ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6727/2012

Prin sentința civilă nr. 380 din 25 mai 2010 pronunțată în Dosarul nr. 926/108/2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă precizată, conexată, formulată de reclamanții P.E., P.C.D. și H.M.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad. În consecință, a constatat caracterul politic al măsurilor la care au fost supuși reclamanta H.M.A. și antecesorii reclamanților și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamanților P.E. și P.C.D. suma de 18.000 euro sau echivalentul în RON, la cursul BNR, în ziua plății; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamanților H.M.A.

și P.C.D. suma de 222.000 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR, în ziua plății; a respins restul pretențiilor, privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea de fonduri. În motivarea sentinței, s-a reținut că, din certificatul de moștenitor nr. M1. din 3 octombrie 2005 eliberat de B.N.P. D.P.S.L. și actele de stare civilă, rezultă calitatea de moștenitori ai reclamanților H.M.A., P.E. și P.C.D., după defuncții: P.Ș., P.R., P.P., P.D. (născută C.), C.G., C.I. (născută A.), P.P.I. Reclamanta H.M.A. a formulat cererea în nume propriu și în calitate de moștenitoare de pe urma antecesorilor P.Ș. și P.R. Reclamantul P.C.D. este nepot de fiu al defuncților P.P. și P.D. În ceea ce privește măsura abuzivă a deportării la care au fost supuși împreună cu mama lor, din adresa nr. A1.

din 21 septembrie 2009 a Primăriei Municipiului Arad - Direcția de evidență a persoanelor rezultă că numita H.D., fostă C. și P. - mama reclamantei, figurează cu domicilii obligatorii în perioadele: 17 martie 1950 - 24 mai 1952 în localitatea Orăștie, str. B., jud. Hunedoara; 24 mai 1952 - 4 noiembrie 1954 în Blaj, str. CL., jud. Alba; 4 noiembrie 1954 - 6 iulie 1955 în Blaj str. CJ., jud. Alba; 6 iulie 1955 -7 decembrie 1955 în Arad, str. G.B., jud. Arad; 7 decembrie 1955 - 27 februarie 1958 în Arad, str. CL., jud. Arad; 27 februarie 1958 - 16 aprilie 1961 în loc. Ș., str. I., jud. Arad și 16 aprilie 1961 - 14 iunie 1986 în Arad, str. M.E., jud. Arad. Reclamanta H.M.A. era minoră și în perioada 17 martie 1950 - 6 iulie 1955 a urmat domiciliul mamei sale, H.D., în localitățile în care familiei i s-a fixat, succesiv, domiciliu obligatoriu, trauma familiei fiind imposibil de descris.

Cu întreaga avere confiscată, hărțuiți din toate părțile, mutați dintr-un oraș în altul, au fost supuși unui chin continuu. Din cauza acestui tratament, au decedat atât bunicul, cât și tatăl reclamantei. Perioada din viață care le-a fost efectiv furată nu poate fi răscumpărată în niciun fel, însă prin acordarea de despăgubiri s-ar putea încerca o reparație morală și o compensare a suferinței fizice și psihice produse. Lipsurile materiale indurate în timpul anilor de deportare, lipsa unei hrane adecvate și condițiile locative foarte grele și-au lăsat amprenta asupra stării de sănătate a fiecăruia din membrii familiei. În baza Decretului - lege nr. 118/1990, li s-a recunoscut statutul de persoane deportate, iar P.E.

a beneficiat de o indemnizație lunară în baza acestui act normativ, prin decizia nr. 69 din 29 noiembrie 2002 a Direcției de Muncă și Solidaritate Socială a județului Arad. Dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care au fost supuși autorii reclamanților, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din Legea nr. 221/2009, reclamanții putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, iar Decretul nr. 83/1949 în baza căruia a fost deportată reclamanta și antecesorii lor este cuprins în art. 1 alin. (2) lit. e) din lege, generând măsuri cu caracter politic. De altfel, Legea nr. 221/2009 prevede că reprezintă „măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă (…)”.

Prin măsura abuzivă a deportării, reclamantei H.M.A. și antecesorilor reclamanților li s-a cauzat și un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, a influențat și relațiile sociale - onoarea, reputația - și aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime. Măsura aplicată familiei reclamanților a determinat și un prejudiciu material deoarece la data deportării au fost nevoiți să-și abandoneze casa, recolta de legume și toate bunurile din gospodărie. În atare condiții, instanța de fond a constatat că acțiunea este întemeiată în parte și că elementele răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 998 C. civ.

și art. 52 alin. (3) din Constituție, sunt îndeplinite, astfel că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamante, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii reclamanților, pe cât posibil, în situația anterioară. Statuând în echitate și ținând cont și de normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu referire la jurisprudența Curții Europene, având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost vătămate, intensitatea cu care au fost percepute, suma de 18.000 euro pentru reclamanții P.E.

