunt îndeplinite.

S-a apreciat astfel că reclamanta nu are un bun în sensul Convenției. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a schimbat practica cu privire la dreptul foștilor proprietari de a obține restituirea în natură a imobilelor confiscate în perioada comunistă. Aceasta a fost ilustrată pentru prima dată în cauza Maties împotriva României și a fost dezvoltată în cauza pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României. Potrivit jurisprudenței invocate, nu se mai recunoaște automat foștilor proprietari deposedați un „bun”, respectiv o speranță legitimă de a obține restituirea bunului. Înainte de anul 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate și că hotărârile judecătorești prin care se constata nelegalitatea trecerii bunului în proprietatea statului reprezentau o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept.

După anul 2010, CEDO apreciază că foștii proprietari nu au un bun în sensul Convenției dacă nu dețin o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască un drept de proprietate. Mai mult, reclamanta nici nu poate dovedi că este moștenitorul fostului proprietar. Instanța de fond a considerat că nici cea de a treia condiție nu este îndeplinită pentru că bunul revendicat se află în proprietatea privată a unei persoane juridice (chiar dacă este aflată în procedura lichidării judiciare), iar admiterea acestei acțiuni ar aduce atingere atât drepturilor altei persoane, cât și securității raporturilor juridice, pentru că ar impune anularea unor alte acte subsecvente (acte de privatizare, încheieri de carte funciară etc.).

Ca urmare, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost apreciată ca neîntemeiată. Aceleași motive au fost avute în vedere de prima instanță și la respingerea cererilor de restituire în natură sau contravaloarea imobilelor și a bunurilor mobile existente în fabrică la data preluării (acest ultim petit formulat în ultima fază a cercetării judecătorești nici nu este foarte clar, fiind enunțat ca o acțiune în constatare care ar fi inadmisibilă), de lăsare în liberă proprietate (care este o reformulare a cererii de revendicare) și de rectificare a înscrierilor în cartea funciară. Instanța a reținut că această ultimă cerere nu poate fi admisă, întrucât titlurile în baza cărora au fost făcute înscrierile sunt în vigoare, nefiind anulate, deci și încheierile de intabulare sunt valabil făcute.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta D.A.W., care a criticat hotărârea ca fiind netemeinică și nelegală. În expunerea motivelor, reclamanta a susținut că judecătorul a încălcat codul deontologic, nu a stăruit în aflarea adevărului și nu a prezentat starea de fapt. Aceasta a arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilelor în litigiu. O altă critică pe care a formulat-o reclamanta a vizat înțelegerea greșită de către instanță a actului juridic dedus judecății și schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Sub acest aspect s-a susținut că după ce reclamanta a renunțat la mandatul avocatului și și-a desemnat mandatar fără studii juridice, acesta din urmă a precizat acțiunea, condiții în care instanța a comunicat această precizare, iar la termenul următor a lăsat cauza în pronunțare.

Reclamanta a susținut că instanța, în exercitarea rolului activ, trebuia să observe că în momentul intervenției mandatarului s-a produs un dezechilibru procesual, astfel că judecătorul trebuia să intervină și să medieze la aflarea adevărului. Reclamanta a arătat că judecătorul nu a fost obiectiv și imparțial, existând presiuni, influențe și imixtiuni. S-a criticat de asemenea reținerea instanței în sensul că hotărârile pronunțate în dosarul nr. 50/85/2004 ar avea o oarecare înrâurire asupra cauzei de față, reclamanta susținând că în dosarul menționat, pârâții au fost obligați să emită în favoarea sa decizie motivată de răspuns la notificarea înregistrată la BEJ T.V.P. sub nr. 114/2001.

O altă critică se referă la împrejurarea că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv asupra documentelor extrase din dosarul de privatizare format la FPS referitoare la privatizarea SC I. SA. și asupra expertizei efectuate în dosar. Reclamanta a susținut că imobilele revendicate nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece aceasta a ieșit din patrimoniul statului prin înstrăinare – privatizare. Reclamanta a arătat că au fost încălcate prevederile art. 21 din Constituție și art. 6 din CEDO, fiindu-i îngrădite accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil. În acest sens, se susține că după intervenția în dosar a mandatarului, s-a scurtat procesul, iar judecătorul nu a putut să-și formeze convingerea cu privire la starea de fapt și nu a putut să dea o soluție pertinentă, legală și temeinică.

