ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 867/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la 10 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea contravalorii în RON a sumei de 51.342 euro, la cursul de schimb de 4,2433 euro/leu, cu titlu de plată nedatorată ca urmare a nerespectării clauzelor din contractul de credit nr. x din 28 februarie 2008.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 992 și următoarele din C. civ. de la 1864. De asemenea, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a precizat că, în raport de data încheierii contractului de credit (28.02.2008), sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864. În plus, a mai invocat și prevederile art. 948 și 969 din același Cod.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii, pe care instanța le-a unit cu fondul cauzei.

În cauză, a fost administrată proba cu acte, precum și proba cu expertiză contabilă.

La termenul din 5 decembrie 2017, reclamanta, având cuvântul în dezbaterile asupra fondului cauzei, a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv, obligarea pârâtei la plata sumelor evidențiate în raportul de expertiză ca fiind plătite în plus, respectiv, suma de 5360 CHF reprezentând rată achitată în plus și dobândă achitată în plus în cuantum de 43.110,68 CHF.

Prin sentința civilă nr. 2478 din 20 decembrie 2017, Tribunalul Harghita, secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B. și, în consecință, a respins ca prescrise pretențiile formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., pentru perioada anterioară datei de 10 martie 2014 și ca neîntemeiate restul pretențiilor.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu obligarea pârâtei intimate la plata sumei de 5.360,06 CHF reprezentând plată nedatorată conform Contractului de credit nr. x/28.02.2008 imputată în plus față de soldul creditului și la suma de 4.455,18 CHF reprezentând plată nedatorată imputată asupra dobânzii achitate în ultimii trei ani dinaintea înregistrării acțiunii la Tribunalul Harghita (10.03.2014-10.03.2017), conform graficului anexat motivelor de apel.

Prin decizia nr. 177/A din 8 mai 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civile a aceleiași curți de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă la 25 iunie 2018, sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 286/A din 13 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal a aceleiași curți de apel. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență între cele două secții, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în vederea soluționării conflictului.

Prin decizia nr. 4244 din 11 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Târgu Mureș sub nr. x/2017**.

Prin decizia nr. 217A din 25 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii și, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului formulat, în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu obligarea pârâtei-intimate la plata sumei de 5.360,06 CHF reprezentând sumă supusă restituirii, conform Contractului de credit nr. x/28.02.2008 imputată în plus față de soldul creditului și la suma de 4.455,18 CHF reprezentând plată nedatorată imputată asupra dobânzii achitate în ultimii trei ani dinaintea înregistrării acțiunii la Tribunalul Harghita (10.03.2014-10.03.2017), conform graficului anexat motivelor de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut, în esență, că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii.

În concret, a arătat că nu a criticat clauzele contractului, ci a arătat că, potrivit contractului, intimata B. a încasat mai mult decât i se cuvenea.

În concret, a arătat că este străin de natura pricinii considerentul prin care instanța de apel a apreciat că examinarea respectării clauzelor contractuale nu poate fi realizată din perspectiva legislației consumatorilor, întrucât societatea reclamantă nu are calitatea de consumator.

În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a subliniat că nu a invocat nulitatea vreunei clauze contractuale și nici nu a susținut că ar avea calitate de consumator, ci doar a criticat aplicarea clauzelor contractuale, în sensul că banca a încasat sume de bani neprevăzute în contractul de credit.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut, în esență, că dispozițiile art. 969-970 din C. civ. de la 1864 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958 au fost greșit aplicate de către instanța de apel.

În concret, recurenta-reclamantă a învederat că a respectat clauzele contractuale, însă banca nu a respectat clauzele stipulate la art. 2.4.1, art. 2.4.3, art. 2.5, art. 2.6 și art. 2.7.4 din contractul de credit, aceste aspecte fiind dovedite prin raportul de expertiză.

Autoarea recursului a susținut că nerespectarea clauzelor contractuale anterior menționate a constat în încasarea de către intimata-pârâtă a unor sume neprevăzute în contractul de credit.

Astfel, recurenta-reclamantă a învederat că, din raportul de expertiză administrat în cauză, rezultă că banca a încasat în plus suma de 5.360 CHF din soldul creditului și suma de 43.110,68 CHF din dobândă.

În continuare, titulara recursului a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

În acest sens, recurenta-reclamantă a reluat motivele de apel prin care a arătat că este greșit considerentul potrivit căruia termenul de prescripție a început să curgă de la momentul efectuării plăților și comisioanelor. Astfel, autoarea recursului a învederat că termenul de prescripție s-a întrerupt la fiecare plată a ratelor de credit, de la data fiecărei plăți începând să curgă un nou termen de prescripție.

Recurenta a mai susținut că motivul de apel privind prescripția se referea în primul rând la suma de 4455,18 CHF, reprezentând plăți imputate asupra dobânzii achitate în ultimii trei ani dinaintea înregistrării acțiunii la Tribunalul Harghita (10.03.2014-10.03.2017), pretenții care nu sunt prescrise, în conformitate cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 1 noiembrie 2019.

