ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la 16 ianuarie 2006, reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T.

au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul Romîniei, solicitând a se constata neconstituționalitatea art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 ale Decretului nr. 92/1950 și art. 11 al Decretului nr. 524/1955, față de dispozițiile constituționale în vigoare la acea dată și cele ale Constituției din 1991, 2003, precum și recunoașterea calității de proprietari ai imobilului situat în București, sectorul 1. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că autorii acestora au avut în proprietate mai multe imobile ce au fost naționalizate și că, nu se poate reține existența unui titlu al statului, în baza Decretului nr. 92/1950, iar cu privire la cel de-al doilea petit s-a arătat că imobilul situat în, sectorul 1, București a aparținut autoarei lor, C.C.P.

și le-a revenit în proprietate, prin moștenire legală, conform certificatului de moștenitor din 1996, în prezent imobilul fiind sediul Consulatului Federației Ruse. Prin încheierea pronunțată la 20 februarie 2006, de Judecătoria sectorului 1 București a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 - 7 din Decretul nr. 92/1950 ca inadmisibiliă, precum și cererea de sesizare a Curții Constituționale. După un prim ciclu procesual, prin Decizia nr. 677 din 18 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, a admis apelul reclamanților P.N., P.B.G.

și P.C.T., a casat Decizia nr. 1116 din 24 septembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V- a civilă, și sentința civilă nr. 19087 din 11 decembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 București și a trimis cauza spre rejudecare, în primă instanță Tribunalului București, în raport de valoarea litigiului de peste 5 miliarde lei, constatând că sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., pricina nefîind de competența în primă instanță, a judecătoriei. În rejudecare, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, prin sentința nr. 294 din 23 februarie 2009 a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T.

în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României prin Primul Ministru. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că, în raport de precizarea făcută de reclamanți, în sensul întemeierii în drept a acțiunii pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., ca fiind o acțiune în constatare, aceasta este inadmisibilă, întrucât reclamanții aveau deschisă calea acțiunii în realizarea dreptului, sub forma unei acțiuni în revendicare imobiliară, supusă regulilor de drept comun, conform art. 480 și urm.C. civ., precum și acțiunea în restituire, fondată pe dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții, P.N., P.B.G.

și P.C.T. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât prin respingerea acțiunii în constatare le-a fost încălcat dreptul de proprietate, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 148 din Constituție. S-a susținut de către apelanții-reclamanți că instanța de fond a intrepretat greșit raportul juridic dedus judecății cănd a apreciat că reclamanții au acces la acțiunea în revendicare, deoarece o astfel de acțiune le-a fost respinsă, o atare acțiune nemaiputând fi introdusă, deoarece le-ar fi opusă excepția autorități de lucru judecat, iar în ceea ce privește calea deschisă de legea specială de reparație învederează că s-au adresat cu notificare, cererea fiind nesoluționată.

Prin Decizia nr. 344/ A din 3 iunie 2009,Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamanților, ca nefondat. Pentru a decide ca atare, instanța de control judiciar ordinar a reținut în esență că, prin sentința civilă nr. 811 din 23 septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV- a civilă, s-a respins cererea principală formulată de reclamanți, cererea de intervenție în interes propriu introdusă de D.M. și C.J. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate, apreciindu-se că imobilul revendicat nu este proprietatea statului român. S-a arătat de instanța de apel că, respingerea acțiunii în revendicare nu conduce la concluzia că reclamanții au posibilitatea de a formula o acțiune în constatare, obligatorie în vederea valorificării dreptului de proprietate, ulterior respingerii acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

S-a concluzionat de instanța de control judiciar ordinar că, Legea nr. 10/2001 a reglementat nu numai procedurile adminisrative de restiuire a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci și modalitățite de a ataca în justiție, măsurile dispunse în cadrul acestor proceduri sau refuzul de a răspunde notificării, așa încât, prin respingerea acțiunii în constatare, întemeiată pe prevederile art. 3 C. proc. civ., nu se poate susține cu temei, că s-au încălcat prevederile art. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța nestatuând cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului și nici dispozițiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil. Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs, reclamanții P.N., P.B.G.

și P.C.T., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de art. 304 pct. 5 din același cod. Astfel, s-a susținut de către recurenții-reclamanți că instanțele au interpretat eronat dispozițiile art. 111 C. proc. civ., în sensul că aceștia trebuiau să se adreseze instanței de drept comun cu o acțiune în revendicare și s-a arătat că, prin respingerea acțiunii, întemeiată în drept, pe dispozițiile art. lll C. proc. civ. li se aduce o gravă atingere dreptului de proprietate, în raport de imposibilitatea valorficării acestuia, pe tărâmul Legii nr. 10/2001, față de refuzul soluționării notificării. Recurenții - reclamanți au invocat nulitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., motivat de faptul că, în ședința de judecată din 3 iunie 2009, completul a fost compus din judecătorii E.V. și A.D.T., iar hotărârea a fost semnată de judecătorii E.V. și de I.H.P., în loc de A.D.T., judecător I.H. nefăcând parte din completul de judecată. Prin încheierea din 3 februarie 2010, în recurs, instanța supremă a admis cererea de abținere de la soluționarea cauzei a judecătoarei R.S., în temeiul art. 27 pct. 9 C. proc. civ., compunerea instanței fiind alcătuită conform art. 98 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești. Recursul reclamanților este fondat și urmează a fi admis pentru motivul de nelegalitate, reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ce atrage nulitatea deciziei, întrucât instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 din același cod.

Semnarea greșită a dispozitivului deciziei atacate, de un judecător care nu a luat parte la soluționarea pricinii este de natură a atrage nulitatea hotărârii, fiind vorba de un act îndeplinit cu neobservarea formelor legale, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și de nesocotirea normei de organizare referitoare la compunerea completului de judecată. Nulitatea actelor de procedură este prevăzută și reglementată ca o sancțiune procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplinește condițiile de validitate prevăzute de lege, lipsindu-l în tot sau, în parte, de efectele firești. În speță, nulitatea îmbracă caracterul extrinsec, întrucât încălcarea privește condiția externă a actului de procedură privitor la greșita compunere a completului de judecată și semnarea hotărârii de un judecător care nu a luat parte nemijlocit la înfăptuirea actului de justiție, prin pronunțarea hotărârii și este absolută, întrucât încalcă o normă imperativă.

În accepțiunea legii, conform cerințelor imperative, stipulate de art. 261 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii, de judecătorii care au participat nemijlocit la judecată, care alcătuiesc completul de judecată, cu respectarea principiului continuității, astfel încât semnarea hotărârii, cu nerespectarea acestor cerințe este nulă, numele judecătorilor care au luat parte la judecată, precum și semnăturile acestora din cuprinsul hotărârii și al încheierilor premergătoare, fiind mențiuni obligatorii, conform art. 261 alin. (1) pct. 1 și 6 C. proc. civ. Așa fiind, încălcându-se dispozițiile de ordine publică și apreciind că este incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., Înalta Curte va constata nulă decizia curții de apel și, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauze spre rejudecare aceleiași instanțe, acest motiv de casare lăsând fără obiect, celelalte critici promovate prin prezentul recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. împotriva Deciziei nr. 344/ A din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie.