ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 112/2022

Ședința publică din data de 13 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a H.G. nr. 934/29.08.2002, anexa nr. 28 poziția 67, străzi și ulițe, în ce privește drumul de exploatare DE 681, însușit prin Hotărârea Consiliului Local al Comunei Copalnic Mănăștur nr. 42 din 24 iulie 2001, drum situat în comuna Copalnic Mănăștur, satul Făurești, în suprafață de 278 mp, ce face parte din terenul situat în intravilanul localității Făurești, în locul numit "Grădina casei", fânețe, în suprafață totală de 4.000 mp, înscrisă în Titlul de proprietate nr. x, cod x emis la data de 07.12.2003 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 194 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția tardivității invocată de pârâtul Guvernul României prin întâmpinare și s-a admis cererea de intervenție formulată de Instituția Prefectului Județului Maramureș.

Totodată, Curtea de apel a respins ca nefondată acțiunea în contencios formulată de reclamanta A., împotriva pârâtului Guvernul României.

Împotriva sentinței civile nr. 194 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., criticând hotărârea prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea primei instanțe sub aspectul necomunicării înscrisurilor depuse la dosar, în condițiile în care reclamanta nu s-a prezentat la judecată, iar avocatul său a fost împuternicit doar pentru redactare, nu si pentru reprezentare la instanță.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut în esență, următoarele critici:

Sentința recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv cu încălcarea dispozițiilor legii fondului funciar privitoare la reconstituirea dreptului său de proprietate pentru terenul "Grădina casei", în suprafață totală de 4.200 mp compusă din: 200 mp curți construcții și 4.000 mp fânețe din care face parte și suprafața de 278 mp a drumului în discuție, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2015, anexat în parte acțiunii introductive, înscrisă în Titlul de proprietate nr. x, cod x, emis în favoarea reclamantei la data de 07.12.2003.

Înainte de emiterea atât a Hotărârii Consiliului Local Copalnic Manăștur nr. 42/2001, cât și a Hotărârii Guvernului nr. 943/2003, Anexa 28, poziția 67, au fost încălcate dispozițiile legale prevăzute de art. 26 din legea 18/1991, interpretate per a contrario (care prevăd că "Terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, ..."), astfel că, sub acest aspect, comuna Copalnic Manăștur si Guvernul României nu puteau să treacă decât nelegal terenul în litigiu în domeniul public, întrucât terenul în litigiu nu trecuse la acea vreme (anul 2001) în proprietatea comunei Copalnic Manăștur deoarece anterior, încă din anul 1991, îl solicitase reclamanta prin cererea de reconstituire nr. x din 14.03.1991, validată prin Hotărârea Comisiei Județene Maramureș nr. 974 din 13 aprilie 1992 (înscrisă și în adeverința de proprietate ce i s-a eliberat la data de 13.10.1992, anexată cererii de chemare în judecată).

Hotărârea Comisiei Județene Maramureș nr. 974 din 13 aprilie 1992 este evident anterioară atât Hotărârii Consiliului Local Copalnic Mănăstur nr. 42/2001, cât si Hotărârii Guvernului nr. 943/2003, Anexa 28, poziția 67 prin care s-a atestat apartenența la domeniu public a terenului în litigiu (drumul de exploatare DE 681).

Arată recurenta că titlul său de proprietate nu se putea face ulterior, în lipsa Hotărârii Comisiei Județene Maramureș nr. 974 din 13 aprilie 1992, prin care i-a fost validată cererea de reconstituire inclusiv pentru suprafața în litigiu (drum).

Ambele comisii au observat că este vorba de terenul Grădina Casei (terenul"Acasă") și au cunoscut că terenul în discuție (așa zis drum) face parte din terenul denumit "Acasă". Comuna Copalnic Mănăștur nu a făcut corespunzător acte de cercetare prealabilă în sensul cunoașterii cui aparține terenul în discuție, altfel cu o minimă diligentă putea să observe că terenul în discuție aparține reclamantei A., fiindu-i validat anterior prin Hotărârea Comisiei Județene Maramureș nr. 974 din 13 aprilie 1992.

