ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6727/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6727/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin sentința civilă

nr. 380 din 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul nr. 926/108/2010, Tribunalul Arad

a admis în parte acțiunea civilă precizată, conexată, formulată de reclamanții P.E.,

P.C.D. și H.M.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad.

În consecință, a constatat

caracterul politic al măsurilor la care au fost supuși reclamanta H.M.A. și antecesorii

reclamanților și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

să achite reclamanților P.E. și P.C.D. suma de 18.000 euro sau echivalentul în RON,

la cursul BNR, în ziua plății; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, să achite reclamanților H.M.A. și P.C.D. suma de 222.000 euro sau echivalentul

în RON la cursul BNR, în ziua plății; a respins restul pretențiilor, privind obligarea

Ministerului Finanțelor Publice la alocarea de fonduri.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că, din certificatul de moștenitor nr. M1. din 3 octombrie 2005 eliberat

de B.N.P. D.P.S.L. și actele de stare civilă, rezultă calitatea de moștenitori ai

reclamanților H.M.A., P.E. și P.C.D., după defuncții: P.Ș., P.R., P.P., P.D. (născută

C.), C.G., C.I. (născută A.), P.P.I. Reclamanta H.M.A. a formulat cererea în nume

propriu și în calitate de moștenitoare de pe urma antecesorilor P.Ș. și P.R. Reclamantul

P.C.D. este nepot de fiu al defuncților P.P. și P.D.

În ceea ce privește măsura

abuzivă a deportării la care au fost supuși împreună cu mama lor, din adresa

nr. A1. din 21 septembrie 2009 a Primăriei Municipiului Arad - Direcția de evidență

a persoanelor rezultă că numita H.D., fostă C. și P. - mama reclamantei, figurează

cu domicilii obligatorii în perioadele: 17 martie 1950 - 24 mai 1952 în localitatea

Orăștie, str. B., jud. Hunedoara; 24 mai 1952 - 4 noiembrie 1954 în Blaj, str. CL.,

jud. Alba; 4 noiembrie 1954 - 6 iulie 1955 în Blaj str. CJ., jud. Alba; 6 iulie

1955 -7 decembrie 1955 în Arad, str. G.B., jud. Arad; 7 decembrie 1955 - 27

februarie 1958 în Arad, str. CL., jud. Arad; 27 februarie 1958 - 16 aprilie 1961

în loc. Ș., str. I., jud. Arad și 16 aprilie 1961 - 14 iunie 1986 în Arad, str.

M.E., jud. Arad.

Reclamanta H.M.A. era

minoră și în perioada 17 martie 1950 - 6 iulie 1955 a urmat domiciliul mamei sale,

H.D., în localitățile în care familiei i s-a fixat, succesiv, domiciliu obligatoriu,

trauma familiei fiind imposibil de descris. Cu întreaga avere confiscată, hărțuiți

din toate părțile, mutați dintr-un oraș în altul, au fost supuși unui chin continuu.

Din cauza acestui tratament, au decedat atât bunicul, cât și tatăl reclamantei.

Perioada din viață care le-a fost efectiv furată nu poate fi răscumpărată în niciun

fel, însă prin acordarea de despăgubiri s-ar putea încerca o reparație morală și

o compensare a suferinței fizice și psihice produse. Lipsurile materiale indurate

în timpul anilor de deportare, lipsa unei hrane adecvate și condițiile locative

foarte grele și-au lăsat amprenta asupra stării de sănătate a fiecăruia din membrii

familiei.

În baza Decretului - lege

nr. 118/1990, li s-a recunoscut statutul de persoane deportate, iar P.E. a beneficiat

de o indemnizație lunară în baza acestui act normativ, prin decizia nr. 69 din

29 noiembrie 2002 a Direcției de Muncă și Solidaritate Socială a județului Arad.

Dat fiind caracterul politic

al măsurii administrative la care au fost supuși autorii reclamanților, nu a mai

fost necesară procedura instituită de art. 4 din Legea nr. 221/2009, reclamanții

putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din același

act normativ, iar Decretul nr. 83/1949 în baza căruia a fost deportată reclamanta

și antecesorii lor este cuprins în art. 1 alin. (2) lit. e) din lege, generând măsuri

cu caracter politic.

De altfel, Legea nr. 221/2009

prevede că reprezintă „măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată

de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea

de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă (…)”.

Prin măsura abuzivă a

deportării, reclamantei H.M.A. și antecesorilor reclamanților li s-a cauzat și un

prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile

în bani, a influențat și relațiile sociale - onoarea, reputația - și aspecte care

se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații,

vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de

victime. Măsura aplicată familiei reclamanților a determinat și un prejudiciu material

deoarece la data deportării au fost nevoiți să-și abandoneze casa, recolta de legume

și toate bunurile din gospodărie.

În atare condiții, instanța

de fond a constatat că acțiunea este întemeiată în parte și că elementele răspunderii

civile delictuale, în temeiul art. 998 C. civ. și art. 52 alin. (3) din Constituție,

sunt îndeplinite, astfel că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a pagubei suferită de către reclamante, ceea ce presupune în principiu

înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii reclamanților,

pe cât posibil, în situația anterioară.

