ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 377/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 377/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin sentința nr. 846 din 24 mai

2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția II civilă,c ontencios administrativ

și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții C.M.l. și C.O.A.

asistat de mama sa C.M.l., în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA . A fost

obligată pârâta să plătească reclamantei C.M.l. suma de 30.000 lei daune

materiale și suma de 200.000 lei daune morale. Obligă pârâta să plătească

reclamantului C.O.A. suma de 250.000 lei daune morale, precum și o prestație

periodică în cuantum de 150 lei pe lună, începând cu data de 11 iulie 2009 și

până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 de

ani.

A fost respinsă

cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca

nedovedită.

În motivare,

instanța de fond a reținut că la data de 11 iulie 2009 a avut loc un accident

de circulație în care au fost implicate autoturismul condus de C.C. (soțul

reclamantei C.M.l. și tatăl reclamantului minor C.O.A.) și autotractorul condus

de Ș.C.F., accident soldat cu decesul lui C.C.

Prin ordonanța

din 30 septembrie  2010 dată în Dosarul nr. 3058/P/2009 al Parchetului de pe

lângă Judecătoria Pașcani s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru

infr. prev. de art. 1178 alin. (1), (2) a învinuitului Ș.C.F., deoarece vina

exclusivă în producerea accidentului rutier revine victimei C.C. (fila 6

dosar), accidentul putând fi evitat dacă acesta circula cu o viteză legală pe

drumul public.

S-a constatat

că acțiunea în despăgubiri dedusă judecății a fost formulată de soția și fiul

victimei accidentului rutier împotriva pârâtei SC G. SA la care era asigurat

autoturismul victimei.

în raport de

prevederile art. 9 din Legea nr. 136/1995 s-a reținut că asigurătorul se obligă

prin contractul de asigurare, ca la producerea riscului asigurat să plătească

asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori

suma asigurată denumită indemnizație, rezultată din contractul de asigurare

încheiat în condițiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite,

iar conform art. 42 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul poate fi

chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele ce-i revin acestuia din

contractul de asigurare.

Totodată,

conform art. art. 49 din Legea nr. 136/1995 asigurătorul acordă despăgubiri în

baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund

față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Potrivit Legii

nr. 136/1995 și art. 26 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 asigurătorul are obligația

de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma

accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit

pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de

probă.

Prima instanță

a avut în vedere Decizia nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, prin s-a stabilit că în materia asigurării de răspundere civilă auto

răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere

contractuală, asumată prin contractul de asigurare, fiind o răspundere directă,

decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

S-a reținut că

reclamanții au calitate procesuală activă în cauză, iar prin acoperirea

prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație,

asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își

îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el

suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa

asiguratului.

Au fost

reținute dispozițiile art. 50 din Legea nr. 135/1996 potrivit cărora

despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le

plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor

păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori

distrugerea de bunuri.

În caz de

vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele

aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele

aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă

despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de

despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se afla în întreținerea

proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de

producerea accidentului, reclamanții încadrându-se în această ultimă situație.

În ceea ce

privește daunele morale solicitate de reclamanții, instanța de fond a reținut

că prejudiciul afectiv suferit nu poate fi contestat.

Dacă în cazul

răspunderii civile patrimoniale stabilirea prejudiciului este relativ ușoară,

întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a

pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, s-a arătat că în cazul

răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, prejudiciile sunt

imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani.

S-a reținut că

în sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea

cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de

consecințele pe orice plan suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o

anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat, iar această

compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu întinderea

pagubei suferite.

Faptul că

reclamantul minor a rămas fără tată la vârsta de 12 ani, fiind lipsit de

stabilitatea unui mediu familial afectiv, de îndrumarea și sprijinul moral

permanent al unui părinte, reprezintă aspecte importante ce au fost avute în

vedere la evaluarea prejudiciului afectiv.

În cauză a fost

audiată martora T.M. care a declarat că minorul a avut nevoie de consiliere

psihologică, a suferit un regres școlar, își amintește în permanență de tatăl

său.