Reclamanta a apreciat că aceste garanții procesuale i-au fost încălcate în condițiile în care procesul s-a judecat timp de 7 ani, atunci când partea a avut avocat ales, iar după ce a intervenit mandatarul, procesul a mai durat doar 12 zile. O ultimă critică vizează greșita calificare a căii de atac de către prima instanță, reclamanta susținând că față de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, calea de atac împotriva sentinței primei instanțe este recursul și nu apelul, așa cum a indicat Tribunalul. În cursul soluționării căii de atac a intervenit decesul reclamantei, procesul fiind continuat de moștenitorii acestei, respectiv P.C.D., G.O., R.H.R.

Prin decizia nr. 3 din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă și continuat de moștenitoarele acesteia. Cu privire la calificarea căii de atac, curtea de apel a constatat că obiectul acțiunii de față este revendicarea imobilelor în litigiu, întemeiată pe art. 480 din vechiul C. civ., așa cum de altfel a susținut chiar mandatarul reclamantei inițiale prin precizarea depusă la termenul de judecată din 08 septembrie 2011 (fila 459, vol. II fond). Ca urmare, cu privire la stabilirea căii de atac, sunt incidente prevederile art. 282, 282 1 C. proc. civ. și nu cele din art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum era în vigoare la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe.

În aceste circumstanțe, având în vedere că valoarea obiectului pricinii este mai mare de 100.000 lei, curtea a apreciat că prima instanță a indicat în mod corect calea de atac ca fiind apelul, cauza fiind înregistrată pe rolul curții ca apel și soluționată conform normelor procedurale ce reglementează această cale de atac. În ce privește susținerile apelantelor în sensul că judecătorul fondului a încălcat codul deontologic, că nu a stăruit în aflarea adevărului și nu a prezentat starea de fapt, că nu și-a exercitat rolul activ și că a încălcat dreptul reclamantei inițiale la un proces echitabil și accesul la justiție, curtea le-a considerat nefondate. S-a reținut că mandatarul reclamantei inițiale și a moștenitoarelor acesteia, domnul P.I.C., împuternicit cu procură specială, a avut calitate de reprezentant convențional al reclamantei pe toată durata procesului, inclusiv la rejudecarea fondului.

Acesta a depus la dosar înscrisuri, a formulat cereri și a depus note cu privire la expertizele efectuate în cauză, a depus precizare de acțiune (filele 388, 393, 444, 459 fond). Ca urmare, susținerile apelantei că în momentul intervenirii mandatarului s-ar fi produs un dezechilibru procesual și că, după acest moment, s-ar fi scurtat procesul, nu sunt reale. Acesta a reprezentat partea de la început, astfel că nu se poate vorbi de „momentul intervenirii mandatarului”. De altfel, este de observat că reclamanta a fost reprezentată atât de mandatarul cu procură specială, cât și de avocat la toate termenele de judecată la care s-au discutat și administrat probe, astfel că aceasta a beneficiat de apărare calificată.

Împrejurarea că reclamanta a fost asistată și reprezentată până în septembrie 2011 și de un avocat, după care a renunțat la serviciile acestuia, nu este de natură să impună instanței obligația de a „interveni și a media la aflarea adevărului”. Dispozițiile art. 129 C. proc. civ. prevăd că judecătorul este obligat pe toată durata procesului să stăruie pentru aflarea adevărului. În cauză judecătorul fondului a respectat aceste prevederi, încuviințând cererea reclamantei de amânare a cauzei în vederea precizării acțiunii în raport cu decizia de casare, încuviințând probele solicitate de părți și administrând întregul probatoriu apreciat ca util pentru lămurirea împrejurărilor de fapt și de drept ale cauzei.

La termenul din 08 septembrie 2011 mandatarul reclamantei a depus o precizare de acțiune și a învederat instanței că reclamanta nu mai este reprezentată de avocat (fila 516, vol. II, fond). Prima instanță a amânat cauza pentru a comunica această precizare, iar la termenul următor, reclamanta, prin mandatarul său, și pârâta SC I. SRL, prin reprezentant, au învederat că nu mai au cereri de formulat, astfel că nu mai exista niciun motiv de amânare a cauzei. Față de cele reținute, Curtea a constatat că instanța de fond și-a exercitat rolul activ și că nu s-a îngrădit dreptul de acces al reclamantei la justiție și nici dreptul la un proces echitabil, aceasta fiind reprezentată de mandatar și de avocat pe toată durata administrării probațiunii.