și P.C.D. și respectiv, suma de 222.000 euro reclamanților H.M.A. și P.C.D., a fost apreciată drept o satisfacție suficientă și echitabilă. Cu privire la capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri în suma de 200.000 euro, tribunalul a apreciat că sunt nefondate. Într-adevăr, măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949, care se referea la naționalizarea pământurilor moșierești, rămase în urma reformei agrare din anul 1945. Măsura viza pe foștii moșieri și familiile acestora, care au fost dislocați și cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe timp nelimitat în diferite localități din țară.

De altfel, la data deportării, familia reclamantei era una din cele mai bogate familii din localitatea Ș.. Însă, potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate se acordă numai cu referire la imobilele preluate abuziv și reglementate prin Legea nr. 10/2001, rezultând că bunurile revendicate nu se încadrează în categoria bunurilor pentru care pot fi solicitate despăgubiri. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea de fonduri, tribunalul a apreciat că acest capăt de cerere nu este fondat, deoarece ministerul este persoana juridică care reprezintă Statul, iar alocarea de fonduri se va face în momentul în care creanța devine lichidă și exigibilă fără intervenția instanței.

Prin decizia nr. 974 din 21 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamanții H.M.A. și P.C.D., precum și de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, împotriva acestei sentințe. În consecință, a schimbat sentința atacată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei H.M.A. suma de 715.020 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material, din care: 483.193 RON reprezintă contravaloarea celor 3 sălașe înscrise în CF nr. C1. și nr. C2. Ș., 85.009 RON - contravaloarea construcțiilor cuprinse în suplimentul de expertiză efectuat de expertul L.Ș.; 86.718 RON - contravaloarea bunurilor mobile; 16.600 RON - contravaloarea animalelor și 43.500 RON contravaloarea utilajelor agricole.

Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamanților H.M.A. și P.C.D. suma de 425.040 RON despăgubiri pentru prejudiciul material, reprezentând contravaloarea sălașelor înscrise în CF nr. C3. și C4. Ș., cu 600 RON cheltuieli parțiale de judecată; a respins în rest acțiunile conexate. Curtea de Apel a respins apelul declarat de reclamanta P.E. împotriva aceleiași sentințe. În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate criticile vizând constatarea de către prima instanță a caracterului politic al măsurilor administrative, deoarece în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. e), art. 3 și 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, deportarea reclamantei și a autorilor ei în baza Decretului nr. 83/1949 constituie o măsură administrativă cu caracter politic.

Tot în legătură cu apelul pârâtului, Curtea a constatat că petitul privind acordarea de despăgubiri reclamanților pentru prejudiciul moral este neîntemeiat, în considerarea efectelor deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I -a din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, deoarece contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În ceea ce privește efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], precum și cele ale art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că respectiva decizie a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune respingerea petitului privind despăgubirile pentru prejudiciul moral, chiar dacă acțiunea a fost înregistrată anterior pronunțării deciziei nr. 1358/2010, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Cât privește apelul reclamanților H.M.A. și P.C.D., Curtea a apreciat că este neîntemeiată cererea de disjungere a dosarelor, deoarece o bună administrare a justiției impune păstrarea măsurii conexării.

Cu privire la petitul din acțiune privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, instanța a constatat că este întemeiat. Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față. Pe de altă parte, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum greșit a reținut prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.

Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin. (1) lit. b) la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.

Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005. În speță, dovada preluării de către stat, în baza Decretului nr. 83/1949, a celor 5 sălașe, ulterior demolate, înscrise în CF nr. C1., nr. C2., nr. C3.

și nr. C4. Ș. a fost făcută cu adresa nr. A1. din 12 noiembrie 2010 eliberată de Primăria Comunei Ș., precum și cu fișele, inventarul, procesul verbal și extrasele CF, din care rezultă și bunurile mobile confiscate. Prin urmare, pe baza rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, reclamanta H.M.A. este îndreptățită la despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat autorilor săi, în valoarea totală de 715.020 RON, reprezentând: contravaloarea celor 3 sălașe (nr. 75, 76 și 21) înscrise în CF nr. C1. și nr. C2. Ș., conform raportului de expertiză tehnică în construcții efectuat de expertul L.Ș.; contravaloarea bunurilor mobile, conform raportului de expertiză efectuat de expert I.A.; contravaloarea construcțiilor, potrivit suplimentului la raportul de expertiză efectuat de expertul L.Ș.; contravaloarea animalelor, potrivit raportului de expertiză efectuat de expert S.P.