Statuând în echitate și

ținând cont și de normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu referire

la jurisprudența Curții Europene, având în vedere consecințele negative suferite

pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea

au fost vătămate, intensitatea cu care au fost percepute, suma de 18.000 euro pentru

reclamanții P.E. și P.C.D. și respectiv, suma de 222.000 euro reclamanților H.M.A.

și P.C.D., a fost apreciată drept o satisfacție suficientă și echitabilă.

Cu privire la capetele

de cerere privind acordarea de despăgubiri în suma de 200.000 euro, tribunalul a

apreciat că sunt nefondate.

Într-adevăr, măsura dislocării

și fixării domiciliului obligatoriu a fost luată ca urmare a aplicării Decretului

nr. 83 din 3 martie 1949, care se referea la naționalizarea pământurilor moșierești,

rămase în urma reformei agrare din anul 1945. Măsura viza pe foștii moșieri și familiile

acestora, care au fost dislocați și cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe

timp nelimitat în diferite localități din țară. De altfel, la data deportării, familia

reclamantei era una din cele mai bogate familii din localitatea Ș..

Însă, potrivit art. 5

lit. b) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate se acordă numai cu referire la imobilele preluate abuziv și reglementate

prin Legea nr. 10/2001, rezultând că bunurile revendicate nu se încadrează în categoria

bunurilor pentru care pot fi solicitate despăgubiri.

În ceea ce privește capătul

de cerere privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea de fonduri,

tribunalul a apreciat că acest capăt de cerere nu este fondat, deoarece ministerul

este persoana juridică care reprezintă Statul, iar alocarea de fonduri se va face

în momentul în care creanța devine lichidă și exigibilă fără intervenția instanței.

Prin decizia nr. 974

din 21 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate

de reclamanții H.M.A. și P.C.D., precum și de pârâtul Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, împotriva acestei sentințe.

În consecință, a schimbat

sentința atacată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei H.M.A.

suma de 715.020 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, din care:

483.193 RON reprezintă contravaloarea celor 3 sălașe înscrise în CF nr. C1. și nr.

C2. Ș., 85.009 RON - contravaloarea construcțiilor cuprinse în suplimentul de expertiză

efectuat de expertul L.Ș.; 86.718 RON - contravaloarea bunurilor mobile; 16.600

RON - contravaloarea animalelor și 43.500 RON contravaloarea utilajelor agricole.

Totodată, a obligat pârâtul

să plătească reclamanților H.M.A. și P.C.D. suma de 425.040 RON despăgubiri pentru

prejudiciul material, reprezentând contravaloarea sălașelor înscrise în CF nr.

C3. și C4. Ș., cu 600 RON cheltuieli parțiale de judecată; a respins în rest acțiunile

conexate.

Curtea de Apel a respins

apelul declarat de reclamanta P.E. împotriva aceleiași sentințe.

În ceea ce privește apelul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Arad, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate criticile vizând constatarea

de către prima instanță a caracterului politic al măsurilor administrative, deoarece

în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. e), art. 3 și 4 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009, deportarea reclamantei și a autorilor ei în baza Decretului nr. 83/1949

constituie o măsură administrativă cu caracter politic.

Tot în legătură cu apelul

pârâtului, Curtea a constatat că petitul privind acordarea de despăgubiri reclamanților

pentru prejudiciul moral este neîntemeiat, în considerarea efectelor deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția

de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

-a din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, deoarece contravin dispozițiilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele

deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza

de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin.

(1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], precum

și cele ale art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere

că respectiva decizie a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul

nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate

și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat

temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantelor, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune

respingerea petitului privind despăgubirile pentru prejudiciul moral, chiar dacă

acțiunea a fost înregistrată anterior pronunțării deciziei nr. 1358/2010, avându-se

în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații

juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care

nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Cât privește apelul reclamanților

H.M.A. și P.C.D., Curtea a apreciat că este neîntemeiată cererea de disjungere a

dosarelor, deoarece o bună administrare a justiției impune păstrarea măsurii conexării.

Cu privire la petitul

din acțiune privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, instanța

a constatat că este întemeiat.

Art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009 face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea

de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este

cazul celor din speța de față.

Pe de altă parte, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria

bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum greșit a reținut prima

instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.

Trimiterile legiuitorului

în art. 5 alin. (1) lit. b) la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute

cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja

restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și

Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.

Cu alte cuvinte, textul

nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare

din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele

care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic

sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri

mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja

despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

În speță, dovada preluării

de către stat, în baza Decretului nr. 83/1949, a celor 5 sălașe, ulterior demolate,

înscrise în CF nr. C1., nr. C2., nr. C3. și nr. C4. Ș. a fost făcută cu adresa

nr. A1. din 12 noiembrie 2010 eliberată de Primăria Comunei Ș., precum și cu fișele,

inventarul, procesul verbal și extrasele CF, din care rezultă și bunurile mobile

confiscate.