În ce privește susținerea apelantei inițiale în sensul că judecătorul fondului a încălcat codul deontologic, este de observat în primul rând că aceasta nu arată în mod concret care norme deontologice au fost încălcate în cauză, rezumându-se doar a cita „moto-ul care trebuie să-l aibă în vedere fiecare magistrat din România”. Pe de altă parte, dispozițiile procedurale oferă părților garanții pentru o judecată obiectivă și imparțială a judecătorului. Astfel, partea are la îndemână instituția recuzării atunci când consideră că judecătorul nu este obiectiv ori dacă apreciază că se exercită presiuni asupra lui. Reclamanta nu a înțeles să exercite dreptul de a recuza judecătorul, deși pricina a parcurs o durată consistentă în rejudecare (iunie 2009-septembrie 2011), iar principiul continuității a fost respectat.

Ca urmare, susținerile apelantei cu privire la cele examinate sunt simple afirmații, nedovedite, urmând a fi respinse. În ce privește critica referitoare la nepronunțarea instanței cu privire la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilelor în litigiu, Curtea a constatat următoarele: Reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare ca urmare a nevalabilității titlului statului. Prin sentința pronunțată, instanța de fond a reținut că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, reclamanta formulând notificare în temeiul legii speciale. Prin sentința civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, A.V.A.S. și SC I. SRL au fost obligate să emită dispoziții prin care să răspundă la această notificare.

Ca urmare, revendicarea de drept comun a fost apreciată ca nefondată, nefiind incidente nici prevederile deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, situație în care nu se mai impunea analizarea valabilității titlului statului. De altfel, este de observat că prin sentința civilă nr. 1660/2006, instanța a reținut că preluarea imobilelor în litigiu s-a făcut în temeiul Legii nr. 119/1948, așa încât la data naționalizării exista un titlu. Valabilitatea acestuia este condiționată de respectarea prevederilor legale la data preluării, instanța reținând că reclamanta D.A.W. nu a făcut dovada că imobilele preluate nu îndeplineau criteriile legale pentru a fi naționalizate. Rezultă așadar, că prin această sentință, rămasă irevocabilă prin respingerea căilor de atac, s-a dezlegat problema titlului cu care s-au preluat imobilele, în sensul că acest titlu a fost valabil la momentul naționalizării.

Pentru aceleași argumente, se constată că nu se impunea nici analizarea înscrisurilor vizând privatizarea societății pârâte și nici expertizele de identificare a imobilelor, revendicarea pe calea dreptului comun nefiind posibilă, câtă vreme imobilele fac obiectul Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecință, nici aceste critici nu sunt fondate. Apelanta a criticat și faptul că instanța de fond a reținut în mod greșit, în opinia sa, că hotărârile pronunțate în dosarul nr. 50/85/2004 ar avea o oarecare înrâurire asupra cauzei de față. Curtea a apreciat ca neîntemeiate și aceste critici. Prin decizia nr. 33/2008, dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, s-a tranșat modalitatea de soluționare a concursului dintre legea generală, reprezentată de dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ., și legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001.

Instanța supremă a reținut în mod expres că între cele două acte normative există o suprapunere în ceea ce privește câmpul lor de reglementare, statuând că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se aplică legea specială și nu dreptul comun. Imobilele în litigiu au fost preluate de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948. O astfel de preluare este considerată, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, ca fiind abuzivă, așa încât măsurile reparatorii, în natură sau prin echivalent, intră sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Așa cum s-a reținut atât prin decizia nr. 33/2008, cât și prin decizia nr. 53/2007 (ambele pronunțate de ÎCCJ în recurs în interesul legii), „prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special." Ca urmare, în mod corect a apreciat prima instanță că în cauză sunt aplicabile prevederile legii speciale, derogatorii de la dreptul comun. Potrivit deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României). În speță, curtea de apel a observat că apelanta reclamantă a parcurs procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Aceasta a formulat notificare în temeiul legii speciale, înregistrată la BEJ T.V.P. sub nr. 114/2001 și a promovat acțiune (înregistrată sub dosar nr. 50/85/2004) prin care a solicitat, între altele, ca unitatea deținătoare să fie obligată să emită dispoziție în temeiul acestei legi.

