ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 790/2022

HOTĂRÂRE

05.04.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 790/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 11.02.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. - pentru CSVA Drăgășani a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - A.N.S.V.S.A. și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Vâlcea, solicitând instanței ca acestea să fie obligate, în baza contractelor de concesiune/subsecvente de prestări servicii, actelor adiționale și acordurilor cadru prin care s-a convenit prestarea unor servicii, la plata sumei de 10.000 RON, fără T.V.A. (aferentă lunii august), respectiv dreptul exclusiv de creanță, dobândit în baza decontului justificativ, facturii și contractelor în vigoare atașate, aferente acțiunilor sanitar veterinare efectuate de reclamantă, în raza acesteia de competență, în baza Ordonanței de Guvern nr. 117/2020, conform căreia pârâta A.N.S.V.S.A. prin Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și-a însușit prin semnătură și stampilă debitul pentru luna august 2020. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtelor la achitarea integrală a cheltuielilor de judecată.

La data de 22.03.2021 a fost înregistrată în dosar întâmpinarea formulată de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, prin care aceasta a invocat excepția de necompetență materială și teritorială a Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal și a solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, având în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, faptul că pârâta este organ de specialitate al administrației publice centrale, iar reclamantul are sediul în județul Vâlcea.

Prin sentința civilă nr. 3948 din 9 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, reținând dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și faptul că autoritatea publică pârâtă are rang central.

În cadrul Curții de Apel Pitești dosarul a fost înregistrat la data de 7 septembrie 2021, sub același număr.

În ședința din data de 4 octombrie 2021 a fost invocată, din oficiu, excepția de necompetență materială a instanței.

Prin sentința nr. 178/F-CONT din 4 octombrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cererii care face obiectul dosarului nr. x/2021, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Pitești a reținut că reclamantul se plânge împotriva refuzului instituției publice de a-și îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor prin O.U.G. nr. 117/2020, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, pentru fiecare contract încheiat, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative.

Evocând, în continuare, art. I din O.U.G. nr. 117/2020, Curtea a constatat că obligația de acordare a sumei 10.000 RON lunar, despre care vorbește alin. (7) al art. 15 din O.U.G. nr. 42/2004, așa cum a fost modificat, este o obligație legală, și nicidecum contractuală, cât timp aceasta își are izvorul în lege, și nu în contractul părților.

În al doilea rând, reține că, prin alin. (2) și alin. (9) al art. 15 din O.U.G. nr. 42/2004 (așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 117/2020), se reglementează că direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, mai întâi, încheie acorduri-cadru, respectiv contracte subsecvente în baza acestora cu medicii veterinari, organizați în condițiile legii, pentru efectuarea activităților la care se referă acest alineat. Apoi, în cadrul alin. (7) al art. 15, se reglementează faptul că beneficiarilor contractelor întocmite li se acordă, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON lunar pentru transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferentă activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării.

Astfel, Curtea de Apel Pitești a constatat că textul de lege prevede două obligații în cadrul aceluiași raport juridic de drept administrativ, prima având ca obiect încheierea contractului de concesiune, iar cea de a doua având ca obiect acordarea beneficiarilor contractului a sumei de 10.000 RON lunar.

Așa fiind, a apreciat că soluționarea cererii prin care reclamantul invocă un eventual refuz nejustificat de acordare a sumei respective revine în competența tribunalului, în acord cu prevederile art. 10 din Legea contenciosului administrativ, în funcție de rangul autorității căreia îi revine sarcina de a rezolva prima cererea față de care se invocă existența refuzului nejustificat.

Prin urmare, în raport de aceste considerente și de art. 132 C. proc. civ., raportat la art. 10 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța a constatat întemeiată excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, în raza căruia își are sediul reclamantul din cauză.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 29.10.2021, sub același număr de dosar.

Pârâta D.S.V.S.A. Vâlcea a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale procesuale a secției de contencios administrativ a Tribunalului Vâlcea, solicitând declinarea competenței materiale procesuale în favoarea secției I Civilă a acestui tribunal, deoarece pretențiile reclamantei decurg din executarea contractului subsecvent de servicii nr. x/29.04.2020, contract administrativ, iar, în această privință, legiuitorul a înțeles să reglementeze norme speciale sub aspectul procedurii de soluționare a litigiilor născute, raportat la dispozițiile art. 53 alin. (1)

din Legea nr. 101/2016.

La termenul de judecată din 7 decembrie 2021, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale a tribunalului.

Prin sentința nr. 1676/2021 din 7 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Rm. Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Vâlcea a reținut că, de principiu, simplul fapt că pârâtul din cauză este o autoritate publică nu este de natură să atragă, prin el însuși, competența instanței de contencios administrativ, o autoritate publică nefiind angrenată doar în raporturi de drept administrativ, ci și de drept civil ori de dreptul muncii.

Se mai reține că, așa cum s-a decis în jurisprudență, acțiunile patrimoniale având ca obiect obligarea unei autorități sau instituții publice la plata unei sume de bani sunt de competența instanței de drept comun, atunci când nu se cere și anularea unui act nelegal, nu se cere cenzurarea refuzului de a emite un act administrativ ori nu au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea unui contract administrativ.