și contravaloarea utilajelor agricole, potrivit raportului de expertiză efectuat de expert T.D. Totodată, Curtea a apreciat că reclamanții H.M.A. și P.C.D. sunt îndreptățiți la despăgubiri materiale în sumă de 425.040 RON, reprezentând contravaloarea sălașelor nr. 31 și 77, înscrise în CF nr. C3. și nr. C4. Seitin. Având în vedere că reclamanții nu au produs dovezi, potrivit art. 1169 C. civ., cu privire la contravaloarea celor 3 conace și a celor 5 ha teren, Curtea a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru aceste bunuri. Totodată, Curtea a reținut că prin apelul promovat împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta apelantă P.E. a criticat hotărârea apelată doar cu privire la prejudiciul moral, apel neîntemeiat față de decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

De asemenea, Curtea a reținut că este neîntemeiată cererea de alocare de fonduri, deoarece această operațiune are loc în momentul în care creanța devine lichidă și exigibilă. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanții H.M.A., P.E. și P.C.D. cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează: I. Prin motivele de recurs formulate, reclamanții H.M.A., P.E. și P.C.D. au criticat hotărârea instanței de apel pentru respingerea capătului de cerere privind obligarea Statului Român la plata daunelor morale.

S-a susținut că, deși art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care a reprezentat temeiul juridic al acțiunilor pentru plata daunelor morale, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, la data înregistrării acțiunilor cu acest obiect - februarie 2010, textul de lege era valabil, nefiind declarat neconstituțional, iar decizia Curții Constituționale nu poate retroactiva. În al doilea rând, instanța de apel a acordat reclamanților cheltuieli de judecată doar în sumă de 6.000 RON, în loc de 12.125 RON, cât s-a solicitat și dovedit cu chitanțele de la dosar, fără a motiva această soluție. Suma de 12.125 RON este reprezentată de contravaloarea onorariilor pentru expertizele mobiliară și imobiliară 9.150 RON și a onorariilor de avocat - 2.975 RON.

II. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut următoarele: 1. În mod greșit, a fost respins motivul de apel formulat de pârâtul Statul Român cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva reclamantei H.M.A. și a autorilor ei. Măsura administrativă nu are caracter politic, deoarece acțiunea nu se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, măsura deportării nefiind luată în baza vreunor acte normative (decizii, hotărâri sau ordine) enumerate limitativ la art. 3. Acțiunea nu se încadrează nici în prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, nerezultând dacă sursa deportării a fost consecința uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a) - lit. e) din O.U.G.

nr. 214/1999, modificată. Constatarea caracterului politic al măsurii deportării s-a făcut doar în baza unei adrese emise de Primăria Ș., fără ca reclamanții să fi depus la dosar vreun înscris prin care să dovedească faptul că măsura administrativă la care au fost supuși aceștia și antecesorii lor are caracter politic. 2. În mod greșit, s-a considerat că sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea despăgubirilor materiale, deoarece: - despăgubirile materiale pot fi acordate în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 numai cu referire la imobilele preluate abuziv și reglementate prin Legile nr. 10/2001 și 247/2005, rezultând că bunurile revendicate nu se încadrează în categoria bunurilor pentru care pot fi solicitate despăgubiri.

- Legea nr. 10/2001, la care Legea nr. 221/2009 face referire, menționează că bunurile trebuie să existe în natură la data formulării cererii, iar potrivit jurisprudenței C.E.D.O., dreptul la despăgubiri nu poate exista pentru bunuri confiscate înainte de ratificarea Convenției. - Nu s-a făcut dovada că bunurile pentru care s-au acordat despăgubiri au fost confiscate sau preluate ca efect al măsurii administrative, mai mult, acest capăt de cerere apare ca fiind nedovedit, deoarece reclamanții nu au depus probe din care să rezulte că bunurile au fost confiscate ca efect al măsurii administrative de deportare.

- Reclamanții au depus notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru a obține despăgubiri pentru bunurile imobile pretinse a fi fost confiscate, iar pentru o parte din acestea, chiar au primit despăgubiri sau cererile sunt în curs de soluționare, condiții în care acordarea de despăgubiri pentru aceleași bunuri și în baza Legii nr. 221/2009 este inadmisibilă, încălcând principiul electa una via, existând riscul unei duble reparații. - În ceea ce privește acordarea de despăgubiri pentru imobilele înscrise în CF nr. C2. Ș. nr. T1. și T2., CF C3. Ș. nr. T3., CF C1. Ș. nr. T4. și CF C4. Ș. nr. T5., din cărțile funciare existente la dosar rezultă faptul că proprietari ai acestor imobile figurează în acest moment tot antecesorii reclamanților, astfel încât nu pot fi acordate despăgubiri pentru aceste imobile.