Prin sentința civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă, opozabilă reclamantei inițiale și implicit și moștenitoarelor acesteia, s-a stabilit că imobilele în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar AVAS și SC I. SRL au fost obligate să emită decizie de răspuns la notificarea reclamantei. În aceste condiții, în mod corect prima instanță a reținut că la soluționarea acțiunii de față nu poate ignora cele statuate irevocabil prin sentința civilă nr. 1660/2006. Pentru cele ce preced, Curtea a constatat că criticile aduse sentinței primei instanțe sunt nefondate, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamanta inițială și continuat de moștenitoarele acesteia.

Împotriva deciziei nr. 3 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția I civilă au declarat recurs reclamantele P.C.D., G.O. și R.H.R. În motivarea recursului au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-au arătat următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.: decizia recurată ignoră îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin decizia civilă nr. 445 din 22 ianuarie 2009, a dispus a se verifica în primă instanță valabilitatea titlului statului în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Recurenții arată, în cuprinsul cererii de recurs, care sunt, în opinia acestora, greșelile de judecată ale primei instanțe, preluate și păstrate de instanța de apel.

Astfel, se arată că Tribunalul Sibiu consideră că nu sunt probe suficiente care să dovedească calitatea de unic acționar al lui F.S. la data preluării imobilului de către stat, ceea ce echivalează cu lipsa calității procesuale active a moștenitorilor acestuia într-o acțiune în revendicare imobiliară. Recurenții arată că, la dosarul cauzei au depus acte de stare civilă cu care au dovedit calitatea procesuală activă. Recurenții mai susțin că au dovedit, cu adresa Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 213849 din 01 octombrie 2007, care era structura acționariatului societății în anul 1945, iar la momentul naționalizării, 28 iulie 1948, toate acțiunile erau deținute de familia S. Acest lucru a fost probat, susțin recurenții, cu lucrarea profesorului N.D., editată în anul 1957 "Dezvoltarea industriei în Mediaș între anii 1918- 1944", pag.

54, unde se arată că societatea avea 10.000 acțiuni cu valoarea nominativă de 5000 lei, totalul valoric al acțiunilor fiind 50.000.000 lei. Chiar dacă nu există un document oficial care să ateste cumpărarea și a celorlalte acțiuni, în procent de 10% din capitalul social de către familia S., există acest început de dovadă și sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Recurenții invocă, în susținerea calității procesuale active, și prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora, în lipsa unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Se susține de către recurenți că pârâții nu au făcut proba contrarie, astfel că prezumția nu poate fi înlăturată. Se mai arată în motivarea recursului că, dacă recurentele-reclamante nu ar fi moștenitoarele proprietarului deposedat de bunul său imobil de către statul român, atunci, în lipsa calității procesuale active, nu s-ar mai justifica nici cercetarea pe fond a petitului având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, pentru că, nefiind proprietarele imobilului, nu ar avea nici legitimare procesuală activă să ceară invalidarea titlul statului.

Cu toate acestea, contrazicându-și concluzia de mai sus pe care o trage asupra insuficienței dovediri dreptului de proprietate, tribunalul arată că va analiza pe fond acest petit de constatare a nevalabilității titlului statului, însă în final nu oferă nicio dezlegare concretă acestui petit, pronunțând o soluție de respingere integrală a acțiunii, după ce, tot într-un mod distonant, apreciază că este ținut de puterea de lucru judecat care se răsfrânge asupra acestui petit ca urmare a soluționării în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu a unui petit având aceeași finalitate, respectiv a aceluia de a se constata preluarea abuzivă a imobilului de către statul român.

Mai afirmă tribunalul că această sentință, definitivă prin decizia civilă nr. 131/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia și irevocabilă prin decizia nr. 2837/2008 a I.C.C.J., nu se opune cu autoritate de lucru judecat în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, în constatarea nevalabilității titlului statului și în rectificare de carte funciară, care formează obiectul dosarului de față, întrucât ar exista pârâți diferiți și cauze diferite, în sensul că, în sentința precedentă, instanța a analizat chestiunea preluării abuzive din perspectiva Legii nr. 10/2001, pe când în prezentul dosar se cere constatarea nevalabilității titlului statului în raport de prevederile Legii nr. 213/1998.

Cu alte cuvinte, tribunalul își propune să analizeze pe fond nevalabilitatea titlului statului, așa cum de altfel se stabilise în mod obligatoriu prin decizia de rejudecare nr. 112/A/2008 a Curții de Apel Alba Iulia, numai că, din lecturarea considerentelor sentinței se poate observa că instanța fondului nu face niciun fel de aserțiune pe fondul acestui petit, ci se consideră ținută de o parte din considerentele sentinței nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu, considerente care ar împiedica dezlegarea nevalabilității titlului statului din pricina puterii de lucru judecat. Ca atare, în rejudecare, tribunalul omite să procedeze la dezlegarea pe fond a petitului de constatare a nevalabilității titlului statului, cu toate că decizia nr. 112/2008 a Curții de Apel Alba Iulia obligă la așa ceva, instanța de rejudecare preferând să invoce puterea de lucru judecat a unei sentințe anterioare.

O asemenea putere de lucru judecat, ca prezumție legală absolută care împiedică a se repune în discuție ceea s-a judecat anterior, lipsește întru-totul, pentru că în acea hotărâre judecătorească anterioară (sentința civilă nr. 1660/2008 a Tribunalului Sibiu) instanța a afirmat că pentru a fi vorba de o preluare fără titlu valabil ar fi trebuit să existe o situație în care întreprinderea să nu îndeplinească criteriile cerute de Legea nr. 119/1948 pentru a putea fi naționalizată și cu toate acestea actul normativ de naționalizare să-i fi fost aplicat.

Recurenții arată că, pe calea prezentului litigiu, au invocat faptul că naționalizarea operată în baza Legii nr. 119/1948 este una care nu creează un titlu valabil în folosul statului, indiferent de încadrarea sau nu a întreprinderii în prevederile și anexele Legii nr. 119/1948, titlul statului fiind nevalabil în primul rând pentru motivul esențial că a fost obținut cu încălcarea unui act normativ cu forță juridică superioară legii de naționalizare, respectiv cu încălcarea legii fundamentale a statului din acea perioadă, Constituția Republicii Populare Române din anul 1948 (art. 8, art. 10 și art. 11). Așa fiind, susțin în continuare recurenții, puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1660/2008 a Tribunalului Sibiu este inexistentă în raport cu ceea ce s-a invocat pe calea acțiunii de față, instanța precedentă rezumându-se să considere că nu există preluare nevalabilă pentru că Legea nr. 119/1948 în sine a fost corect aplicată la situația faptică a întreprinderii Ideal Mediaș, așadar nicio instanță de până acum nu a răspuns dacă, în raport de Constituția Republicii Populare Române din anul 1948, preluarea imobilului a fost de natură să creeze un titlu valabil de proprietate în beneficiul statului român, în condițiile în care naționalizare nu a fost precedată sau urmată de o despăgubire stabilită pe cale judecătorească,

așa cum prevedea art. 10 din Constituția din 1948. Recurenții mai arată că acest petit de stabilire a nevalabilității titlului statului are natura unei acțiunii în constatare, care odată soluționată nu generează o hotărâre executorie, prin urmare hotărârea judecătorească dată asupra unei acțiuni în constatare nu își conservă puterea și autoritatea de lucru judecat, decât atâta timp cât situația de fapt și de drept rămâne neschimbată Or, în cauza de față, s-a învederat că lipsa unui titlu valabil al statului provine nu doar din aplicarea legii de naționalizare a unei întreprinderi care nu se încadra în obiectul expres al legii și nici în anexele acesteia, ci și din faptul că legea de naționalizare nesocotea Constituția din anul 1948, lege fundamentală care condiționa valabilitatea trecerii în proprietatea statului a bunurilor proprietate privată, de existența unor considerente de interes general și numai cu o prealabilă despăgubire, proprietatea privată fiind recunoscută și ocrotită în mod declarativ chiar și de acea Constituție.