Prin urmare, pe baza rapoartelor

de expertiză efectuate în cauză, reclamanta H.M.A. este îndreptățită la despăgubiri

pentru prejudiciul material cauzat autorilor săi, în valoarea totală de 715.020

RON, reprezentând: contravaloarea celor 3 sălașe (nr. 75, 76 și 21) înscrise în

CF nr. C1. și nr. C2. Ș., conform raportului de expertiză tehnică în construcții

efectuat de expertul L.Ș.; contravaloarea bunurilor mobile, conform raportului de

expertiză efectuat de expert I.A.; contravaloarea construcțiilor, potrivit suplimentului

la raportul de expertiză efectuat de expertul L.Ș.; contravaloarea animalelor, potrivit

raportului de expertiză efectuat de expert S.P. și contravaloarea utilajelor agricole,

potrivit raportului de expertiză efectuat de expert T.D.

Totodată, Curtea a apreciat

că reclamanții H.M.A. și P.C.D. sunt îndreptățiți la despăgubiri materiale în sumă

de 425.040 RON, reprezentând contravaloarea sălașelor nr. 31 și 77, înscrise în

CF nr. C3. și nr. C4. Seitin.

Având în vedere că reclamanții

nu au produs dovezi, potrivit art. 1169 C. civ., cu privire la contravaloarea celor

3 conace și a celor 5 ha teren, Curtea a respins cererea de acordare de despăgubiri

pentru aceste bunuri.

Totodată, Curtea a reținut

că prin apelul promovat împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta apelantă

P.E. a criticat hotărârea apelată doar cu privire la prejudiciul moral, apel neîntemeiat

față de decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

De asemenea, Curtea a

reținut că este neîntemeiată cererea de alocare de fonduri, deoarece această operațiune

are loc în momentul în care creanța devine lichidă și exigibilă.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanții H.M.A., P.E. și P.C.D.

cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

D.G.F.P. Arad, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

I. Prin motivele de recurs

formulate, reclamanții H.M.A., P.E. și P.C.D. au criticat hotărârea instanței de

apel pentru respingerea capătului de cerere privind obligarea Statului Român la

plata daunelor morale.

S-a susținut că, deși

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat temeiul juridic

al acțiunilor pentru plata daunelor morale, a fost declarat neconstituțional prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, la data înregistrării

acțiunilor cu acest obiect - februarie 2010, textul de lege era valabil, nefiind

declarat neconstituțional, iar decizia Curții Constituționale nu poate retroactiva.

În al doilea rând, instanța

de apel a acordat reclamanților cheltuieli de judecată doar în sumă de 6.000 RON,

în loc de 12.125 RON, cât s-a solicitat și dovedit cu chitanțele de la dosar, fără

a motiva această soluție.

Suma de 12.125 RON este

reprezentată de contravaloarea onorariilor pentru expertizele mobiliară și imobiliară

9.150 RON și a onorariilor de avocat - 2.975 RON.

II. Prin motivele de recurs

formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut următoarele:

respins motivul de apel formulat de pârâtul Statul Român cu privire la constatarea

caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva reclamantei H.M.A.

și a autorilor ei.

Măsura administrativă

nu are caracter politic, deoarece acțiunea nu se încadrează în dispozițiile

art. 3 din Legea nr. 221/2009, măsura deportării nefiind luată în baza vreunor acte

normative (decizii, hotărâri sau ordine) enumerate limitativ la art. 3.

Acțiunea nu se încadrează

nici în prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, nerezultând dacă sursa

deportării a fost consecința uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 2

alin. (1) lit. a) - lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, modificată.

Constatarea caracterului

politic al măsurii deportării s-a făcut doar în baza unei adrese emise de Primăria

Ș., fără ca reclamanții să fi depus la dosar vreun înscris prin care să dovedească

faptul că măsura administrativă la care au fost supuși aceștia și antecesorii lor

are caracter politic.

considerat că sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea despăgubirilor materiale,

deoarece:

- despăgubirile materiale

pot fi acordate în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 numai cu referire

la imobilele preluate abuziv și reglementate prin Legile nr. 10/2001 și 247/2005,

rezultând că bunurile revendicate nu se încadrează în categoria bunurilor pentru

care pot fi solicitate despăgubiri.

- Legea nr. 10/2001, la

care Legea nr. 221/2009 face referire, menționează că bunurile trebuie să existe

în natură la data formulării cererii, iar potrivit jurisprudenței C.E.D.O., dreptul

la despăgubiri nu poate exista pentru bunuri confiscate înainte de ratificarea Convenției.

- Nu s-a făcut dovada

că bunurile pentru care s-au acordat despăgubiri au fost confiscate sau preluate

ca efect al măsurii administrative, mai mult, acest capăt de cerere apare ca fiind

nedovedit, deoarece reclamanții nu au depus probe din care să rezulte că bunurile

au fost confiscate ca efect al măsurii administrative de deportare.

- Reclamanții au depus

notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru a obține despăgubiri pentru bunurile

imobile pretinse a fi fost confiscate, iar pentru o parte din acestea, chiar au

primit despăgubiri sau cererile sunt în curs de soluționare, condiții în care acordarea

de despăgubiri pentru aceleași bunuri și în baza Legii nr. 221/2009 este inadmisibilă,

încălcând principiul electa una via, existând riscul unei duble reparații.

- În ceea ce privește

acordarea de despăgubiri pentru imobilele înscrise în CF nr. C2. Ș. nr. T1. și T2.,

CF C3. Ș. nr. T3., CF C1. Ș. nr. T4. și CF C4. Ș. nr. T5., din cărțile funciare

existente la dosar rezultă faptul că proprietari ai acestor imobile figurează în

acest moment tot antecesorii reclamanților, astfel încât nu pot fi acordate despăgubiri

pentru aceste imobile.

modul de calcul al despăgubirilor, recurentul a susținut că expertizele tehnice

pe baza cărora s-au acordat despăgubirile materiale, sunt nelegale și nu pot avea

nicio forță probantă, mai mult, instanța de apel nu a arătat motivul pentru care

a ținut cont de acestea la momentul acordării despăgubirilor, cu toate că expertizele

au fost combătute de pârât, care a solicitat chiar anularea acestora.

Privitor la expertiza

tehnică și suplimentul la expertiza tehnică efectuate de ing. L.Ș., instanța de

judecată a ținut cont, în mod greșit, de acestea, având în vedere faptul că au fost

efectuate în baza unei descrieri făcute de reclamanta H.M.A., care, la data confiscării

aceasta avea 2 ani, și nu a unor înscrisuri privind caracteristicile bunurilor confiscate

(structura acestora, tipul de materialele din care fost confecționate, schița acestora,

vechimea acestora etc.), care să fie puse la dispoziția expertului.

Mai mult, expertul, în

cadrul metodelor de evaluare, nu a ținut cont de blocajul actual al tranzacțiilor

imobiliare, prețurile reale fiind cu circa 50 % mai mici decât cele din expertiză,

iar la stabilirea valorii de circulație al imobilelor, nu s-au avut în vedere de

către expert alte oferte care să se fi concretizat prin încheierea unor contracte

de vânzare.

Privitor la expertizele

tehnice efectuate de expert tehnic I.A., expert tehnic S.P. și inginer specialist

T.D., experții nu au efectuat o evaluare corectă a bunurilor, în absența datelor

relevante și din cauza distanței mari în timp față de data preluării bunurilor,

ajungându-se la supraevaluarea lor.

Astfel, în cazul expertizării

animalelor, lipsa aspectelor fenotipice și genotopice, starea lor de întreținere,

rasa de proveniență sau existența unor metisări de rasă a împiedicat pe expert să

stabilească valoarea reală a acestor animale.

În cazul expertizării

utilajelor, stabilirea valorii acestora prin compararea performanțelor cu alte utilaje

este greșită, având în vedere că există o diferență considerabilă între tehnologia

folosită la acest moment, materialele din care utilajele actuale sunt confecționate

și cea din cazul utilajelor din anii 50.

De asemenea, prin raportul

de expertiză tehnică nu se face referire la caracteristicile tehnice ale utilajelor

de la acel moment și prezentarea cărților tehnice ale acestor utilaje pentru a se

putea face o eventuală comparație cu alte utilaje.

Așa cum se susține în

rapoartele de expertiză, s-au avut în vedere prețurile practicate pe internet, pe

diferite piețe și cataloage fără a indica în concret aceste oferte și data lor.

Mai mult, experții nu au ținut cont de criza economică existentă în acest moment,

condiții în care prețurile au scăzut chiar cu 50%.

cu titlu de cheltuieli de judecată este nepotrivit de mare raportat la complexitatea

cauzei și la obiectul ei, precum și la faptul că sumele solicitate cu titlu de despăgubiri

morale au fost respinse, în consecință, se impune și reducerea cuantumului cheltuielilor

de judecată, mai mult, nu pot fi reținute în sarcina recurentului reaua credință

sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a se dispune obligarea sa

la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată

din 19 octombrie 2012, instanța a pus în discuția părților, ca motiv de ordine publică,

excepția lipsei calității procesuale a reclamanților H.M.A. și P.C.D. din perspectiva

întinderii dreptului la despăgubiri cuvenite pentru cele 5 sălașe, în raport de

întinderea dreptului autorilor, de solicitarile formulate în cauză și de cotele

părți din dreptul de proprietate pentru fiecare imobil în parte.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, a motivului de ordine publică invocat din oficiu

și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

I. În ceea ce privește

recursul reclamanților, criticile formulate vizează dispoziția instanței de apel

de respingere a pretențiilor având ca obiect daunele morale.

În adoptarea soluției

de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a

dat eficiență deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională,

prin care s-a constatat neconstituționalitatea acestei norme, considerând că este

aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituționalitate

a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147

alin. (1) din Constituție, care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Criticile recurenților

- reclamanți vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce guvernează

aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii, și a nu se da

eficiență deciziilor Curții Constituționale, în urma cărora norma în discuție și-a

încetat aplicabilitatea.

Problema de drept a efectelor

deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în

curs de desfășurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs

în interesul legii.

Această decizie a fost

p

ublicată

în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză,

producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor

art. 329

alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate

prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „

urmare a deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de

cadrul normativ intern,

cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene

a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea

acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor

de aplicare a legii în timp,

situațiile juridice în curs de constituire (facta

pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror

concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea

de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță

- sunt sub incidența efectelor

deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind

vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea,

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au

fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană

a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă

, a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în

interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect respingând

cererea având ca obiect daunele morale, dând eficiență deciziilor Curții Constituționale,

cât timp, la data

publicării

lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În ceea ce privește cheltuielile

de judecată acordate în apel, față de soluția de casare a deciziei recurate și de

rejudecare a apelului reclamanților, ca urmare a admiterii recursului Statului Român

- după cum se va arăta în considerentele ce urmează a fi expuse -, se constată că

motivul de recurs pe acest aspect nu are obiect.

Cu ocazia rejudecării,

în raport de soluția ce se va da asupra apelului reclamanților, se va aprecia și

în legătură cu îndreptățirea reclamanților la cheltuieli de judecată și cuantumul

acestora.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamanților.

II. În ceea ce privește

recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se constată următoarele:

1.

Recurentul

pârât a susținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți a primi despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, deoarece Legea nr. 221/2009 recunoaște această vocație

doar celor care au suferit condamnări politice, nu și celor ce au făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic.

Aceste

susțineri sunt nefondate, întrucât actul normativ în discuție nu face nicio distincție,

în privința modalităților de reparare a prejudiciului suferit prin măsuri cu caracter

politic aplicate în perioada de referință a legii:

6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, între tipurile de măsuri, fie condamnări, fie măsuri administrative.

Atare constatare rezultă

din interpretarea logică, sistematică și istorico-teleologică a normelor întregului

art. 5, neputând fi primită o interpretare literală a dispoziției de la lit.

a), care vizează ipoteza acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Astfel, deși în acea dispoziție

se menționează acordarea de despăgubiri doar pentru „prejudiciul moral suferit prin

condamnare”, preambulul art. 5 face referire și la măsurile administrative cu caracter

politic, ceea ce înseamnă că premisa ambelor

variante de măsuri reparatorii

prevăzute la lit. a) (despăgubiri pentru prejudiciul moral) și b) (despăgubiri pentru

prejudiciul material) din art. 5 este aceea a existenței unei hotărâri judecătorești

de condamnare

cu

caracter politic

ori a adoptării unei măsuri administrative cu

caracter politic.

Din

moment ce legiuitorul nu distinge între cele două categorii de măsuri represive

în recunoașterea dreptului la daune morale, nu este permisă o atare distincție nici

în operațiunea de aplicare a normei.

Pe de

altă parte, trebuie avute în vedere întreaga reglementare din a

ctul normativ, precum

și finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii, deoarece nu există nicio

rațiune de creare a unor discriminări, prin chiar dispozițiile legii, în determinarea

despăgubirilor, atât timp cât nu s-a făcut nicio diferențiere între categoriile

de măsuri represive susceptibile de a genera repararea prejudiciului suferit.

Existența unei diferențe

între cele două ipoteze - cei condamnați politic și cei care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic -, poate fi acceptată doar la nivelul

cuantumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, în raport de

gravitatea intrinsecă a celor două forme de represiune politică în regimul comunist

și de circumstanțele particulare ale fiecărei pricini, însă nu în privința naturii

prejudiciului, moral sau material, din moment ce legiuitorul a recunoscut vocația

la dezdăunare pentru ambele forme.

Drept urmare, Înalta Curte

va înlătura motivul de recurs pe aspectul îndreptățirii reclamanților la daune morale

pentru măsura strămutării familiei lor din localitatea de domiciliu.

au solicitat, alături de contravaloarea prejudiciului moral suferit prin aplicarea

măsurii administrative a dislocării și a stabilirii domiciliului obligatoriu, în

baza deciziei nr. 83/1949 a Ministerului Afacerilor Interne, și despăgubiri pentru

prejudiciul material creat prin aceeași măsură.

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite

la „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate

prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare”.

Rezultă că pot fi acordate

despăgubiri materiale pe temeiul acestei norme în următoarele condiții, ce trebuie

întrunite în mod cumulativ:

a. doar pentru bunuri

confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative;

b. doar pentru bunuri

ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 ori al Legii nr. 247/2005;

c. persoana îndreptățită

să nu fi primit măsuri reparatorii, de orice natură, în baza Legii nr. 10/2001 ori

a Legii nr. 247/2005.

a. În legătură cu prima

condiție, recurentul - pârât susține că nu s-ar fi făcut dovada în cauză că bunurile

pentru care s-au acordat despăgubiri au fost confiscate sau preluate ca efect al

măsurii administrative.

Ambele instanțe de fond

au reținut că măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu pentru reclamanta

H.M.A. și întreaga familie, din care făcea parte și P.P.I., autorul celorlalți doi

reclamanți, a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949,

iar instanța de apel a constatat că reclamanții au făcut dovada, prin probatoriul

administrat, a preluării de către stat, în baza Decretului nr. 83/1949, a 5 sălașe,

ulterior demolate, cât și a bunurilor mobile confiscate în anul 1949.

Această situație de fapt

nu poate fi reevaluată de către instanța de recurs, întrucât controlul judiciar

al deciziei recurate se circumscrie cazurilor strict și limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., care vizează doar legalitatea hotărârii, nu și temeinicia

sa, situație în care nu este posibilă reaprecierea probatoriului administrat.

Drept urmare, nu va fi

reținut motivul de recurs pe acest aspect, considerându-se îndeplinită prima condiție

enunțată, aceea ca bunurile pentru care se solicită despăgubiri să fi fost confiscate

ca efect al măsurii administrative.

b. În legătură cu cea

de-a doua condiție de acordare a despăgubirilor materiale, aceea privind natura

bunurilor, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile recurentului - pârât.

Prima instanță a respins

cererea reclamanților având ca obiect contravaloarea bunurilor confiscate ca efect

al deportării, cu argumentul că pot fi îndreptățiți la dezdăunare în temeiul Legii

nr. 221/2009 numai pentru imobilele reglementate prin Legea nr. 10/2001, în timp

ce instanța de apel a apreciat că sfera bunurilor pentru care pot fi acordate despăgubiri

nu este limitată la cea din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază

că interpretarea dată de către instanța de apel dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit.

b) nu corespunde intenției legiuitorului la momentul edictării legii, aceea de a

permite acordarea de despăgubiri doar în considerarea unor imobile de natura celor

care constituie obiect al Legii nr. 10/2001, doar în acest fel putând fi interpretată

referirea explicită la acest act normativ.

În acest context, Legea

nr. 221/2009 are caracter de complinire față de Legea nr. 10/2001, prevăzând expres

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, doar în măsura în care persoanei

îndreptățite

nu

i-au fost restituite bunurile respective sau nu a obținut despăgubiri în echivalent

pentru acestea în condițiile Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005 (aceste

două acte normative având același domeniu de reglementare).

Determinarea imobilelor

ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 are loc pe baza definiției

din 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că imobilele, în

sensul Legii nr. 10/2001, includ „terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare

dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile

devenite imobile prin încorporare în aceste construcții”, însă și „utilajele și

instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul”.

Astfel, despăgubirile

pot fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru imobile prin natura lor - terenuri

sau construcții - și pentru bunuri mobile prin natura lor, însă doar dacă pot fi

considerate imobile prin destinație, fie prin încorporare în imobil [art. 6

alin. (1)], fie pentru că au fost preluate odată cu imobilul, în cazul expres prevăzut

al utilajelor și instalațiilor [art. 6 alin. (2)].

Corelația cu Legea

nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 în privința naturii bunurilor pentru care se

pot acorda despăgubiri impune adoptarea și a condițiilor specifice de acordare a

măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci când acestea există și

sunt strâns legate de natura unui anumit bun.

Astfel, sunt fondate susținerile

pârâtului din motivarea recursului,

cu referire la reglementarea Legii nr. 10/2001,

în sensul că bunurile trebuie să existe în natură la data formulării cererii, însă

doar în cazurile expres arătate în Legea nr. 10/2001.

Acest act normativ nu

impune, ca regulă, existența fizică a bunurilor la data notificării, drept o condiție

pentru acordarea de măsuri reparatorii, dimpotrivă, această condiție este prevăzută

doar în cazurile expres indicate, respectiv în ipoteza din art. 6 alin. (2), referitoare

la utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, în care se prevede că nu

se acordă despăgubiri constând în contravaloarea acestora dacă „au fost înlocuite,

casate sau distruse”.

Cât privește construcțiile,

fostul proprietar este îndreptățit la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 chiar

pentru construcțiile demolate, după cum rezultă din art. 10, 11 și 32.

Ca atare, pot fi acordate

despăgubiri pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru imobilele

- astfel cum sunt definite în art. 6 din Legea nr. 10/2001 -, preluate ca efect

al măsurii administrative, precum în speță, indiferent de faptul dacă mai există

sau nu în materialitatea lor la data cererii de chemare în judecată.

În acest context, se constată

că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri materiale pentru următoarele bunuri:

Nu există niciun dubiu

în privința faptului că reclamanților li se cuvin despăgubiri pentru cele 5 sălașe

ce au aparținut autorilor lor, înscrise în CF nr. C2. Ș. - nr. T1. și T2., CF C3.

Ș. - nr. T3., CF C1. Ș. - nr. T4. și CF C4. Ș. - nr. T5.

Aceste bunuri reprezintă

imobile prin natura lor - motiv pentru care dreptul de proprietate asupra acestora

a fost intabulat -, intrând, așadar, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește susținerea

recurentului în sensul că nu pot fi acordate despăgubiri pentru aceste imobile,

pentru motivul că antecesorii reclamanților figurează, în continuare, ca proprietari

tabulari, aceasta nu are suport, în condițiile în care nu s-a contestat că bunurile

au intrat în proprietatea statului prin confiscare, ce reprezintă un mod de dobândire

a dreptului de proprietate necondiționat de înscrierea acestuia în cartea funciară,

în conformitate cu art. 26 din Decretul - lege nr. 115/1938

pentru unificarea dispozițiilor

privitoare la cărțile funciare.

În privința celorlalte

construcții, identificate prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de

expertul L.Ș., menționat ca atare în dispozitivul deciziei recurate, se constată

că, în principiu, reclamanta H.M.A. este îndreptățită la despăgubiri constând în

contravaloarea acestora, fiind vorba despre imobile prin natura lor (cu precizările

ce vor fi făcute cu ocazia analizării celui de-al treilea motiv de recurs al pârâtului

Statul Român).