A mai arătat că

reclamanții nu și-au revenit încă din drama prin care au trecut, moartea

soțului fiind devastatoare pentru reclamanta C.M.l. a cărei viață s-a schimbat

în urma evenimentului tragic comparativ cu perioada în care soțul său era în

viață, fiind în prezent singura întreținătoare a familiei.

S-a constatat

că în speță, este vorba de repararea unui prejudiciu de afecțiune invocat de o

victimă indirectă.

Despăgubirile

solicitate în prezentul dosar și care sunt considerate întemeiate de către

instanță au scopul de a alina suferința pricinuită reclamanților prin moartea

intempestivă a unui membru de familie de care erau legați afectiv.

Este evident că

s-a produs un prejudiciu moral reclamanților, urmare a dispariției

fulgerătoarea soțului, respectiv tatălui, dispariție ce Ie-a afectat

semnificativ și ireversibil existența sub aspect psiho-afectiv, din perspectiva

resurselor material-financiare necesare întreținerii și a dezechilibrului creat

în raport cu modul de viață anterior, sub aspectul randamentului școlar, sub

aspectul climatului socio-familial, care, de asemenea, s-a modificat, precum și

din perspectiva necesității de a face față unor obligații sociale și a unor

sarcini administrative pentru care nu erau pregătiți.

Având în vedere

aspectele expuse, ținând seama de multiplele schimbări produse în viața

reclamanților prin decesul lui C.C., faptul că afectarea psihică și emoțională

persistă cu aceeași intensitate și în prezent, față de limitele maximale

prevăzute de legislația asigurărilor în materie, tribunalul a apreciat că suma

de 200.000 lei pentru reclamantă și de 250.000 lei pentru fiul său minor poate

reprezenta o justă și integrală reparare a prejudiciului nepatrimonial,

reparare care trebuie să fie una efectivă și nu iluzorie.

În privința

prestației periodice, instanța a constatat că minorul C.O. este școlarizat,

aflându-se la data de 11 iulie 2009 în întreținerea ambilor părinți.

Deși tatăl său

a realizat venituri, potrivit declarației martorei, instanța a reținut că

dovada acestor venituri se putea face cu înscrisuri de la unitatea angajatoare,

declarația martorei neputând fi reținută sub acest aspect.

Prin urmare,

prima instanță s-a raportat la salariul minim pe economie, iar în funcție de

cuantumul acestuia și prevederile art. 94 C. fam. a obligat asigurătorul să

plătească reclamantului minor suma de 150 lei lunar începând cu data de 11

iulie 2009 și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea

vârstei de 25 ani.

Au fost

înlăturate susținerile pârâtei referitoare la faptul că minorul beneficiază de

pensia de urmaș, având în vedere că nu s-a produs nici o dovadă în acest sens.

În privința

daunelor materiale, instanța a constatat că este dovedită suma de 30.000 lei

cheltuită de reclamantă pentru înmormântare și praznice, conform declarației

martorei T.M.

Împotriva acestei

sentințe, pârâtă SC G.A. SA București a declarat apel, care, prin Decizia nr.

188 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, a

fost admis. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost

respinsă acțiunea formulată de către reclamanții C.M.l. și C.O.A. în

contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA București și a fost păstrată dispoziția

referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență, că prima instanță a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, întrucât

reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la despăgubiri (materiale și morale)

față de dispozițiile art. 50 alin. (2),3 din Legea nr. 136/1995 și art. 26

alin. (2) pct. 4 din Ordinul R.C.A. nr. 20/2008.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, reclamantul C.O.A. în nume propriu și în

calitate de moștenitor al lui C.M.l. prin reprezentant legal D.R. a declarat

recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii

recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată în

contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA București, având în vedere dispozițiile

art. 49, art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (1) lit. d) din

Ordinul C.S.A. nr. 20/2008.