Ca atare, recurenții susțin că au dedus judecății de față o cauză juridică nouă, în sprijinul nevalabilității titlului statului, asupra căreia la fond și în apel nu au existat preocupări în a fi cercetată. Recurenții mai susțin că, prin decizia recurată nu au fost respectate îndrumările obligatorii date prin decizia civilă nr. 445 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care s-a dispus ca instanța de rejudecare să analizeze petitul de constatare a nevalabilității titlului statului asupra „U.I.F.S.S.A.” în raport de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Tribunalul Sibiu s-a limitat în a reține că nevalabilitatea titlului statului reprezintă un petit deja soluționat prin respingerea lui ca urmare a sentinței civile nr. 1660/2006 a aceluiași tribunal, astfel că ar exista putere de lucru judecat, numai că tribunalul și curtea de apel nu au avut în vedere că precedenta sentință a tratat chestiunea trecerii imobilului în proprietatea statului strict în raport de dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care se referă la materia generală a preluărilor abuzive. Ca atare, acea sentință nu a lămurit dacă titlul statului este valabil și în raport de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, acest articol trasând cu totul alte coordonate între care se verifică valabilitatea titlului statului.

Față de această dezlegare dată apelului, pe calea căruia au reiterat chestiunea netratării în fond a petitului de constatare a nevalabilității titlului statului în raport de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, recurenții susțin ca motiv de recurs prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea formelor de procedură reglementate de art. 129 alin. (6) și art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a celor care obligă judecătorii fondului să se pronunțe exact asupra obiectului cauzei, asupra cererilor cu care au fost învestiți, cu atât mai mult cu cât însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cât se poate de clar ce anume trebuie soluționat în rejudecare și pe ce temei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: hotărârea din apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește puterea de lucru judecat referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului, cât și cu privire la prioritatea legii speciale în raport de acțiunea în revendicare imobiliară, prioritate care nu își găsește aplicarea atunci când legea specială intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții susțin că teza primei instanțe este greșită, întrucât, așa cum însăși Înalta Curte de Casație și Justiție a afirmat în unele decizii ale sale, odată cu hotărârea pilot din cauza Maria Atanasiu și alții contra România, nu s-a produs un reviriment de jurisprudență, cu alte cuvinte, nu s-a modificat jurisprudența anterioară a Curții de la Strasbourg, ci în cauza Maria Atanasiu instanța de contencios european a extins aplicabilitatea art. l din Protocolul nr. 1 la o ipoteză nouă, neavută până atunci în vedere, și anume, la situația în care, deși nu există o constatare a caracterului nelegal al naționalizării într-o procedură judiciară referitoare la imobilul revendicat, art. l din Protocolul nr. l este totuși aplicabil, existând o speranță legitimă de a beneficia de despăgubiri conform legii speciale, în măsura în care condițiile cerute de această legislație sunt îndeplinite.

Prin urmare, și după pronunțarea de către Curtea de la Strasbourg a hotărârii pilot, principiul enunțat de aceasta în cauzele Brumărescu și Străin se menține pe deplin, în sensul că o constatare printr-o hotărâre judecătorească a preluării bunului de către stat reprezintă o recunoaștere nerevocabilă, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate, ceea ce face ca proprietarul naționalizat să aibă un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l. Recurenții solicită Înaltei Curți să aibă în vedere durata procedurii judiciare, în sensul că de 9 ani de zile aceștia solicită pe toate căile să se constate nevalabilitatea titlului statului și să li se restituie bunul imobil, instanțele de fond și apel evitând cu îndârjire să constate nevalabilitatea titlului statului tocmai din dorința de a nu le crea pe cale judecătorească un ”bun”.

Titlul statului de preluare a imobilului nu este valabil pentru că încalcă Constituția din anul 1948 sub aspectul nedespăgubirii proprietarului naționalizat, iar acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă împotriva societății privatizate SC I. SA Mediaș, care deține imobilul, o atare acțiune fiind posibilă și în lumina deciziei în interesul legii nr. 33/2008. Legea specială nu oferă nici cea mai mică speranță a unei despăgubiri rezonabile, Legea nr. 10/2001 este o lege iluzorie, A.V.A.S refuză să răspundă notificării, deși a fost obligată pe cale judecătorească în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind deja că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații.