De asemenea, cu privire la refuzul nejustificat, pentru a fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ, refuzul de rezolvare a unei cereri presupune ca între petiționar și autoritatea căreia i se adresează cererea să existe un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi și obligații care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic.

În cauza de față, Tribunalul Vâlcea a reținut că cererea dedusă judecății este formulată de un Cabinet Medical Veterinar, ce are încheiat cu D.S.V.S.A. Vâlcea un contract de servicii veterinare cu nr. x/29.04.2020, iar obiectul cauzei este reprezentat de pretenția de plată a sumei de 10.000 RON, în fundamentarea căreia reclamantul invocă dispozițiile O.U.G. nr. 117/2020, care a reglementat normele metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 236/2019.

Activitățile sanitar-veterinare menționate la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 sunt cele cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de imobilizare a animalelor care amenință viața sau integritatea corporală a persoanelor ori integritatea bunurilor acestora prin utilizarea și administrarea substanțelor din categoria stupefiante, psihotrope, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale.

A mai reținut că suma de 10.000 RON lunar nu are caracterul unui ajutor de stat necondiționat și nici al unei alte prestații gratuite, ci, este destinată să remunereze concesionarii de servicii veterinare pentru unele din activitățile prevăzute la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 (pentru transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferente activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării).

Tribunalul reține, astfel, că plata sumei de 10.000 RON lunar, ca, de altfel, a contravalorii oricăror alte prestații îndeplinite de concesionar în derularea contractului de concesiune (sau de prestator în derularea contractului de servicii), ține de executarea contractului de concesiune sau de servicii, reprezentând prestația corelativă la care este ținut concedentul/achizitorul.

Chiar dacă dreptul concesionarului/prestatorului de a primi suma de 10.000 RON este reglementat printr-o lege, iar nu printr-o clauză contractuală, acest lucru nu schimbă natura juridică a acestei prestații, astfel că orice acțiune în justiție referitoare la plata acestei sume constituie, în opinia tribunalului, o acțiune în executarea contractului administrativ de concesiune de servicii/de achiziție de servicii.

Se mai arată că, potrivit art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, toate litigiile ce decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun.

Cum, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., judecătoriilor le revine competența materială de soluționare a oricăror cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON, indiferent de calitatea părților, iar potrivit art. 107 alin. (1) din același Cod, ca regulă generală, cererea de chemare în judecată se introduce la sediul pârâtului, față de valoarea obiectului cererii - 10.000 RON și sediul pârâtei D.S.V.S.A. Vâlcea, competența materială și teritorială de soluționare a cauzei ar reveni Judecătoriei Rm. Vâlcea.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată la data de 6 ianuarie 2022 pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea.

Prin sentința civilă nr. 688/2022 din 18 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Curții de Apel Pitești.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Râmnicu Vâlcea și Curtea de Apel Pitești, a suspendat judecarea cauzei până la soluționarea conflictului negativ de competență ivit, sens în care a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut că prezenta cauza are ca obiect plata sumei de 10.000 RON, conform dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 potrivit căruia "beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON, din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora".

În primul rând, a constatat că obligația de acordare a sumei 10.000 RON lunar, despre care vorbește alin. (7) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 236/2019, este o obligație legală, și nicidecum contractuală, cât timp aceasta își are izvorul în lege, și nu în contractul părților. Prin urmare, orice dispoziții legale care reglementează încheierea și executarea respectivelor contracte nu sunt aplicabile prezentei cauze.

În al doilea rând, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a apreciat că este în discuție un act administrativ asimilat, reprezentat de refuzul autorității publice de a-și îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor prin Legea nr. 236/2019, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, pentru fiecare contract încheiat, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative.

Astfel, în vederea stabilirii instanței competente, a considerat că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) și alin. (3) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, motiv pentru care a apreciat că, în ceea ce privește competența materială de soluționare a litigiului, aceasta aparține curții de apel, ca instanță de contencios administrativ și fiscal, iar competența teritorială de soluționare aparține instanței competente material în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantului, adică în județul Vâlcea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 14 martie 2022, sub nr. x/2021.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestor texte de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțe sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În acest sens, reține că cererea dedusă judecății este formulată de un Cabinet Medical Veterinar, ce are încheiat cu D.S.V.S.A. Vâlcea (în calitate de achizitor) contractul de servicii veterinare nr. x/29.04.2020, iar obiectul cauzei este reprezentat de pretenția de plată a sumei de 10.000 RON.

Totodată, se cuvine menționat faptul că litigiul de față decurge din executarea contractului subsecvent de servicii nr. x/29.04.2020 (aflat la dosar Tribunalul București), invocat de reclamant.

Cum respectivul contract a fost încheiat în temeiul prevederilor Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice, Înalta Curte reține că litigiile ce decurg din executarea unor astfel de contracte sunt soluționate conform dispozițiilor Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, respectiv, potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1

) din Legea nr. 101/2016, "Procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul."

În consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.