De asemenea, recurenta susține că sentința recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv cu încălcarea dispozițiilor articolului nr. 41 (din anul 2001, actualmente art. 44) din Constituția României privitor la garantarea dreptului de proprietate al tuturor cetățenilor României, deci inclusiv la garantarea dreptului său de proprietate pentru terenul "Grădina casei", în suprafață totală de 4.200 mp, din care face parte așa zisul drum.

Recurenta apreciază că este greșită motivarea din sentința recurată că poziția inventariată a fost evidențiată în cadastrul comunei încă din anul 1987. cu nr. cad. x 681, ca si stradă comunală.

Deși suprafața în litigiu făcea parte din grădina casei sale, nu i s-a comunicat niciodată acest lucru, nici atunci în anul 1987 și nici ulterior până când a aflat din dosarul nr. x și niciodată nu a fost despăgubită pentru suprafața drumului în litigiu.

În opinia recurentei, prima instanță a ignorat faptul că întreaga grădină de acasă a fost preluată de către CAP în anul 1961 de la B., tatăl său, că la acel moment nu exista drumul în discuție; că potrivit principiului restituțio in integrum, reconstituirea se face pentru întreaga suprafață preluată de către CAP, pe vechiul amplasament, că pe durata existenței C.A.P.-ului a folosit întreaga grădină, deci inclusiv suprafața pe care acum ar fi așa zisul drum de exploatare, ca grădină ajutătoare, că a fost pusă în posesie inclusiv pe terenul în litigiu.

De asemenea, recurenta apreciază că nu se impunea ca pentru o singură persoană (C.) Comuna Copalnîc Mănăstur și Guvernul României să treacă terenul în litigiu în domeniul public al comunei, din moment ce în alte cazuri chiar în unități administrative mai mari (spre exemplu în Municipiul Baia Mare) nu se trec în domeniul public drumuri ce servesc la mai multe locuințe, îndrumând persoanele respective să solicite instanței constituirea servituții de trecere.

Recurenta susține că este greșită motivarea din sentința atacată că prin Hotărârea nr. 974/1992 a Comisiei Județene Maramureș i s-a recunoscut doar întinderea dreptului de proprietate și nu amplasamentul imobilelor.

Dimpotrivă, chiar în întinderea dreptului de proprietate, adică în suprafața de 4200 mp, intră si suprafața așa zisului drum. Apoi, cei din Comisia Locală Copalnic Mănăștur, la momentul formulării propunerii de validare a cererii sale de reconstituire, cunoșteau că suprafața de 4200 mp este chiar grădina casei sale unde locuiește si că acolo se află si așa zisul drum în litigiu.

Este greșită motivarea din sentința atacată că titlu de proprietate al reclamantei este emis în 7 noiembrie 2003, deci ulterior celor două acte contestate (HCL 42/2001 ca act preparatorii și H.G. nr. 943/2002 care produce efecte în cauză).

Dimpotrivă, actul de proprietate este Hotărârea Comisiei Județene Maramureș nr. 974 din 13 aprilie 1992, care este evident anterioară atât Hotărârii Consiliului Local Copalnic Mănăștur nr. 42/2001, cât și Hotărârii Guvernului nr. 943/2003 Anexa 28 poziția 67 .

În fine, recurenta arată că procesul-verbal de punere în posesie si Titlul de proprietate sunt doar acte ulterioare care au la bază Hotărârea Comisiei Județene Maramureș nr. 974 din 13 aprilie 1992, prin care i s-a validat cererea de reconstituire inclusive pentru terenul în litigiu, și care nu se puteau elibera fără menționata Hotărâre a Comisiei Județene.

Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 4 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 13 ianuarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Pentru a răspunde criticilor formulate prin recurs, Înalta Curte are în vedere, rezumativ, contextul factual și cadrul legislativ care a condus la prezentul litigiu.

Reclamanta a sesizat instanța de contencios administrativ cu o cerere având ca obiect anularea în partea a H.G. nr. 934/2002 privind atestarea domeniului public a județului Maramureș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Maramureș, respectiv în ceea ce privește Anexa 28, poziția 67, străzi și ulițe, în ceea ce privește drumul de exploatare DE 681.

