ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 377/2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 846 din 24 mai 2012 pronunțată de Tribunalul lași, secția II civilă,c ontencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții C.M.l. și C.O.A. asistat de mama sa C.M.l., în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA . A fost obligată pârâta să plătească reclamantei C.M.l. suma de 30.000 lei daune materiale și suma de 200.000 lei daune morale. Obligă pârâta să plătească reclamantului C.O.A. suma de 250.000 lei daune morale, precum și o prestație periodică în cuantum de 150 lei pe lună, începând cu data de 11 iulie 2009 și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 de ani.

A fost respinsă cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nedovedită. În motivare, instanța de fond a reținut că la data de 11 iulie 2009 a avut loc un accident de circulație în care au fost implicate autoturismul condus de C.C. (soțul reclamantei C.M.l. și tatăl reclamantului minor C.O.A.) și autotractorul condus de Ș.C.F., accident soldat cu decesul lui C.C. Prin ordonanța din 30 septembrie 2010 dată în Dosarul nr. 3058/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pașcani s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru infr. prev. de art. 1178 alin. (1), (2) a învinuitului Ș.C.F., deoarece vina exclusivă în producerea accidentului rutier revine victimei C.C.

(fila 6 dosar), accidentul putând fi evitat dacă acesta circula cu o viteză legală pe drumul public. S-a constatat că acțiunea în despăgubiri dedusă judecății a fost formulată de soția și fiul victimei accidentului rutier împotriva pârâtei SC G. SA la care era asigurat autoturismul victimei. în raport de prevederile art. 9 din Legea nr. 136/1995 s-a reținut că asigurătorul se obligă prin contractul de asigurare, ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată denumită indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite, iar conform art. 42 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.

Totodată, conform art. art. 49 din Legea nr. 136/1995 asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Potrivit Legii nr. 136/1995 și art. 26 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 asigurătorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Prima instanță a avut în vedere Decizia nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin s-a stabilit că în materia asigurării de răspundere civilă auto răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, fiind o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

S-a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă în cauză, iar prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului. Au fost reținute dispozițiile art. 50 din Legea nr. 135/1996 potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se afla în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, reclamanții încadrându-se în această ultimă situație. În ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamanții, instanța de fond a reținut că prejudiciul afectiv suferit nu poate fi contestat.

Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale stabilirea prejudiciului este relativ ușoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, s-a arătat că în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani. S-a reținut că în sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele pe orice plan suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat, iar această compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu întinderea pagubei suferite.

Faptul că reclamantul minor a rămas fără tată la vârsta de 12 ani, fiind lipsit de stabilitatea unui mediu familial afectiv, de îndrumarea și sprijinul moral permanent al unui părinte, reprezintă aspecte importante ce au fost avute în vedere la evaluarea prejudiciului afectiv. În cauză a fost audiată martora T.M. care a declarat că minorul a avut nevoie de consiliere psihologică, a suferit un regres școlar, își amintește în permanență de tatăl său. A mai arătat că reclamanții nu și-au revenit încă din drama prin care au trecut, moartea soțului fiind devastatoare pentru reclamanta C.M.l. a cărei viață s-a schimbat în urma evenimentului tragic comparativ cu perioada în care soțul său era în viață, fiind în prezent singura întreținătoare a familiei.

S-a constatat că în speță, este vorba de repararea unui prejudiciu de afecțiune invocat de o victimă indirectă. Despăgubirile solicitate în prezentul dosar și care sunt considerate întemeiate de către instanță au scopul de a alina suferința pricinuită reclamanților prin moartea intempestivă a unui membru de familie de care erau legați afectiv. Este evident că s-a produs un prejudiciu moral reclamanților, urmare a dispariției fulgerătoarea soțului, respectiv tatălui, dispariție ce Ie-a afectat semnificativ și ireversibil existența sub aspect psiho-afectiv, din perspectiva resurselor material-financiare necesare întreținerii și a dezechilibrului creat în raport cu modul de viață anterior, sub aspectul randamentului școlar, sub aspectul climatului socio-familial, care, de asemenea, s-a modificat, precum și din perspectiva necesității de a face față unor obligații sociale și a unor sarcini administrative pentru care nu erau pregătiți.