Reclamanta H.M.A. (singura

căreia instanța de apel i-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru bunurile mobile)

nu este, însă, îndreptățită la despăgubiri pentru bunurile mobile prin natura lor,

care nu reprezintă imobile prin destinație, chiar dacă au fost confiscate ca efect

al măsurii administrative, respectiv: bunurile mobile identificate și evaluate de

către expertul I.A. (dosar apel) și nici animalele identificate și evaluate de către

expertul S.P. (dosar apel).

În ceea ce privește utilajele

agricole și piesele de schimb identificate și evaluate de către expertul T.D. (dosar

apel), reclamanta H.M.A. ar fi fost îndreptățită la despăgubiri constând în contravaloarea

acestora doar sub condiția prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

de a nu fi fost înlocuite, casate sau distruse, pentru considerente deja expuse.

Or, din conținutul raportului

de expertiză sus - menționat, rezultă că bunurile în discuție nu mai există în materialitatea

lor, astfel încât condiția menționată nu este îndeplinită, iar reclamantei nu i

se cuvin despăgubiri, fiind fondate susținerile recurentului Statul Român pe acest

aspect.

c. În ceea ce privește

cea de-a treia condiție, referitoare la procedura Legii nr. 10/2001 ori a Legii

nr. 247/2005, ca urmare a verificărilor efectuate în faza recursului, se constată

că este îndeplinită.

Prin adresa nr. A1.

din 20 septembrie 2012 (dosar recurs), Primarul Comunei Ș., jud. Arad, a comunicat,

la solicitarea instanței, faptul că s-au formulat notificări pentru toate cele 5

sălașe, notificări ce au fost atașate adresei menționate. Acestea nu au fost încă

soluționate, după cum rezultă din adresa nr. A2. din 13 august 2012 emisă tot de

Primarul Comunei Ș., jud. Arad.

Rezultă, în aceste condiții,

că susținerile recurentului - pârât privind dezdăunarea reclamanților în baza Legii

nr. 10/2001 sunt nefondate, precizându-se, totodată, că este lipsită de relevanță

împrejurarea că reclamanta H.M.A. a formulat notificări în baza legilor fondului

funciar pentru mai multe suprafețe de teren, în condițiile în care, în cauză, instanța

de apel a respins cererea având ca obiect contravaloarea mai multor terenuri, fără

ca reclamanții să formuleze motive de recurs pe acest aspect.

Este de precizat, totodată,

faptul că obiectul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 (dosar recurs)

îl reprezintă exclusiv cele 5 sălașe ce au aparținut autorilor lor, înscrise în

CF nr. C2. Ș. - nr. T1. și T2., CF C3. Ș. - nr. T3., CF C1. Ș. - nr. T4. și CF C4.

Ș. - nr. T5.

Cu toate acestea, absența

unei solicitări în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru alte imobile din domeniul

de aplicare al acestui act normativ nu constituie de plano un impediment pentru

neacordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, deoarece corelația

cu Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 dedusă din art. 5 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 221/2009 vizează natura bunurilor (inclusiv sub aspectul condițiilor

legale strâns legate de aceasta, după cum s-a dezvoltat în considerentele expuse

anterior) și condiția ca reclamanții din cauză să nu fi primit despăgubiri pe temeiul

altor legi speciale, pentru evitarea unei duble reparații.

Nu este, însă, indispensabil

ca reclamanții să se fi adresat efectiv entității învestite cu soluționarea notificării

în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu s-a prevăzut explicit o asemenea condiție

în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) și nu este permis a se adăuga la lege în operațiunea

de interpretare și aplicare a legii.

Pentru ca reclamanții

să beneficieze de despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009 este suficient, așadar,

ca bunurile pretinse să se încadreze în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001

(evident, cu îndeplinirea cumulativă și a celorlalte două condiții menționate la

pct. 2 lit. a) și b) din prezentele considerente).

Se constată că reclamanta

H.M.A. este îndreptățită, în principiu, la despăgubiri constând în contravaloarea

construcțiilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ș.

(dosar apel), chiar dacă aceste construcții nu se regăsesc în cuprinsul notificărilor

formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Față de considerentele

arătate, se constată că motivul 2 de recurs este fondat, reclamanții fiind îndreptățiți

la despăgubiri doar pentru cele 5 sălașe și construcțiile suplimentare, cu excluderea

utilajelor agricole și a pieselor de schimb, a animalelor și a celorlalte bunuri

mobile din sfera bunurilor pentru care reclamanților li se cuvin despăgubiri în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

3.

În raport de considerentele

expuse anterior, au rămas fără obiect criticile vizând modul de calcul al despăgubirilor

pretinse pentru bunurile mobile în legătură cu care această instanță a constatat

că nu se cuvin reclamanților.

În ceea ce privește evaluarea

imobilelor efectuată de către expertul L.Ș., se constată că susținerile recurentului

sunt fondate, în condițiile în care constatările expertului nu s-au bazat pe înscrisuri

ce pot reprezenta mijloace de probă relevante în procesul civil, din perspectiva

art. 1171 și următoarele C. civ. și nici nu a fost stabilită cu claritate situația

de fapt pe baza altor dovezi.