Mai mult decât atât, nici Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 de modificare a celei dintâi nu iau în seamă daunele rezultate din lipsa de compensare prelungită - cauza Porțeanu contra România. Prin urmare, legea specială instituie un mecanism ineficient de stabilire și plată a unor despăgubiri care să acopere prejudiciul constând atât în privarea de proprietate, cât și în absența prelungită a oricăror compensații, fiind un act normativ care se găsește într-un dezacord evident cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mai exact cu art. 1 din Protocolul nr. l, ceea ce dă dreptul reclamanților să pretindă și să obțină respectarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului nelegal naționalizat, unicul remediu juridic pentru a se îndepărta conflictul dintre legea specială și Convenție fiind acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, evident în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Din acest ultim punct de vedere, recurenții arată că SC I. SA, fosta întreprindere de stat care provine din naționalizarea din anul 1948, și-a apropriat imobilul cumpărând de la F.P.S pachetul majoritar de acțiuni deținut de acesta, în însăși nota privind propunerea de vânzare a acțiunilor gestionate de F.P.S . menționată în adresa nr. 243/1200 din 13 noiembrie 1997 a F.P.S - Direcția Teritorială Sibiu ca parte componentă a documentației de privatizare întocmită de această direcție în colaborare cu SC I. SA, fiind cât se poate de clar specificată împrejurarea că incinta nr. l a acestei societăți comerciale revendicată în acest dosar, "provine din naționalizare și este posibil revendicabilă." Mai mult, în condițiile în care era notată cu încheierea de carte funciară nr. 1142/2003 notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă SC I. SA Mediaș și-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenurilor numai ulterior acestui moment mai exact în cursul procedurii sale de faliment, respectiv prin încheierea de carte funciară nr. 3372/2004, ca urmare a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate obținut în anul 2003 în baza H.G.

nr. 834/1991, ceea ce dovedește odată în plus reaua sa credință și voința sa fermă de a ignora notificarea și de a zădărnici demersul reclamanților de recuperare a proprietății naționalizate nelegal, drept pentru care este neîndoielnic că nu poate fi vorba de stabilitatea circuitului civil sau de securitatea raporturilor juridice, atâta timp cât aceste raporturi nu s-au cristalizat sub auspiciile bunei credințe, respectiv a convingerii sincere că statul transmițător avea toate calitățile cerute de lege pentru a putea ceda proprietatea terenurilor, neputând fi ocrotit un așa-zis drept de proprietate pe care terțul caută să îl dobândească în mod viclean. SC I. SA nu putea dobândi în mod valabil dreptul de proprietate asupra terenurilor, întrucât s-a intabulat asupra acestora după începerea procedurilor administrative inițiate în baza Legii nr. 10/2001.

Or, art. 21 alin. (5) din această lege sancționează cu nulitatea absolută orice înstrăinare de terenuri și construcții realizate după depunerea notificării potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001. Prin urmare, recurenții înțeleg să invoce ca și apărare de fond nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și implicit neproducerea efectului constitutiv al intabulării, nulitate care face ca titlul lor de proprietate să fie mai puternic, mai bine caracterizat decât cel al societății privatizate, care în mod fraudulos și-a înscris dreptul de proprietate asupra terenurilor.

În aceste condiții nu pot prevala raporturile juridice dintre Fondul Proprietății de Stat și SC I. SA, raporturi instaurate de la bun început într-un climat de nesiguranță juridică, statul avertizând pe cumpărătorul acțiunilor că în capitalul social al întreprinderii care se privatizează se găsesc bunuri naționalizate asupra cărora oricând se poate introduce o acțiune în revendicare imobiliară. A proteja pe un cumpărător de rea credință și pe deplin conștient de precaritatea titlului statului, înseamnă a concluziona că terțul subdobânditor de rea credință trebuie preferat adevăratului proprietar, că terțul care a fost avertizat de F.P.S.

asupra iminenței revendicării imobiliare încă dinainte de vânzarea-cumpărarea acțiunilor, este pe deplin acoperit în timp ce verus dominus nu poate reintra vreodată în stăpânirea bunului său, ceea ce nu doar că este nedrept, dar nu are fundament în niciuna dintre teoriile care, plecând de la validitatea aparenței în drept, au încercat să pună la adăpost pe terțul subdobânditor. Orice îndoială asupra valabilității titlului transmițătorului nu naște bună credință, nu creează eroare comună, obștească și invincibilă asupra cocontractantului dobânditor, ci subliniază caracterul pe deplin asumat și speculativ al unei vânzări-cumpărări de acțiuni, titluri de valoare care reflectau inclusiv valoarea bunurilor altuia.