3. În ceea ce privește modul de calcul al despăgubirilor, recurentul a susținut că expertizele tehnice pe baza cărora s-au acordat despăgubirile materiale, sunt nelegale și nu pot avea nicio forță probantă, mai mult, instanța de apel nu a arătat motivul pentru care a ținut cont de acestea la momentul acordării despăgubirilor, cu toate că expertizele au fost combătute de pârât, care a solicitat chiar anularea acestora. Privitor la expertiza tehnică și suplimentul la expertiza tehnică efectuate de ing. L.Ș., instanța de judecată a ținut cont, în mod greșit, de acestea, având în vedere faptul că au fost efectuate în baza unei descrieri făcute de reclamanta H.M.A., care, la data confiscării aceasta avea 2 ani, și nu a unor înscrisuri privind caracteristicile bunurilor confiscate (structura acestora, tipul de materialele din care fost confecționate, schița acestora, vechimea acestora etc.), care să fie puse la dispoziția expertului.

Mai mult, expertul, în cadrul metodelor de evaluare, nu a ținut cont de blocajul actual al tranzacțiilor imobiliare, prețurile reale fiind cu circa 50 % mai mici decât cele din expertiză, iar la stabilirea valorii de circulație al imobilelor, nu s-au avut în vedere de către expert alte oferte care să se fi concretizat prin încheierea unor contracte de vânzare. Privitor la expertizele tehnice efectuate de expert tehnic I.A., expert tehnic S.P. și inginer specialist T.D., experții nu au efectuat o evaluare corectă a bunurilor, în absența datelor relevante și din cauza distanței mari în timp față de data preluării bunurilor, ajungându-se la supraevaluarea lor. Astfel, în cazul expertizării animalelor, lipsa aspectelor fenotipice și genotopice, starea lor de întreținere, rasa de proveniență sau existența unor metisări de rasă a împiedicat pe expert să stabilească valoarea reală a acestor animale.

În cazul expertizării utilajelor, stabilirea valorii acestora prin compararea performanțelor cu alte utilaje este greșită, având în vedere că există o diferență considerabilă între tehnologia folosită la acest moment, materialele din care utilajele actuale sunt confecționate și cea din cazul utilajelor din anii 50. De asemenea, prin raportul de expertiză tehnică nu se face referire la caracteristicile tehnice ale utilajelor de la acel moment și prezentarea cărților tehnice ale acestor utilaje pentru a se putea face o eventuală comparație cu alte utilaje. Așa cum se susține în rapoartele de expertiză, s-au avut în vedere prețurile practicate pe internet, pe diferite piețe și cataloage fără a indica în concret aceste oferte și data lor.

Mai mult, experții nu au ținut cont de criza economică existentă în acest moment, condiții în care prețurile au scăzut chiar cu 50%. 4. Suma de 6000 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei, precum și la faptul că sumele solicitate cu titlu de despăgubiri morale au fost respinse, în consecință, se impune și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, mai mult, nu pot fi reținute în sarcina recurentului reaua credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a se dispune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din 19 octombrie 2012, instanța a pus în discuția părților, ca motiv de ordine publică, excepția lipsei calității procesuale a reclamanților H.M.A.

și P.C.D. din perspectiva întinderii dreptului la despăgubiri cuvenite pentru cele 5 sălașe, în raport de întinderea dreptului autorilor, de solicitarile formulate în cauză și de cotele părți din dreptul de proprietate pentru fiecare imobil în parte. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a motivului de ordine publică invocat din oficiu și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: I. În ceea ce privește recursul reclamanților, criticile formulate vizează dispoziția instanței de apel de respingere a pretențiilor având ca obiect daunele morale.

În adoptarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea acestei norme, considerând că este aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Criticile recurenților - reclamanți vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii, și a nu se da eficiență deciziilor Curții Constituționale, în urma cărora norma în discuție și-a încetat aplicabilitatea. Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. Această decizie a fost p ublicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „ urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese. De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a conchis instanța supremă. Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect respingând cererea având ca obiect daunele morale, dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate în apel, față de soluția de casare a deciziei recurate și de rejudecare a apelului reclamanților, ca urmare a admiterii recursului Statului Român - după cum se va arăta în considerentele ce urmează a fi expuse -, se constată că motivul de recurs pe acest aspect nu are obiect.