Recurentul-reclamant

critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență,

interpretarea greșită a instanței de apel a dispozițiilor legale în materie de

asigurări, în ceea ce privește persoanele îndreptățite la despăgubiri în baza

contractului de asigurare obligatorie R.C.A.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, susține, în esență, că reclamanții din prezenta cauză sunt

persoane îndreptățite de a Primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 136/1995 și

Ordinului C.S.A. nr. 20/2008 deoarece legiuitorul nu prevede în nicio

dispoziție legală cele două condiții pe care Ie-a reținut instanța de apel în

motivarea hotărârii, respectiv condiția ca persoanele care solicită despăgubiri

să se fi aflat în autovehiculul implicat în accident și să fi suferit în mod

direct vătămări corporale prin producerea risului asigurat.

Recurentul

apreciază că nu se află în situația prevăzută de art. 26 ori art. 27 pct. 2 din

Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, ci în situația prevăzută de art 50 alin. (3) din

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

În acest sens,

consideră că sunt relevante considerentele Deciziei nr. 29/2009, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, potrivit cărora:

în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului

față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin

contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă, decurgând din

achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului. De aceea, prin

acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de

circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de

acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de

asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat

din culpa asiguratului.

Astfel,

instanța a interpretat și aplicat greșit atât dispozițiile legale incidente în

cauză precum și cele stabilite de Înalta Curte prin decizia menționată,

neținând seama de faptul că răspunderea intimatei, în calitatea sa de

asigurător R.C.A. este una contractuală, angajată în baza contractului de

asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.

Dovada

raporturilor juridice obligationale dintre cei doi reclamanți (inițial), iar la

acest moment, reclamantul-recurent C.O.A. și intimată se face cu polița de

asigurare emisă de pârâtă pentru autovehiculul condus de numitul C.C., aflată

în perioada de valabilitate la data producerii accidentului, fiind vorba de

asigurare obligatorie de răspundere civilă auto.

În opinia

recurentului, legiuitorul a prevăzut imperativ că drepturile persoanelor

păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se exercită împotriva

asigurătorului de răspundere civilă, acesta fiind obligat la despăgubiri în

limitele prevăzute de lege pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă,

conform art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995.

Totodată,

potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubirea se plătește de

către asigurător, necesară fiind implicarea în accident a autovehiculului

asigurat, iar în speța de față, decesul victimei C.C. a survenit ca urmare a

teribilului accident din 11 iulie 2009, care s-a produs prin intermediul

vehiculului asigurat, respectiv autoturismul. Cum izvorul obligației de

despăgubire, aparținând asigurătorului îl reprezintă asigurarea de răspundere

civilă auto, în speță existând această asigurare pentru vehiculul condus de

soțul, respectiv tatăl recurenților, rezultă că există și obligația pârâtei de

despăgubire.

Consideră că,

în mod greșit, instanța de apel a apreciat că prevederile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 136/1995 trebuie coroborate cu dispozițiile înscrise în alin. (2) al

aceluiași articol precum și cu cele înscrise în art. 26 alin. (2) pct. 4 din

Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, întrucât această interpretare excede dispozițiilor

art. 48, 49. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 coroborate cu art. 26 alin. (1)

lit. a) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, temeiurile juridice ale acțiunii

introductive, legiuitorul l-a exceptat în mod expres și neîndoielnic de la

acordarea de despăgubiri doar pe conducătorul auto conform art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 136/1995 și nicidecum pe soție și persoanele aflate în

întreținerea conducătorului auto răspunzător de producerea accidentului.

Art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 136/1995 nu face nicio referire la o anumită condiție necesară

pentru a fi aplicabil, respectiv ca aceste persoane să fi suferit vătămări

corporale în accident, iar soluția apare ca fiind una nelegală,, dată cu

ignorarea calității apelanților de soție - C.M.l., respectiv persoană ce se

afla în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de

producerea accidentului, Chira Ovidiu, și totodată calitatea acestora de terți

prejudiciați conform art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Se mai susține

că art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 enumera expres și limitativ

condițiile și cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, și se poate

observa faptul că în niciunul dintre cele 15 puncte ale sale, nu se prevedere

excluderea soției și a persoanelor aflate în întreținerea conducătorului răspunzător

de producerea accidentului în situația în care nu ar fi suferit vătămări

corporale în evenimentul rutier.