La 4 decembrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. (în calitate de succesoare în drepturi și obligații a B.) a depus întâmpinare cu nerespectarea termenului legal, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 10 decembrie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care, la 23 decembrie 2019, a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei C. S.A.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 28 iulie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, doar recurenta-reclamantă a formulat punct de vedere, prin care a arătat faptul că achiesează la concluziile formulate prin raport asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 217A din 25 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, stabilind, totodată, termen de judecată la 6 aprilie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut, în esență, că este străin de natura cauzei considerentul identificat în cel de al doilea paragraf de la pagina 5 a deciziei recurate.

În concret, recurenta a susținut că aprecierea instanței de apel este străină de natura cauzei, întrucât nu s-a prevalat niciodată de calitatea de consumator și că întotdeauna criticile au vizat însăși aplicarea clauzelor contractuale, în sensul că banca a încasat sume de bani neprevăzute în contractul de credit.

Înalta Curte nu poate reține nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestei critici, întrucât instanțele de fond nu au analizat acțiunea și, ulterior, apelul reclamantei, exclusiv din perspectiva legislației privind protecția consumatorilor.

Este adevărat că, în ambele hotărâri ale instanțelor de fond, se pot identifica unele considerente de genul celor evidențiate de recurentă, însă, dincolo de faptul că recurenta a prezentat selectiv statuările instanței, în plus acestea nici nu au caracter decizoriu.

Mai mult decât atât, respectivele considerente au vizat strict unul din temeiurile de drept amintite de reclamantă în cuprinsul acțiunii introductive, respectiv Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, în privința căruia, instanțele au vrut să elimine orice dubiu cu privire la natura acțiunii.

În cele din urmă, însă, solicitările reclamantei au fost analizate strict în raport de prevederile C. civ. invocate de reclamantă. Relevant în acest sens este considerentul de la pagina 9 din hotărârea primei instanțe de fond, în care instanța, după ce a statuat în sensul că reclamantei "nu îi sunt aplicabile prevederile din domeniul dreptului consumației și nici cele privind clauzele abuzive reglementate de Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE…", a menționat că "…urmează să examineze solicitările reclamantei în raport de prevederile C. civ. referitor la convenții, precum și cu privire la plata nedatorată."

În apel, așa cum reiese din cuprinsul celui de al doilea paragraf de la pagina 5 a deciziei recurate, Curtea a constatat că "…prima instanță a observat în mod judicios, mai întâi, că cercetarea respectării clauzelor contractului de credit încheiat în cauză, nu poate fi realizată din perspectiva dreptului consumației deoarece reclamanta, fiind o societate nu poate calificată ca fiind consumator, neintrând în domeniul de aplicare al legislației speciale protective. În continuare, Tribunalul a observat întemeiat că în condițiile în care sumele a căror restituire se solicită au fost percepute în temeiul clauzelor contractuale asumate de reclamantă nu poate invocat caracterul de nedatorat al sumelor achitate. Izvorul plăților făcute de reclamantă se regăsește în clauzele criticate, iar față de principiul pacta sunt servanda consacrat de art. 969 C. civ., reclamanta nu poate repudia, pentru că contractul a devenit prea oneros, clauzele la a căror respectare s-a obligat."

Prin urmare, având în vedere că instanțele de fond nu s-au limitat la analiza pretențiilor deduse judecății exclusiv din perspectiva actelor normative din materia protecției consumatorilor, afirmațiile recurentei-reclamante ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate.

Procedând în continuare la analiza criticilor de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 969 din C. civ. din 1864, recurenta susține că, spre deosebire de intimata-pârâtă, nu numai că a respectat întrutotul clauzele contractuale, dar a achitat și mai mult decât trebuia, acest lucru fiind dovedit cu raportul de expertiză.

Având în vedere că, în susținerea acestor critici, recurenta-reclamantă evocă raportul de expertiză administrat în cauză, Înalta Curte reține că, în realitate, critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ. vizează temeinicia deciziei recurate, or, evaluarea probelor administrate în cauză este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, această evaluare nemaiputând fi cenzurată în recurs.

Aceleași concluzii se impun și în ceea ce privește criticile referitoare la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 970 din C. civ. de la 1864, Înalta Curte reținând că, în susținerea acestei critici, recurenta nu formulează critici de nelegalitate propriu-zise, singurul argument la care se raportează recurenta fiind tot concluziile aceluiași raport de expertiză administrat în cauză.

Ultima critică invocată de recurentă, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea greșită a art. 12 din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

În acest sens, recurenta susține că, fiind vorba de prestații succesive, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 12 din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit căruia, "În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită."

În acord cu cele reținute de instanța de apel, textul de lege mai sus evocat, pretins a fi fost nesocotit, a fost corect aplicat, deoarece prima instanță nu a respins ca prescrisă integral acțiunea, ci doar pentru pretențiile solicitate pentru perioada anterioară datei de 10.03.2014. În schimb, pretențiile aferente perioadei de 3 ani anteriori introducerii acțiunii au fost analizate pe fond și respinse ca neîntemeiate.

Prin urmare, este lipsită de interes critica recurentei prin care susținea că motivul de apel privind prescripția se referea în primul rând la suma de 4455,18 CHF, reprezentând plăți imputate asupra dobânzii achitate în ultimii 3 ani dinaintea înregistrării acțiunii la Tribunalul Harghita (10.03.2014-10.03.2017), deoarece aceste pretenții au fost analizate pe fond, fără a fi considerate prescrise.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 217A din 25 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 217A din 25 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.