Cu ocazia rejudecării, în raport de soluția ce se va da asupra apelului reclamanților, se va aprecia și în legătură cu îndreptățirea reclamanților la cheltuieli de judecată și cuantumul acestora. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamanților. II. În ceea ce privește recursul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se constată următoarele: 1. Recurentul pârât a susținut că reclamanții nu sunt îndreptățiți a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, deoarece Legea nr. 221/2009 recunoaște această vocație doar celor care au suferit condamnări politice, nu și celor ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Aceste susțineri sunt nefondate, întrucât actul normativ în discuție nu face nicio distincție, în privința modalităților de reparare a prejudiciului suferit prin măsuri cu caracter politic aplicate în perioada de referință a legii: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, între tipurile de măsuri, fie condamnări, fie măsuri administrative. Atare constatare rezultă din interpretarea logică, sistematică și istorico-teleologică a normelor întregului art. 5, neputând fi primită o interpretare literală a dispoziției de la lit. a), care vizează ipoteza acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Astfel, deși în acea dispoziție se menționează acordarea de despăgubiri doar pentru „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, preambulul art. 5 face referire și la măsurile administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că premisa ambelor variante de măsuri reparatorii prevăzute la lit. a) (despăgubiri pentru prejudiciul moral) și b) (despăgubiri pentru prejudiciul material) din art. 5 este aceea a existenței unei hotărâri judecătorești de condamnare cu caracter politic ori a adoptării unei măsuri administrative cu caracter politic. Din moment ce legiuitorul nu distinge între cele două categorii de măsuri represive în recunoașterea dreptului la daune morale, nu este permisă o atare distincție nici în operațiunea de aplicare a normei.

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere întreaga reglementare din a ctul normativ, precum și finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii, deoarece nu există nicio rațiune de creare a unor discriminări, prin chiar dispozițiile legii, în determinarea despăgubirilor, atât timp cât nu s-a făcut nicio diferențiere între categoriile de măsuri represive susceptibile de a genera repararea prejudiciului suferit. Existența unei diferențe între cele două ipoteze - cei condamnați politic și cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic -, poate fi acceptată doar la nivelul cuantumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, în raport de gravitatea intrinsecă a celor două forme de represiune politică în regimul comunist și de circumstanțele particulare ale fiecărei pricini, însă nu în privința naturii prejudiciului, moral sau material, din moment ce legiuitorul a recunoscut vocația la dezdăunare pentru ambele forme.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura motivul de recurs pe aspectul îndreptățirii reclamanților la daune morale pentru măsura strămutării familiei lor din localitatea de domiciliu. 2. În cauză, reclamanții au solicitat, alături de contravaloarea prejudiciului moral suferit prin aplicarea măsurii administrative a dislocării și a stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza deciziei nr. 83/1949 a Ministerului Afacerilor Interne, și despăgubiri pentru prejudiciul material creat prin aceeași măsură.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Rezultă că pot fi acordate despăgubiri materiale pe temeiul acestei norme în următoarele condiții, ce trebuie întrunite în mod cumulativ: a. doar pentru bunuri confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative; b. doar pentru bunuri ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 ori al Legii nr. 247/2005; c. persoana îndreptățită să nu fi primit măsuri reparatorii, de orice natură, în baza Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005. a. În legătură cu prima condiție, recurentul - pârât susține că nu s-ar fi făcut dovada în cauză că bunurile pentru care s-au acordat despăgubiri au fost confiscate sau preluate ca efect al măsurii administrative. Ambele instanțe de fond au reținut că măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu pentru reclamanta H.M.A.

și întreaga familie, din care făcea parte și P.P.I., autorul celorlalți doi reclamanți, a fost luată ca urmare a aplicării Decretului nr. 83 din 3 martie 1949, iar instanța de apel a constatat că reclamanții au făcut dovada, prin probatoriul administrat, a preluării de către stat, în baza Decretului nr. 83/1949, a 5 sălașe, ulterior demolate, cât și a bunurilor mobile confiscate în anul 1949. Această situație de fapt nu poate fi reevaluată de către instanța de recurs, întrucât controlul judiciar al deciziei recurate se circumscrie cazurilor strict și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care vizează doar legalitatea hotărârii, nu și temeinicia sa, situație în care nu este posibilă reaprecierea probatoriului administrat.

Drept urmare, nu va fi reținut motivul de recurs pe acest aspect, considerându-se îndeplinită prima condiție enunțată, aceea ca bunurile pentru care se solicită despăgubiri să fi fost confiscate ca efect al măsurii administrative. b. În legătură cu cea de-a doua condiție de acordare a despăgubirilor materiale, aceea privind natura bunurilor, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile recurentului - pârât. Prima instanță a respins cererea reclamanților având ca obiect contravaloarea bunurilor confiscate ca efect al deportării, cu argumentul că pot fi îndreptățiți la dezdăunare în temeiul Legii nr. 221/2009 numai pentru imobilele reglementate prin Legea nr. 10/2001, în timp ce instanța de apel a apreciat că sfera bunurilor pentru care pot fi acordate despăgubiri nu este limitată la cea din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază că interpretarea dată de către instanța de apel dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) nu corespunde intenției legiuitorului la momentul edictării legii, aceea de a permite acordarea de despăgubiri doar în considerarea unor imobile de natura celor care constituie obiect al Legii nr. 10/2001, doar în acest fel putând fi interpretată referirea explicită la acest act normativ. În acest context, Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de Legea nr. 10/2001, prevăzând expres acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, doar în măsura în care persoanei îndreptățite nu i-au fost restituite bunurile respective sau nu a obținut despăgubiri în echivalent pentru acestea în condițiile Legii nr. 10/2001 ori ale Legii nr. 247/2005 (aceste două acte normative având același domeniu de reglementare).