Având în vedere aspectele expuse, ținând seama de multiplele schimbări produse în viața reclamanților prin decesul lui C.C., faptul că afectarea psihică și emoțională persistă cu aceeași intensitate și în prezent, față de limitele maximale prevăzute de legislația asigurărilor în materie, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 lei pentru reclamantă și de 250.000 lei pentru fiul său minor poate reprezenta o justă și integrală reparare a prejudiciului nepatrimonial, reparare care trebuie să fie una efectivă și nu iluzorie. În privința prestației periodice, instanța a constatat că minorul C.O. este școlarizat, aflându-se la data de 11 iulie 2009 în întreținerea ambilor părinți. Deși tatăl său a realizat venituri, potrivit declarației martorei, instanța a reținut că dovada acestor venituri se putea face cu înscrisuri de la unitatea angajatoare, declarația martorei neputând fi reținută sub acest aspect.

Prin urmare, prima instanță s-a raportat la salariul minim pe economie, iar în funcție de cuantumul acestuia și prevederile art. 94 C. fam. a obligat asigurătorul să plătească reclamantului minor suma de 150 lei lunar începând cu data de 11 iulie 2009 și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 ani. Au fost înlăturate susținerile pârâtei referitoare la faptul că minorul beneficiază de pensia de urmaș, având în vedere că nu s-a produs nici o dovadă în acest sens. În privința daunelor materiale, instanța a constatat că este dovedită suma de 30.000 lei cheltuită de reclamantă pentru înmormântare și praznice, conform declarației martorei T.M. Împotriva acestei sentințe, pârâtă SC G.A.

SA București a declarat apel, care, prin Decizia nr. 188 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, a fost admis. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanții C.M.l. și C.O.A. în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA București și a fost păstrată dispoziția referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență, că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, întrucât reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la despăgubiri (materiale și morale) față de dispozițiile art. 50 alin. (2),3 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul R.C.A.

nr. 20/2008. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul C.O.A. în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui C.M.l. prin reprezentant legal D.R. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA București, având în vedere dispozițiile art. 49, art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008. Recurentul-reclamant critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, interpretarea greșită a instanței de apel a dispozițiilor legale în materie de asigurări, în ceea ce privește persoanele îndreptățite la despăgubiri în baza contractului de asigurare obligatorie R.C.A.

În dezvoltarea motivelor de recurs, susține, în esență, că reclamanții din prezenta cauză sunt persoane îndreptățite de a Primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 136/1995 și Ordinului C.S.A. nr. 20/2008 deoarece legiuitorul nu prevede în nicio dispoziție legală cele două condiții pe care Ie-a reținut instanța de apel în motivarea hotărârii, respectiv condiția ca persoanele care solicită despăgubiri să se fi aflat în autovehiculul implicat în accident și să fi suferit în mod direct vătămări corporale prin producerea risului asigurat. Recurentul apreciază că nu se află în situația prevăzută de art. 26 ori art. 27 pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, ci în situația prevăzută de art 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

În acest sens, consideră că sunt relevante considerentele Deciziei nr. 29/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, potrivit cărora: în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului. De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului.

Astfel, instanța a interpretat și aplicat greșit atât dispozițiile legale incidente în cauză precum și cele stabilite de Înalta Curte prin decizia menționată, neținând seama de faptul că răspunderea intimatei, în calitatea sa de asigurător R.C.A. este una contractuală, angajată în baza contractului de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995. Dovada raporturilor juridice obligationale dintre cei doi reclamanți (inițial), iar la acest moment, reclamantul-recurent C.O.A. și intimată se face cu polița de asigurare emisă de pârâtă pentru autovehiculul condus de numitul C.C., aflată în perioada de valabilitate la data producerii accidentului, fiind vorba de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto.

În opinia recurentului, legiuitorul a prevăzut imperativ că drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, acesta fiind obligat la despăgubiri în limitele prevăzute de lege pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă, conform art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995. Totodată, potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubirea se plătește de către asigurător, necesară fiind implicarea în accident a autovehiculului asigurat, iar în speța de față, decesul victimei C.C. a survenit ca urmare a teribilului accident din 11 iulie 2009, care s-a produs prin intermediul vehiculului asigurat, respectiv autoturismul.