Pentru a respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, prima instanță a reținut, în esență, că în speță au fost respectate prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, conform căruia hotărârile adoptate de consiliile locale prin care sunt însușite inventarele bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale se centralizează de către consiliile județene, respectiv de Consiliul General al Municipiului București, fiind înaintate Guvernului, care, prin hotărâre, atestă apartenența bunurilor la domeniul public al județului sau al celorlalte unități administrativ-teritoriale, sentința recurată fiind legală.

Răspunzând criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate susținerile subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că susținerile recurentei conform cărora prima instanță nu i-ar fi comunicat actele aflate la filele x nu sunt de natură a atrage nelegalitatea sentinței atacate, având în vedere că neregularitatea nu a fost invocată potrivit art. 178 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., care prevede că neregularitățile săvârșite în cursul judecății pot fi invocate la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, criticile invocate sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce se circumscrie situației în care instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit, în cauza de față aceste motive nefiind incidente.

Înalta Curte constată că prezenta cauză are ca obiect verificarea legalității unui act administrativ individual prin care s-a realizat inventarierea unor bunuri aparținând unității administrativ teritoriale.

Se observă, însă, că recurenta - reclamantă nu a adus critici propriu-zise Hotărârii de Guvern a cărei anulare parțială o solicită, limitându-se la a susține că dreptul său de proprietate este știrbit prin includerea unei porțiuni în Anexa nr. 28 poziția 67 a H.G. nr. 934/2002, prin inventarierea drumului de exploatare DE 681 prin HCL nr. 42/2001, la categoria "străzi și ulițe".

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, din analiza actelor de la dosar, respectiv adresa nr. x/27.11.2017 a Primăriei comunei Copalnic Mănăștur, rezultă că poziția inventariată, despre care reclamanta afirmă că se suprapune cu terenul reconstituit acesteia, se regăsește în intravilanul localității Făurești (sat component al comunei Copalnic Mănăștur), fiind evidențiată în cadastrul comunei încă din anul 1987, cu nr. cad. x 681, ca și stradă comunală.

Contrar susținerilor recurentei potrivit cărora prin Hotărârea nr. 974/1992 Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maramureș i-a "validat terenul în litigiu", Înalta Curte constată, astfel cum corect a reținut prima instanță, că prin actul menționat reclamantei i s-a recunoscut doar întinderea dreptului de proprietate, și nu amplasamentul imobilelor, iar pe de altă parte, această reconstituire nu se putea face decât cu respectarea art. 5 din Legea nr. 18/1991, care este de ordine publică, bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice sunt inalienabile și imprescriptibile.

Deși emiterea unui act pentru aprobarea inventarului bunurilor din domeniul public sau privat al statului și/sau aparținând unităților administrativ teritoriale nu produce efectul consolidării vreunui drept real care să modifice raporturile de proprietate existente cu privire la imobilul în cauză, se observă că dreptul de proprietate al reclamantei a fost reconstituit la data de 07.12.2003, ulterior emiterii actului administrativ a cărui anulare se solicită, fiind ab initio în domeniul public al comunei, motiv pentru care suprapunerea proprietății publice cu cea privată nu prezintă relevanță în analiza și soluționarea pe fond a cererii de anulare parțială a H.G. nr. 934/2002.

Câtă vreme, din actele aflate la dosar, rezultă că drumul situat la limitele acestora deservește mai multe proprietăți, fiind legat direct la rețeau drumurilor publice, drumul din litigiu aparține proprietății publice a unității administrativ teritoriale, din perspectiva și a art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, fiind clasificat ca drum de interes local, în conformitate cu alin. (2) al art. 8 din O.G. nr. 43/1997, prin H.C.L. nr. 42/2001.

Prin urmare, în raport de starea de fapt stabilită, Înalta Curte apreciază că prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile Legii nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile proprietate publică sunt inventariate în mod distinct, în funcție de apartenența acestora de domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 194 din 30 septembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a III - a, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 ianuarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.