Prin decizia nr. 1834 din 14 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că dacă imobilul nu se mai afla în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 14 februarie 2001, așa cum este cazul imobilului în litigiu, parcurgerea procedurii prevăzute de această lege nu este obligatorie, neexistând niciun text de lege care să interzică exercitarea unei acțiuni în revendicare, de drept comun, împotriva cumpărătorilor imobilelor.

În cazul de față, este vorba de cumpărătorii acțiunilor care oglindeau inclusiv valoarea imobilelor, prin urmare, pentru aceeași rațiune, se poate afirma că, pentru ocrotirea dreptul de proprietate asupra unui bun imobil pe care statul nu îl mai deținea odată cu intrarea în vigoare a legii speciale, calea de urmat este acțiunea în revendicare, aceasta nefiind de natură a vătăma dreptul altuia, câtă vreme terțul a dobândit de la un neproprietar și în condițiile în care naționalizarea bunului era notorie la nivelul unui mic municipiu, fiind făcută cunoscută chiar prin documentația de privatizare.

În opinia recurenților, constituie o puternică denegare de dreptate refuzul judecătorilor de a examina temeinicia acțiunii în revendicare, raportându-se constant la conținutul Legii nr. 10/2001, curtea de apel ignorând că de mai bine de 7 ani, deși obligată prin hotărâre judecătorească, A.V.A.S refuză să soluționeze în vreun fel notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și înregistrată la B.EJ T.V.P. sub nr. 114/2001. Invocarea de către instanța de apel a regulii electa una via nu reprezintă decât un raționament inconsistent și expeditiv, care nu ține cont de substanța faptelor, de împrejurarea că de mai bine de 12 ani ne aflăm de abia la debutul procedurii administrative generate de Legea nr. 10/2001, pentru că notificarea este încă nesoluționată de A.V.A.S., în ciuda pronunțării unor hotărâri judecătorești care au vrut sa sancționeze refuzul de soluționare.

Prin sentința civilă nr. 1660/2006 a Tribunalului Sibiu s-a hotărât că SC I. SA Mediaș a fost integral privatizată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că potrivit acestei instanțe, în baza art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la nivelul lunii decembrie 2006, cea care trebuie să soluționeze notificarea propunând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, este tocmai A.V.A.S, în calitate de instituție care a efectuat privatizarea. Or, această instituție până în prezent nu a comunicat reclamanților o decizie de soluționare a notificării . Ca atare, rezolvarea dată notificării de către SC I. SA este formală și neavenită, în condițiile în care însuși tribunalul a indicat cine trebuie să soluționeze notificarea, adică A.V.A.S.

Cu toate acestea, prin dispozitivul sentinței a fost obligată și unitatea deținătoare la soluționarea notificării, fără a exista o motivare corespunzătoare care să susțină acest dispozitiv cu dublă valență, drept pentru care SC I. SA s-a și "conformat " sentinței, emițând o dispoziție de respingere în tot a notificării pe considerentul că este o societate legal privatizată, o astfel de dispoziție fiind depusă în dosarul civil nr. 4181/85/2008 al Tribunalului Sibiu, dosar suspendat și în care reclamanții au solicitat obligarea unității deținătoare și a A.V.A.S de a soluționa notificarea în modalitatea restituirii bunului în natură.

Recurenții mai susțin aplicarea greșită a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, deoarece sensul acestei decizii este acela că, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 se dovedește a fi una nefuncțională și inadecvată situației juridice în speță, perpetuând violarea dreptului reclamanților la respectarea bunurilor și neînsoțind privarea de proprietate de niște despăgubiri efective sau de garanții ferme asupra încasării acestora, atunci art. l din Protocolul 1 la C.E.D.O nu poate fi salvgardat decât prin examinarea pe fond a capătului de