Determinarea imobilelor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 are loc pe baza definiției din 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că imobilele, în sensul Legii nr. 10/2001, includ „terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții”, însă și „utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul”.

Astfel, despăgubirile pot fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru imobile prin natura lor - terenuri sau construcții - și pentru bunuri mobile prin natura lor, însă doar dacă pot fi considerate imobile prin destinație, fie prin încorporare în imobil [art. 6 alin. (1)], fie pentru că au fost preluate odată cu imobilul, în cazul expres prevăzut al utilajelor și instalațiilor [art. 6 alin. (2)]. Corelația cu Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 în privința naturii bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri impune adoptarea și a condițiilor specifice de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci când acestea există și sunt strâns legate de natura unui anumit bun.

Astfel, sunt fondate susținerile pârâtului din motivarea recursului, cu referire la reglementarea Legii nr. 10/2001, în sensul că bunurile trebuie să existe în natură la data formulării cererii, însă doar în cazurile expres arătate în Legea nr. 10/2001. Acest act normativ nu impune, ca regulă, existența fizică a bunurilor la data notificării, drept o condiție pentru acordarea de măsuri reparatorii, dimpotrivă, această condiție este prevăzută doar în cazurile expres indicate, respectiv în ipoteza din art. 6 alin. (2), referitoare la utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, în care se prevede că nu se acordă despăgubiri constând în contravaloarea acestora dacă „au fost înlocuite, casate sau distruse”.

Cât privește construcțiile, fostul proprietar este îndreptățit la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 chiar pentru construcțiile demolate, după cum rezultă din art. 10, 11 și 32. Ca atare, pot fi acordate despăgubiri pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru imobilele - astfel cum sunt definite în art. 6 din Legea nr. 10/2001 -, preluate ca efect al măsurii administrative, precum în speță, indiferent de faptul dacă mai există sau nu în materialitatea lor la data cererii de chemare în judecată. În acest context, se constată că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri materiale pentru următoarele bunuri: Nu există niciun dubiu în privința faptului că reclamanților li se cuvin despăgubiri pentru cele 5 sălașe ce au aparținut autorilor lor, înscrise în CF nr. C2.

Ș. - nr. T1. și T2., CF C3. Ș. - nr. T3., CF C1. Ș. - nr. T4. și CF C4. Ș. - nr. T5. Aceste bunuri reprezintă imobile prin natura lor - motiv pentru care dreptul de proprietate asupra acestora a fost intabulat -, intrând, așadar, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că nu pot fi acordate despăgubiri pentru aceste imobile, pentru motivul că antecesorii reclamanților figurează, în continuare, ca proprietari tabulari, aceasta nu are suport, în condițiile în care nu s-a contestat că bunurile au intrat în proprietatea statului prin confiscare, ce reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate necondiționat de înscrierea acestuia în cartea funciară, în conformitate cu art. 26 din Decretul - lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare.

În privința celorlalte construcții, identificate prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ș., menționat ca atare în dispozitivul deciziei recurate, se constată că, în principiu, reclamanta H.M.A. este îndreptățită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora, fiind vorba despre imobile prin natura lor (cu precizările ce vor fi făcute cu ocazia analizării celui de-al treilea motiv de recurs al pârâtului Statul Român). Reclamanta H.M.A. (singura căreia instanța de apel i-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru bunurile mobile) nu este, însă, îndreptățită la despăgubiri pentru bunurile mobile prin natura lor, care nu reprezintă imobile prin destinație, chiar dacă au fost confiscate ca efect al măsurii administrative, respectiv: bunurile mobile identificate și evaluate de către expertul I.A.