Cum izvorul obligației de despăgubire, aparținând asigurătorului îl reprezintă asigurarea de răspundere civilă auto, în speță existând această asigurare pentru vehiculul condus de soțul, respectiv tatăl recurenților, rezultă că există și obligația pârâtei de despăgubire. Consideră că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 trebuie coroborate cu dispozițiile înscrise în alin. (2) al aceluiași articol precum și cu cele înscrise în art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, întrucât această interpretare excede dispozițiilor art. 48, 49. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 coroborate cu art. 26 alin. (1) lit. a) din Ordinul C.S.A.

nr. 20/2008, temeiurile juridice ale acțiunii introductive, legiuitorul l-a exceptat în mod expres și neîndoielnic de la acordarea de despăgubiri doar pe conducătorul auto conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 și nicidecum pe soție și persoanele aflate în întreținerea conducătorului auto răspunzător de producerea accidentului. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 nu face nicio referire la o anumită condiție necesară pentru a fi aplicabil, respectiv ca aceste persoane să fi suferit vătămări corporale în accident, iar soluția apare ca fiind una nelegală,, dată cu ignorarea calității apelanților de soție - C.M.l., respectiv persoană ce se afla în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, Chira Ovidiu, și totodată calitatea acestora de terți prejudiciați conform art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Se mai susține că art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 enumera expres și limitativ condițiile și cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, și se poate observa faptul că în niciunul dintre cele 15 puncte ale sale, nu se prevedere excluderea soției și a persoanelor aflate în întreținerea conducătorului răspunzător de producerea accidentului în situația în care nu ar fi suferit vătămări corporale în evenimentul rutier.

Prin analogie, mai arată recurentul, potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, în baza unei contribuții individuale de asigurări sociale, ce se reține integral din salariul sau, după caz, din venitul brut lunar al salariatului-asigurat (contribuție care are corespondent prima de asigurare în cazul contractului de asigurare R.C.A.), soțul supraviețuitor și copiii aflați în întreținere au dreptul la pensie de urmaș, dacă decesul soțului susținător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, chiar și din culpa sa. Nu în ultimul rând, solicită să se aibă în vedere practica Înaltei Curți prin care s-a stabilit că membrii familiei asiguratului, conducător auto, sunt persoane îndreptățite de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 136/1995 și a Ordinului emis de C.S.A., aplicabil la data producerii evenimentului rutier.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata-pârâtă SC G.A. SA București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbratii cererii de recurs, excepția lipsei calității procesuale active a minorului C.O.A. și excepția inadmisibilității dat fiind că în cauză nu-și găsește aplicabilitate niciuna dintre dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea excepțiilor invocate și, în consecință, anularea recursului, ca netimbrat, respectiv anularea recursului în raport de lipsa calității procesuale active a recurentului ori respingerea ca inadmisibil, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca netemeinic și nelegal. La termenul din 5 februarie 2014 reprezentanta intimatei-pârâte a precizat expres că renunță la judecarea excepțiilor invocate prin întâmpinare și formulând concluzii pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed: Aspectele invocate de recurentul-reclamant C.O.A. în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui C.M.I. prin reprezentant legal D.R. vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România prin coroborarea cu art. 26 din Ordinul C.S.A. 20/2008, din perspectiva persoanelor îndreptățite la despăgubiri în baza contractului de asigurare obligatorie R.C.A., apreciindu-se că interpretarea dată excede dispozițiilor art. 48, art. 49, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 coroborate cu art. 26 alin. (1) lit. a) din Ordinul C.S.A.

20/2008. Este de reținut că asigurarea de răspundere civilă este o asigurare colectivă a victimelor accidentelor de autovehicule și, totodată, o asigurare a persoanelor responsabile de accident împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terții prejudiciați prin fapta ilicită ce atrage răspunderea lor civilă și reprezintă o garanție a persoanelor vătămate prin accident și care aveau deschisă o acțiune în daune împotriva vinovatului de accident ori a moștenitorilor acestuia, că prejudiciul cauzat va fi reparat. Potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările, acordarea de despăgubiri de către asigurător se face în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Prin urmare, legiuitorul stabilește o condiție esențială pentru a fi antrenată răspunderea asigurătorului față de o terță persoană păgubită, și anume existența unei răspunderi civile a autorului faptei (asiguratul) față de aceleași terțe persoane, întrucât răspunderea asigurătorului nu este o răspundere de sine stătătoare, acesta fiind chemat să plătească în locul asiguratului sumele pe care acesta din urmă le datorează terțelor persoane vătămate, în urma faptei comise. Potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Prin acest text se menționează natura despăgubirilor pe care este ținut să le acopere asigurătorul, despăgubiri care presupun în mod esențial acoperirea unui prejudiciu la care să fi fost ținut să răspundă, autorul accidentului, dacă ar mai fi fost în viață. în lipsa acestei condiții esențiale nu există un raport juridic obligațional născut între autorul faptei și reclamanți, care să nască obligația asigurătorului derivată din contractul de asigurare valabil încheiat și reglementată de art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, de a repara prejudiciul cauzat acestora de către asigurat. Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 trebuie interpretate sistematic, în concordanță cu condițiile angajării răspunderii asigurătorului.