Astfel, rezultă din conținutul

raportului de expertiză că expertului nu i s-au pus la dispoziție de către reclamanți

înscrisuri și schițe din care să reiasă componența imobilelor cu elemente necesare

evaluării lor, cu toate că a solicitat asemenea documente, motiv pentru care expertul

a procedat la determinarea structurii fizice a construcțiilor și a suprafețelor

utile exclusiv pe baza unei declarații olografe date de către reclamanta H.M.A.,

în cuprinsul căreia a indicat componența, materialele constructive și vechimea fiecărui

imobil în parte.

Or, o asemenea declarație

nu reprezintă un înscris în sensul legii, nici măcar ca un înscris sub semnătură

privată, deoarece acesta, pentru a avea valoarea unui mijloc de probă, trebuie să

conțină date despre un act sau fapt juridic, ceea ce nu este cazul în speță, documentul

referindu-se la elemente de fapt care nu constituie fapte juridice, în sensul de

evenimente sau acțiuni omenești care produc efecte în puterea legii.

Pe de altă parte, înscrisul

nu are putere doveditoare, nefiind recunoscut de partea adversă ori socotit de lege

ca recunoscut.

Ca atare, în mod greșit,

instanța de apel a valorificat concluziile expertului care nu s-au bazat pe un mijloc

de probă, ci pe aprecieri subiective ale uneia dintre părți, mai mult, lipsite de

credibilitate, câtă vreme această parte, respectiv reclamanta H.M.A., avea doar

2 ani la momentul confiscării bunurilor.

Este de precizat faptul

că recurentul Statul Român a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit

în condițiile arătate, expertul menținând concluziile din raport.

Situația de fapt pe aspectul

componenței construcțiilor, a suprafețelor utile ale acestora și al oricăror alte

elemente necesare evaluării ar fi trebuit stabilită de instanță prin administrarea

unui probatoriu relevant, în urma dezbaterii în contradictoriu a necesității prezentării

de către reclamanți, cărora le revine sarcina probei, a unor înscrisuri doveditoare

ori a administrării de către aceștia a altor mijloace de probă compatibile cu obiectul

probațiunii, inclusiv a unei probe testimoniale.

Nu poate fi ignorat faptul

că s-a pretins de către reclamanți că toate cele 5 sălașe sunt înscrise în cartea

funciară, or, potrivit art. 43 - 45 din Decretul - lege nr. 115/1938, înscrierea

poate fi făcută doar pe baza unui înscris original, care îndeplinește cerințele

de validitate ale actului juridic pe temeiul căruia are loc intabularea, precum

și alte cerințe de formă arătate de legiuitor.

Toate cele 5 sălașe au

în componență câte o casă de locuit, astfel încât ar fi trebuit să se clarifice

dacă au fost edificate de către autorii reclamanților pe baza unei autorizații de

construire, care, eventual, ar putea fi depusă la dosar și din care să reiasă cel

puțin compunerea acestor clădiri sau, în cazul în care construcțiile au fost dobândite

de antecesori pe baza unui alt act juridic, pe temeiul căruia a avut loc intabularea,

să se solicite identificarea și depunerea la dosar a înscrisului constatator al

acestui act.

Ar fi trebuit pusă în

discuție și posibilitatea administrării unei probe testimoniale, prin audierea unor

persoane care au cunoștință despre elementele faptice ce interesează cauza.

Întrucât niciunul dintre

aspectele arătate nu a fost lămurit în faza apelului, se constată că situația de

fapt în ceea ce privește compunerea imobilelor și suprafața acestora nu a fost nu

este clarificată, mai mult, instanța de apel nici nu a exercitat un rol activ în

vederea stabilirii certe a situației de fapt, nepunând în discuția părților necesitatea

administrării de probe în acest sens.

În consecință, se impune

admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanților

în ceea ce privește prejudiciul material suferit prin măsura administrativă cu caracter

politic la care a fost supusă reclamanta H.M.A. și antecesorii săi, precum și ai

reclamantului P.C.D.

În cadrul rejudecării,

urmează a se proceda la administrarea de probatorii pe aspectul structurii constructive

a imobilelor și a celorlalte elemente necesare evaluării lor, în vederea stabilirii

cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, prin administrarea de înscrisuri

relevante, de natura celor menționate anterior, fie produse de reclamanți, fie prin

cercetarea registrelor aflate în posesia autorităților și a cărților funciare, ori

furnizate de autorități, punându-se în discuție și posibilitatea administrării probei

testimoniale.

În legătură cu cele 10

construcții menționate în suplimentul de expertiză efectuat de expertul L.Ș., urmează

a se stabili dacă se suprapun cu cele despre care s-a pretins că intră în compunerea

unuia dintre cele 5 sălașe, observându-se că, printre acestea, este indicată și

o clădire (nu s-a menționat dacă avea destinația de casă de locuit) și care ar fi

trebuit să se regăsească în imobilele înscrise în cartea funciară. De asemenea,

în componența sălașelor sunt menționate anexe gospodărești de natura celor evaluate

separat de către expert.

Rejudecarea va viza exclusiv

apelul reclamanților H.M.A. și P.C.D., deoarece apelul reclamantei P.E. a fost respins

ca nefondat, reținându-se în considerente că această reclamantă ar fi criticat hotărârea

primei instanțe doar cu privire la prejudiciul moral, nu și la cel material, iar

dispoziția instanței de apel pe acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat,

recursul declarat în cauză neconținând critici față de această dispoziție.

cheltuielile de judecată acordate în apel