(dosar apel) și nici animalele identificate și evaluate de către expertul S.P. (dosar apel). În ceea ce privește utilajele agricole și piesele de schimb identificate și evaluate de către expertul T.D. (dosar apel), reclamanta H.M.A. ar fi fost îndreptățită la despăgubiri constând în contravaloarea acestora doar sub condiția prevăzută de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de a nu fi fost înlocuite, casate sau distruse, pentru considerente deja expuse. Or, din conținutul raportului de expertiză sus - menționat, rezultă că bunurile în discuție nu mai există în materialitatea lor, astfel încât condiția menționată nu este îndeplinită, iar reclamantei nu i se cuvin despăgubiri, fiind fondate susținerile recurentului Statul Român pe acest aspect.

c. În ceea ce privește cea de-a treia condiție, referitoare la procedura Legii nr. 10/2001 ori a Legii nr. 247/2005, ca urmare a verificărilor efectuate în faza recursului, se constată că este îndeplinită. Prin adresa nr. A1. din 20 septembrie 2012 (dosar recurs), Primarul Comunei Ș., jud. Arad, a comunicat, la solicitarea instanței, faptul că s-au formulat notificări pentru toate cele 5 sălașe, notificări ce au fost atașate adresei menționate. Acestea nu au fost încă soluționate, după cum rezultă din adresa nr. A2. din 13 august 2012 emisă tot de Primarul Comunei Ș., jud. Arad. Rezultă, în aceste condiții, că susținerile recurentului - pârât privind dezdăunarea reclamanților în baza Legii nr. 10/2001 sunt nefondate, precizându-se, totodată, că este lipsită de relevanță împrejurarea că reclamanta H.M.A.

a formulat notificări în baza legilor fondului funciar pentru mai multe suprafețe de teren, în condițiile în care, în cauză, instanța de apel a respins cererea având ca obiect contravaloarea mai multor terenuri, fără ca reclamanții să formuleze motive de recurs pe acest aspect. Este de precizat, totodată, faptul că obiectul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 (dosar recurs) îl reprezintă exclusiv cele 5 sălașe ce au aparținut autorilor lor, înscrise în CF nr. C2. Ș. - nr. T1. și T2., CF C3. Ș. - nr. T3., CF C1. Ș. - nr. T4. și CF C4. Ș. - nr. T5.

Cu toate acestea, absența unei solicitări în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru alte imobile din domeniul de aplicare al acestui act normativ nu constituie de plano un impediment pentru neacordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, deoarece corelația cu Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 dedusă din art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează natura bunurilor (inclusiv sub aspectul condițiilor legale strâns legate de aceasta, după cum s-a dezvoltat în considerentele expuse anterior) și condiția ca reclamanții din cauză să nu fi primit despăgubiri pe temeiul altor legi speciale, pentru evitarea unei duble reparații.

Nu este, însă, indispensabil ca reclamanții să se fi adresat efectiv entității învestite cu soluționarea notificării în baza Legii nr. 10/2001, deoarece nu s-a prevăzut explicit o asemenea condiție în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) și nu este permis a se adăuga la lege în operațiunea de interpretare și aplicare a legii. Pentru ca reclamanții să beneficieze de despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009 este suficient, așadar, ca bunurile pretinse să se încadreze în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 (evident, cu îndeplinirea cumulativă și a celorlalte două condiții menționate la pct. 2 lit. a) și b) din prezentele considerente). Se constată că reclamanta H.M.A. este îndreptățită, în principiu, la despăgubiri constând în contravaloarea construcțiilor din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul L.Ș.

(dosar apel), chiar dacă aceste construcții nu se regăsesc în cuprinsul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001. Față de considerentele arătate, se constată că motivul 2 de recurs este fondat, reclamanții fiind îndreptățiți la despăgubiri doar pentru cele 5 sălașe și construcțiile suplimentare, cu excluderea utilajelor agricole și a pieselor de schimb, a animalelor și a celorlalte bunuri mobile din sfera bunurilor pentru care reclamanților li se cuvin despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. 3. În raport de considerentele expuse anterior, au rămas fără obiect criticile vizând modul de calcul al despăgubirilor pretinse pentru bunurile mobile în legătură cu care această instanță a constatat că nu se cuvin reclamanților.

În ceea ce privește evaluarea imobilelor efectuată de către expertul L.Ș., se constată că susținerile recurentului sunt fondate, în condițiile în care constatările expertului nu s-au bazat pe înscrisuri ce pot reprezenta mijloace de probă relevante în procesul civil, din perspectiva art. 1171 și următoarele C. civ. și nici nu a fost stabilită cu claritate situația de fapt pe baza altor dovezi. Astfel, rezultă din conținutul raportului de expertiză că expertului nu i s-au pus la dispoziție de către reclamanți înscrisuri și schițe din care să reiasă componența imobilelor cu elemente necesare evaluării lor, cu toate că a solicitat asemenea documente, motiv pentru care expertul a procedat la determinarea structurii fizice a construcțiilor și a suprafețelor utile exclusiv pe baza unei declarații olografe date de către reclamanta H.M.A., în cuprinsul căreia a indicat componența, materialele constructive și vechimea fiecărui imobil în parte.