Prin analogie,

mai arată recurentul, potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de

pensii și alte drepturi de asigurări sociale, în baza unei contribuții

individuale de asigurări sociale, ce se reține integral din salariul sau, după

caz, din venitul brut lunar al salariatului-asigurat (contribuție care are

corespondent prima de asigurare în cazul contractului de asigurare R.C.A.),

soțul supraviețuitor și copiii aflați în întreținere au dreptul la pensie de

urmaș, dacă decesul soțului susținător s-a produs ca urmare a unui accident de

muncă, chiar și din culpa sa.

Nu în ultimul

rând, solicită să se aibă în vedere practica Înaltei Curți prin care s-a

stabilit că membrii familiei asiguratului, conducător auto, sunt persoane

îndreptățite de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 136/1995 și a

Ordinului emis de C.S.A., aplicabil la data producerii evenimentului rutier.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă

SC G.A. SA București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția

netimbratii cererii de recurs, excepția lipsei calității procesuale active a

minorului C.O.A. și excepția inadmisibilității dat fiind că în cauză nu-și

găsește aplicabilitate niciuna dintre dispozițiile art. 299 și urm. C. proc.

civ., solicitând, în principal, admiterea excepțiilor invocate și, în

consecință, anularea recursului, ca netimbrat, respectiv anularea recursului în

raport de lipsa calității procesuale active a recurentului ori respingerea ca

inadmisibil, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca netemeinic și

nelegal.

La termenul din

5 februarie 2014 reprezentanta intimatei-pârâte a precizat expres că renunță la

judecarea excepțiilor invocate prin întâmpinare și formulând concluzii pe

fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând

decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile

formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele care succed:

Aspectele

invocate de recurentul-reclamant C.O.A. în nume propriu și în calitate de

moștenitor al lui C.M.I. prin reprezentant legal D.R. vizează interpretarea și

aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 50 din Legea

nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România prin coroborarea

cu art. 26 din Ordinul C.S.A. 20/2008, din perspectiva persoanelor îndreptățite

la despăgubiri în baza contractului de asigurare obligatorie R.C.A.,

apreciindu-se că interpretarea dată excede dispozițiilor art. 48, art. 49, art.

50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 coroborate cu art. 26 alin. (1) lit. a) din

Ordinul C.S.A. 20/2008.

Este de reținut

că asigurarea de răspundere civilă este o asigurare colectivă a victimelor

accidentelor de autovehicule și, totodată, o asigurare a persoanelor

responsabile de accident împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terții

prejudiciați prin fapta ilicită ce atrage răspunderea lor civilă și reprezintă

o garanție a persoanelor vătămate prin accident și care aveau deschisă o

acțiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moștenitorilor

acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat.

Potrivit art.

49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările,

acordarea de despăgubiri de către asigurător se face în baza contractului de

asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe

persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de

asigurați în procesul civil.

Prin urmare,

legiuitorul stabilește o condiție esențială pentru a fi antrenată răspunderea

asigurătorului față de o terță persoană păgubită, și anume existența unei

răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) față de aceleași terțe

persoane, întrucât răspunderea asigurătorului nu este o răspundere de sine

stătătoare, acesta fiind chemat să plătească în locul asiguratului sumele pe

care acesta din urmă le datorează terțelor persoane vătămate, în urma faptei

comise.

Potrivit art.

50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubirile se acordă pentru sumele pe

care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și

cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau

deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. Prin acest text se

menționează natura despăgubirilor pe care este ținut să le acopere

asigurătorul, despăgubiri care presupun în mod esențial acoperirea unui

prejudiciu la care să fi fost ținut să răspundă, autorul accidentului, dacă ar

mai fi fost în viață. în lipsa acestei condiții esențiale nu există un raport

juridic obligațional născut între autorul faptei și reclamanți, care să nască

obligația asigurătorului derivată din contractul de asigurare valabil încheiat

și reglementată de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, de a repara

prejudiciul cauzat acestora de către asigurat.

Dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 trebuie interpretate sistematic, în

concordanță cu condițiile angajării răspunderii asigurătorului. Conform acestui

text de lege, „se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care

formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se

află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat,

răspunzător de producerea accidentului". Legiuitorul are în vedere

exclusiv ipoteza în care, în urma accidentului, cauzat de șoferul titular al

asigurării, survin în mod direct vătămări generatoare de prejudicii materiale și

morale, membrilor familiei acestuia, implicați la rândul lor în accident.

într-o atare situație se naște, în mod independent de calitatea de soț sau

rudă, un raport juridic obligațional între autorul faptei și ceilalți subiecți

de drept care au suferit prejudicii directe în urma faptei ilicite comise și

care sunt imputabile titularului asigurării. Doar în această situație, soțul

sau rudele celui vinovat de accident, fiind victime directe ale accidentului,

dobândesc calitatea de terță persoană vătămată, în sensul art. 48 alin. (1) din

Legea nr. 136/1995, iar nu, cum greșit susține recurentul, că prin simpla

calitate de soț sau rudă a celui vinovat de accident se naște dreptul la

despăgubiri.

Pentru

antrenarea răspunderii asigurătorului este necesar a se stabili existența unei

răspunderi civile delictuale principale a autorului faptei, întrucât

răspunderea asigurătorului nu poate ființa de sine stătător. Răspunderea civilă

a asigurătorului nu poate exista în condițiile în care fapta pretinsă a fi

generatoare de prejudicii de către reclamant este în concret cauzarea de către

titularul asigurării a propriului său deces, urmare a culpei în conducerea

vehiculului asigurat.

Legea

reglementează în mod clar care sunt persoanele îndreptățite să fie indemnizate

în cazul producerii riscului asigurat și faptul că despăgubirile privesc

acoperirea prejudiciului plătit de asigurător în numele persoanei asigurate,

prin urmare recurentul în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al

mamei sale (soția supraviețuitoare), cum în mod legal a reținut instanța de

apel, nu are calitatea de terț - persoană păgubită în sensul legii, nu are

calitatea de a pretinde despăgubiri în situația dedusă judecății.

În acest sens,

contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a reținut în mod corect și

incidența dispozițiilor art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul 20/2008 al C.S.A.

potrivit cărora asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciile suferite

de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului.

Reclamanții

inițiali din acțiunea dedusă judecății sunt moștenitori ai defunctului C.C.

având calitatea de fiu și soție supraviețuitoare și cum aceștia nu au suferit

vătămări corporale ca urmare a autoaccidentării produse de defunct, aceștia nu

pot dobândi calitatea de terți prejudiciați față de care asigurătorul R.C.A.

este obligat la dezdăunări, motiv pentru care criticile formulate sub acest

aspect nu pot fi primite.

În ceea ce

privește aducerea în discuție a considerentelor deciziei 29/2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, aceasta este

irelevantă în cauza de față, întrucât reclamantul atât în nume propriu, cât și

în calitate de moștenitor al mamei sale la acest moment (soția

supraviețuitoare) nu are calitatea de terț prejudiciat, ci de moștenitor al

persoanei vinovate de producerea accidentului.

Sunt nefondate

susținerile vizând analogia cu Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de

pensii și alte drepturi de asigurări sociale, pentru considerentele expuse cu

privire la condițiile de atragere a răspunderii asigurătorului.

Referitor la

exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul

afirmațiilor recurentului, este de reținut că, potrivit Constituției, C. civ.,

C. proc. civ., jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca

repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.

Așa fiind, Înalta

Curte reține că instanța de apel, în mod legal, a aplicat și a interpretat

dispozițiile art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 136/1995 și ale art.

26 pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, potrivit cărora asigurătorul nu

acordă despăgubiri pentru prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului

răspunzător de producerea accidentului, hotărârea atacată fiind la adăpost de

orice critică.

Pentru toate

considerentele expuse, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate

stipulat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, cu aplicarea art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul C.O.A. în

nume propriu și în calitate de moștenitor al lui C.M.I. prin reprezentant legal

D.R. împotriva Deciziei nr. 188 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel lași, secția civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul C.O.A. în nume propriu și în calitate de

moștenitor al lui C.M.I. prin reprezentant legal D.R. împotriva Deciziei nr.

188 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5.februarie 2014.