ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 128/2022

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din 16 februarie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2019, a respins, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..

Împotriva acestei încheieri reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că la soluția pronunțată instanța de judecată nu a avut în vedere motivele invocate în formularea cererii de sesizare, împrejurare față de care hotărârea este nemotivată, fiind lovită de nulitate.

Instanța de judecată a încălcat dispozițiile art. 5 C. proc. civ. și, implicit, dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 CEDO, fiind încălcat principiul legalității procesului civil și accesul liber la justiție.

CEDO a arătat ca art. 6 par. 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument, amploarea acestei obligații variind de la caz la caz. CEDO a arătat că una din funcțiile obligației instanței de a motiva hotărârea pronunțată este aceea de a demonstra părților că au fost ascultate.

Motivarea sentinței pronunțate trebuie obligatoriu să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic. Facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acțiune în justiție, implicând astfel obligația corelativă a statului, ca prin instanța competentă, să soluționeze aceste acțiuni, reprezintă practic liberul acces al persoanei la justiție.

În opinia recurentei, încheierea atacată este în contradicție cu dispozițiile legale aplicabile, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 29 din Legea nr. 47/1992), în cauză fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar soluției instanței, cererea de sesizare a CCR nu este inadmisibilă, în cauză fiind întrunite condițiile impuse de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, astfel încât în mod nelegal a fost respinsă sesizarea Curții Constituționale.

Dispoziția legală criticată, susceptibilă de neconstituționalitate este în vigoare și are legătura cu soluționarea cauzei - art. 460 alin. (6) și (8) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prin raportare la dispozițiile art. 460 alin. (1)-(3) din Legea nr. 227/2015, în ceea ce privește sancțiunea instituită constând în stabilirea, cu efect retroactiv, a cotei de impozitare de 5% în lipsa întocmirii și depunerii unui raport de evaluare doar până la primul termen de plată din anul de referință, indiferent de împrejurări și totodată în măsura în care nu se prevede posibilitatea formulării unei cereri de repunere în termen pentru persoanele care din motive obiective s-au aflat în imposibilitate a întocmi și depune un astfel de raport de evaluare.

Dispoziția legală criticată are legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care s-a contestat inclusiv cuantumul creanțelor stabilite în cota majorată de 5%, prevăzută de art. 460 alin. (8) Codul fiscal, solicitând inclusiv casarea cu trimitere la instanța de fond în vederea efectuării unui raport de expertiză contabilă, probă în mod nelegal administrată în fața instanței de fond.

În esență, S.C. A. S.R.L., a invocat faptul că anterior emiterii deciziilor contestate, nu au fost comunicate și nici emise alte decizii, astfel încât în lipsa unor decizii de impunere, înștiințări de plată etc., pe care organul fiscal avea obligația emiterii și comunicării, recurenta nu a fost informată cu privire la cuantumul unor eventuale creanțe fiscale de plată, cu atât mai mult cu cât cuantumul impozitelor locale sunt stabilite de consiliile locale și prin urmare a fost prejudiciată de către organele fiscale, prin stabilirea unui impozit în cota majorată de 5%. Ori, emiterea ulterioară și cu efect retroactiv a celor 3 decizii de impunere, având în vedere că se solicită și majorări și penalități pentru neplata impozitului este abuzivă și nelegală.

În dosarul de insolvență au fost efectuate Rapoarte de evaluare ale bunurilor societății supuse impozitării, rapoarte care sunt opozabile inclusiv UAT si Primăriei Comarnic, astfel încât calculul taxelor trebuia efectuat la valoarea redusă conform hotărârilor de consiliu local și care erau valabile pentru perioada analizată.

În plus, dispozițiile legale criticate sunt în contradicție vădită atât cu dispozițiile constituționale, cât și cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Formularea lacunară, incompletă a dispozițiilor legale criticate conduce la aplicarea legii nu după principiul aplicării în mod egal și unitar pentru toți cetățenii, ci în mod distinct, situație care contravine în mod evident principiului egalității cetățenilor și, implicit, a egalității și în fața legii.

Astfel, se creează un sistem discriminatoriu între persoanele care dețin aceleași bunuri sau bunuri similare, inclusiv de aceeași valoare, dar care vor suporta un impozit diferit, indiferent de situația obiectivă în care s-au aflat ce a generat imposibilitatea depunerii în termen a raportului de evaluare. În aceste condiții, sancționarea acestor contribuabili se realizează în mod discreționar și arbitrar în condițiile în care prin sancționarea indiferent de situație, fără a fi prevăzută posibilitatea repunerii în termen a contribuabilului, nu i se creează posibilitatea analizării motivelor justificate ce au condus la nedepunerea raportului.