Or, o asemenea declarație nu reprezintă un înscris în sensul legii, nici măcar ca un înscris sub semnătură privată, deoarece acesta, pentru a avea valoarea unui mijloc de probă, trebuie să conțină date despre un act sau fapt juridic, ceea ce nu este cazul în speță, documentul referindu-se la elemente de fapt care nu constituie fapte juridice, în sensul de evenimente sau acțiuni omenești care produc efecte în puterea legii. Pe de altă parte, înscrisul nu are putere doveditoare, nefiind recunoscut de partea adversă ori socotit de lege ca recunoscut. Ca atare, în mod greșit, instanța de apel a valorificat concluziile expertului care nu s-au bazat pe un mijloc de probă, ci pe aprecieri subiective ale uneia dintre părți, mai mult, lipsite de credibilitate, câtă vreme această parte, respectiv reclamanta H.M.A., avea doar 2 ani la momentul confiscării bunurilor.

Este de precizat faptul că recurentul Statul Român a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în condițiile arătate, expertul menținând concluziile din raport. Situația de fapt pe aspectul componenței construcțiilor, a suprafețelor utile ale acestora și al oricăror alte elemente necesare evaluării ar fi trebuit stabilită de instanță prin administrarea unui probatoriu relevant, în urma dezbaterii în contradictoriu a necesității prezentării de către reclamanți, cărora le revine sarcina probei, a unor înscrisuri doveditoare ori a administrării de către aceștia a altor mijloace de probă compatibile cu obiectul probațiunii, inclusiv a unei probe testimoniale.

Nu poate fi ignorat faptul că s-a pretins de către reclamanți că toate cele 5 sălașe sunt înscrise în cartea funciară, or, potrivit art. 43 - 45 din Decretul - lege nr. 115/1938, înscrierea poate fi făcută doar pe baza unui înscris original, care îndeplinește cerințele de validitate ale actului juridic pe temeiul căruia are loc intabularea, precum și alte cerințe de formă arătate de legiuitor. Toate cele 5 sălașe au în componență câte o casă de locuit, astfel încât ar fi trebuit să se clarifice dacă au fost edificate de către autorii reclamanților pe baza unei autorizații de construire, care, eventual, ar putea fi depusă la dosar și din care să reiasă cel puțin compunerea acestor clădiri sau, în cazul în care construcțiile au fost dobândite de antecesori pe baza unui alt act juridic, pe temeiul căruia a avut loc intabularea, să se solicite identificarea și depunerea la dosar a înscrisului constatator al acestui act.

Ar fi trebuit pusă în discuție și posibilitatea administrării unei probe testimoniale, prin audierea unor persoane care au cunoștință despre elementele faptice ce interesează cauza. Întrucât niciunul dintre aspectele arătate nu a fost lămurit în faza apelului, se constată că situația de fapt în ceea ce privește compunerea imobilelor și suprafața acestora nu a fost nu este clarificată, mai mult, instanța de apel nici nu a exercitat un rol activ în vederea stabilirii certe a situației de fapt, nepunând în discuția părților necesitatea administrării de probe în acest sens. În consecință, se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanților în ceea ce privește prejudiciul material suferit prin măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supusă reclamanta H.M.A.

și antecesorii săi, precum și ai reclamantului P.C.D. În cadrul rejudecării, urmează a se proceda la administrarea de probatorii pe aspectul structurii constructive a imobilelor și a celorlalte elemente necesare evaluării lor, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, prin administrarea de înscrisuri relevante, de natura celor menționate anterior, fie produse de reclamanți, fie prin cercetarea registrelor aflate în posesia autorităților și a cărților funciare, ori furnizate de autorități, punându-se în discuție și posibilitatea administrării probei testimoniale.

În legătură cu cele 10 construcții menționate în suplimentul de expertiză efectuat de expertul L.Ș., urmează a se stabili dacă se suprapun cu cele despre care s-a pretins că intră în compunerea unuia dintre cele 5 sălașe, observându-se că, printre acestea, este indicată și o clădire (nu s-a menționat dacă avea destinația de casă de locuit) și care ar fi trebuit să se regăsească în imobilele înscrise în cartea funciară. De asemenea, în componența sălașelor sunt menționate anexe gospodărești de natura celor evaluate separat de către expert. Rejudecarea va viza exclusiv apelul reclamanților H.M.A. și P.C.D., deoarece apelul reclamantei P.E.

a fost respins ca nefondat, reținându-se în considerente că această reclamantă ar fi criticat hotărârea primei instanțe doar cu privire la prejudiciul moral, nu și la cel material, iar dispoziția instanței de apel pe acest aspect a intrat în puterea lucrului judecat, recursul declarat în cauză neconținând critici față de această dispoziție. 4. În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate în apel