Conform acestui text de lege, „se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului". Legiuitorul are în vedere exclusiv ipoteza în care, în urma accidentului, cauzat de șoferul titular al asigurării, survin în mod direct vătămări generatoare de prejudicii materiale și morale, membrilor familiei acestuia, implicați la rândul lor în accident. într-o atare situație se naște, în mod independent de calitatea de soț sau rudă, un raport juridic obligațional între autorul faptei și ceilalți subiecți de drept care au suferit prejudicii directe în urma faptei ilicite comise și care sunt imputabile titularului asigurării.

Doar în această situație, soțul sau rudele celui vinovat de accident, fiind victime directe ale accidentului, dobândesc calitatea de terță persoană vătămată, în sensul art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, iar nu, cum greșit susține recurentul, că prin simpla calitate de soț sau rudă a celui vinovat de accident se naște dreptul la despăgubiri. Pentru antrenarea răspunderii asigurătorului este necesar a se stabili existența unei răspunderi civile delictuale principale a autorului faptei, întrucât răspunderea asigurătorului nu poate ființa de sine stătător. Răspunderea civilă a asigurătorului nu poate exista în condițiile în care fapta pretinsă a fi generatoare de prejudicii de către reclamant este în concret cauzarea de către titularul asigurării a propriului său deces, urmare a culpei în conducerea vehiculului asigurat.

Legea reglementează în mod clar care sunt persoanele îndreptățite să fie indemnizate în cazul producerii riscului asigurat și faptul că despăgubirile privesc acoperirea prejudiciului plătit de asigurător în numele persoanei asigurate, prin urmare recurentul în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al mamei sale (soția supraviețuitoare), cum în mod legal a reținut instanța de apel, nu are calitatea de terț - persoană păgubită în sensul legii, nu are calitatea de a pretinde despăgubiri în situația dedusă judecății. În acest sens, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a reținut în mod corect și incidența dispozițiilor art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul 20/2008 al C.S.A.

potrivit cărora asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului. Reclamanții inițiali din acțiunea dedusă judecății sunt moștenitori ai defunctului C.C. având calitatea de fiu și soție supraviețuitoare și cum aceștia nu au suferit vătămări corporale ca urmare a autoaccidentării produse de defunct, aceștia nu pot dobândi calitatea de terți prejudiciați față de care asigurătorul R.C.A. este obligat la dezdăunări, motiv pentru care criticile formulate sub acest aspect nu pot fi primite.

În ceea ce privește aducerea în discuție a considerentelor deciziei 29/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, aceasta este irelevantă în cauza de față, întrucât reclamantul atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitor al mamei sale la acest moment (soția supraviețuitoare) nu are calitatea de terț prejudiciat, ci de moștenitor al persoanei vinovate de producerea accidentului. Sunt nefondate susținerile vizând analogia cu Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, pentru considerentele expuse cu privire la condițiile de atragere a răspunderii asigurătorului. Referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentului, este de reținut că, potrivit Constituției, C. civ., C. proc.

civ., jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept. Așa fiind, Înalta Curte reține că instanța de apel, în mod legal, a aplicat și a interpretat dispozițiile art. 50 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 136/1995 și ale art. 26 pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, potrivit cărora asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică. Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate stipulat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamantul C.O.A. în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui C.M.I. prin reprezentant legal D.R. împotriva Deciziei nr. 188 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.O.A. în nume propriu și în calitate de moștenitor al lui C.M.I. prin reprezentant legal D.R. împotriva Deciziei nr. 188 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5.februarie 2014.