În această formă, dispozițiile legale cuprinse în art. 460 alin. (6) și (8) din Legea nr. 277/2015 privează persoanele juridice cărora le este destinat textul de lege criticat de posibilitatea achitării unui impozit în cotele prevăzute de același art. 460 la alin. (1) și (2), drept prevăzut de lege, însă numai pentru o categorie aparte de contribuabili.

Formularea lacunară, incompletă a dispozițiilor legale criticate lasă loc arbitrariului întrucât textul de lege nu prevede data la care obligația de plată devine scadentă, astfel încât se ajunge în situația ca organele fiscale să stabilească cu efect retroactiv prin decizie de impunere sume de plată pentru anii anteriori, calculând și accesorii în condițiile în care contribuabilului nu i-au fost emise anterior decizii de impunere și nu a fost anunțat despre sumele de plată și nici despre obligativitatea evaluării clădirii, sens în care valoarea ar trebui înregistrată în contabilitatea societății și, abia ulterior, persoana juridică să fie somată a plăti impozitul.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 460 alin. (6) și (8) din Legea nr. 277/2015 privind Codul fiscal, prin raportare la dispozițiile art. 460 alin. (1)-(3) din Legea nr. 277/2015, în ceea ce privește sancțiunea instituită constând în stabilirea, cu efect retroactiv, a cotei de impozitare de 5% în lipsa întocmirii și depunerii unui raport de evaluare doar până la primul termen de plată din anul de referință, indiferent de împrejurări și totodată în măsura în care nu se prevede posibilitatea formulării unei cereri de repunere în termen pentru persoanele care din motive obiective s-au aflat în imposibilitate a întocmi și depune un astfel de raport de evaluare.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Înalta Curte constată că înainte de a sesiza Curtea Constituțională, instanța trebuie să analizeze dacă excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se și condiția ca dispoziția din lege sau ordonanță criticată pe motiv de neconstituționalitate, să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Analizând această condiție de admisibilitate, instanța de fond motivat și argumentat a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în cauză.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a arătat că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispozițiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenței acestei legături, neconstituționalitatea ar determina soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța de judecată.

Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul principal.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.", Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 460 alin. (6) și (8) din Legea nr. 277/2015 privind Codul fiscal, prin raportare la dispozițiile art. 460 alin. (1)-(3) din Legea nr. 277/2015, în ceea ce privește sancțiunea instituită, constând în stabilirea, cu efect retroactiv, cotei de impozitare de 5% în lipsa întocmirii și depunerii unui raport de evaluare doar până la primul termen de plată din anul de referință, indiferent de împrejurări și totodată în măsura în care nu se prevede posibilitatea formulării unei cereri de repunere în termen pentru persoanele care din motive obiective s-au aflat în imposibilitate a întocmi și depune un astfel de raport de evaluare.

Potrivit art. 460 alin. (6) din Codul fiscal, valoarea impozabilă a clădirii se actualizează o dată la 3 ani pe baza unui raport de evaluare a clădirii întocmit de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la data evaluării, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință.

Conform alin. (8) al aceluiași articol:

"În cazul în care proprietarul clădirii nu a actualizat valoarea impozabilă a clădirii în ultimii 3 ani anteriori anului de referință, cota impozitului/taxei pe clădiri este 5%."

Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-reclamantă nu are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat anularea adresei nr. x/08.02.2019, prin care a fost respinsă contestația formulată de către recurenta-reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x; Deciziei de impunere nr. x; Deciziei de impunere nr. x; înștiințării de plata nr. x/26.10.2018; notei de plată din data de 26.10.2018.

Stabilirea impozitului pe clădiri nu a fost criticată sub aspectul dispozițiilor art. 460 alin. (6) și (8) din Legea nr. 277/2015, ci sub aspectul necomunicării unor decizii de impunere și a faptului că nu a fost notificată la începutul anului 2016, ceea ce ar fi împiedicat emiterea unor decizii de impunere pentru cota majorată de 5%.

Or, prin motivele de recurs, recurenta-reclamanta nu a invocat aplicarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor art. 460 alin. (6) și (8) din legea 277/2015.

De asemenea, Înalta Curte constată că temeinic și legal instanța de fond a reținut că, în cauză, cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată de către recurenta-reclamantă, se referă la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 460 alin. (6) și (8) din Legea nr. 277/2015, prin prisma situației de fapt din prezentul dosar, astfel încât este inadmisibilă și din această perspectivă.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. împotriva încheierii de ședință din 16 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2022.